PSIHOLOGIE EVOLUȚIONISTĂ

Cuprins

1. Sănătate mintală și stare de bine – perspectiva evoluționistă

1.1.Conceptualizarea entităților diagnostice
1.2.Evaluarea
1.3.Abordarea evoluționistă și tratamentele bolilor psihice
1.4.Despre prevenție
2. Părinți, copii și evoluție
2.1.De ce mamele oferă mai multă grijă parentală decât tații?
2.1.1. Ipoteza incertitudinii paternității
2.1.2. Ipoteza costurilor oportunității de împerechere
2.2.O perspectivă evoluționistă asupra grijii parentale
2.2.1. Legătura genetică a descendenților
2.2.2. Abuzul copilului și alte riscuri când copilul nu locuiește cu ambii părinți genetici
2.2.3. Diferențe de gen în adaptările parentale
2.2.4. Abilitatea descendenților de a transforma grija parentală în succes reproductiv
2.2.5. Utilizări alternative ale resurselor disponibile pentru investiția parentală
3. Strategiile feminine de alegere a unui partener stabil
3.1. Contextul teoretic pentru evoluția preferințelor în alegerea partenerului,
investiția parentală și selecția sexuală
3.2. Conținutul preferințelor femeilor în alegerea partenerilor
3.2.1. Preferința pentru resurse economice
3.2.2. Preferința pentru un status social ridicat
3.2.3. Preferința pentru bărbați ceva mai în vârstă
3.2.4. Preferința pentru ambiție și hărnicie
3.2.5. Preferința pentru stabilitate și încredere
3.2.6. Preferința pentru bărbați înalți cu abilități atletice
3.2.7. Preferința pentru o bună stare de sănătate: simetrie și masculinitate
3.2.8. Dragoste și angajament
3.2.9. Preferința pentru bărbați dispuși să investească în copii
3.2.10. Preferința pentru similaritate
3.2.11. Alte preferințe: bunătate, umor, evitarea incestului și vocea
3.3. Efectul contextului în reglarea preferințelor femeilor
4. Combaterea forțelor ostile ale naturii
4.1. Probleme de supraviețuire ale oamenilor
4.2. Procurarea și selectarea hranei
4.2.1. Aspecte sociale și culturale ale hranei
4.2.2. Preferințe alimentare
4.2.3. Dezgustul: Ipoteza evitării bolii
4.2.4. Greața în primul trimestru de sarcină: ipoteza protejării embrionului
4.2.5. Focul și gătitul
4.2.6. De ce oamenilor le plac condimentele: ipoteza antimicrobiană
4.2.7. De ce oamenilor le place să consume alcool: o mahmureală evoluționistă
4.2.8. Ipoteza vânatului
4.2.9. Ipoteza culesului
4.2.10. Adaptări ale culesului și vânatului: diferențe sexuale în abilități spațiale specifice
4.3. Găsirea unui loc pentru a trăi: preferințe pentru adăpost și peisaj
4.4. Combaterea prădătorilor și a altor pericole de mediu: Frici, fobii, anxietăți și „biasuri
adaptive”
4.4.1 Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de înălțime
4.4.2. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de străini
4.4.3. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – anxietatea de separare
4.4.4. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de animale
4.4.5. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – diferențe de gen
4.4.6. Adaptările antiprădători ale copiilor
4.4.7. Iluzia coborârii
4.5. Medicină darwinistă: combaterea bolilor
4.5.1. Medicină darwinistă - febra
4.5.2. Medicină darwinistă – nivel scăzut de fier
4.5.3. De ce mor oamenii?
 6. Competenţe specifice acumulate

C1. Evaluarea calităţii informaţiilor şi a ierarhizarea conceptelor utilizate, în funcţie de sferă,

extensiune şi definiţie, dar şi în funcţie de necesităţile contextului.
C2. Explicarea şi interpretarea faptelor şi teoriilor utilizând cunoştinţe de bază din domeniu, precum
profesionale
Competenţe

şi observaţii şi informaţii obţinute în mod propriu

C3. Rezolvarea situaţiilor-problemă, pe baza analizei multiple şi a evaluării soluţiilor şi/ sau a
alternativelor, evitând scenariile stereotipe.
C4. Utilizarea raţionamentelor pentru evaluarea validităţii argumentelor.
C5. Elaborarea proiectelor profesionale centrate pe formularea problemelor într-o manieră coerentă
şi realistă, cu depistarea falselor probleme.
transversale
Competențe

CT1. Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice specifice în exercitarea

profesiei
CT2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe diverse paliere ierarhice
CT3. Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării competenţelor profesionale
la dinamica contextului social.

7. Obiectivele disciplinei (din grila competenţelor specifice acumulate)

7.1. Obiectivul

 Cunoașterea conceptelor și paradigmelor fundamentale ale psihologiei evoluționiste și

general

explicarea reacțiilor și proceselor pihologice din această perspectivă.

La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:

7.2. Obiectivele specifice

 Descrie conceptele și paradigmele fundamentale ale psihologiei evoluționiste

 Enumere criticile teoriilor evoluționiste
 Argumenteze calitatea de “adaptare” a unor caracteristici umane
 Explice procesele și reacțiile psihologice din perspectiva paradigmelor psihologiei
evoluționiste
 Aplice teoriile psihologiei evoluționiste în diferite domenii ale profesiei de psiholog
 Folosească metode de cercetare din psihologia evoluționistă

Demonstrarea înțelegerii
cunoștințelor acumulate și a
Evaluare pe parcurs
capacității de transfer a
acestora.
Verificarea temelor de
40%
control – teste grilă.

Demonstrarea înțelegerii
cunoștințelor acumulate și a
Evaluare finală Examen grilă. 60%
capacității de transfer a
acestora.
 1. Sănătate mintală și stare de bine – perspectiva evoluționistă

În ciuda teoriilor puternic explicative, abordarea evoluționistă are un impact scăzut în domeniul
clinic al sănătății mintale? La o întâlnire importantă a psihiatrilor clinicieni, la sfârșitul conferinței
despre psihiatria darwinistă, invitații au fost solicitați să răspundă la 2 întrebări:
- „Abordarea evoluționistă aduce o contribuție teoretică importantă la psihiatria clinică?” –
87% dintre participanți au răspuns afirmativ
- „Este psihiatria darwinistă relevantă pentru practica dumneavoastră clinică?” – doar 8%
dintre participanți au răspuns afirmativ
Aceste răspunsuri ilustrează atitudinea generală asupra abordării evoluționiste în literatura
psihiatrică și medicală (McCrone, 2003). „Dacă argumentele evoluționiste nu sunt legate direct de
cunoașterea genetică și fiziologică despre motivele pentru care unii oameni se îmbolnăvesc în
anumite feluri în timp ce alții nu se îmbolnăvesc, sunt prea vagi și generale pentru a fi utile în
medicină.” (Samuel Guze, 1992). În prezent, nu există tratamente bazate pe principiile
evoluționiste pentru tulburările mintale. Contribuția principală a biologiei evoluționiste la
psihiatrie este noul cadru oferit pentru integrarea descoperirilor din multiplele discipline care
studiază mintea și comportamentul uman (Nesse, 2005)
Scepticii au argumente plauzibile împotriva utilității clinice a psihiatriei darwiniste.
- Psihiatria are ca obiective principale: diagnosticul, tratamentul și prevenirea tulburărilor
mintale.
- Aceste aspecte nu au fost însă un subiect central în cercetarea psihiatriei evoluționiste.
- Probabil acesta este motivul principal pentru care abordarea evoluționistă a avut un impact
atât de scăzut asupra psihiatriei clinice (Troisi & McGuire, 2006)
Există însă explicații evoluționiste ale vulnerabilității la psihopatologie care pot facilita înțelegerea
etiologiei diferitelor tulburări:
- Târguieli evoluționiste: diferite trăsături sunt adaptative în medii diferite
- Genomul întârziat: trăsăturile evoluate pot fi în disonanță cu mediile moderne
- Constrângerile istorice: felul în care o trăsătură a evoluat poate rezulta într-un risc crescut
de patologizare
Deși aceste ipoteze oferă o înțelegere superioară a originilor tulburărilor mintale, ele nu sunt
suficiente pentru practica clinicienilor. Acest capitol va încerca să urmărească ideile lui Alfonso
Troisi despre utilitatea clinică a abordării evoluționiste în: conceptualizarea entităților diagnostice,
comunicarea informațiilor medicale pacienților și familiilor, prezicerea răspunsului la tratament și
complicații și prognosticul bolii.

1.1.Conceptualizarea entităților diagnostice

Diagnosticul este primul pas în procesul clinic. Constă în colectarea și analiza tuturor informațiilor
necesare pentru identificarea bolii. Includerea datelor empirice din genetică și neuroștiințe între
criteriile de diagnostic ale tulburărilor mintale este un aspect important dezbătut în
conceptualizările moderne (Insel et al. 2010)
O abordarea bazată pe neuroștiințe în diagnosticul psihopatologic ar fi utilă pentru a:
- Rafina clasificările
- Ameliora validitatea prognosticului
- Crea strategii superioare de tratament
Deși în alte specializări medicale testele de laborator și datele fiziologice sunt folosite curent pentru
stabilirea unui diagnostic, diagnosticul psihopatologic se bazează aproape exclusiv pe observație
clinică. Pe lângă faptul că observația clinică are limite intrinseci în acuratețea diagnosticului,
psihiatrii nu au profitat de posibilitățile ei la maxim.
Perspectiva evoluționistă propune o serie de ameliorări ale observației clinice. În primul rând
încurajează adăugarea conceptelor de etologie (studiul comportamentului animal) și ecologie
comportamentală (studiul bazelor evoluționiste ale comportamentelor animale, datorate
presiunilor ecologice) în raționamentul diagnostic. Spre deosebire de psihologi și psihiatri, etologii
și ecologiștii comportamentali au subliniat importanța observării și măsurării comportamentului
în medii naturale. De asemenea, ei atrag atenția asupra consecințelor funcționale ale
comportamentului, asupra adaptărilor biologice.
În prezent, criteriile de diagnostic se bazează pe:
- semne (efectul unei probleme de sănătate care poate fi observat din afară): pseudocrize,
comportament bizar, întârziere psihomotorie
 - simptome (efectul unei probleme de sănătate resimțit de pacient): stare depresivă,
halucinații, idei obsesive
Din punct de vedere evoluționist, o evaluare clinică bazată doar pe semne și simptome este limitată,
explicând doar parțial caracteristicile tulburărilor mintale. Abordarea evoluționistă consideră că
diferența dintre cei sănătoși și cei bolnavi nu stă în motivațiile și obiectivele lor ci în capacitatea
lor de a pune în practică strategii eficiente pentru a-și realiza obiectivele biologice. În acest sens,
McGuire & Troisi (1998) consideră că tulburările mintale sunt manifestări ale unor funcții eșuate.
O evaluare acurată a capacităților funcționale este deci esențială pentru o evaluare diagnostică
precisă.
Psihiatria evoluționistă sugerează clinicianului o listă de instrucțiuni pentru perfecționarea
metodelor actuale de culegere a datelor diagnostice. Acronimul în engleză este GOAL (obiectiv).
În română ar putea fi POEM:
- Pune mai puțin accent pe simptome
- Observă și măsoară comportamentul
- Evaluează capacitățile funcționale
- Mergi pe teren
Conform psihiatriei evoluționiste evaluarea clinică ar trebui să se axeze pe capacitățile funcționale
și pe interacțiunile persoană-mediu. Oamenii au fost destinați prin selecție naturală să tindă spre
realizarea unor obiective specifice pe termen scurt: obținerea de resurse, atragerea unui partener,
întreținerea de relații intime, obținerea unui status ridicat, dezvoltarea de rețele de suport.
Realizarea acestor obiective înseamnă un avantaj în transmiterea genelor, împlinirea obiectivului
final al oricărei strategii evoluate. Oamenii nu mai trăiesc în mediile pentru care s-au adaptat.
Lumea modernă este foarte diferită față de mediile ancestrale. Consecințele ancestrale ale
strategiilor evoluate atunci, s-ar putea să nu se mai realizeze. Chiar și așa, capacitatea de a realiza
acele obiective pe termen scurt rămâne o măsură validă a sănătății mintale pentru că indică gradul
în care individul posedă acele capacități funcționale optime, care în medii ancestrale promovau
adaptarea.
Psihiatria acceptă în teorie importanța capacităților funcționale. Manualul de diagnostic și
clasificare statistică a tulburărilor mintale include o axă separată pentru a măsura nivelul de
funcționare. În practică însă, psihiatrii folosesc rareori scale pentru a evaluva funcționarea
pacientului. Există convingerea conform căreia criteriile de diagnostic bazate pe simptome
adresează deja afectarea rolurilor sociale (McKnight & Kashdan, 2009). Includerea evaluării
funcționale ar fi redundantă dacă simptomele și nivelul de dizabilitate ar corela puternic, dacă
afectările funcționale ar fi mereu consecințe ale simptomelor. Totuși, nivelul de funcționare și
simptomele au o relație complexă. Problemele funcționale pot fi cauzate sau pot cauza simptome.
Studiile asupra rezultatelor tratamentelor la pacienții depresivi au arătat că schimbarea în gradul
de funcționare socială, întârzie după ameliorarea simptomelor depresive (Hirschfeld et al, 2002).
În unele studii afectarea funcționării sociale a persistat până la 4 ani după ameliorarea simptomelor
depresive (Bothwell & Weissman, 1977). Rezultate similare s-au înregistrat în cazul pacienților cu
schizofrenie (Wunderink et al, 2009). Pacienții cu schizofrenie au deficite importante în
competențele sociale. Aceste deficite sunt în mare parte independente de semnele și simptomele
folosite pentru a diagnostica schizofrenia (Horan et al, 2010). Cercetările indică doar corelații slabe
între simptomele psihotice și abilitățile sociale necesare funcționării (Gilbert et al. 2000). Alte
studii arată că deficitul în competențele sociale se manifestă cu mulți ani înainte de instalarea
simptomelor psihiatrice la adolescenții cu risc de schizofrenie (Schiffman et al, 2004).
În concluzie, relația dintre simptome și nivelul de funcționare al individului este complexă.
Severitatea simptomelor psihiatrice este adeseori un predictor slab al afectării funcționării.
Abordarea evoluționistă încurajează clinicienii să prioritizeze capacitățile funcționale între
criteriile de diagnostic psihopatologic.

1.2.Evaluarea

Principiile care stau la baza interviului psihiatric derivă în mare parte din tradiția psihologică.
Diagnosticul se realizează în cadrul interviului. Clinicianul caută să afle mai multe despre
gândurile, emoțiile și stările pacientului. Sursa principală de informație pentru realizarea
diagnosticului sunt afirmațiile pacientului despre experiențele sale subiective. Comportamentul
manifest este neglijat.
Ingredientele a ceea ce numim tulburare psihică aparțin următoarelor 3 domenii:
- Domeniul psihologic: ce simte și gândește pacientul
- Domeniul fiziologic : schimbările fiziologice asociate tulburării
- Domeniul comportamental : ceea ce face pacientul în viața de zi cu zi
Aspectele psihologice au fost până de curând în centrul diagnosticului psihopatologic în absența
mijloacelor specifice pentru evaluarea schimbărilor organice. Neuroștiințele câștigă însă teren în
ultimul timp. Se pune tot mai mult accent pe modificările neurologice specifice tulburărilor
mintale. Comportamentul rămâne neglijat în procesul de evaluare. Psihiatria contemporană rămâne
prinsă între minte și creier, fără a lăsa spațiu pentru analiza riguroasă a aspectelor
comportamentale. Din punct de vedere evoluționist, neglijarea comportamentului este o eroare
metodologică majoră. În diagnosticul psihopatologic, există evaluări superficiale ale
comportamentului. Observarea înfățișării, a posturii, a tonului vocii, limbajului și a modului de a
se îmbrăca. De asemenea, se foloses scale pentru a obține date cantitative despre comportamentul
pacienților. Aceste metode sunt însă prea superficiale și subiective. Metodele disciplinelor
evoluționiste necesită mult mai multă rigoare. În acest sens, psihologia evoluționistă, propune
observarea și evaluarea comportamentului non-verbal după metoda etologică. În timpul interviului
clinic, informația non-verbală este trimisă, percepută și interpretată într-o manieră inconștientă.
Pentru detectarea și interpretarea ei clinicienii se bazează pe experiențele lor anterioare, pe
experiență și pe simțul comun. Abordarea etologică presupune observație directă, codarea și
analiza modelelor comportamentale. Descrierea riguroasă se combină cu centrarea teoretică asupra
comportamentelor care corelează puternic cu funcționarea adaptivă (Troisi, 1999). Sinteze ale
rezultatelor studiilor etologice asupra comunicării non-verbale în timpul interviurilor arată
utilitatea clinică a acestor metode alternative de evaluare. Comportamentul non-verbal al
persoanelor depresive prezice răspunsul la medicație și recidiva depresiei. Pacienții care arătau
mai multe comportamente asertive și afiliative, răspundeau mai prost la tratamentul cu
antidepresive (Troisi et al, 1989). Peselow et al (1992) au aplicat scala de sociotropie – autonomie
și o scală a depresiei endogene la 217 pacienți depresivi. Și-au propus să investigheze dacă aceste
instrumente pot prezice răspunsul la medicamente antidepresive. Depresia endogenă este o forma
de depresie în care factorii declanșatori sunt de ordin intern: procesele cognitive si biologice din
organismul pacientului. Sociotropia este o trăsătură de personalitate caracterizată prin investirea
excesivă în relațiile interpersonale. Rezultatele arată că un nivel mai înalt al sociotropiei prezice
un răspuns mai prost la faramcoterapie. Scorurile la depresie endogenă nu au valoare predictivă
pentru răspunsul la medicamente.
Cum explicați aceste rezultate? Dar din perspectivă evoluționistă?
Interpretarea biomedicală susține că la anumiți pacienți tulburarea depresivă nu are un substrat
neurobiologic suficient pentru a fi ameliorat cu farmacoterapie (Philips et al., 1998). Această teorie
nu explică însă de ce unii pacienți fără dezechilibru neurobiologic au simptome identice cu cele
ale pacienților afectați neurobiologic.
Interpretarea evoluționistă susține că la unii pacienți depresivi, simptomele reflectă eforturile de a
se adapta în limitele tulburării lor. Având capacități suboptimale de a interacționa cu ceilalți, acești
pacienți folosesc excesiv strategii alternative pentru a schimba comportamentele celorlalți. Dacă
simptomele sunt înțelese ca încercări de a minimiza dezavantajul competitiv datorat capacităților
limitate de a interacționa social, farmacoterapia nu ar avea de ce să producă schimbări majore.
Psihoterapia poate fi eficientă în a învăța pacienții strategii eficiente pentru împlinirea obiectivelor.
Bos et al (2007) raportează că problemele în comunicarea nonverbală corelau cu o expunere sporită
la evenimente de viață stresante post-tratament și cu un risc crescut de recidivă a depresiei.
Expresivitatea facială a pacienților cu schizofrenie în timpul interviului clinic este un predictor
mai bun al funcționării sociale și profesionale, decât simptomele negative (considerate deocamdată
cel mai bun predictor al dizabilității duncționale) (Troisi et al., 2007).
Cum explicați rezultatele studiului anterior?

În concluzie, înregistrările etologice ale comportamentului pacienților pot genera rezultate diferite
comparativ cu cele obținute prin scalele psihiatrice și observația clinică. Ele sugerează că atunci
când există o discrepanță între mesajul verbal și cel non-verbal, mesajul transmis non-verbal ar
trebui luat în considerare. Deși comunicarea verbală conține opinii și fapte, comunicarea non-
verbală transmite mai puternic sentimente și motivații sociale. Aceste rezultate pun sub semnul
îndoielii validitatea evaluărilor psihiatrice de rutină Precauția este necesară când decizii clinice
importante sunt bazate doar pe simptomele raportate de pacient.
Un principiu de bază în studierea evoluționistă a comportamentului este că evaluarea capacităților
funcționale nu poate fi realizată fără a lua în considerare mediul în care locuiește individul.
Observarea oamenilor în mediile lor naturale permite o înțelegere superioară a relației dintre
comportamentele specifice și capacitatea lor de a face față unor situații de viață reale.
Psihopatologia evoluționistă atrage atenția clinicienilor asupra validității ecologice a informațiilor
colectate în timpul evaluării diagnostice de rutină. Mediile artificiale în care se realizează
evaluările sănătății mintale (salonul de spital, biroul clinicianului) pot oferi o imagine distorsionată
a ceea ce se întâmplă cu pacienții în mediul lor natural.
Persoanele depresive pot stârni stări negative și reacții de respingere în persoanele cu care
interacționează. Colegii de cameră ai studenților care suferă de depresie își plac colegii mai puțini
și tind să îi respingă. Partenerii de viață ai persoanelor deprimate, raportează că se simt mai
deprimați, ostili și critici după ce interacționează cu partenerii lor. Nu s-au găsit relații similare în
rândul străinilor care au interacționat cu persoane suferind de depresie (Hale et al. 1997 ; Nezlek
et al. 2000). Prin urmare, interacțiunile negative ale persoanelor depresive, vor putea fi evaluate
doar în medii specifice, unde există o relație apropiată între participanți. În mode ideal, din punct
de vedere ecologic, evaluarea clinică ar trebui să includă observații în habitatul pacientului. Deși
această abordare a fost folosită în studiile etologice ale persoanelor sănătoase, din motive etice și
practice, este greu de realizat în cazul pacienților psihiatrici. Comportamentul pacienților în spital
sau la cabinet nu este neapărat reprezentativ pentru alte contexte. Clinicienii din alte specializări
ale medicinei au ajuns la concluzii similare. Se fac eforturi pentru dezvoltarea de noi tehnologii
care să permită colectarea informației diagnostice în lumea reală.

1.3.Abordarea evoluționistă și tratamentele bolilor psihice

Poate abordarea evoluționistă contribui pentru ameliorarea tratamentelor bolilor psihice?

Răspunsul diferă în funcție de cum conceptualizăm termenul de „terapie”. Abordarea evoluționistă
nu poate inversa mecanismele patogenezei bolii. Probabil nu va găsi un nou medicament pentru
schizofrenie, un kit prenatal pentru dezactivarea genelor vulnerabile în autism sau o nouă tehnică
psihoterapeutică pentru a combate distorsiunile negative din gândirea depresivă. Simptomele
adaptive ar trebui tratate doar dacă suprimarea lor nu crește probabilitatea consecințelor nedorite.
Terapia ar trebui să-și propună creșterea șanselor pacientului de a realiza scopuri biologice pe
termen scurt.
- Persoanele cu capacități funcționale intacte care trăiesc stări disfuncționale, trebuie ajutate
să identifice constrângerile personale și de mediu care interferează cu realizarea
obiectivelor pe termen scurt.
- Persoanele cu capacități de funcționare suboptimale
 o trebuie ajutate să folosească abilități alternative pentru realizarea obiectivelor
prioritare.
o datorate variațiilor temperamentale, trebuie ajutate să-și rafineze capacitățile
funcționale
o trebuie ajutate să folosească abilități alternative pentru realizarea obiectivelor
prioritare.
o trebuie sfătuite să caute activ medii în care își sporesc șansele pentru realizarea
obiectivelor prioritare.
- Manifestările clinice care reflectă strategii adaptive trebuie diferențiate de cele cauzate de
capacități funcționale compromise.
- Tratamentul strategiilor adaptive ar trebui evitat dacă nu cauzează disconfort individului
sau celor din jur.

Creați câte o sugestie terapeutică pentru fiecare dintre aceste principii!

Nu toate simptomele sunt la fel: numeroase manifestări ale bolii sunt adaptări sofisticate, nu doar
consecințe ale unei mașini stricate (Nesse & Williams, 1994). Din perspectivă evoluționistă
simptomele pot fi împărțite în 2 categorii
- Simptomele ca defecte în corpul mecanismului: crizele epileptice, icterul, coma sau
paralizia nu au o funcție adaptivă și apar ca urmare a defectelor organice
- Simptomele ca defense folositoare:
o Vărsăturile elimină toxinele din organism
o Fierul scăzut în infecțiile cronice limitează creșterea patogenilor
o Tusea curăță tractul respirator
Distincția dintre defecte și defense este esențială în luarea deciziilor terapeutice. Supresia
simptomelor adaptive poate agrava cursul bolii și conduce la rezultate nefavorabile. Riscul este cel
mai mare în cazul tratamentelor care anulează simptomele fără a adresa mecanismele patogenetice
care cauzează boala. Aveți exemple în acest sens?
Funcția adaptivă a simptomelor a fost susținută empiric mai ales prin studii asupra bolilor
infecțioase (Oppenheimer,2001). Dovezile similare pentru simptomele psihiatrice sunt rare. Keller
și Nesse (2006) au introdus și testat un cadru nou pentru înțelegerea originilor evoluționiste ale
simptomelor depresive. Ipoteza lor a fost că situații diferite vor evoca simptome depresive diferite,
potrivite pentru rezolvarea provocărilor adaptive specifice fiecărei situații. 445 de participanți au
identificat simptome depresive care au urmat unei situații dificile. Vina, ruminarea, oboseala și
pesimismul erau frecvente după eforturi eșuate. Plânsul, tristețea și dorința de suport social erau
frecvente după pierderi sociale. Rezultatele au fost replicate într-un studiu pe 113 studenți care au
vizionat aleatoriu fie un eșec major sau moartea unei persoane dragi. Fiecare simptom depresiv ar
putea avea o funcție adaptivă. Plânsul suscită comportamente de alinare și întărește legăturile
sociale și de aceea apare mai frecvent când se rup relații sociale. Emoțiile pozitive facilitează
comportamentele de apropiere și cresc asumarea de riscuri. Când mediul e nefavorabil apare
descreșterea emoțiilor pozitive pentru că asumarea de riscuri ar fi mai periculoasă. Pesimismul
descurajează individul în abordarea obiectivelor prezente și viitoare și de obicei apare când
eforturile viitoare nu au șanse să reușească.
În psihoterapie vorbim adesea de beneficiile simptomului. Identificați un comportament
disfuncțional pe care ați dori să îl schimbați. Ce beneficii prezintă?

Dacă simptomele tulburărilor psihice au un rol adaptiv, putem atunci susține că supresia indusă
medicamentos a simptomelor ar putea avea efecte nefaste? Există o dezbatere despre folosirea
medicamentelor în cazul persoanelor recent îndoliate (Zisook & Kendler, 2007). Asociația
medicală Britanică (2000) estimează că folosirea benzodiazepinelor în perioada de doliu ar putea
inhiba procesul natural de doliu și jelire. Singurul studiu controlat însă pe această temă, nu a găsit
rezultate semnificative. Câteva studii au arătat că ar putea apărea o incidență mai mare de stres
posttraumatic la persoanele tratate cu anxiolitice imediat după evenimentul traumatic. (Gelpin et
al, 1996; Mellman et al., 2002). Medicamentele ar interfera cu răspunsul natural la stresul acut, un
set de mecanisme fiziologice și psihologice evoluate să ajute gestionarea evenimentelor traumatice
în mediul natural. Matar et al (2009) a verificat această ipoteză și pe șobolani. Un scurt tratament
cu alprazolam imediat după expunerea la stres se asociază cu răspunsuri mai puțin favorabile la
expuneri stresante ulterioare.
În concluzie, dacă suprimarea simptomelor adaptive nu crește probabilitatea consecințelor
nedorite, atunci terapia simptomatică nu este doar potrivită, ci obligatorie pentru înlăturarea
suferinței. Psihologii evoluționiști ar trebui să se preocupe mai mult de identificarea simptomelor
psihiatrice care acționează ca defense adaptive în eșantioane clinice.
 1.4.Despre prevenție

În medicină și psihiatrie prevenția este Sfântul Graal. Prevenția presupune efortul de a reduce sau
elimina riscul îmbolnăvirii prin aplicarea unui set de informații referitor la factorii cauzali care
declanșează procesul patogenetic. În special prevenția primară vizează evitarea apariției unei boli,
eliminând factorii de risc implicați în etiologia ei. Prevenția a avut un succes deosebit în prevenirea
bolilor infecțioase în trecut, multe dintre ele eradicate. Mai recent campaniile împotriva cancerului
pulmonar și a bolilor coronariene susțin încrederea în dezvoltarea medicinei preventive (Day,
2010). În psihopatologie schimbările în prevalența bolilor sunt minore (Kessler et al, 2005).
Totuși, studii epidemiologice asupra tulburărilor psihiatrice majore, au identificat un număr de
factori de risc modificabili care ar putea fi minimizați prin intervenții preventive (Tandon et al.
2010; Gottlieb et al. 2011)
Ipoteza nepotrivirii reprezintă o teorie care poate sugera soluții valide în prevenție. Organismul
nostru a fost conceput să funcționeze în anumite condiții de mediu și dispunem de capacități
limitate de a ne adapta la medii diferite. O contribuție inovativă și originală a psihiatriei
evoluționiste ar putea fi identificarea factorilor de risc modificabili, care erau absenți în mediile
ancestrale, dar sunt frecvenți în mediile moderne. Obezitatea poate fi conceptualizată pornind de
la această ipoteză. În mediile ancestrale alimentele bogate în calorii erau rareori disponibile.
Puterea selectivă a foametei a favorizat evoluția obiceiurilor alimentare specifice înfometării
Persoanele care stocau rapid caloriile și consumau selectiv energie, aveau un avantaj în perioadele
de foamete. În societățile moderne, purtătorii acestor gene sunt predispuși la obezitate. Ipoteza
nepotrivirii poate explica și abuzul de substanțe și adicția. În condiții naturale , sistemul de
recompense al creierului era activat atunci când individul realiza sau împlinea un obiectiv relevant
pentru adaptarea biologică. Drogurile interacționează direct cu receptori specifici din creier care
în mod normal mediază emoții de plăcere și satisfacție asociate cu realizarea de comportamente
adaptive. Stimularea directă a acestor receptori creează un semnal în creier care indică în mod fals,
împlinirea unor obiective biologice (Nesse & Berridge, 1997).
Ce alt tip de dependență poate fi explicat prin acest mecanism?
Ce rezolvări puteți identifica pentru prevenție?
Teoriile evoluționiste despre factorii de risc psihopatologici ar putea avea un impact similar cu cel
al teoriei atașamentului în internările pediatrice și în prevenirea tulburărilor emoționale la copii. În
Marea Britanie, în anii 1940-1950, părinții puteau să își viziteze copiii bolnavi în spital doar o oră
pe săptămână (Karen, 1994). Credința generală era că dacă nevoile fiziologice sunt optim
împlinite, distresul copiilor ca urmare a separării de părinți era imatur și neimportant. Au existat
câteva voci care au încercat să atragă atenția asupra reacțiilor emoționale puternice ale copiilor
separați de părinți, dar în lipsa unei teorii consacrate, care să explice mecanismele și originea
acestor reacții, ele nu au avut impact. În 1969 Bowlby a dezvoltat teoria atașamentului inspirat de
perspectiva evoluționistă. El a arătat că sistemul de atașament este conectat genetic în natura
umană. Sistemul de atașament oferea o soluție bună la una dintre cele mai importante probleme
ale strămoșilor noștri: cum să supraviețuiască în perioada celor mai vulnerabili ani de dezvoltare
fizică și socială. Teoria lui Bowlby a contribuit la prevenirea tulburărilor emoționale asociate cu
internările pediatrice.

Întrebări
- Care sunt câteva dintre argumentele scepticilor împotriva psihiatriei darwiniste?
- Ce probleme identificați în metodele actuale de stabilire a diagnosticului psihopatologic și
care sunt soluțiile psihologiei evoluționiste?
- Ce consideră abordarea evoluționistă că ar trebui observat pentru stabilirea diagnosticului
psihopatologic?

2. Părinți, copii și evoluție

Studiu de caz - Femeile din Kibbutz

Kibbutz reprezintă comunități din Israel dezvoltate pe un model utopic, socialist, în care toți
bărbații și femeile primeau exact același venit, toți adulții capabili lucrau, toate deciziile erau luate
în comun, de ambele sexe, și toți copiii erau crescuți colectiv, de întreaga comunitate. Shepher și
Tiger (1996) sunt 2 antropologi care au studiat 3 generații care au lucrat în Kibbutz. Ei au constatat
că diviziunea muncii în funcție de gen era mai mare în kibbutz decât în restul țării, femeile și
bărbații alegeau ocupații asociate convențional cu genul lor. În timp, femeile au început să insiste
să își crească singure copiii, în loc să fie crescuți colectiv de alte femei. Bărbații s-au opus
susținând că este un regres, sacrificând visul utopic pentru valori burgheze. Femeile și mamele lor
și-au păstrat punctul de vedere și au votat într-un număr mai mare. Experimentul utopic al creșterii
colective a copiilor, a revenit la modelul primar al legăturii mamă-copil, model întâlnit în toate
culturile umane. Astfel de experimente care par inițial a contrazice principiile evoluționiste care
guvernează organizarea societăților umane, sfârșesc adesea prin a deveni argumente pentru aceste
principii, prin deznodământul lor.
Din punct de vedere evoluționist, urmașii sunt pentru părinți o cale de transmitere a genelor
personale către generații viitoare. Fără copii, genele individuale ar dispărea pentru totdeauna.
Având în vedere importanța copiilor ca vehicule genetice, selecția naturală a favorizat cu siguranță
mecanisme specifice în părinți, pentru a asigura supraviețuirea și succesul reproductiv al copiilor.
Urmașii sunt esențiali din perspectivă evoluționistă. În acest sens, un fapt surprinzător despre grija
parentală, este că unele specii nu o manifestă deloc (Alcock, 2009). Scoicile, de exemplu,
eliberează ouăle și sperma în ocean, lăsându-și descendenții în derivă fără niciun pic de grijă
parentală. Pentru fiecare exemplar care supraviețuiește acestor condiții vitrege și însingurate, mor
o mie. Parte din motivul pentru lipsa de universalitate a grijii parentale sunt costurile ridicate pe
care le presupune:
- Părinții pierd resurse care ar putea fi investite în găsirea de noi parteneri sau în creșterea
numărului de urmași.
- Părinții care își protejează puii își riscă propria supraviețuire.
Având în vedere costurile grijii parentale, este rezonabil să ne așteptăm ca atunci când ea există în
natură, beneficiile reproductive să fie mult mai importante decât costurile.

Studiu de caz: Liliacul mexican

Liliacul mexican prezintă un exemplu fascinant pentru evoluția grijii parentale. Acești lilieci
locuiesc în peșteri întunecoase împreună cu sute de mii, uneori milioane de alți lilieci. După ce o
femelă dă naștere, ea părăsește siguranța coloniei pentru a căuta mâncare. Când se întoarce se
confruntă cu provocarea de a-și recunoaște puiul între miile de pui. Un metru pătrat din peretele
peșterii, poate fi ocupat de mai multe mii de pui, cauzând o problemă importantă mamei. Dacă
evoluția ar favoriza specia, nu ar conta ce pui ar hrăni mama și nu ar exista mecanisme evoluate
de recunoaștere a puiului. 83% dintre mame își găsesc și își hrănesc puiul, dându-le 16% din masa
lor corporală în lapte, în fiecare zi (McCracken, 1984). Mecanismele parentale ale fiecărei mame
au fost construite prin selecție pentru a-și ajuta propriul descendent genetic și nu specia ca întreg.
Studiu de caz: Păsările care clocesc

Un alt exemplu de adaptare pentru grija parentală se găsește în păsările care clocesc.
Tinbergen(1963) a explorat de ce păsările fac efortul de a curăța temeinic puii și cuibul de cojile
de ouă, luându-le bucată cu bucată pentru a le duce departe de cuib.
Ipotezele au fost:
- Gestul servește o funcție sanitară, ținând departe germenii și bolile care ar putea folosi
cojile ca mediu prielnic
- Cojile ar putea răni puii abia apăruți pe lume cu marginile ascuțite.
- Aruncarea cojilor face cuibul mai puțin vizibil pentru prădători, care ar atenta la pui.
Tinbergen a descoperit printr-o serie de experimente, că doar ultima variantă e adevărată,
protejarea de prădători. Costul grijii parentale este depășit de beneficiile supraviețuirii crescute
prin descreșterea numărului prădătorilor.

2.1.De ce mamele oferă mai multă grijă parentală decât tații?

Există două ipoteze care încearcă să răspundă acestei întrebări:

- Ipoteza incertitudinii paternității
- Ipoteza costurilor oportunității de împerechere

2.1.1. Ipoteza incertitudinii paternității

În regatul animalelor, mamele sunt în general 100% „sigure” de contribuția lor genetică la
descendenți. Masculii nu pot fi niciodată siguri. Din perspectiva lor, întotdeauna există o
probabilitatea ca ouăle să fi fost fertilizate de alt mascul. Incertitudinea paternității este mai ridicată
în speciile cu fertilizare internă a femeii, incluzând multe dintre insecte și toate mamiferele. Din
cauza fertilizării interne, masculul nu poate ști dacă atunci când apare, femela nu s-a împerecheat
deja cu alt mascul sau dacă, după plecarea lui nu va exista un alt partener. Bărbații suportă costuri
mari dacă își orientează resursele către descendenții altui bărbat. Resursele dedicate copiilor unui
rival sunt resurse luate de la proprii descendenți. Orice grad de incertitudine a paternității înseamnă
că va fi mai puțin avantajos pentru bărbați să investească resurse în grijă parentală. Prin urmare,
incertitudinea paternității oferă o explicație pentru situația des întâlnită în care femeile investesc
mai mult decât bărbații în grija parentală. Incertitudinea paternității nu este suficientă pentru a
exclude evoluția grijii paterne, dar o face mai puțin profitabilă. 100% din investiția parentală a
mamelor merge către proprii descendenți, dar o fracțiune din investiția tatălui, va fi orientată către
urmași care nu sunt ai lui.

2.1.2. Ipoteza costurilor oportunității de împerechere

Costurile oportunității de împerechere se referă la partenerii suplimentari, ratați ca rezultat direct

al efortului dedicat descendenților. În timp ce mama alăptează sau tatăl luptă cu prădătorii pentru
a-și apăra copilul, numeroși potențiali parteneri pot fi ratați. Costurile sunt mai mari pentru bărbați
decât pentru femei. Succesul reproductiv al bărbaților e limitat doar de numărul femeilor fertile pe
care le pot fertiliza cu succes. Femeile nu își pot spori rezultatul reproductiv având parteneri sexuali
multipli. În concluzie, pentru că pentru bărbați costurile sunt mai mari, scăzându-le succesul
reproductiv, bărbații vor fi mai puțin dispuși decât femeile să își asume grija parentală. Conform
acestei ipoteze, grija parentală masculină va fi rară când costurile oportunității de împerechere vor
fi mari (Alcock, 2009). Când costurile sunt mici, însă, condițiile vor fi mai favorabile pentru
evoluția grijii parentale.

Ce știți despre pești și costurile oportunității de împerechere?

Costuri mici se întâlnesc în speciile de pești în care masculii apără un anumit teritoriu (Gross &
Sargent, 1985). Femelele evaluează diferitele teritorii și își aleg unul unde să își depună ouăle.
Masculii păzesc sau chiar hrănesc ouăle în timp ce își păzesc teritoriul. În acest caz, oportunitățile
de împerechere ale masculilor nu suferă din cauza investiției parentale. Prezența ouălor altei
femele în teritoriul unui mascul, pare să îl facă pe acesta din urmă mai atractiv. Prezența altor ouă
ar putea transmite ideea că teritoriul este sigur sau că altă femelă a evaluat masculul ca acceptabil.
În concluzie, când masculii nu pierd din oportunitățile de împerechere ca o consecință a investirii
în descendenți, condițiile sunt favorabile pentru evoluția grijii parentale masculine.
Ipoteza oportunității de împerechere ar putea explica parțial diferențele interindividuale în
investiția paternă. Când există un surplus de bărbați eligibili, bărbații au dificultăți în abordarea
unei strategii relaționale pe termen scurt. Când există un surplus de femei, bărbații au mai multe
oportunități de împerechere (Pedersen, 1991). Astfel, se poate prezice că bărbații vor fi mai dispuși
să investească în copii când în comunitate există un surplus de bărbați, dar vor fi mai neglijenți
când există un surplus de femei. Numeroase dovezi empirice susțin această predicție (Pedersen,
1991).
Conform acestei ipoteze, ce impact are atractivitatea bărbatului asupra investiției parentale?
În afară de raportul demografic, alți factori care pot explica diferențele individuale în
disponibilitatea parentală includ:
- Atractivitatea bărbatului ca partener pe termen scurt (în general, bărbații mai atractivi își
reduc efortul parental și își sporesc efortul de împerechere) (Gangestad & Thornhill, 2008)
- Densitatea populației (orașele mari oferă bărbaților mai multe oportunități să interacționeze
cu femei decât oferă zonele rurale cu densitate scăzută) (Magrath & Komdeur, 2003)
În concluzie, există două ipoteze care încearcă să explice prevalența generalizată a grijii parentale
superioare a femeilor: incertitudinea paternității și costurile oportunității de împerechere. Cele 2
ipoteze nu sunt incompatibile, și probabil amândouă explică parțial diferențele de gen în grija
parentală.

2.2.O perspectivă evoluționistă asupra grijii parentale

În teorie, mecanismele evoluate ale grijii parentale ar trebui să fie sensibile la 3 contexte
(Alexander, 1979).
- Legătura genetică a descendenților: Sunt copiii cu adevărat ai mei?
- Abilitatea urmașilor de a converti grija parentală în performanță: O unitate specifică din
investiția mea va face diferența în supraviețuirea și reproducerea copiilor mei?
- Oportunități alternative de folosire a resurselor disponibile pentru investiția parentală: O
unitate specifică din investiția mea ar fi mai bine folosită în creșterea copiilor sau în alte
activități cum ar fi susținerea copiilor surorii mele sau în explorarea altor oportunități de
împerechere?
 2.2.1. Legătura genetică a descendenților

Daly & Wilson (1988) descriu impactul legăturii genetice asupra motivației parentale. Cea mai
evidentă predicție darwinistă despre motivația parentală este aceasta: părinții de substituție vor
tinde în general să investească mai puțin profund în copii, decât părinții naturali. Studiile asupra
sentimentelor parentale susțin această predicție. Un studiu desfășurat în Cleveland, Ohio, asupra
părinților vitregi raportează că doar 53% dintre tații vitregi și 25% dintre mamele vitrege au pretins
să aibă sentimente parentale pentru copiii lor vitregi (Duberman, 1975). Flinn (1988) a găsit
rezultate similare într-un sat din Trinidad: interacțiunile taților vitregi cu copiii lor erau mai puțin
frecvente și mai agresive decât interacțiuni similare dintre părinți genetici și copiii lor. În plus,
copiii vitregi părăseau casa la o vârstă mai fragedă decât copiii genetici, găsind probabil
interacțiunile agresive neplăcute. Aceste rezultate nu înseamnă că sentimente intense de dragoste
nu pot fi activate de orice copil, în afara unui copil genetic. Părinții vitregi pot și adesea orientează
afecțiune și resurse asupra copiilor vitregi. Totuși părinții vitregi tind mai puțin să orienteze
dragostea parentală și resursele către copii, comparativ cu părinții genetici. Conflictele de interese
în relațiile vitrege sunt surprinse frecvent în basme și folclor în numeroase culturi (Daly & Wilson,
1999). Un sumar extensiv intercultural al literaturii folclorice a rezumat aceste teme. (Thompson,
1955). În popoare variate precum indieni, irlandezi, aleuți și indonezieni, poveștile populare
surprind părinții vitregi ca personaje negative (Daly & Wilson, 1999). Un bărbat are cel puțin 2
surse de informație pentru a evalua șansele ca el să fie tatăl genetic al unui copil:
Un bărbat are cel puțin 2 surse de informație pentru a evalua șansele ca el să fie tatăl genetic al
unui copil:
- Informații despre fidelitatea sexuală a partenerei în perioada în care a conceput
- Percepția asemănării dintre el și copil (Daly & Wilson, 1988)
În acest sens, ne putem aștepta că bărbații vor avea mecanisme evoluate sensibile la ambele surse
de informații (fidelitatea partenerei și asemănarea copilului). De asemenea, se poate prezice că
mama va încerca să influențeze percepția bărbatului despre aceste chestiuni, încercând, de
exemplu, să îl convingă că a fost fidelă sau că noul născut seamănă perfect cu el. Daly & Wilson
(1982) au dus această idee mai departe întrebându-se cu cine se zice că seamănă nou născuții? Au
adunat înregistrări video a 111 nașteri care au variat în durată de la 5 la 45 de minute. Dintre cele
111 înregistrări, 68 conțineau referințe explicite la înfățișarea copilului. Șansa ar face ca bebelușul
să semene cu tatăl în 50% dintre cazuri. Însă atunci când se făceau referințe la asemănări, mama
susținea că seamănă cu tatăl în 80% dintre cazuri: „Seamănă cu tine.”, „Exact ca tati”, „Arată ca
tine, sincer așa e”, „Seamănă cu tine, are o chică păroasă ca tine”.
Într-un al doilea studiu, Daly & Wilson (1982) au trimis 526 chestionare noilor părinți ale căror
nume au fost selectate din anunțurile din ziarele canadiene. Cei care au răspuns, au fost rugați să
ceară și rudelor lor să participe. Între întrebările adresate se număra și: „Cu cine credeți că seamănă
mai mult copilul?”. Dintre mame, 81% au indicat că bebelușul seamănă mai mult cu tatăl. Rudele
mamei au arătat același bias: 66% au spus că bebelușul seamănă cu tatăl și doar 34% cu mama.
Un studiu din Mexic a replicat rezultatele canadiene (Regalski & Gaulin, 1993). 198 interviuri au
fost realizate cu rudele a 49 de sugari. Rudele au susținut că bebelușul seamănă mai mult cu tatăl
decât cu mama. Mama și rudele ei tindeau mult mai mult decât tatăl și rudele lui să comenteze
despre asemănări cu tatăl. În concluzie, această replică interculturală este consistentă cu ipoteza că
mamele și rudele lor încearcă să influențeze percepțiile tatălui asupra paternității, probabil pentru
a încuraja investiția parentală în copil.
Un alt studiu a cercetat dacă nou născuții chiar seamănă cu tații lor (McLain et al, 2000). Și aici
mamele tindeau să spună că nou născuții seamănă mai mult cu tatăl, decât cu ele. Șansele de a
comenta despre această asemănare, erau mai mari când tatăl era în cameră. Când câțiva evaluatori
au fost rugați să potrivească fotografii ale nou născuților cu cele ale mamei și tatălui, au realizat
potriviri mai acurate cu mamele. Aceste rezultate sugerează că biasul din remarcile mamelor
despre asemănarea copilului cu tatăl, nu reflectă realitatea. Copiii la vârstele de 1 an, trei și cinci
ani. Nu seamănă mai mult cu tații decât cu mamele, indică cele mai sistematice dintre studii
(Bredart & French, 1999)
O altă întrebare examinată în cadrul mai multor studii este dacă percepția asemănării influențează
într-adevăr investiția bărbatului în copil. În studiul lui Platek et al (2002), folosind un program de
transformare digitală, experimentatorii au creat fețe de copii prin transformarea fețelor
participanților la studiu sau ale altor adulți. După vizionarea fiecărei fotografii, participanții au
completat un chestionar care îi întreba cât de mult ar investi în fiecare copil. Bărbații au evaluat
fotografiile în care fuseseră transformate fețele lor ca fiind cele mai atrăgătoare și au indicat că:
- Ar petrece mai mult timp cu acel copil
- Ar investi mai mulți bani în acel copil
- Ar fi mai puțin nemulțumiți să plătească pensie alimentară pentru acel copil
Femeile erau mult mai puțin afectate de asemănarea dintre ele și copil.
O cercetare care folosește RMN funcțional a descoperit că bărbații prezintă activitate corticală mai
mare decât femeile când privesc fețe de copii care seamănă cu ei (Platek et al, 2005). Prezintă
niveluri mai ridicate de activare neuronală în cortexul stâng frontal, o arie a creierului legată de
inhibarea răspunsurilor negative (Platek et al, 2004). Tații care consideră că descendenții le
seamănă raportează că investesc mai mult în copiii lor:
- Le oferă mai multă atenție
- Petrec mai mult timp cu ei
- Se implică mai mult în activitatea lor școlară (Apicella & Marlow, 2004)
Bărbații care își considerau soțiile ca fiind fidele și demne de încredere – indici pentru certitudinea
paternității – investeau mau mult în copiii lor, decât bărbații care își considerau soțiile infidele și
nedemne de încredere.
Burch & Gallup (2000) au realizat un studiu pe 55 de bărbați abuzivi care participau într-un
program de tratament pentru violența domestică. Bărbații care considerau că ai lor copii le
seamănă, raportau relații mai pozitive cu ei. Exista de asemenea o corelație între percepția
asemănării și gravitatea abuzului asupra soției. Bărbații care evaluau un nivel mai scăzut al
asemănării cu proprii copiii, tindeau să cauzeze răni fizice mai severe partenerelor.
Trei antropologi evoluționiști au evaluat efectele incertitudinii paternității asupra investiției în
educația universitară a copiilor (Anderson, Kaplan & Lancaster, 1999). Au făcut 3 predicții:
- Bărbații vor aloca mai multe resurse copiilor genetici decât copiilor vitregi
- Bărbații care nu sunt siguri dacă genetic copiii sunt ai lor, investesc mai puțin decât cei
care sunt siguri
- Bărbații investesc mai mult atunci când mama copilului este partenera curentă decât vor
investi în copiii fostelor partenere.
Ultima predicție ar ilustra că bărbații folosesc grija parentală ca pe un efort de curtare. Transferul
resurselor către copil este un mijloc de a atrage și a menține o parteneră. Datele pentru testarea
acestor predicții au fost colectate de la 615 bărbați din Albuquerque, New Mexico. Acești bărbați
erau părinții a 1246 de copii dintre care 1158 erau genetici și 88 erau copii vitregi. Cercetătorii au
colectat date pentru 3 variabile dependente:
- A primit copilul bani pentru studii universitare de la tatăl său? (69% au primit sume variate)
 - Suma totală de bani primită de fiecare copil pentru studiile universitare (în medie, fiecare
copil a primit 13.180$)
- Procentul din costurile universitare plătite de fiecare bărbat (în medie, 44% din costurile
universitare au fost plătite de bărbații participanți la studiu)
Rezultatele au susținut puternic cele 3 predicții. Comparativ cu copiii vitregi, copiii genetici aveau
șanse de 5.5 ori mai mari să primească ajutor financiar pentru studiile universitare, din partea
respondenților. Copiii genetici primeau în medie cu 15500 mai mulți dolari decât copiii vitregi. În
ceea ce privește a doua predicție, bărbații au enumerat toate sarcinile pentru care se considerau
responsabili. Au fost apoi întrebați dacă erau siguri că ei erau tații. Un bărbat era încadrat în
categoria de încredere scăzută în paternitate dacă raporta că era sigur că nu el era tatăl sau dacă era
nesigur dacă el era tatăl. Copiii taților cu încredere scăzută în paternitate primeau în medie cu
28400$ mai puțin pentru studiile universitare, decât copiii ai căror tați erau siguri de paternitate.
Pentru a treia predicție, rezultatele arată că un copil avea de 3 ori mai multe șanse să fie susținut
financiar de tatăl său fie el vitreg sau genetic, dacă acesta din urmă era partenerul mamei în
momentul în care acesta intra la universitate. Copiii primeau în medie cu 14900$ mai mult, când
părinții lor genetici erau împreună. Faptul că bărbații investesc mai mult în copii ca o funcție a
relației lor cu mama, chiar și atunci când copiii sunt copii vitregi, susține ipoteza că investiția
parentală a bărbaților, ar putea funcționa de fapt ca efort de curtare decât doar ca efort parental.
Această interpretare este susținută de rezultatele care arată că deși divorțul rareori diminuează
sentimentele mamei pentru copiii ei, divorțul adeseori deteriorează relația tată – copil. (Bjorklund
& Jordan, 2013)
Alte studii raportează efecte similare pentru incertitudinea paternității asupra investiției parentale
a bărbaților. Un studiu realizată în Statele Unite, estimează că bărbații cu încredere scăzută în
paternitate petreceau mai puțin timp cu presupușii lor copii și investeau mai puțin în educația lor.
(Anderson et al, 2007). În Franța, tații copiilor ale căror fizionomii le semănau, raportau că erau
mult mai apropiați emoțional de aceștia, comparativ cu cei care nu se asemănau (Alvergne et al,
2010). Asemănările faciale dintre mamă și copil nu corelau cu apropierea emoțională. În Olanda
tații arată mai multă afecțiune și atașament față de copiii cărora le pot recunoaște ușor mirosul,
decât față de copiii cărora nu le pot recunoaște mirosul (Dubas et al, 2009). Poate asemănarea
facială și recunoașterea mirosului sunt două semnale pe care bărbații le folosesc pentru a aprecia
paternitatea.
Alte studii raportează efecte similare pentru incertitudinea paternității asupra investiției parentale
a bărbaților. În Cape Town, Africa de sud, bărbații investeau mai mulți bani, cumpărau mai multă
îmbrăcăminte, dedicau mai mult timp și ajutau mai mult cu temele, când copiii erau genetici
comparativ cu cei vitregi (Anderson et al, 1999). În Tanzania, tații vitregi investesc mai puțin decât
cei naturali. Niciunul dintre tații vitregi nu se juca direct cu copiii săi vitregi. Ei au recunoscut că
sentimentele lor erau semnificativ mai slabe pentru copiii vitregi decât pentru cei naturali.
(Marlowe, 1999)
În concluzie, înrudirea genetică este un predictor puternic al investiției monetare a bărbatului într-
un copil. Bărbații investesc mai mult în copiii genetici decât în cei vitregi. De asemenea, investesc
mai mult atunci când sunt siguri că ei sunt tații genetici.

2.2.2. Abuzul copilului și alte riscuri când copilul nu locuiește cu ambii părinți genetici

Grija parentală poate fi situată pe un continuum între sacrificiu de sine până la riscarea propriei
vieți și infanticid, violență și abuz.
Cum explicați din punct de vedere evoluționist cele două extreme?

Daly & Wilson (1985) au investigat 841 de familii cu copii de 17 ani sau mai mici și 99 de copii
abuzați înscriși într-o societate de suport din Ontario, Canada. Copiii care locuiesc cu un părinte
biologic și unul vitreg, prezintă un risc de 40 de ori mai mare să fie abuzați fizic, decât copiii care
locuiesc cu ambii părinți genetici. Riscul sporit apare și atunci când factori precum sărăcia sau
statusul socioeconomic sunt controlați. Rata abuzului este într-adevăr mai mare în familiile cu un
status socioeconomic scăzut, dar ratele de abuz în familiile cu părinți vitregi sunt în general același
indiferent de nivelul socioeconomic. Autorii concluzionează că: „a crește cu părinți vitregi
rămâne unicul cel mai important factor de risc identificat până acum, pentru abuzul copiilor.”
Daly și Wilson au exploarat și legătura dintre înrudirea genetică și infanticid. Au examinat cazurile
a 408 copii canadieni care au fost uciși de-a lungul a 10 ani fie de părinții genetici, fie de cei vitregi.
Apoi au calculat numărul victimelor la milion de diade părinte-copil, în situație de coabitare, pe
an. Ratele de infanticid sunt mai ridicate pentru părinții vitregi decât pentru părinții genetici. Cel
mai mare risc apare la copiii mai mici de 2 ani. Riscul ca un preșcolar să fie ucis este de 40 - 100
de ori mai mare pentru copiii vitregi decât pentru cei care locuiesc cu părinții biologici.
(Daly & Wilson, 2008)
Datele interculturale pe acest subiect sunt puține. Daly & Wilson (1988) au compilat câteva
rezultate din înregistrările etnografice din „Dosarele regionale ale relațiilor umane”. Aceste date
trebuie interpretate cu precauție fiind înregistrate cu alte scopuri decât subiectul de față. Adulterul,
rezultând în variate niveluri de incertitudine a paternității, era menționat ca motiv pentru infanticid
în 15 din cele 39 de societăți în care infanticidul era menționat.
În 3 societăți tribale, bărbații insistau ca un copil să fie ucis dacă el sau ea prezentau trăsături fizice
care provocau suspiciuni că nu ar fi al lor. Între locuitorii Tikopia din Oceania și Yanomamo din
Venezuela, bărbații care să căsătoreau cu femei care aveau deja copii cu alt bărbat, cereau ca aceștia
să fie uciși ca o condiție a căsătoriei. Un studiu a 351 de morți a unor copii australieni sub 5 ani, a
găsit că riscul de răni fatale era mai mare în cazul copiilor vitregi, mai ales prin înecare, chiar dacă
morțile lor erau judecate ca fiind neintenționate (Tooley et al, 2006).

2.2.3. Diferențe de gen în adaptările parentale

Pentru că mamele sunt întotdeauna 100% sigure de maternitatea lor, dar tații nu sunt, selecția ar
trebui să favorizeze adaptări în femei care diferă de cele ale bărbaților.
Ce adaptări diferite puteți identifica?
Ipoteza „îngrijitorului primar” susține că femeile vor avea adaptări evoluate care cresc șansele ca
descendenții lor să supraviețuiască (Babchuk et al, 1985). Femeilor le place mai mult decât
bărbaților să vadă fotografii și siluete de copii (Charles, Alexander & Saenz, 2013; Maestripieri &
Pelka, 2002). Interesul femeilor în copii atinge apogeul în copilărie și adolescență:
- Funcția atracției timpurii a femeilor pentru copii este pentru a facilita achiziția abilităților
de creștere a copiilor prin observație și experiențe practice.
- Interesul femeilor în copii trebuie să apară devreme în dezvoltarea lor și să rămână ridicat
până la primul eveniment reproductiv, pentru a asigura suficientă motivație și experiență
pentru ca ele să își poată crește bine primul copil. (Maestripieri, 2004)
Femeile recunosc mai bine decât bărbații expresiile faciale emoționale ale copiilor mici (Babchuk
et al, 1985). Femeile au de asemenea timpi de reacție mai mici în recunoașterea expresiilor faciale
emoționale pozitive (ex: fericire) și negative (ex: furie), deși diferența față de bărbați e mai mare
pentru emoțiile negative (Hampson et al, 2006).
De ce aveau nevoie femeile ancestrale de astfel de abilități?

Aceste rezultate sunt consistente cu două ipoteze care sunt variații ale ipotezei îngrijitorului primar
- Ipoteza promovării atașamentului: femeile trebuie să poată răspunde prompt la nevoile
emoționale ale copiilor pentru că reacțiile rapide și bine sincronizate creează copii cu
atașament securizat.
- Ipoteza amenințării fitness-ului reproductiv, care prezice o sensibilitate a femeilor la
pericole care ar putea fi transmise de emoțiile negative.
Probabil cele două ipoteze sunt complementare și o combinație a lor explică cel mai bine
sensibilitatea superioară a femeilor la expresiile faciale ale copiilor mici, în special a celor
negative.
Taylor et al (2000) a sugerat că femeile au adaptări „de îngrijire și împrietenire” pentru a asigura
supraviețuirea descendenților.
Îngrijirea presupune protejarea copiilor de prădători și alte pericole și calmarea lor pentru a evita
detectarea.
Împrietenirea presupune crearea și întreținerea rețelelor sociale care oferă un cocon social de
protecție.
Femeile, de exemplu, tind să caute mai mult decât bărbații suport social când sunt în situații
stresante. În condiții de laborator, femeile prezintă o scădere a asumării riscului când sunt în
prezența unor bebeluși – acesta e numit „efectul bebelușului” (Fischer & Hills, 2012).. Sarcina
experimentală cerea participanților să umfle cu o pompă baloane digitale ale căror praguri de
explozie variau aleatoriu. Pentru fiecare pompat primeau 10 puncte. Dacă se opreau înainte ca
balonul să explodeze, puteau transfera toate punctele într-o bancă permanentă, dacă balonul
exploda, pierdeau tot. Femeile riscau mai puțin când își imaginau că umflă baloanele în prezența
unui bebeluș a cărei fotografie o aleseseră în prealabil dintr-o serie de 3 și că ar trebui să împartă
câștigul cu el. Diminuarea asumării riscului nu apărea când își imaginau același lucru pentru o
femeie atrăgătoare sau un bărbat atrăgător. Pe de altă parte, bărbații riscau mai mult când își
imaginau că realizează sarcina în prezența unui bărbat – competiția. Pentru bărbați nu existau
modificări ale asumării riscului în prezența imaginată a unui bebeluși sau a unei femei.
Diferențele de gen în adaptările parentale nu înseamnă că bărbații nu își susțin și protejează copiii.
Între toate speciile de primate, oamenii sunt caracterizați de nivelul cel mai înalt de investiție
paternă. În toate culturile, bărbații formează legături strânse cu copiii lor, le procură hrană, îi
protejează de pericole, îi învață abilități noi, le facilitează alianțele sociale, le influențează
strategiile de găsire a partenerilor și îi ajute să își asigure poziția în ierarhii bazate pe status
(Mackey & Coney, 2000; Mackey & Immerman, 2000). Când li s-a prezentat imaginea unui bărbat
potențial periculos, atât bărbații cât și femeile părinți l-au perceput ca fiind mai amenințător și mai
impunător fizic decât l-au perceput „nonpărinții” (Fessler et al, 2013)
În concluzie, înrudirea genetică este un predictor puternic al distribuirii beneficiilor parentale.
Grija parentală e costisitoare. Oamenii au mecanisme psihologice evoluate care îi determină să își
îndrepte preferențial grija către descendenții genetici.
Gândiți-vă la părinții dumneavoastră, ce diferențe ați înregistrat în comportamentele lor
parentale? Care dintre ele ar putea fi explicate de teoriile evoluționiste?

2.2.4. Abilitatea descendenților de a transforma grija parentală în succes reproductiv

În afară de înrudirea genetică dintre copil și părinte, celălalt factor critic care prezice grija parentală
este abilitatea copilului de a utiliza acea grijă. Selecția ar trebui să favorizeze adaptări care fac
părinții să investească mai mult când copiii sunt capabili să preschimbe investiția în fitness,
crescându-și șansele de supraviețuire și reproducere. Geary (2000): numeroase cercetări subliniază
importanța investiției parentale și paterne pentru bunăstarea fizică și socială a copiilor. În vremuri
ancestrale se estimează că 27% dintre copii mureau în primul an de viață și 47% nu ajungeau la
pubertate (Volk & Atkinson, 2013). Prezența părinților contează. În cadrul unui trib de vânători –
culegători din Paraguay, Ache, absența tatălui înainte de a 15a aniversare se asociază cu o rată a
mortalității de 45%, comparativ cu o rată de doar 20% la copiii ai căror tați locuiesc cu ei fără
întrerupere până la 15 ani (Hill & Hurtado, 1996). Copiii indonezieni ai căror părinți sunt divorțați,
au o rată a mortalității cu 12% mai mare decât cea a copiilor care locuiesc cu ambii părinți.
Rezultate similare au fost înregistrate și în Suedia, Germania și Statele Unite (Geary, 2000).
Investiția parentală afectează și bunăstarea socială. Un nivel ridicat al investiției parentale: venitul
părinților și timpul petrecut în joc alături de copil, corelează pozitiv cu abilitățile academice,
sociale și statusul socioeconomic viitor al copilului.
Investiția tatălui are un efect deosebit de pronunțat, explicând de 4 ori mai mult din varianța
rezultatelor educaționale decât investiția mamei. Acest lucru se poate datora variațiilor mai mari
din grija paternă față de grija maternă care e adeseori la niveluri ridicate. Investiția tatălui are un
efect deosebit de pronunțat, explicând de 4 ori mai mult din varianța rezultatelor educaționale decât
investiția mamei.

Cum explicați acest rezultat?

Cum puteți folosi aceste rezultate în practica dumneavoastră viitoare?

Daly & Wilson (1995) au definit doi actori care facilitează folosirea optimă a grijii parentale:
- Starea de sănătate a copilului
- Vârsta copilului

Starea de sănătate: Daly & Wilson (1981) au investigat neglijența parentală și abuzul copiilor cu
defecte congenitale.
Ei raportau că deși rata de abuz fizic asupra copiilor în Statele Unite este de 1.5%, în cadrul
studiilor investigate de autori ratele de abuz asupra copiilor cu defecte fizice congenitale variau
între 7.5% și 60%. Diferențele sunt semnificative.
Mann (1992) a realizat un studiu pe 7 perechi de gemeni născuți prematur. În fiecare pereche, unul
dintre copii era mai sănătos. Când copiii aveau 4 luni, Mann a realizat înregistrări comportamentale
detaliate ale interacțiunilor dintre mamă și bebeluși – când ambii copii erau treji și tatăl nu era în
preajmă. Printre altele, s-au înregistrat comportamentele materne pozitive: sărutări, îmbrățișări,
alinări, vorbit, jucat, privit către copil. S-a evaluat și sănătatea copiilor la naștere la 4 și la 8 luni
prin examinări: medicale, neurologice, fizice, cognitive, și evaluări ale dezvoltării. În cadrul
studiului s-a lansat ipoteza bebelușului sănătos (Mann, 1992): sănătatea copilului va afecta nivelul
de comportamente pozitive materne. Când copiii aveau 4 luni, aproape jumătate dintre mame
direcționau mai multă grijă maternă pozitivă către copilul mai sănătos, când copiii aveau 8 luni,
toate mamele orientau mai multă grijă maternă către copilul mai sănătos.

Cum puteți folosi aceste rezultate în practica dumneavoastră viitoare?

Beaulieu și Bugental (2008) au nuanțat ipoteza bebelușului sănătos, afirmând că nivelul de
investiție pe care mamele îl fac în funcție de starea de sănătate, depinde și de nivelul lor de resurse.
Mamele fără resurse investeau mai puțin în copiii cu risc ridicat (născuți prematur) și investeau
mai mult în copii cu un risc scăzut. Pe de altă parte, mamele cu resurse numeroase, investesc mai
mult în copiii cu un risc ridicat. Având resurse, își pot permite să ofere mai mult copilului cu nevoi
crescute, având suficient și pentru cel sănătos.
Vârsta copilului: Valoarea reproductivă crește de la naștere spre pubertate. Un motiv este că un
procent dintre copiii mici, mai ales dintre bebeluși, mor, scăzând media valorii reproductive a
clasei respective de vârstă. Daly & Wilson au prezis în acest sens că:
- infanticidul va fi mai frecvent la vârstele mici ale copilului
- relația dintre vârstă și frecvență va apărea doar dacă criminalul este o rudă, valoarea
reproductivă a copilului având astfel sens.
Unsprezece etnografi preocupați de culturi diferite raportează că infanticidul apare dacă:
- Intervalul dintre nașteri este prea mic
- Familia este prea mare
În toate cele 11 cazuri citate, nou născutul este cel ucis (Daly & Wilson, 1988). Un studiu canadian
riguros raportează că principalul grup de risc pentru infanticid sunt copiii până în 2 ani, riscul
scăzând progresiv după această vârstă, ajungând la 0 la 17 ani. Argumentul că pe măsură ce cresc,
copiii devin tot mai capabili să se apere, este contrazis de statisticile care arată un pattern foarte
diferit pentru omorurile de copii comise de persoane neînrudite. Adolescenții sunt cei mai
vulnerabili în acest caz. Se poate atunci concluziona că valoarea reproductivă face ca omorurile
copiilor de către părinții genetici să fie mai frecvente la vârste mici. Aceste rezultate nu înseamnă
că abuzul copiilor sau infanticidul ar fi adaptări, ci că emoțiile negative extreme, rare, manifestate
în abuz și crimă, vor fi exprimate conform principiului valorii reproductive
A investi în fii versus fiice: ipoteza Trivers-Willard: În medie fii și fiicele au un succes
reproductiv egal, având o proporție egală în populație. Totuși, din punct de vedere evoluționist,
care dintre genuri are o valoare reproductivă mai mare? Ipoteza Trivers-Willard susține însă că în
familiile cu un status social scăzut sau fără resurse, părinții vor avea mai multe fiice și vor investi
mai mult în fiice, ele neavând nevoie de resurse pentru a avea succes reproductiv, iar familiile cu
un status ridicat și resurse, vor investi mai mult în băieți. Evaluarea acestei ipoteze a obținut
rezultate inconsistente (Keller et al, 2001). Totuși există câteva studii care au găsit un efect al
acestei ipoteze. Într-un studiu, ratele de infanticid erau mai mari în rândul fetelor decât al băieților,
când criminalii erau părinți cu un status social ridicat (Dickemann, 1979) – infanticidul este înțeles
în astfel de studii ca reversul investiției parentale. În rândul unui grup etnic din Kenya (Kipsigi),
familiile mai sărace tindeau să investească mai mult în educația fetelor decât a băieților. Raportul
invers era valabil pentru familiile mai înstărite (Borgerhoff Mulder, 1998). Hopcroft (2005) a
operaționalizat investiția parentală prin anii de educație ai copiilor. Fiii bărbaților cu status ridicat
aveau mai mulți ani de educație decât fiicele. Fiicele bărbaților cu status scăzut aveau un nivel de
educație mai ridicat decât fiii. Bărbații cu status ridicat aveau de asemenea mai mulți fii. Kanzawa
(2005) a constatat că părinții mai înalți și cu o greutate mai mare aveau mai mulți fii decât fiice.
Fujita et al (2012) a realizat un studiu în zone din Kenya unde foametea este o problemă – mamele
deprivate nutritiv, tindeau să își alăpteze fiicele mai mult decât fiii. Nu au găsit diferențe între
alăptarea fiilor și fiicelor la mamele care se hrăneau optim. Pollet et al (2009) au realizat un studiu
pe 95000 de mame rwandeze – soțiile poligine de rang inferior nășteau mai multe fete decât soțiile
de rang superior. Pe de altă parte, Keller et al (2001) nu au găsit diferențe în investiția parentală în
fii și fiice în funcție de statusul părinților într-un eșantion de 3200 de copii din Statele Unite. De
asemenea, Quinlan et al (2003) nu au găsit susținere pentru această ipoteză într-un eșantion rural
din insula Dominica. Având în vedere rezultatele contradictorii, sunt necesare studii suplimentare
pentru verificarea ipotezei Trivers-Willard.

2.2.5. Utilizări alternative ale resurselor disponibile pentru investiția parentală

Pentru că efortul și energia sunt resurse finite și resursele investite în urmași nu pot fi direcționate
către alte probleme adaptive (căutarea de alți parteneri, supraviețuirea personală sau susținerea
altui copil sau a altei rude), selecția naturală trebuie să fi format reguli pentru luarea de decizii în
astfel de situații. Din punctul de vedere al femeii au fost studiate 2 contexte care ar putea afecta
aceste decizii: vârsta și statusul marital. Din punctul de vedere al bărbatului, cei cu potențial ridicat
de acces la femei ar putea tinde spre orientarea efortului către găsirea de partenere decât spre
creșterea de copii.
Vârsta femeilor și infanticidul: Pentru că oportunitățile de reproducere se diminuează cu vârsta,
selecția naturală ar fi favorizat o regulă decizională care cauzează femeile mai în vârstă să
investească imediat în copii, decât să amâne. Conform acestei ipoteze, infanticidul ar trebui să fie
comis mai adesea de femei mai tinere, care au încă mulți ani înainte pentru a-și realiza nevoile
reproductive. Bugos și McCarthy (1984) au explorat date culese din rândul indienilor Ayoreo care
susțin această ipoteză. Proporția nașterilor care duc la infanticid este cea mai ridicată în rândul
celor mai tinere mame (15-19 ani) și cea mai scăzută în rândul celor mai în vârstă mame. Rata
infanticidului în rândul acestei comunități este însă neobișnuit de ridicată, 38% dintre toate
nașterile, astfel că datele trebuie interpretate în context, cu precauție. Daly și Wilson (1988) au
colectat date despre infanticid în Canada pentru cazurile din 1974 în 1983. Mamele adolescente
sunt vinovate de 3 ori mai mult decât orice alt grup de vârstă. Următorul grup sunt mamele cu
vârsta între 20-29 de ani, urmate de mamele de 30-39 de ani. Rezultate din 2 culturi susțin predicția
că infanticidul este cel mai ridicat în rândul femeilor mai tinere, care au cele mai multe oportunități
pentru reproducere ulterioară și cel mai scăzut în rândul femeilor mai în vârstă, care au mai puține
posibilități pentru reproducere ulterioară.

Ce alte metode ar fi putut fi folosite pentru verificarea acestei ipoteze? De ce credeți că a fost
preferată aceasta (analiza datelor despre infanticid)?

Statusul marital și infanticidul: Daly și Wilson (1988) propun că femeile nemăritate vor fi mai
adesea vinovate de infanticid decât cele măritate. Datele arată că la fiecare interval de vârstă, cu
excepția ultimului, de peste 35 de ani, mamele nemăritate tind mai mult decât cele măritate să
comită infanticid.
Efort parental versus efort de împerechere: Ipoteză: Femeile tind mai mult decât bărbații să
orienteze energie și efort spre creșterea copiilor decât spre căutarea de noi parteneri. Într-un trib
din jungla Venezuelei, Ye’Kwana, există diferențe semnificative în timpul petrecut ținând bebelușii
în brațe: mamele țin copiii 78% din timp, tații 1,4% din timp și în restul timpului sunt ținuți de alți
membri ai familiei, de obicei femei: surori, mătuși sau bunici. (Hames, 1988). Pigmeii Aka din
Africa centrală sunt cunoscuți pentru nivelul neobișnuit de ridicat de grijă paternă: părinții dorm
în același pat cu copilul. Când copilul nu se liniștește noaptea la sânul mamei, tatăl își asumă
calmarea lui cântând cântece și dansând. Tatăl curăță nasul copilului, îl spală și îl curăță după
defecare. Dacă mama nu e în preajmă și copilul e înfometat, tatăl pune copilul la propriul sân
pentru alinare. Deși sunt recunoscuți pentru investiția paternă ridicată, tații Aka își țin copiii în
brațe 57 de minute pe zi, în medie. Mamele Aka își țin copiii în brațe 480 de minute pe zi.
Diferențele în investiția parentală apar puternic și în această societate.
Barash și Lipton (1997) au realizat un studiu intercultural într-o varietate de societăți rurale și
nontehnologice (Mexic, Java, Nepal, Filipine). Tații aveau grijă de copii între 5-18% din timpul
de veghe (M=8%). Mamele aveau grijă de copii între 39-88% din timpul de veghe (M=85%).
Femeile petreceau de 10 ori mai mult timp decât bărbații îngrijind de copii. În jur de 90% dintre
părinții singuri sunt femei.
Dilatarea pupilelor este folosită ca o măsură subtilă a interesului și atracției – imună la deformările
pe care le pot suferi autorapoartele. Hess (1975) a constatat că pupilele femeilor de dilatau mai
mult de 17% la vederea fotografiilor de bebeluși. Pupilele bărbaților nu prezentau nicio reacție. La
vederea unei mame ținând un bebeluș pupilele femeilor se dilatau în jur de 24%, în timp ce pupilele
bărbaților se dilatau 5% (această reacție ar putea fi însă explicată prin atracția față de mamă, nu
neapărat față de bebeluș). La 6 ore după naștere, femeile își pot identifica bebelușul după miros,
în timp ce tații nu pot. (Barash & Lipton, 1997). Femeile identifică emoții ale copiilor mici precum
surpriză, dezgust, furie, frică și distres mai rapid și mai acurat decât bărbații, privind expresii
faciale derulate rapid pe un ecran. Performanța femeilor nu era afectată de experiența anterioară
cu bebeluși sau copii. (Barash & Lipton, 1997)
În concluzie, femeile au reguli decizionale evoluate pentru alocarea de mai mult timp creșterii
copiilor și au mecanisme evoluate de interes și înțelegere a emoțiilor care le fac mai eficiente în
creșterea copiilor. Se presupune că bărbații folosesc efortul pe care nu îl alocă îngrijirii copiilor,
pentru alte probleme adaptive, cum ar fi împerecherea. În rândul pigmeilor Aka, bărbații care au
un status ridicat în trib, își țin copiii în brațe jumătate din timpul pe care îl dedică acestei activități
bărbații cu un status scăzut. Bărbații cu un status ridicat sunt poligini, cu 2 sau 3 soții și investesc
efort suplimentar în căutarea de partenere. Bărbații cu status scăzut compensează sporind efortul
dedicat grijii parentale.(Hewlett, 1991; Smuts & Gubernick, 1992). Apicella și Marlowe (2007) au
realizat un studiu în care 170 de tați britanici au răspuns la o serie de întrebări care evaluau mai
multe variabile:
- Valoarea de împerechere: „Cred că oamenii mă găsesc atrăgător./”Primesc multă atenție
din partea femeilor.”
- Efortul de împerechere: ”Petrec mult timp flirtând cu femei.”
 - Efortul parental: „Cred că îi ofer copilului meu multă atenție.”/”Petrec mult timp cu copilul
meu.”
Bărbații cu o valoare de împerechere percepută mai ridicată, raportau niveluri mai scăzute de
implicare parentală și niveluri mai ridicate ale efortului de împerechere. Bărbații cu valoare de
împerechere ridicată care suspectau că soțiile lor erau infidele, tindeau și mai mult să își reducă
efortul parental. Bărbații cu o valoare de împerechere mai scăzută tindeau mai puțin să își reducă
efortul parental. Flinn (1992) a realizat un studiu asupra investiției parentale a bărbaților într-un
sat din Trinidad – când o femeie e singură și are un copil, bărbații interacționează mai mult cu
copilul înainte de a se căsători, decât după. Bărbații ar putea folosi investiția parentală ca un mijloc
pentru a atrage femeia.
În concluzie, am discutat 3 factori care afectează evoluția grijii parentale:
- Înrudirea genetică
- Abilitatea copilului de a converti grija parentală în succes de supraviețuire și reproducere
- Moduri alternative de folosire a resurselor care ar putea fi orientate spre copii
Există dovezi care susțin importanța celor 3 factori. Părinții investesc mai mult în copiii genetici
decât în cei vitregi. Tații, care sunt mai puțin siguri de înrudirea genetică, investesc mai puțin în
creșterea copiilor decât mamele, care sunt 100% sigure. Copiii cu o valoare reproductivă ridicată
primesc mai multă grijă parentală pozitivă decât copiii cu o valoare reproductivă mai scăzută.
Bărbații, având mai multe oportunități decât femeile să orienteze efort în găsirea de partenere, tind
să ofere mai puțină grijă parentală directă copiilor. Bărbații care au o valoare de împerechere
ridicată, indicată de statusul poligin, de autopercepție sau de dezirabilitatea lor, își cresc efortul de
împerechere și își diminuează efortul parental.

Exerciții:

1. Notați 3 principii de folosit în practica dumneavoastră, care decurg din teoriile discutate azi.
2. Cum răspundeți la întrebările
- Dacă sunt atrăgătoare și îmi doresc un bărbat atrăgător, înseamnă că trebuie să îmi asum că va
fi infidel și nu se va implica în creșterea copiilor?
- Muncesc la serviciu la fel de mult ca soțul și câștigăm la fel de mult, dar eu fac treburile casnice
și mă ocup prioritar de copii. Ce e de făcut? Trebuie să accept asta pur și simplu?
- Sunt bărbat și îmi place să mă implic în creșterea copiilor mei. Înseamnă că am o valoare de
împerechere mai scăzută?
- Sunt mamă singură. Ar fi mai bine pentru copiii mei să nu mă recăsătoresc pentru a-i proteja de
abuzurile unui tată vitreg?

3. Strategiile feminine de alegere a unui partener stabil

Imaginați-vă provocările pe care le înfruntau strămoșii noștri încercând să se încălzească lângă

foc, căutând să vâneze pentru a asigura aportul de carne celor dragi, adunând nuci, fructe de pădure
și ierburi, evitând animalele sălbatice și oamenii ostili.
Ce ar însemna un partener nepotrivit în acele vremuri?
Probabil un partener infidel, care nu reușește să ofere familiei resursele necesare pentru
supraviețuire, leneș, fără abilități de vânătoare, abuziv. Supraviețuirea ar fi dificilă și reproducerea
în pericol.
Ce ar însemna un partener potrivit în acele vremuri?
Probabil un partener care procură resurse abundente, care își protejează partenera si copiii, care
dedică timp, energie și efort familiei, ca urmare a avantajelor reproductive și de supraviețuire de
care au beneficiat strămoșii noștri care și-au ales înțelept partenerii, au evoluat numeroase
preferințe specifice. Ca descendenți ai acestor câștigători ai loteriei evoluționiste, oamenii moderni
au moștenit un set specific de preferințe. Oamenii de știință au identificat preferințe evoluate de
alegere a partenerilor în numeroase specii nonumane. Pasărea țesător din Africa este un bun
exemplu (Collias&Collias, 1970). Când o femelă vine în apropierea unui mascul, el își expune
cuibul proaspăt construit, agățându-se cu capul în jos de fundul cuibului și lovind puternic din
aripi. Dacă femela e impresionată, va intra în cuib și îl va inspecta trăgând de fire și lovindu-l în
jur de 10 minute. În timpul inspecției, masculul îi cântă din apropiere. În orice moment ea poate
hotărî că acel cuib nu se ridică la standardele ei și să plece pentru a inspecta cuibul altui mascul.
Un mascul a cărui cuib a fost respins de mai multe femele, își va distruge cuibul și va construi altul
nou. Având o preferință pentru masculi care construiesc cuiburi superioare, pasărea croitor femelă
adresează nevoia de a-și proteja puii. Preferințele ei au evoluat pentru că prezentau un avantaj
reproductiv asupra păsărilor croitor care nu aveau preferințe și se împerecheau cu primul venit.
3.1. Contextul teoretic pentru evoluția preferințelor în alegerea partenerului,
investiția parentală și selecția sexuală

Este remarcabil că ceea ce definește sexul biologic este mărimea celulelor sexuale. Celulele
reproductive mature se numesc gameți. Fiecare gamet are potențialul de a fuziona cu un gamet de
sex opus pentru a forma un zigot. Bărbații sunt sexul cu gameții mai mici și femeile cele cu gameții
mai mari. Gameții feminini rămân relativ constanți și sunt încărcați cu nutrienți în timp ce gameții
masculini au o mobilitate mai mare. Există și o diferență în cantitate: bărbații produc milioane de
spermatozoizi care se refac la o rată de 12 milioane pe oră. Femeile produc un număr fix de ovule
pe viață, dintre care în jur de 400 vor fi eliminate la ovulație.
Investiția parentală și selecția sexuală: Investiția inițială superioară a femeilor pe gamet, nu se
oprește la ou. Fertilizarea și perioada de gestație, componente cheie ale investiției parentale, se
produc intern la femei. Un act sexual care cere o investiție minimă din partea bărbatului, poate
produce o investiție obligatorie și consumatoare de energie de 9 luni pentru femeie. În plus, doar
femeile se pot angaja în alăptare care durează până la 4 ani în unele societăți. Nicio lege biologică
a lumii animale nu dictează că femeile trebuie să investească mai mult. În unele specii precum
greierele Mormon, acul de mare, broasca săgeată veninoasă din Panama, masculii sunt cei care fac
investiția superioară (Trivers, 1985). Greierele mormon mascul produce un spermatofor mare
încărcat cu nutrienți. Femelele luptă între ele pentru a câștiga accesul la masculii cu cei mai mari
spermatofori. În cadrul acestor specii cu roluri sexuale inversate, masculii sunt cei mai selectivi în
alegerea partenerelor. De exemplu, femelele alese au cu 60% mai multe ouă decât cele respinse
(Trivers, 1985). Totuși, între cele 5000 de specii de mamifere și 300 de specii de primate, femelele
sunt cele care suportă fertilizarea și gestația intern. Pentru că femeile din trecutul evoluției noastre
riscau o investiție enormă întreținând relații sexuale, evoluția a favorizat femeile care își selectau
cu strictețe partenerii. Femeile ancestrale sufereau costuri severe dacă alegeau la întâmplare: aveau
un succes reproductiv inferior și mai puțini dintre copiii lor supraviețuiau până la vârsta fertilă. În
concluzie, teoria lui Trivers despre investiția parentală și selecția sexuală face două predicții
importante:
- Sexul care investește mai mult în urmași, în general, dar nu întotdeauna femela, va fi mai
selectiv în alegerea partenerilor.
 - Sexul care investește mai puțin în urmași va fi mai competitiv pentru accesul sexual către
sexul opus.
În cazul oamenilor, femeile au o investiție parentală superioară obligatorie. Pentru relațiile pe
termen lung și căsătorie, atât femeile cât și bărbații de obicei investesc consistent în copii, și astfel
teoria investiției parentale prezice că ambele sexe vor fi selective și riguroase în alegeri.
Alegerea partenerului – mecanisme evoluate: Evoluția a favorizat femeile care preferă bărbații
care posedă atribute asociate cu beneficii și care resping bărbații ale căror atribute sunt asociate cu
costuri. Fiecare atribut separat, constituie un component din valoarea unui bărbat ca partener.
Preferințele care oferă prioritate anumitor componente, nu rezolvă complet problema alegerii
partenerului.
Câteva provocări în alegerea partenerului sunt:
- Cunoașterea calităților unui bun partener
- Evaluarea corectă a acestor calități, în special în ariile în care bărbații pot disimula:
simularea unui status superior sau pretinderea unui angajament superior decât cel asumat
cu adevărat.
- Cântărirea corectă a importanței diferitelor atribute: un bărbat generos, dar instabil
emoțional sau un bărbat zgârcit, dar stabil emoțional?

3.2.Conținutul preferințelor femeilor în alegerea partenerilor

Care sunt criteriile pe care le aveți în vedere în alegerea partenerilor?

3.2.1. Preferința pentru resurse economice

Preferința femelelor pentru masculi care oferă resurse, ar putea fi unul dintre cele mai vechi și
universale criterii pentru alegerea femelelor din regatul animalelor. Un exemplu potrivit este
sfrânciocul mare, o pasăre care chiar înainte de sezonul de împerechere, începe un ritual aparte.
Masculii încep să adune prăzi comestibile cum sunt melcii și obiecte folositoare cum sunt penele
și bucățile de material, în număr de 90-120. Ei fixează aceste obiecte pe țepi sau pe alte obiecte
ascuțite din teritoriile lor. Femelele evaluează masculii disponibili și aleg să se împerecheze cu cei
care au prăzile cele mai consistente. Când Yosef (1991) a împuținat aleatoriu prăzile unor masculi
și a adăugat obiecte comestibile la alții, femelele au continuat să aleagă masculii cu prăzile mai
mari. Masculii fără resurse erau evitați total, fiind condamnați la burlăcie.
De-a lungul istoriei evoluției, majoritatea femeilor reușeau să obțină mai multe resurse pentru
copiii lor de la un singur partener, decât de la mai mulți parteneri sexuali temporari. Bărbații
investesc în nevestele și copiii lor cu cantități de resurse neegalate în rândul altor primate. La toate
celelalte primate, femelele trebuie să se bazeze pe propriile forțe pentru a obține mâncare, pentru
că masculii rareori împart aceste resurse cu partenerele (Smuts, 1995)
Bărbații aduceau mâncare, găseau adăpostul, apărau teritoriul și protejau copiii. Ei învățau copiii
abilități sportive, vânătoare, luptă, negocierea ierarhiei, prietenie și influență socială. Transferă
status, ajutând urmașii să formeze alianțe reciproce mai târziu în viață. Aceste avantaje ar fi fost
dificil de obținut de o femeie de la parteneri sexuali temporari.
E clar de ce preferința pentru bărbații cu resurse a evoluat în timp, dar femeile aveau nevoie de
indicii care să le semnalizeze faptul că un bărbat deținea astfel de resurse. Aceste indicii pot fi
indirecte: cum ar fi trăsăturile de personalitate care semnalează un potențial ascendent pentru
bărbatul respectiv. Pot fi fizice: abilitățile atletice ale unui bărbat sau sănătatea sa. Ar putea include
reputația, respectul pe care i-l arată egalii săi. Un indice evident era posesiunea de resurse
economice.
Preferințele curente în alegerea partenerilor oferă o fereastră către preferințele din trecut, așa cum
fricile înnăscute de șerpi și înălțimi oferă o fereastră către pericolele trecute. Zeci de studii
confirmă că femeile moderne din Statele Unite prețuiesc resursele financiare în alegerea
partenerului mai mult decât o fac bărbații. Un studiu din 1939 citat de Buss et al (2001) a cerut
mai multor bărbați și femei din Statele Unite să evalueze 18 caracteristici pentru importanța lor în
alegerea unui partener pentru căsătorie. Le-au evaluat pe o scală de la irelevant la indispensabil.
Femeile nu au evaluat perspectivele financiare bune ca fiind indispensabile, dar le-au evaluat ca
fiind importante. Bărbații le-au evaluat ca dezirabile, dar nu importante. Femeile din 1939 prețuiau
un bun potențial financiar de două ori mai mult decât bărbații. Acest rezultat a fost replicat în studii
din 1956 și din 1967 (Buss et al, 2001).
Revoluția sexuală din anii ‘60-’70 nu a schimbat aceste evaluări. Femeile au continuat să
prețuiască un bun potențial financiar de 2 ori mai mult decât bărbații (Buss et al, 2001). Douglas
Kenrick și colegii săi au cerut studenților să stabilească percentila minimă pe care ar găsi-o
acceptabilă pentru fiecare caracteristică (Kenrick et al, 1990). Pentru femei percentila minimă
acceptabilă în capacitatea de câștig financiar a viitorului soț era 70 sau mai sus. La bărbați
percentila minimă era 40.
Anunțurile personale din ziare și site-urile de online dating confirmă faptul că femeile care caută
un soț doresc resurse financiare consistente (Gustavsson & Johnsson, 2008; Wiederman, 1993). În
concluzie, diferențele de gen în prețuirea criteriului potențialului financiar nu sunt limitate la
studenți și nu variază semnificativ în funcție de contextul și modul evaluării. Un amplu studiu
intercultural a fost realizat în 37 culturi pe 6 continente și 5 insule, din Australia, în Brazilia în
Africa de sud, de la națiuni care practică poliginia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei) ca
Nigeria și Zambia, la țări în care concubinajul e la fel de frecvent precum căsătoria (Finlanda și
Suedia) sau țări mai tradiționaliste precum Grecia și Bulgaria (Buss et al, 1990). În general, femeile
au prețuit resursele financiare aproape de 2 ori mai mult decât bărbații. Există câteva diferențe:
- Femeile din Nigeria, Zambia, Indonesia, Iran, Japonia, Taiwan, Columbia și Venezuela
prețuiau resursele financiare mai mult decât femeile din Africa de Sud, Olanda și Finlanda.
- În Japonia de exemplu, femeile prețuiau resursele financiare cu 150% mai mult decât
bărbații în timp ce în Olanda le prețuiau cu doar 36% mai mult (mai puțin decât femeile
din orice altă țară)
Concluzia studiului este că, în ciuda câtorva diferențe interculturale, femeile din întreaga lume au
prețuit resursele financiare mai mult decât bărbații.
Schwarz șu Hassebrauck (2013) au realizat un studiu pe 21245 de germani cu vârste între 18 și 65
de ani. Au constatat că cea mai mare diferență de gen în preferințele pentru partener era în
preferința superioară a femeilor pentru un partener „înstărit și generos”. Coats et al (2011) au
concluzionat că femeile regretau că au ales un partener zgârcit și că au ratat ocazii de a se implica
în relații cu parteneri înstăriți. Khallad (2005) raportează că în Iordan femeile mai mult decât
bărbații prețuiau abilitatea economică, precum și calități asociate precum statusul, ambiția și
educația. Un studiu pe 500 de musulmani din USA a constatat că femeile căutau parteneri sinceri,
sensibili emoțional, cu securitate financiară pentru relațiile de lungă durată (Badahdah & Tiemann,
2005). Gottschall et al (2003) au analizat basmele din 48 de arii culturale inclusiv triburi și state
preindustriale, insule din Pacific și toate continentele. Personajele feminine prețuiau sistematic
mai mult statusul și averea partenerilor. Gottschall a găsit relații similare într-o analiză istorică a
literaturii europene (Gottschall et al, 2004). Un studiu pe o societate de vânători culegători din
Tanzania a constatat că femeile puneau o importanță mare pe capacitățile bărbaților de a vâna și a
procura carne (Marlowe, 2004). Fisman et al (2006) a analizat interacțiunile participanților la
activități de speed dating. Indivizii se angajau în conversații de 4 minute pentru a hotărî dacă vor
să întâlnească persoana din nou. Femeile alegeau bărbați care indicau că au crescut în cartiere mai
înstărite. Asendropf et al (2010) a realizat de asemenea un studiu pe 382 de participanți la speed-
dating cu vârste între 18 și 54 de ani. A constatat că alegerile femeilor mai mult decât ale bărbaților
erau influențate de venitul și educația potențialului partener. Minervini și McAndrew (2006) au
realizat un studiu pe femeile înscrise în programul „Mail order bride” (Mireasă comandată prin
postă) din Columbia, Filipine și Rusia. A constatat că aceste femei au ales soți care aveau status și
ambiție – 2 calități asociate cu achiziția de resurse. Gustavsson și Johnsson (2008) au studiat
anunțurile de la rubrica de matrimoniale în Suedia, o țară cu un nivel ridicat de egalitate economică
între sexe. Femeile cereau calități legate de resurse financiare de 3 ori mai des decât bărbații. Un
studiu pe 2956 de evrei înscriși pe un site de întâlniri a constatat că femeile, mult mai des decât
bărbații, căutau parteneri care dețineau propria mașină, aveau o situație economică bună, și plasau
o importanță mare pe cariera lor (Bokek-Cohen et al, 2007). Femeile pun o importanță deosebită
pe inteligență într-un viitor partener, un predictor bun al viitorului venit și status profesional (Buss
et al, 1990). În societăți tradiționale din Kenya, femeile și părinții lor selectează oameni care au
resurse precum întinderi mari de pământ (Borgerhoff Mulder, 1990). Un studiu al rezultatelor
reproductive al femeilor din Finlanda preindustrială din secolul XVIII-XIX a constatat că femeile
care se căsătoreau cu bărbați mai înstăriți aveau rate de supraviețuire superioare și un număr mai
mare de copii care ajungeau la maturitate (Pettay et al, 2007). Un studiu istoric al norvegienilor a
găsit efecte similare (Skjaervo et al, 2011)
În concluzie, numeroasele rezultate obținute prin metode diferite, în perioade și culturi diferite,
susțin ipoteza că femeile au evoluat o preferință puternică pentru parteneri stabili care să poată
procura resurse.

Problemă adaptativă Preferință evoluată pentru partener

Alegerea unui partener capabil să Potențial financiar bun, status social, vârstă un pic mai
investească mare, ambiție, înalt, puternic, atletic

Alegerea unui partener doritor să Stabilitate și responsabilitate, indicii de dragoste și

investească angajament, interacțiuni pozitive cu copiii
 Alegerea unui partener capabil să o Înălțime, curaj, abilități atletice
protejeze pe ea și pe copii

Alegerea unui partener cu bune Responsabil, stabil emoțional, blând, interacțiuni

abilități de parenting pozitive cu copiii

Alegerea unui partener compatibil Valori similare, vârste similare, personalități similare

Alegerea unui partener sănătos Atractivitate fizică, simetrie, sănătate, masculinitate

Tabel 1: Probleme adaptative în alegerea partenerului stabil și soluții posibile

3.2.2. Preferința pentru un status social ridicat

Oamenii ancestrali aveau ierarhii bine definite în care resursele ajungeau preferențial la cei din
vârf și se răreau către cei de la bază (Betzig, 1986). Femeile preferă bărbații care au o poziție
socială privilegiată pentru că statusul social este un indicator universal al controlului resurselor.
Bărbați cu un status superior dispuneau de teritorii mai vaste și fertile, garantau îngrijire superioară
a sănătății, oportunități sociale superioare pentru urmași și hrană mai bună. Betzig (1986) au
explorat 186 de societăți de la pigmeii Mbuti din Africa la eschimoșii Aleuți. Bărbații cu status
înalt aveau invariabil mai multe resurse, mai multe soții și ofereau hrană mai bună copiilor. Buss
și Schmitt (1993) au evaluat sute de subiecți din 37 de culturi pe 67 de caracteristici folosind o
scală de la -3(extrem de indezirabil) la +3 (extrem de dezirabil) pentru relații de scurtă și de lungă
durată. Femeile au evaluat potențialul de succes în profesie și deținerea unei cariere de succes ca
fiind foarte dezirabile într-un partener pe termen lung cu medii de +2.6 și +2.7. Acești indicatori
ai statusului sunt mai puțin importanți în evaluările pentru un partener pe termen scurt. Educația
și diplomele profesionale au fost de asemenea evaluate generos de către femei. Importanța
statusului în evaluările femeilor apare în toate culturile evaluate: femeile din Taiwan evaluau
statusul cu 63% mai mult decât bărbații, femeile din Germania de Vest cu 38% mai mult și cele
din Brazilia cu 40% mai mult decât bărbații. Când trebuie să aleagă între diferite caracteristici,
femeile preferă statusul social ridicat considerându-l o necesitate mai mult decât un lux. În alte
studii, femeile evaluează bărbații care posedă obiecte care indică un status înalt (mașini sau
apartamente luxoase) ca potențiali parteneri atractivi (Li, 2007; Dunn & Hill, 2014; Dunn & Searle,
2010).

3.2.3. Preferința pentru bărbați ceva mai în vârstă

Ce vârstă are partenerul ideal? De ce preferă femeile bărbați mai în vârstă?

Vârsta bărbatului reprezintă un indiciu pentru accesul său la resurse. La fel cum tinerii masculi
babuini trebuie să se maturizeze pentru a avea acces în pozițiile superioare din ierarhie, și
adolescenții umani, rareori sunt asociați cu respectul, statusul și poziția bărbaților mai maturi. Într-
un trib aborigen din 2 insule din Australia de Nord, Tiwi, bărbații cei mai vârstnici dețin cea mai
mare parte a puterii și prestigiului și controlează sistemul de curtare prin alianțe complexe.
(Gerontocrație). Chiar și în țările Occidentale, statusul și averea tind să se acumuleze cu înaintarea
în vârstă. Revenind la studiul intercultural, realizat în 37 de culturi diferite, femeile au preferat
consecvent bărbații mai în vârstă (Buss & Schmitt, 1993). În medie, femeile din toate culturile,
preferă bărbați cu 3 ani jumătate mai în vârstă. Un alt studiu pe 22400 de subiecți din 14 culturi
diferite a găsit rezultate similare. Diferența de vârstă preferată variază de la femeile franceze
canadiene care preferă bărbați cu un an și ceva mai mari, la femeile iraniene care caută bărbați cu
mai mult de 5 ani mai în vârstă (Dunn, Brinton & Clark, 2010)
De ce femeile preferă bărbați ceva mai în vârstă, dar nu cu mult mai în vârstă?
Probleme de reproducere asociate cu bărbații mult mai în vârstă sunt: infertilitate sporită, probleme
mai frecvente în sarcină, risc crescut de anomalii genetice la copii (Spinelli et al, 2010).
În societățile tradiționale, parte din preferința pentru bărbații ceva mai în vârstă poate fi explicată
prin forța fizică și abilitățile de vânătoare. Forța fizică crește cu vârsta atingând apogeul în jur de
28-34 de ani. În societăți tradiționale de vânători-culegători (amerindieni Tsimane din Bolivia sau
inuiți din Arcticul Canadian) abilitățile de vânătoare se perfecționează chiar mai târziu, spre 35-39
de ani (Collings, 2009; Kaplan & Gutierrex, 2006). Un studiu într-o mică societate amazoniană
din Ecuador (Escasa et al, 2010) a găsit că abilitățile de vânătoare ale unui bărbat erau cel mai
puternic predictor al evaluărilor femeilor pentru atractivitatea sa. Erau urmate de status și reputația
sa de bun războinic. Preferința femeilor pentru bărbați puțin mai în vârstă, ar putea veni de la
strămoșii noștri vânători culegători, pentru care resursele derivate din vânat, erau critice pentru
supraviețuire.
 3.2.4. Preferința pentru ambiție și hărnicie
Munca susținută apare consecvent ca unul dintre cei mai buni predictori pentru venitul și
promovările trecute și viitoare. Cei care afirmă că muncesc din greu și ai căror parteneri sunt de
acord cu afirmația, ajung la niveluri mai ridicate de educație, status și salarii anuale mai mari,
anticipând venituri mai mari și promovări în viitor, comparativ cu cei care muncesc mai puțin.
Bărbații harnici și ambițioși obțin un status profesional superior comparativ cu bărbații leneși și
nemotivați (Lund et al, 2007; Kyl-Heku&Buss, 1996). În majoritatea culturilor, femeile evaluează
ambiția și hărnicia mai mult decât bărbații, de obicei evaluându-le între importante și
indispensabile (Buss & Schmitt, 1993):
- Taiwan: femeile evaluează ambiția și hărnicia cu 26% mai sus decât bărbații
- Bulgaria: femeile evaluează ambiția și hărnicia cu 29% mai sus decât bărbații
- Brazilia: femeile evaluează ambiția și hărnicia cu 30% mai sus decât bărbații
Aceste dovezi susțin ipoteza evoluționistă conform căreia femeile au o preferință evoluată pentru
bărbați care posedă indicii ale abilității de a procura resurse.

3.2.5. Preferința pentru stabilitate și încredere

Între cele 18 caracteristici evaluate, a 3a și a 4a cele mai importante caracteristici după dragoste,
sunt caracter demn de încredere și stabilitate emoțională sau maturitate (Buss & Schmitt, 1993).
Caracterul demn de încredere: În 21 din 37 de culturi, bărbații și femeile au avut preferințe
similare pentru caracterul demn de încredere. Din restul de 16 culturi, în 15 femeile au evaluat
caracterul de încredere mai sus decât bărbații (M=2.50).
Stabilitatea emoțională: Femeile din 23 de țări prețuiesc stabilitatea emoțională mai mult decât
bărbații. În celelalte 14 culturi bărbații și femeile prețuiesc stabilitatea emoțională în mod egal.
Motivele preferinței pentru încredere și stabilitate:
- În primul rând, sunt semnale importante că resursele vor fi oferite consistent de-a lungul
timpului.
- În al doilea rând, bărbații cărora le lipsesc aceste calități oferă resurse haotic și impun
costuri emoționale grele partenerelor (Buss, 1991)
Bărbații instabili emoțional tind să fie egocentrici și să monopolizeze resursele comune, sunt
frecvent posesivi, monopolizând timpul partenerei, sunt geloși peste medie și dependenți cerând
ca partenera să le satisfacă toate nevoile, tind să fie abuzivi atât verbal cât și fizic, sunt nepăsători,
labili emoțional. Sunt mai frecvent infideli. Vor risipi resursele și timpul partenerelor, își vor
orienta timpul și resursele spre alte relații și obiective, și nu vor fi consecvenți în folosirea
propriilor resurse de-a lungul timpului (Buss & Shackelford, 1997). Aspectele imprevizibile ale
bărbaților instabili emoțional impun costuri suplimentare prevenind soluționarea unor probleme
adaptive critice. Procurarea și oferirea haotică de resurse afectau împlinirea obiectivelor legate de
supraviețuire și reproducere.

3.2.6. Preferința pentru bărbați înalți cu abilități atletice

Importanța caracteristicilor fizice in alegerea unui partener este evidentă în lumea animalelor.
Masculii broaștelor gladiator, de exemplu, sunt responsabili cu realizarea cuiburilor și protejarea
ouălor. În majoritatea situațiilor de curtare, un mascul staționar va fi lovit puternic de o femelă
care îi testează forța. Dacă masculul se deplasează prea mult sub lovitură sau dacă părăsește cuibul,
femela pleacă grăbită pentru a găsi un alt partener. Lovind masculul, femela evaluează cât de
pregătit este să îi apere ouăle. Barbara Smuts a studiat comportamentele babuinilor in savanele
africane (Smuts, 1985). Femelele legau adeseori „prietenii speciale” cu masculii care le ofereau
protecție lor și puilor lor. În schimb, aceste femele le ofereau acces privilegiat protectorilor în
perioada de împerechere. Unul dintre beneficiile relațiilor de lungă durată pentru femeile
ancestrale, era protecția fizică pe care le-o putea oferi partenerul. Studiile susțin că preferințele
femeilor includ acești indicatori. Femeile evaluează ca foarte dezirabil pentru un partener stabil să
fie înalt, puternic și atletic. Un studiu pe femei din Marea Britanie și Sri Lanka, a identificat
preferințe puternice pentru bărbați atletici, musculoși (Dixon et al, 2003). Trunchiul în formă de
V și umerii lați în raport cu șoldurile au fost de asemenea caracteristici considerate atractive în
rândul femeilor. (Hughes & Gallup, 2003). Femeile cărora le este frică de criminalitate, au o
preferință crescută pentru parteneri stabili cu un fizic formidabil (Snyder et al. 2011). Femeile
expuse într-un experiment la imagini ale unor bărbați care se luptau între ei sau la imagini cu arme,
au avut preferințe sporite pentru fețele mai masculine – un indicator al protecției (Little et al, 2013).
Bărbații înalți sunt evaluați în mod constant ca fiind mai dezirabili ca parteneri pe termen scurt și
lung decât cei mai scunzi sau medii (Courtiol et al, 1992). Un studiu care a analizat anunțurile din
rubrica de matrimoniale, a constatat că femeile care notaseră înălțimea ca și criteriu, își doreau un
bărbat de 1.82 sau mai înalt (Cameron et al, 1978). De asemenea, anunțurile publicate de bărbații
mai înalți, primeau mai multe răspunsuri decât cele publicate de bărbați mai scunzi (Lynn &
Shurgot, 1984). Un studiu al accesărilor a 1168 de anunțuri personale în Polonia, a constatat că
înălțimea bărbatului era unul dintre primii 4 cei mai puternici predictori ai numărului de femei care
vor răspunde anunțului (ceilalți 3 predictori au fost: nivelul de educație, vârsta și resursele)
(Pawlowski & Koziel, 2002). Bărbații mai înalți sunt percepuți ca fiind mai dominanți, au acces la
mai multe întâlniri romantice și tind să aibă partenere mai atractive decât bărbații mai scunzi
(Brewer & Riley, 2009). Femeile rezolvă cel puțin parțial problema protecției față de alți bărbați
agresivi, alegând un partener care are înălțimea, forța și abilitățile fizice de a le proteja. Aceste
calități contribuie la soluții pentru alte probleme adaptive cum ar fi procurarea de resurse, status și
gene pentru o bună sănătate (Brewer & Riley, 2009).

3.2.7. Preferința pentru o bună stare de sănătate: simetrie și masculinitate

Alegerea unui partener bolnav ar fi însemnat asumarea unor riscuri adaptive pentru strămoșii
noștri. Un partener bolnav prezenta un risc mai mare de a deveni incapabil să își împlinească
sarcinile contribuind cu mâncare, protecție și implicare în creșterea copiilor. Un partener bolnav
prezenta un risc sporit de moarte prematură, oprind procurarea de resurse și impunând căutarea
unui nou partener. Un partener bolnav ar putea transfera bolile transmisibile. Ar putea infecta copiii
cuplului, afectându-le șansele de a supraviețui și a se reproduce. Dacă sănătatea e parțial
determinată genetic, un partener bolnav ar putea transmite gene ale unei sănătăți șubrede la copii.
Pentru toate aceste motive, atât bărbații cât și femeile prețuiesc sănătatea într-un partener. În
studiul intercultural din 37 de culturi, pe scala de la 0 (irelevant) la 3 (indispensabil), atât femeile
cât și bărbații au evaluat „o stare bună de sănătate” ca fiind foarte importantă.
Un indicator important al sănătății este gradul de simetrie al feței și corpului (Gangestad &
Thornhill, 1997; Grammer & Thornhill, 1994; Shackelford & Larsen, 1997; Thornhill & Moeller,
1997). Evenimentele de mediu și stresorii genetici deteriorează simetria bilaterală. Unii indivizi
reușesc să rămână mai simetrici decât alții demonstrând stabilitate în dezvoltare. Se presupune că
femeile au dezvoltat o preferință pentru bărbații simetrici. Avantaje adaptive ale simetriei:
 - Cresc șansele ca partenerul să fie sănătos și să rămână în preajma familiei mai mult timp
- Scad șansele să transmită boli copiilor
- Gene superioare transmise copiilor
Unele studii susțin ipoteza că simetria ar fi un indiciu pentru sănătate și că mai ales femeile
prețuiesc acest aspect la parteneri (Gangestad & Thornhill, 1997). Indivizii cu fețe simetrice au
scoruri mai ridicate la testele de sănătate fiziologică, psihologică și emoțională (Shackelford &
Larsen, 1997). Există la ambele genuri o relație pozitivă între simetria facială și evaluarea
atractivității fizice (Jones et al, 2001). Bărbații cu fețe mai simetrice au acuzat mai puține boli
respiratorii, sugerând o rezistență superioară la boli (Thornhill & Gangestad, 2006). Există însă și
studii care contrazic asocierea dintre simetrie și sănătate (Rhodes, 2006). Asimetria fluctuantă
(mici deviații de la simetria perfectă) nu a corelat cu evaluările longitudinale ale sănătății. (n=4732)
(Pound, 2014)
Un alt indicator al sănătății ar putea fi trăsăturile masculine. Bărbații tind să aibă mandibule mai
lungi și mai late, arcade supraorbitale mai puternice și pomeți mai pronunțați, ca o consecință a
hormonilor precum testosteronul. Johnston et al (2001) a realizat un instrument sub forma unui
film Quick Time care conținea 1200 de cadre care permiteau participanților să caute printre sute
de fețe care variau în masculinitate, feminitate și alte caracteristici. Participanții căutau înainte și
înapoi pentru a găsi cadrul cu fața cea mai atractivă pentru un partener pe termen lung. În general
femeile preferau fețele care arătau mai masculin decât media. Femeilor li s-a cerut apoi să aleagă
fața care părea cea mai sănătoasă. De obicei făceau aceleași alegeri ca la fața cea mai atractivă,
susținând ideea că masculinitatea le sugerează sănătate. O meta-analiză a 10 studii, a confirmat că
masculinitatea fețelor bărbaților e atractivă, deși mărimea efectului e modestă (+.35)
(Rhodes,2006). Johnston susține că trăsăturile masculine sunt semnale ale unei bune stări de
sănătate. Nivelurile ridicate de testosteron compromit sistemul imunitar uman. Doar bărbații
sănătoși și-ar putea permite să producă niveluri ridicate de testosteron de-a lungul dezvoltării lor.
Bărbații mai puțin sănătoși ar trebui să suprime producția de testosteron pentru a nu-și deteriora și
mai mult sistemul imunitar. Astfel, bărbații sănătoși ar produce mai mult testosteron și ar avea
trăsături mai masculine. Preferința femeilor pentru trăsături masculine, ar fi de fapt o preferință
pentru o bună stare de sănătate. Femeile locuind în țări cu o stare de sănătate a populației mai
precară, au o preferință mai ridicată pentru fețele masculine (Pisanski & Feinberg, 2013). Femeile
cu o sensibilitate mai mare la dezgustul produs de patogenii care cauzează boli, preferă fețele mai
masculine (DeBruine et al, 2010). Thornhill și Gangestad (2006) constată că bărbații cu fețe mai
masculine au mai puține boli respiratorii, sugerând că masculinitatea ar putea fi un semnal al
rezistenței la boală. Alți cercetători prezintă rezultate care susțin că atracția femeilor pentru
trăsăturile masculine reflectă dominanța în competiția masculină, mai curând decât sănătatea
(Boothroyd et al, 2007; Scott et al., 2013). Cercetări suplimentare sunt necesare pentru a clarifica
aceste aspecte.
În concluzie, mai multe surse susțin importanța sănătății în alegerile romantice ale femeilor. O
dorință exprimată direct pentru sănătatea partenerului de durată, este regăsită în toate cele 37 de
culturi. Atracția pentru simetrie și trăsături masculine este asociată acestei preferințe. Simetria și
trăsăturile masculine ar fi indicatori ai unei bune sănătăți.

3.2.8. Dragoste și angajament

O problemă adaptivă pentru femei, a fost nu doar să găsească parteneri cu resursele necesare, dar
care să arate de asemenea o dorință de a-și dedica aceste resurse lor și copiilor lor. În timp ce
resursele pot fi adesea observate direct, angajamentul este mai dificil de identificat. Dragostea ar
putea fi unul dintre semnalele pentru angajament.
Conform înțelepciunii convenționale din științele sociale dragostea ar fi o invenție relativ recentă,
introdusă cu câteva sute de ani în urmă de europenii romantici (Jankowiak, 1995). Cercetările însă
infirmă această ipoteză. Există dovezi că emoții, gânduri și comportamente pline de dragoste sunt
trăite de oameni din toate culturile pământului: de la Zulu în Africa la eschimoșii din Alaska. Într-
un studiu realizat în 168 de culturi diferite, antropologii William Jankowiak și Edward Fischer au
examinat 4 surse de dovezi pentru prezența dragostei:
- Cântatul de cântece de dragoste
- Fuga îndrăgostiților în ciuda părerii părinților
- Informatori culturali raportând agonie personală și dor pentru o persoană iubită
- Folclor povestind despre tumultul romantic
Au găsit dovezi pentru existența dragostei romantice în 88.5% dintre culturi (Jankowiak, 1995).
Dragostea nu este un fenomen limitat la cultura occidentală. Mai multe studii au examinat dovezile
de iubire și cum sunt ele definite (Buss, 2006; Wade, Auer&Roth,2009).
Cum vă dați seama că o persoană își dorește o relație serioasă, pe termen lung – care sunt dovezile
de iubire și angajament?
Angajamentul: Dovezile de angajament sunt plasate atât de femei cât și de bărbați pe primul loc
ca fiind centrale iubirii:
- Renunțarea la relațiile romantice cu alții
- Discuțiile despre căsătorie
- Exprimarea dorinței de a avea copii împreună
Sentimentele raportate de iubire sunt un predictor mai bun pentru dorința de angajament, decât
este dorința sexuală (Gonzaga et al, 2008).
Grija paternă: Ipoteza că asumarea grijii paterne pentru copii este una dintre funcțiile iubirii,
primește suport de la o analiză comparativă și filogenetică a diferitelor specii. A fost analizată
legătura dintre atașamentul adult și grija paternă (Fraley et al, 2005). Speciile care prezintă
atașament adult, tind mai adesea să fie caracterizate de implicare paternă în urmași, comparativ cu
speciile fără atașament adult. Deci, una dintre funcțiile preferințelor feminine pentru dragoste într-
un partener, este garantarea investirii resurselor parentale în copiii pe care îi vor avea împreună.
Fidelitatea:O componentă a angajamentului este fidelitatea, actul de a rămâne credincios unui
partener în absența fizică a acestuia. Fidelitatea semnalează încredințarea resurselor sexuale unui
singur partener.
Orientarea resurselor economice: Un alt aspect al angajamentului este orientarea resurselor către
persoana iubită.
Suportul emoțional este o altă latură a angajamentului, exprimată prin a fi acolo în momente
dificile și ascultarea problemelor partenerului. A dedica timp, energie și efort. Angajamentul
înseamnă a dedica timp, energie și efort pentru nevoile partenerului, neglijând uneori propriile
obiective.
În studiul intercultural (Buss et al, 1990) între cele 18 caracterisitici pozitive, dragostea a fost
evaluată de ambele sexe ca fiind cea mai importantă într-un posibil partener (Mfemei=2.87;
Mbărbați=2.81). De la enclavele tribale din Africa de Sud, la femeile și bărbații brazilieni,
dragostea a fost considerată indispensabilă pentru căsătorie.
S-au înregistrat progrese în identificarea mecanismelor cerebrale implicate în dragoste. Folosind
RMN funcțional, a fost scanat creierul îndrăgostiților în timp ce se gândeau la persoana iubită.
Ariile cerebrale mai intens vascularizate, arătând activitate cerebrală crescută, erau în jurul
nucleului caudat și a ariei tegumentare ventrale. Aceste arii conțin celule care produc dopamină,
stimulând sistemul de recompense al creierului, determinând senzații similare cu cele simțite după
o doză de cocaină (Bartels & Zeki, 2004; Fisher, Aron & Brown, 2005)

3.2.9. Preferința pentru bărbați dispuși să investească în copii

Problema adaptivă pentru această preferință este evaluarea dorinței bărbaților de a investi în copii.
Problema e importantă din 2 motive:
1. Bărbații căutau uneori varietatea sexuală și puteau să își centreze eforturile către alte femei mai
curând decât către copii
2. Bărbații evaluau probabilitatea ca ei să fie tatăl genetic al unui copil și puteau alege să nu
investească în copil dacă știau sau bănuiau că nu era al lor. (La Cerra, 1994)
La Cerra (1994) a realizat un studiu în care 240 de femei erau expuse la imagini cu bărbați în 5
ipostaze diferite. Ele trebuiau să evalueze cât de atractivi sunt pe o scală de la -5 (f neatractiv) la
+5 (foarte atractiv) pentru o întâlnire, ca partener sexual, ca soț, ca prieten, ca vecin. Aceiași
bărbați erau prezentați în 5 ipostaze: stând singuri, iinteracționând pozitiv cu un copil de 18 luni,
făcând contact vizual, zâmbind și întinzând mâinile către el, ignorând un copil plângând, stând
alături de un copil și privind către cameră (ipostaza neutră), dând cu aspiratorul în sufragerie.
Bărbatul interacționând cu un copil a fost evaluat mai atractiv ca soț (M=2.75) decât același bărbat
stând singur (M=2) sau stând neutru lângă copil (M=2). Femeile au evaluat bărbatul care ignora
copilul plângând ca fiind cel mai puțin atractiv ca soț (M=1.25). În ipostaza în care dădea cu
aspiratorul, bărbatul a fost evaluat mai puțin atractiv decât atunci când stătea pur și simplu (M =
1.3). Înseamnă că atunci când interacționa cu un copil, nu a fost evaluat pozitiv doar pentru că se
angaja în activități casnice. Acest studiu sugerează că femeile preferă ca soț un partener dispus să
investească în copii. La Cerra a replicat studiul inițial folosind de această dată femeile ca modele
în ipostaze similare și bărbații ca evaluatori. Bărbații au evaluat femeile fotografiate singure
(M=2.7) la fel de favorabil ca și în ipostaza în care interacționau cu un copil (M=2.7) ca posibilă
soție. Diferențele între evaluările pentru fiecare ipostază au fost nesemnificative. În concluzie,
femeile au o preferință pentru bărbații care se arată dispuși să investească în copii, dar reversul nu
este adevărat. Rezultatele au fost replicate de Brase (2006) într-un studiu optimizat.
Un alt studiu a dat mai întâi unui eșantion de bărbați testul interesului în copii care evaluează
gradul în care bărbații preferă să privească fețe de copii mici. Testul prezice nivelurile reale de
interacțiune cu copiii ale bărbaților. Fețele acestor bărbați au fost fotografiate (Roney et al, 2006).
29 de femei au evaluat fiecare fotografie pe mai multe criterii care includeau „îi plac copiii”. Pe o
altă fișă de evaluare, femeile au evaluat atractivitatea fiecărui bărbat ca partener pe termen
scurt/lung. Femeile au identificat corect interesul bărbaților în copii mici doar privind fotografiile
fețelor bărbaților. Bărbații care au fost percepuți ca fiind interesați de copii, au fost evaluați ca
foarte atractivi ca parteneri pe termen lung. Interesul în copii nu le-a crescut atractivitatea ca
parteneri pe termen scurt.

3.2.10. Preferința pentru similaritate

Similaritatea se asociază cu conectare emoțională, cooperare, satisfacție în relație, risc scăzut de

despărțire și posibil rate sporite de supraviețuire a copiilor (Buss, 2003; Castro et al, 2012). Atât
femeile cât și bărbații artă preferințe puternice pentru partenerii care le împărtășesc valorile,
orientările politice, concepțiile despre lume, nivelul cognitiv, și în mai mică măsură, trăsăturile de
personalitate. Preferința pentru similaritate se traduce în decizii relaționale, un fenomen numit
homogamie. Oamenii care sunt similari în caracteristicile de mai sus au mai adesea relații și se
căsătoresc decât cei diferiți. Homogamia pentru trăsăturile fizice s-ar putea datora influenței
părintelui de sex opus în timpul copilăriei (Bereczkei, Gyuris & Weisfeld, 2004). Fiicele care au
primit mai mult suport emoțional de la tații lor, erau mai predispuse să aleagă parteneri cu trăsături
fizice similare cu ale lor (Naja, Tamura & Ihara, 2012) . Există homogamie puternică pentru
valoarea de împerechere a partenerului, în sensul că persoanele cu un scor de 10 vor intra în relații
cu persoane de 10 și cei de 6 cu cei de 6 (Buss, 2003)

3.2.11. Alte preferințe: bunătate, umor, evitarea incestului și vocea

Bunătate, altruism și generozitate: Femeile prețuiesc bunătatea, altruismul și generozitatea într-

un partener de lungă durată (Barclay, 2010; Philipss et al, 2008). În studiul pe 37 de culturi, „bun
și înțelegător”a fost universal evaluată ca cea mai dezirabilă calitate într-un partener pe termen
lung, din cele 13 calități (Buss et al, 1990). Barclay (2010) a manipulat viniete care erau diferite
doar prin prezența sau absența indiciilor legate de tendințele altruiste. (când de exemplu, fraza „Îmi
place să îi ajut pe ceilalți” era încadrată într-o descriere mai lungă a unui potențial partener.)
Femeile au preferat bărbații altruiști ca parteneri stabili. Bunătatea și altruismul semnalizează:
resurse abundente (Miller, 2007), disponibilitatea de a oferi resurse unei femei (Buss, 1994), un
temperament bun (Barclay, 2010), calități optime de părinte și partener (Buss & Shackelford,
2008), o dispoziție cooperantă și fără costuri (Buss, 2010).
Simțul umorului: Femeile preferă parteneri stabili cu simțul umorului (Buss & Barnes, 1986;
Miller, 2000). Umorul are multe variante dintre care două sunt: producerea de umor (a face
comentarii amuzante și a spune glume) și aprecierea umorului (a râde atunci când altcineva
produce umor). În relațiile de lungă durată femeile preferă bărbații care produc umor și bărbații
preferă femeile care le apreciază umorul (Bressler et al, 2006).
De ce apreciază femeile umorul într-un partener?

O teorie susține că umorul ar fi un indicator al „genelor bune” asociat cu creativitate și o

funcționare optimă a abilităților cognitive complexe. (Miller, 2000). Alte cercetări susțin că umorul
este folosit pentru a indica interesul în inițierea și menținerea relațiilor sociale (Li et al., 2009)
Evitarea incestului: Oamenii au mecanisme puternice de evitare a incestului cum ar fi dezgustul
la gândul de a săruta sau de a întreține relații sexuale cu un frate sau o soră (Fessler & Navarrete,
2004). A crește cu un frate/soră este un semnal cheie care activează mecanismele de evitare a
incestului. Durata conviețuirii prezice aversiunea sexuală față de cei cu care s-a crescut (Lieberman
& Lobel, 2012). Aceste mecanisme de evitare a incestului sunt mai puternice la femei decât la
bărbați.
De ce credeți că este așa?

Urmașii produși în urma incestului prezintă un risc mai mare de probleme de sănătate și un nivel
cognitiv mai scăzut din cauza manifestării genelor recesive dăunătoare. Conform teoriei investiției
parentale, femeile au o investiție parentală obligatorie mai mare decât bărbații și costurile sunt mai
mari pentru ele dacă aleg partenerul nepotrivit. Caracteristica „este fratele meu” este una dintre
cele eliminatorii alături de „mă bate”, „întreține constant relații sexuale cu alte persoane în timp
ce e într-o relație cu mine” și „este dependent de droguri” (Burkett & Cosmides, 2006)
Vocea : Numeroase studii susțin ideea că femeile consideră că o voce groasă este atractivă la un
potențial partener (Evans et al, 2006)
Cum explicați atracția pentru vocile grave?
Unele ipoteze sunt că vocea groasă se asociază cu: maturitate sexuală, un fizic mai impunător,
calitate genetică superioară, dominanță. Bărbații cu voci atractive au un număr mai mare de
partenere sexuale și își încep viața sexuală mai devreme. Totuși această preferință este mai
importantă pentru femei în relațiile de scurtă durată, decât în cele stabile (Puts, 2005).

3.3.Efectul contextului în reglarea preferințelor femeilor

Din punct de vedere evoluționist, preferințele nu evoluează să acționeze orbește, indiferent de

context sau condiții. La fel cum dorințele oamenilor pentru anumite mâncăruri (de ex: fructe
coapte) depind de context (ex: dacă persoanei îi este foame sau abia a mâncat), preferințele
femeilor în alegerea partenerului depind în parte de anumite condiții relevante.
Cunoscând acum caracteristicile preferate, în funcție de ce condiții contextuale credeți că variază
importanța lor?

Mai multe contexte au fost explorate:

- Resursele pe care o femeie le are înaintea căutării unui partener
- Prezența altor femei
- Contextul temporal al relației (o relație stabilă vs o relație de scurtă durată)
- Valoarea de împerechere a femeii („mate value”)
Efectele resurselor personale ale femeilor asupra preferințelor în alegerea partenerului: O
explicație alternativă a fost sugerată pentru preferința femeilor pentru bărbații cu resurse – ipoteza
neajutorării structurale (Buss & Barnes, 1986; Eagly & Wood, 1999). Pentru că femeile sunt de
obicei excluse de la putere și au acces limitat la resurse, care sunt în general controlate de bărbați,
femeile caută parteneri care au putere, status și potențial economic. Femeile căutau să se
căsătorească peste nivelul statusului lor socioeconomic pentru că aceasta era calea disponibilă lor
pentru acces la resurse. Bărbații nu prețuiesc resursele economice la o parteneră la fel de mult ca
femeile, pentru că ei deja au control asupra acestor resurse și pentru că femeile au oricum mai
puține resurse. Ipoteza neajutorării structurale primește câteva contraargumente valide din partea
studiilor care pornesc de la teoriile evoluționiste. Societatea Bakweri, din Cameroon infirmă
această teorie, ilustrând ce se întâmplă când femeile au putere (Ardener, Ardener & Warmington,
1960). Femeile din această societate au o putere personală și economică mai mare decât bărbații
pentru că au mai multe resurse și sunt mai puține decât bărbații. Sunt cam 236 de bărbați la 100 de
femei. Dezechilibrul se datorează influxului constant de bărbați din alte zone, care vin să lucreze
pe plantații. Femeile obțin resurse nu doar lucrând pe plantații, ci și întreținând relații sexuale
ocazionale, o sursă de venit foarte lucrativă. Din cauza dezechilibrului extrem în frecvența celor
două sexe, femeile au o libertate considerabilă în alegerea unui partener. Femeile au deci mai
mulți bani decât bărbații și o libertate mai mare de a alege, dar continuă să prefere bărbații cu
resurse. Soțiile se plâng adesea că nu primesc suficient suport de la bărbații lor. Câștigurile
insuficiente sunt principalul motiv de divorț reclamat de femeile Bakweri. Femeile Bakweri își
schimbă soții dacă găsesc un bărbat cu mai multe resurse și care poate plăti un preț mai mare pentru
ele. (bride-price). În concluzie, a avea control asupra resurselor economice, nu înlătură această
preferință relațională. Femeile cu succes economic și profesional din Statele Unite preferă de
asemenea bărbații cu resurse Un studiu a comparat preferințele relaționale ale femeilor cu succes
financiar, indicat de salariul lor, cu preferințele femeilor cu venituri reduse (Buss, 1989). Femeile
cu venituri ridicate aveau educație superioară, studii profesionale postuniversitare, o stimă de sine
ridicată. Femeile de succes prețuiau mai mult decât femeile cu mai puțin succes: partenerii educați
cu studii profesionale postuniversitare, cu status social ridicat, cu inteligență superioară, înalți,
independenți, cu încredere în sine. Venitul personal al femeilor corela pozitiv cu venitul pe care îl
doreau în partenerul ideal. Dorința de a avea un partener absolvent de studii superioare era mai
importantă la femeile mai educate. Contrar ipotezei neajutorării structurale, femeile de succes
prețuiau și mai mult bărbații cu un venit ridicat decât femeile cu venituri scăzute. Rezultate
similare s-au obținut și într-un studiu cu studente la medicină și drept, care evaluau capacitatea
economică a partenerului ca fiind foarte importantă (Wiederman & Allgeier, 1992). Studiile
interculturale au găsit constant corelații slabe, dar semnificative între accesul personal al femeilor
la resursele economice și preferința lor pentru parteneri cu resurse.
Simpla prezență a altor persoane atrăgătoare: Alegerea partenerului poate fi influențată de
deciziile altora în alegerea partenerului. Când alegerea sau atracția pentru un posibil partener este
influențată de preferințele sau deciziile altora, fenomenul este numit „copierea alegerii
partenerului”. Acest fenomen a fost documentat într-o varietate de specii de la păsări la pești
(Dugatkin, 2000; Hill & Ryan, 2006). Două studii au raportat că femeile evaluau un bărbat ca fiind
mai atrăgător când era înconjurat de femei decât atunci când stătea singur (Dunn & Doria, 2010;
Hill & Buss, 2008). Două alte studii au descoperit un efect similar când bărbatul evaluat se afla
lângă o femeie atrăgătoare (Little et al, 2008; Waynforth, 2007). Efectul apărea pentru alegerile
pentru relațiile de durată, nu și pentru cele ocazionale și era valabil atât la femei cât și la bărbați
(Little et al, 2008). Într-un alt studiu, femeilor li s-au prezentat înregistrări video cu un bărbat
alături de o femeie atractivă, într-un context de speed dating. Femeile îl evaluau ca fiind mai
atrăgător doar dacă femeia din înregistrare se arăta interesată. (Place et al, 2010). Aceste studii
arată că femeile folosesc informațiile sociale, în acest caz faptul că o femeie atrăgătoare este
interesată de un bărbat, ca indicii importante în evaluarea lui ca un posibil partener.
Efectele contextului temporal asupra preferințelor femeilor în alegerea unui partener:
Preferințele femeilor se schimbă în funcție de contextul temporal. În studiul intercultural citat
anterior (Schmitt & Buss, 1996) femeile au găsit următoarele caracteristici ca fiind mai importante
în relații de lungă durată și căsătorie (ld) decât în relații scurte, sexuale (sd):
- Efectele contextului temporal asupra preferințelor femeilor în alegerea unui partener
- Ambițios și orientat spre carieră (Mld=2.45, Msd=1.04)
- Absolvent de studii superioare (Mld=2.38, Msd=1.05)
- Creativ (Mld=1.90, Msd=1.29)
- Devotat partenerei (Mld=2.80, Msd=0.90)
- Îi plac copiii (Mld=2.93, Msd=1.21)
- Bun (Mld=2.88, Msd=2.50)
- Înțelegător (Mld=2.93, Msd=2.10)
- Responsabil (Mld=2.75, Msd=1.75)
- Cooperant (Mld=2.41, Msd=1.47)
Scheib (1997) a cerut femeilor să evalueze atractivitatea unor bărbați ale căror fotografii erau
prezentate cu scurte descrieri ale personalității lor. Femeile evaluau bărbații cu trăsături de
personalitate „bune” precum de încredere, bun și matur ca fiind mai potriviți pentru relații de lungă
durată decât pentru relații sexuale de scurtă durată. Pentru relații de lungă durată alegeau mai
curând în funcție de personalitate decât în funcție de aspect fizic. Li și Kenrick (2006) afirmă că
femeile prețuiesc căldura și caracterul de încredere mai mult într-un partener de lungă durată decât
într-un partener ocazional.
Efectele valorii de împerechere a femeii asupra preferințelor femeilor în alegerea unui
partener: Atractivitatea fizică și tinerețea sunt doi indicatori ai valorii de împerechere sau ai
dezirabilității globale în ochii bărbaților. Femeile cu o valoare de împerechere ridicată au mai
multe opțiuni și pot deveni mai selective în alegerile lor. 71 de femei au fost invitate să evalueze
cât de atractive fizic se consideră. Li s-a cerut apoi să evalueze fețele mai multor bărbați care
variau pe dimensiunea masculinitate-feminitate (Little et al, 2002). Femeile care se autoevaluaseră
mai atractive, preferau fețele mai masculine (r=+.32). Femeile care se consideră mai atractive fizic
arată o preferință crescută pentru fețele simetrice (Feinberg et al, 2006) și pentru bărbații cu voci
joase, masculine (Pisanski & Feinberg, 2013). Studii ale anunțurilor personale din Canada, Statele
Unite, Croația și Polonia, raportează că femeile cu o valoare de împerechere crescută – mai tinere
și mai atrăgătoare fizic – au precizat o listă mai lungă de trăsături căutate într-un potențial partener
decât cele cu o valoare de împerechere mai scăzută (Pawlowski & Dunbar, 1999; Waynforth &
Dunbar, 1995). Rezultate similare au fost găsite în Brazilia (Campos et al, 2002) și în Japonia
(Oda, 2001). Femeile care consideră că au o valoare de împerechere crescută, tind să impună
standarde minime mai înalte pentru un partener stabil la o varietate de caracteristici cum ar fi:
status social, inteligență, orientare spre familie (Regan, 1998). Un studiu din Statele Unite a cerut
mai multor persoane să evalueze atractivitatea fizică a 107 de femei. Femeile atractive evaluau ca
fiind mai importante: masculinitatea, atractivitatea fizică, sex appeal-ul și sănătatea fizică, venitul
ridicat, calități bune ca părinte și să fie un partener iubitor (Buss & Shackelford, 2008). Un studiu
în context de speed dating realizat în Germania a examinat alegerile reale ale femeilor (Todd et al,
2007). Femeile care se percepeau ca fiind mai atractive fizic, au ales bărbați cu un nivel crescut de
dezirabilitate globală. Dezirabilitatea globală era un scor agregat care includea averea și statusul,
orientarea spre familie, aspectul fizic, atractivitatea și sănătatea.
În concluzie, femeile cu o valoare de împerechere ridicată, preferă și caută parteneri cu o valoare
de împerechere ridicată așa cum o indică trăsături precum masculinitatea, simetria și alte calități
care contribuie la dezirabilitatea bărbaților.

4. Combaterea forțelor ostile ale naturii

4.1. Probleme de supraviețuire ale oamenilor

Deși stilul de viață actual este optimizat și ne oferă protecție pentru multe dintre pericolele
ancestrale, fiecare dintre noi s-a confruntat la un moment dat cu amenințări care ne-au periclitat
supraviețuirea:
Care credeți că erau principalele pericole ancestrale?
- Clima, vremea, hrana insuficientă, toxinele, bolile, paraziții, prădătorii, congeneri ostili
(membri ostili ai aceleiași specii)
Fiecare dintre aceste forțe ostile, a creat probleme adaptive pentru oameni, probleme care au forțat
selectarea unor soluții de succes pentru supraviețuire. Biologia de simț comun reprezintă o serie
de credințe înnăscute despre lumea vie, care apar la o vârstă fragedă și sunt universale (Sperber &
Hirshfeld, 2004). De exemplu, oamenii din toată lumea împart spontan speciile în plante și animale
(Atran,1998). Copii de vârstă preșcolară raportează credințe care ilustrează înțelegerea esenței
speciilor (Gelman, 2003). Ei înțeleg, de exemplu, că un câine eviscerat, gol pe dinăuntru, nu mai
e cu adevărat un câine: nu mai poate lătra sau mușca.. În schimb un câine căruia i se schimbă
înfățișarea și nu mai arată ca un câine, este în continuare câine, și-a păstrat esența.. Copiii înțeleg
de asemenea că un purcel crescut de vaci va guița la maturitate și nu va mugi. Încă de la vârsta de
3 ani, copiii înțeleg funcția unor trăsături. Ei recunosc că spinii trandafirului sunt probabil de folos
florii, dar ghimpii sârmei ghimpate nu sunt de folos sârmei. Probabil că biologia de simț comun,
având credința centrală că membri ai aceleiași specii au esențe cauzale comune, este o adaptare
cognitivă evoluată (Sperber & Hirshfeld, 2004). Probabil că biologia de simț comun este
responsabilă pentru rezolvarea celor mai multe dintre problemele de supraviețuire discutate.

4.2.Procurarea și selectarea hranei

Problema generală cea mai presantă pentru omul ancestral: Cum să obțină o cantitate adecvată de
calorii și compuși specifici: sodiu calciu, zinc, fără să consume în același timp cantități periculoase
de toxine care ar putea fi fatale (Rozin & Schull, 1988). Problema selecției hranei este mai dificilă
pentru omnivore. Consumul de plante crește riscul de a fi otrăvit pentru că toxinele sunt larg
răspândite în lumea plantelor.
4.2.1. Aspecte sociale și culturale ale hranei
Împărțirea hranei este o activitate socială majoră pentru oameni. În unele societăți, cum sunt
Kwakiutl, de pe coasta de nord vest a Americii de nord, oamenii bogați organizează la ocazii
speciale, „potlaches”, ospețe fastuoase pentru întregul grup, în care se mănâncă și se bea ore în șir.
Statusul bărbatului este evaluat în funcție de opulența mesei (Piddocke, 1965). Împărțirea hranei
este și o strategie de curtare, un indicator al apropierii din relație și o cale de reconciliere după un
conflict (Buss, 2003)
Ce alte funcții sociale ale hranei cunoașteți?
Pescarii spun povești despre mărimea peștilor capturați, fermierii despre abundența recoltelor,
vânătorii despre provocarea doborârii unor prăzi periculoase. Eșecul în procurarea hranei poate
duce la degradarea statusului în cadrul grupului (Hill & Hurtado, 1996). În culturi precum Ganda
și Thonga din Africa Centrală și Ashanti din Nigeria, se obișnuiește ca femeile să divorțeze de
bărbații care nu reușesc să asigure hrana familiei (Betzig, 1989). Miturile și religiile din culturi
diferite abundă de povești despre mâncare și băutură: Adam și Eva mâncând mărul interzis, Iisus
transformă apa în vin, multe dintre parabolele lui Iisus , Iisus înmulțind cei doi pești mici și cele 5
pâini pentru a hrăni mulțimea, restricții alimentare: postul, dieta kosher, interzicerea cărnii de porc
și a alcoolului. Mâncarea se regăsește în numeroase metafore menite să ilustreze mai bine anumite
stări și comportamente: a lăsa un gust amar, vorbă dulce ca mierea, este cam siropos, glumă
nesărată, a nu face nicio brânză, zgârie brânză, nu îl înghit.
Ce alte expresii și metafore care folosesc elemente alimentare cunoașteți?
În concluzie, mâncarea impregnează preocupările noastre psihice, discursul verbal, interacțiunile
sociale și credințele religioase în fiecare zi.

4.2.2. Preferințe alimentare

În toată lumea, oamenii cheltuiesc mai mulți bani pe mâncare decât pe orice altceva. În țările
occidentale precum Germania și SUA, oamenii cheltuiesc 21% din veniturile lor pe mâncare.
Aceste cheltuieli sunt pe locul 2 după activitățile de timp liber (Rozin, 1996). În țările cu un nivel
de trai mai scăzut precum India și China, hrana consumă 50% din venituri. În întreaga lume, în
primii ani de viață, hrana și hrănirea ocupă un loc central în interacțiunile părinte – copil. Oamenii
și șobolanii au câteva adaptări alimentare similare. Atât oamenii, cât și șobolanii, își iau toate
caloriile necesare din laptele mamei în primele luni de viață. Astfel puii sunt feriți de pericolul de
a ingera toxine letale. Atât oamenii cât și șobolanii au preferințe gustative evoluate pentru
alimentele dulci, care reprezintă o sursă bogată de calorii (Krebs, 2009). Un studiu asupra
preferințelor alimentare în tribul Hazda de vânători-culegători din Tanzania, a raportat că mierea
era alimentul preferat, mierea având cea mai mare valoare calorică între elementele din alimentația
lor (Berbesque & Marlowe, 2009). Bebelușii nou născuți arată de asemenea o preferință puternică
pentru lichidele dulci. Atât oamenii cât și șobolanii resping gusturile acre și amare, care tind să fie
asociate cu toxinele (Krebs, 2009). De asemenea, au o tendință comună de a-și regla
comportamentele alimentare în funcție de diferite deficite din apă, calorii și săruri (Rozin & Schull,
1988). Experimentele arată că șobolanii manifestă o preferință imediată pentru sare, prima dată
când resimt un deficit de sare. De asemenea, își cresc consumul de dulciuri și apă când au un deficit
de energie și fluide. Acestea par a fi mecanisme specifice evoluate, menite să rezolve problema
adaptivă a selecției hranei și coordonarea modelelor de consum cu nevoile fizice (Krebs, 2009)

Ce mâncăruri preferați? Indicii evoluționiste în aceste alegeri? Ce mâncăruri nu ați încerca sub
nicio formă?
Atât oamenii cât și animalele au o adaptare numită „neofobie alimentară”, definită ca o aversiune
puternică pentru alimente noi, necunoscute. Șobolanii consumă alimentele necunoscute în doze
mici și mereu separat. Astfel evită riscul de ingera o cantitate prea mare de toxine iar dacă li se
face rău pot identifica ușor alimentul otrăvit. Când un șobolan mănâncă un aliment familiar și unul
nou împreună și apoi i se face rău, va învăța să evite doar alimentul nou, considerând că cel familiar
este sigur. Copiii trebuie de obicei îmbiați de părinți să încerce mâncăruri noi, o manifestare a
neofobiei alimentare, indicând un element social important în consumul alimentar (Birch, 1999)

4.2.3. Dezgustul: Ipoteza evitării bolii

Dezgustul, se presupune a fi o adaptare care servește ca mecanism de apărare împotriva

microorganismelor nocive, protejând oamenii de boli (Oaten, Stevanson & Case, 2009). Dacă
această ipoteză este adevărată, din ea derivă alte predicții:
- Dezgustul ar trebui evocat cel mai puternic de substanțe contaminate care pot îmbolnăvi
- Elementele care provoacă dezgust ar trebui să fie universale intercultural.
Ambele predicții sunt susținute de datele empirice (Curtis & Biran, 2001). Oameni din culturi
diferite, din Olanda până în Africa de vest consideră alimentele potențial contaminate de paraziți
sau pregătite în condiții neigienice, deosebit de dezgustătoare: carne putrezită, mâncare murdară,
mâncare urât mirositoare, resturi alimentare, mâncare mucegăită, o insectă moartă în mâncare, a
observa cum mâncarea e pregătită de o persoană cu mâini murdare. Alimentele care au fost în
contact cu viermi, gândaci sau fecale provoacă cele mai puternice reacții de dezgust.
O altă predicție este că dezgustul ar trebui să activeze sistemul imun. Un studiu a arătat că oamenii
care priveau imagini cu mâncare contaminată, aveau o temperatură a corpului mai ridicată – una
dintre reacțiile cheie ale sistemului imun la boală (Stevenson et al, 2012). Un studiu intercultural
a cerut subiecților americani și japonezi să realizeze o listă a lucrurilor pe care le găsesc cele mai
dezgustătoare. Fecalele și alte deșeuri biologice erau printre cele mai menționate elemente,
reprezentând 25% dintre răspunsuri (Rozin, 1996). Fecalele sunt în mod deosebit periculoase
pentru oameni, conținând elemente nocive precum paraziți și toxine. Într-un studiu realizat de
Rozin și Nemeroff (1990) studenții refuzau să bea dintr-un pahar foarte bine curățat și sterilizat,
despre care li se spunea că a conținut cândva fecale de cățel. Alte dovezi pentru caracterul universal
al dezgustului vin din studiile care arată că expresia facială a dezgustului este recunoscută
universal. Este exprimată de persoane oarbe din naștere și recunoscută corect de persoane surde
din naștere (Oaten et al, 2009)
O altă predicție a ipotezei evitării bolii este o diferență de gen. Pentru că în general ele au grijă de
copii, femeile trebuie să se protejeze și să-i protejeze de boală. De aceea, femeile evaluează
obiectele contaminate ca fiind mai dezgustătoare și mai periculoase decât le evaluează bărbații.
(Curtis et al., 2004). Indivizii care aveau o sensibilitate mai crescută la contaminare și care simțeau
dezgust mai ușor, aveau mai puține infecții – rezultatul indicând funcția protectivă a dezgustului
(Stevenson et al, 2009)
Persoanele cu scoruri mari la o scală a dezgustului patogen, evaluau fețele neatrăgătoare ca fiind
mai neatrăgătoare decât le evaluau persoanele cu scoruri mai scăzute la acea scală (Park et al,
2012).
Cum explicați acest rezultat?
Mâncarea contaminată nu este singurul lucru care stârnește dezgustul. Contactul potențial cu
persoane cu o igienă defectuoasă, care au răni deschise sau par bolnavi și contagioși – adesea evocă
dezgust (Tyber et al, 2009). Contactul sexual este o sursă importantă de transmitere a bolilor. Studii
empirice recente raportează că dezgustul sexual ar putea fi o adaptare specializată pentru a evita
parteneri sexuali infectați, dincolo de dezgustul pentru alimente contaminate și animale și insecte
contagioase (Tyber et al, 2013). În mod interesant, există situații în care e avantajos a cenzura
dezgustul pentru a rezolva alte probleme adaptive (Case, Repacholi & Stevenson, 2006).
- A îngriji un camarad de luptă rănit sau o rudă bolnavă
- Medicii care îngrijesc pacienții
Mamele evaluează fecalele propriului copil ca fiind semnificativ mai puțin dezgustătoare decât
fecalele altor copii, chiar și atunci când experimentatorii le etichetau greșit (Case et al., 2006)
Există dovezi că oamenii preistorici recurgeau uneori la canibalism în condiții de foamete
(Stoneking, 2003). Dezgustul cauzat de gândul de a consuma carne umană era temperat în condiții
vitrege.
Aceste rezultate sugerează că oamenii au capacitatea să anuleze sau să depășească reacția de
dezgust pentru a rezolva alte procese adaptive.

4.2.4. Greața în primul trimestru de sarcină: ipoteza protejării embrionului

În primele 3 luni de sarcină, unele femei raportează stări persistente de greață. Procentul femeilor
care raportează astfel de stări variază între 75% și 89%. Procentul celor care raportează chiar
vărsături e mai mic – 55%. Aversiunile față de anumite alimente în primul trimestru apar la 100%
dintre femei (Profet, 1992). Profet (1992) propune că greața din sarcină este o adaptare menită să
oprească mamele să consume elemente teratogene – toxine și alți agenți care ar putea afecta negativ
dezvoltarea embrionului. Alimentele pe care femeile însărcinate le resping includ: cafea (129 din
400), carne (124), alcool (79), legume (44). Doar 3 femei aveau o aversiune față de pâine și niciuna
față de cereale (Tierson et al., 1985). Dickens și Trethowan (1971) au găsit rezultate similare într-
un eșantion de 100 de femei. Multe dintre ele au raportat greață când au mirosit carne prăjită sau
făcută la grătar și câteva aproape au leșinat la mirosul de mâncare stricată. Dacă femeile însărcinate
ar consuma aceste alimente, ele au șanse mai mari să vomite. În felul acesta scad șansele ca
toxinele să intre în sistemul circulator și să ajungă la făt (Profet, 1992). Există dovezi care susțin
ipoteza că greața din sarcină este o adaptare menită să protejeze embrionul:
- alimentele respinse par să corespundă celor cu nivelul cel mai ridicat de toxine, greața apare
chiar în momentul în care fătul este cel mai vulnerabil la toxine
 - la 2-4 săptămâni după concepție, în perioada organogenezei, greața se atenuează în jurul
celei de-a 8a săptămâni
- de obicei dispare de tot până în săptămâna a 14a, care coincide cu finalul perioadei sensibile
a organogenezei.
Femeile care nu raportează greață în primul trimestru prezintă un risc de 3 ori mai mare de a suferi
un avort spontan decât femeile care raportează greață (Profet, 1992). Yerushalmy și Milkovich
(1965) susțin că doar 3.8% dintre femeile care au avut stări de greață au suferit un avort spontan
față de 10.4% dintre femeile care nu au avut stări de greață (N=3853)
Majoritatea adaptărilor ar trebui să fie universale, astfel încât dovezile interculturale sunt esențiale.
Un studiu recent în 27 de societăți tradiționale raportează că greața din sarcină a fost observată în
20 dintre societăți. Cele 20 de societăți tindeau să folosească mai adesea carne și produse animale,
care prezintă un risc mai ridicat de patogeni decât plantele (Fessler, 2002). Pike (2000) nu a găsit
susținere pentru această ipoteză într-un eșantion de 68 de femei Turkana din Kenya, Africa. Mai
multe studii interculturale sunt necesare pentru a testa ipoteza protejării embrionului.
Această ipoteză și analiza ei subliniază unul dintre beneficiile gândirii evoluționiste în termeni de
adaptări: un fenomen care era privit ca o boală, pare a fi un mecanism temeinic croit pentru a
combate forțele ostile ale naturii care ar afecta supraviețuirea copilului încă înainte de a se naște.

4.2.5. Focul și gătitul

Antropologul Richard Wrangham a lansat ipoteza că unul dintre elementele cheie în apariția
omului modern a fost gătitul (Carmody & Wrangham, 2009). Majoritatea alimentelor crude sunt
bogate în fibre și furnizează puține calorii comparativ cu efortul necesar pentru a le mesteca și
digera. Gătitul scade efortul digestiv și omoară microorganismele care ar putea fi nocive. Conform
ipotezei gătitului, inventarea focului și abilitatea de a găti, au furnizat imboldul pentru evoluția
creierului uman cu dimensiunile sale mari. Dovezile pentru ipoteza gătitului includ:
- Gătitul alimentelor oferă o creștere a valorii lor calorice
- Gătitul face mâncarea mai ușor de digerat
- Gătitul este un comportament uman universal
- Creierul uman are nevoie de o cantitate mare de calorii pentru a funcționa iar o dietă cu
alimente crude rareori poate furniza suficient
 - Oamenii cu o dietă cu alimente exclusiv crude au o sănătate fragilă și femeile pierd
abilitatea de a se reproduce
Ipoteza gătitului este controversată între oamenii de știință. Pentru ca ipoteza lui Wrangham
(conform căreia gătitul a fost invenția cheie care a dus la apariția creierelor umane mari) să fie
corectă, gătitul ar fi trebuit să fie folosit la scară largă cu 1.6 -1.9 milioane de ani în urmă, când
apariția strămoșilor noștri Homo erectus este menționată, cu creiere substanțial mai mari decât
predecesorii lor.
Dovezile pentru folosirea controlată a focului în acea perioadă sunt inconsistente. Mulți cercetători
consideră că gătitul nu a apărut până în urmă cu 500000 de ani. Dovezi puternice pentru gătit apar
abia cu 200000 de ani în urmă (Gorman, 2007).
Până când nu vor fi stabilite dovezi mai convingătoare pentru folosirea controlată a focului în
perioada apariției lui Homo erectus, unii oameni de știință vor rămâne sceptici în privința ipotezei
gătitului.

4.2.6. De ce oamenilor le plac condimentele: ipoteza antimicrobiană

Imaginați-vă mediul strămoșilor noștri, fără frigidere și conservanți artificiali, cu hrană puțină și
standarde igienice scăzute. O soluție clară pentru prevenirea pericolelor aduse de hrană a fost
gătitul, care ucide cele mai multe dintre microorganisme. O altă soluție ar putea fi folosirea
condimentelor (Sherman & Flaxman, 2001). Condimentele vin din plante, emit mirosuri specifice
și au gusturi aparte datorită compușilor chimici numiți „compuși secundari”. Acești compuși
servesc de obicei plantelor ca mecanisme de apărare împotriva macroorganismelor (erbivorelor și
animalelor care consumă plante) și microorganismelor (patogeni). Oamenii folosesc condimentele
de mii de ani. Exploratori precum Marco Polo și Christopher Columbus și-au asumat riscuri mari
pentru a găsi tărâmuri bogate în condimente. Majoritatea rețetelor moderne folosesc condimentele
pentru a da savoare. De unde vine această fascinație a oamenilor pentru condimente?
Conform ipotezei antimicrobiene, condimentele omoară sau inhibă creșterea microorganismelor și
previn producerea toxinelor în alimentele pe care le consumăm, ajutând oamenii să rezolve o
problemă critică pentru supraviețuire (Sherman & Flaxman, 2001). Mai multe surse susțin această
ipoteză. Dintre cele 30 de condimente pentru care există date solide, toate au omorât multe dintre
speciile de bacterii pentru care au fost testate. Ceapa, usturoiul, cuișoarele și oregano aveau cel
mai puternic efect. În climatele mai calde, unde mâncarea nerefrigerată se strică mai repede, se
folosesc condimente mai multe și mai puternice. În climatul fierbinte al Indiei, de exemplu, o rețetă
tipică pentru prepararea cărnii folosește 9 condimente, în timp ce în climatul mai rece al Norvegiei,
în medie se folosesc mai puțin de 2 condimente la un preparat din carne. Se folosesc mai multe
condimente în preparatele din carne decât în cele de legume (Sherman & Hash, 2001).
Microorganismele periculoase proliferează mai mult pe carnea nerefrigerată. Plantele moarte
conțin mecanismele proprii de apărare și sunt apărate mai bine de invaziile bacteriene.
În concluzie, folosirea condimentelor în mâncare, este un mijloc folosit de oameni pentru a
combate pericolele purtate de alimentele pe care le consumăm. Autorii acestei ipoteze nu propun
că oamenii au o adaptare evoluată pentru consumul de condimente, deși nu exclud această
posibilitate. Mai curând însă, beneficiile folosirii condimentelor au fost popularizate prin
transmitere culturală, prin imitare și instrucțiuni verbale.

4.2.7. De ce oamenilor le place să consume alcool: o mahmureală evoluționistă

Primatele au consumat fructe pentru cel puțin 24 de milioane de ani. Cele mai coapte fructe, care
sunt de departe preferate (fiind mai dulci și mai bogate în calorii), conțin cantități mari din 2
ingrediente: zahăr și etanol. Etanolul emis de fructe ar putea reprezenta un indicator al gradului de
coacere. Primatele, inclusiv oamenii, au consumat niveluri scăzute de etanol timp de milioane de
ani prin fructele coapte. Nivelul de etanol din fructe este însă la doar 0.6% (Dudley,2002).
Consumul de fructe coapte ar putea produce un nivel al etanolului în sânge de 0.01%, mult mai
scăzut decât definiția legală a beției care este 0.08%. Conform ipotezei „produsului secundar al
dietei frugivore”, preferința oamenilor de a consuma alcool nu este o adaptare, ci un produs
secundar al preferinței adaptive pentru fructe coapte (Dudlet, 2002). Toți oamenii au adaptări care
favorizează consumul de fructe coapte, dar acestea pot fi pervertite în lumea modernă a băuturilor
artificiale cu un conținut ridicat de alcool. Alcoolismul în lumea modernă ar putea fi un produs
secundar disfuncțional al acestor adaptări frugivore.

4.2.8. Ipoteza vânatului

Importanța vânatului în evoluția umană a fost o sursă majoră de controversă în antropologie și
psihologie evoluționistă. O perspectivă populară este modelul „omului vânător” (Tooby &
DeVore, 1987). Conform acestei perspective, tranziția de la simpla căutare a hranei la procurarea
de vânat mare, a reprezentat un imbold important pentru evoluția umană, cu un set de consecințe
în lanț: de la lărgirea rapidă a producției și folosirii de unelte, creșterea creierului uman și evoluția
abilităților complexe de limbaj, necesare comunicării în partidele cooperative de vânătoare.
Imboldul inițial în tranziția către o dietă bogată în carne, s-ar putea să fi fost dat de o schimbare
ecologică din Africa, asociată cu răcirea globală a vremii, câteva milioane de ani în urmă. A produs
o creștere dramatică a pășunilor, plantele comestibile au devenit rare și animalele au ajuns tot mai
atrăgătoare ca sursă de hrană (Ulijaszek, 2002)
Ce dovezi cunoașteți care să indice că în vremuri ancestrale se consuma carne?

Oamenii consumă mai multă carne decât orice altă specie de primate. Între cimpanzei, carnea
reprezintă doar 4% din dieta lor. În rândul oamenilor, în societățile de vânători-culegători, carnea
reprezintă între 20 și 40% din dieta lor. În sezoanele reci de vânătoare, poate ajunge până la 90%.
În plus, este dificil pentru oameni să își ia toate substanțele nutritive necesare dintr-o dietă exclusiv
vegetariană (Tooby & DeVore, 1987), deși în mediul modern, o dietă bogată în carne și grăsimi
poate fi mai periculoasă decât una vegetariană. Toate acestea sugerează că oamenii au consumat
carne pentru mai multe mii de generații.
Societățile tribale moderne folosesc vânatul ca o formă majoră pentru procurarea hranei. Pigmeii
Aka, din jugla tropicală din Africa Centrală, petrec în jur de 56% din timpul de subzistență vânând,
27% culegând și 17% din timp procesând mâncarea. Tribul !Kung din Botswana sunt vânători
excelenți și dedică mult timp vânatului. Vânatul furnizează 40% din caloriile din dieta !Kung. Într-
un sezon sărac procentul poate scădea la 20% și poate depăși 90% într-un sezon de vânătoare bogat
(Lee, 1979). Corpurile noastre sunt arhive umblătoare care arată o lungă istorie de consum de carne
(Milton, 1999). Intestinele maimuțelor sunt dominate de colon, un tub larg, șerpuit, dezvoltat
pentru a procesa o dietă vegetariană impregnată cu fibre tari. În contrast, intestinele umane, sunt
dominate de intestinul subțire, ceea ce ne distinge de restul primatelor. În intestinul subțire
proteinele sunt rapid procesate și substanțele nutritive absorbite. Toate acestea sugerează că
oamenii au o lungă istorie evoluționistă a consumului de alimente bogate în proteine, precum
carnea. Înregistrările fosile ale dinților strămoșilor umani oferă alt indiciu despre dieta lor. Stratul
subțire de smalț al fosilelor dinților umani nu are uzura puternică asociată cu o dietă bazată în
principal pe plante fibroase. Corpul uman nu poate produce vitaminele A și B12, deși acestea sunt
vitale pentru supraviețuirea umană. Aceste două vitamine se găsesc în carne. O altă dovadă vine
dintr-o colecție de oase găsită în Olduvai Gorge în Tanzania, Africa, descoperită în vara lui 1979
de trei cercetători independenți: Richard Potts, Pat Shipman, Henry Bunn (Leakey & Lewin, 1992).
S-a estimat că aceste oase aveau în jur de 2 milioane de ani, și multe aveau semne de tăieturi, o
dovadă tangibilă a măcelarilor ancestrali.
Toate aceste indicii sugerează că oamenii au o lungă istorie evoluționistă în care consumul de
carne a reprezentat o parte esențială a dietei. Susținătorii ipotezei vânatului pretind că poate explica
un număr mare de caracteristici specifice din evoluția umană (Tooby&DeVore, 1987)

Ipoteza aprovizionării

În primul rând poate explica de ce bărbații sunt unici între primate în investiția parentală
importantă pe care o fac în copiii lor. Aceasta este numită ipoteza aprovizionării. Carnea este o
resursă alimentară concentrată și economică și poate fi transportată cu ușurință acasă pentru a hrăni
pe cei mici. Prin contrast, este mult mai puțin eficient a transporta alimente sărace în calorii pe
distanțe mari. Vânatul oferă astfel o explicație plauzibilă pentru investiția importantă și
aprovizionarea pe care bărbații o orientează către copiii lor.

Coalițiile bărbaților puternici

Ipoteza vânatului explică și alte aspecte care caracterizează oamenii. Unul dintre ele este apariția
coalițiilor bărbaților puternici. Și masculii cimpanzei formează coaliții, dar în cazul lor acestea
sunt de circumstanță și nu durează (de Waal, 1982). Prăzile mari necesită acțiune coordonată și
cooperare. Indivizii pot rareori să doboare singuri un animal mare. Există și explicații alternative
pentru apariția coalițiilor bărbaților puternici. Violența împotriva altor grupuri și apărarea
propriului grup, precum și alianțele politice în cadrul propriului grup, sunt activități care ar fi putut
conduce la formarea coalițiilor (Tooby & DeVore, 1987).

Altruism reciproc și schimb social

Oamenii par a fi unici între primate, manifestând relații reciproce extensive care pot dura întreaga
viață (Tooby & DeVore, 1987). Carnea de la o pradă mare depășește cu mult nevoile unei singure
familii. În plus, succesul la vânătoare este foarte variabil; o săptămână cu o pradă consistentă poate
fi urmată de o săptămână fără niciun rezultat. (Hill&Hurtado, 1996). Aceste condiții favorizează
împărțirea prăzilor:
- Pentru un vânător, costurile împărțirii cărnii pe care nu o poate mânca imediat sunt mici.
El și familia lui nu pot consuma întreaga pradă și carnea neconsumată se altera rapid în
condiții ancestrale.
- Beneficiile pot fi semnificative, când cei care au primit hrana, vor returna serviciul mai
târziu.

Diviziunea sexuală a muncii

Vânatul poate oferi o explicație și pentru diviziunea sexuală a muncii. Statura mai mare a
bărbaților, puterea în brațe și abilitatea de a arunca proiectile cu precizie pe distanțe mari, îi fac
potriviți pentru vânătoare (Watson, 2001). Femeile ancestrale, adesea preocupate cu sarcinile și
copiii, erau mai puțin potrivite pentru vânătoare. În societățile moderne de vânători culegători
diviziunea muncii este puternică: bărbații vânează și femeile culeg, adesea purtându-și copiii cu
ele.
Chiar și în mediile moderne, bărbații și femeile diferă puternic în activitățile de petrecere a timpului
liber. Într-un studiu pe 3479 de norvegieni, mai mulți bărbați decât femei vânează. Mai multe femei
decât bărbați culeg fructe de pădure și ciuperci (Roskaft et al, 2004)
În concluzie, vânătoarea oferă o explicație plauzibilă pentru diviziunea puternică a muncii care
caracterizează oamenii moderni (Tooby & DeVore, 1987)

Folosirea uneltelor de piatră

Vânătoarea oferă o explicație plauzibilă și pentru apariția uneltelor de piatră. Uneltele de piatră
sunt găsite de obicei în aceleași locuri cu oasele marilor animale, aceste descoperiri fiind vechi de
2 milioane de ani (Klein, 2000). Principala lor funcție pare să fi fost uciderea animalelor și apoi
separarea cărnii de oase și cartilaje.

Ipoteza vânatului - concluzii

În concluzie, deși aprovizionarea femeilor și copiilor este adesea principala explicație propusă
pentru originile vânatului, ipoteza vânatului poate de asemenea explica mai multe fenomene
umane. Poate explica cel puțin parțial apariția coalițiilor între bărbați, alianțele reciproce și
schimbul social între prieteni, diviziunea sexuală a muncii, dezvoltarea uneltelor de piatră

Ipoteza făloșeniei: competiția de status între bărbați

Hawkes (1991) sugerează că femeile ar prefera vecini făloși – bărbați care caută prăzile rare, dar
valoroase, pentru că și ele ar beneficia câștigând o porție. Dacă femeile beneficiază de pe urma
acestor daruri, mai ales în perioade de foamete, atunci ar fi în avantajul lor să recompenseze
bărbații care folosesc strategia făloșeniei. Ar putea să le ofere acestor vânători tratament favorabil,
luându-le partea în momente de dispută, oferind îngrijire copiilor lor când sunt bolnavi și oferindu-
le favoruri sexuale. Pe de altă parte, bărbații care se angajează în partide riscante de vânătoare ar
avea mai multe avantaje:
- câștigând acces sexual sporit, își cresc șansele de a avea mai mulți copii
- tratamentul preferențial al copiilor lor în rândul vecinilor, crește supraviețuirea și succesul
reproductiv posibil al acelor copii
O analiză asupra a cinci societăți moderne de vânători-culegători, a concluzionat că vânătorii mai
buni au de obicei mai multe partenere, partenere mai dezirabile și rate sporite de supraviețuire a
urmașilor (Smith, 2004).
Kim Hill și Hillard Kaplan au trăit în tribul Ache din Paraguay mai mulți ani. Ache au fost o
populație de nomazi care s-au hrănit folosind atât vânătoarea cât și culesul, de-a lungul timpului.
Hill și Kaplan au cules date mergând cu ei în expedițiile pentru căutarea hranei în pădure. Deși
hrana culeasă este consumată în primul rând de culegător și de familia lui, carnea de la vânătoare
este distribuită larg în cadrul grupului. (Hill & Kaplan, 1988). Hawkes (1991) a descoperit că 84%
dintre resursele obținute de bărbați la vânat erau distribuite în afara familiei imediate. Pe de altă
parte, doar 58% din mâncarea adunată de femei, era împărțită în afara familiei imediate. Alte
dovezi pentru ipoteza făloșeniei vine din tribul Hadza din Tanzania (Hawkes et al., 2001). Bărbații
Hadza petrec în jur de 4 ore zilnic pentru a urmări prada, animale mari. Carnea vânatului este de
obicei împărțită larg în grup. Vânătorul și familia lui nu primesc mai multă carne decât oricine
altcineva din grup.
Această ultimă descoperire, pune la îndoială ipoteza aprovizionării în forma sa pură. Vânătorii
Hadza pricepuți, câștigă un bun statut social, prestigiu care poate fi transformat în alianțe sociale
puternice, respectul altor bărbați, succes de împerechere superior. Hawkes susține că bărbații nu
vânau pentru a-și hrăni familia, ci pentru a câștiga beneficiile statusului obținut prin împărțirea
prăzii lor cu vecinii. Cele 2 ipoteze nu sunt însă incompatibile. Se poate ca bărbații să fi vânat
pentru a-și hrăni familia și pentru a câștiga status.

4.4.9. Ipoteza culesului

În opoziție cu ipoteza că bărbații au provocat impulsul evoluționist crucial prin vânat, o perspectivă
concurentă susține că femeile au provocat impulsul critic prin cules (Tanner, 1983; Zihlman,
1981). Conform acestei ipoteze, uneltele de piatră au fost inventate și folosite pentru a săpa și a
culege diferite plante. Această ipoteză ar explica tranziția de la păduri, la crânguri din savană și
pășuni, pentru că uneltele de piatră au facilitat adunarea economică a hranei (Tanner, 1983).
Conform acestei ipoteze, obținerea hranei vegetale folosind unelte de piatră a constituit impulsul
evoluționist primar pentru apariția omului modern. Vânătoarea ar fi apărut mult mai târziu și nu ar
fi jucat niciun rol în apariția oamenilor moderni.
Ipoteza culesului este utilă pentru că oferă o perspectivă completă, anulând centrarea exclusivă
asupra vânatului masculin. Ajută integrarea faptului că dieta primatelor și probabil a strămoșilor
noștri preumani era dominată de plante. De asemenea 35% din dieta vânătorilor-culegători
moderni este alcătuită din hrană vegetală culeasă (Marlowe, 2005). Un predictor cheie pentru
timpul petrecut de o femeie procurând hrană este cantitatea de hrană procurată de soț. Femeile ai
căror soți aduc multă hrană petrec mai puțin timp adunând resurse decât cele ai căror soți sunt mai
puțin productivi (Hurtado et al, 1992). Femeile par a-și calibra comportamentul în funcție de
cererile adaptive în schimbare
Comparând ipotezele vânatului și culesului, constatăm că deși culesul femeilor contribuie
semnificativ la eforturile de procurare a hranei, ipoteza culesului a fost criticată de cei care
consideră că nu poate explica eficient desprinderea oamenilor din rândul primatelor. Culesul nu ar
fi putut constitui singura sau cea mai eficientă metodă de procurare a hranei, pentru că nu explică
diviziunea sexuală a muncii observată în culturi variate. Bărbații ar fi ales și ei să culeagă în loc să
piardă timpul și să își pună viața în pericol la vânat. Ipoteza vânatului explică diviziunea muncii:
femeile nu vânează regulat pentru că sunt ocupate cu sarcinile și copiii dependenți, ceea ce pentru
ele face vânatul prea riscant și neprofitabil. Vânatul este mai profitabil pentru bărbați decât pentru
femei. Diviziunea muncii permite exploatarea ambelor tipuri de resurse: animale și plante. Ipoteza
culesului nu explică investiția parentală ridicată a bărbaților și nici apariția psihologiei coalițiilor
bărbătești. Nu explică nici de ce oamenii au pătruns în numeroase medii în care resursele vegetale
sunt puține. Eschimoșii de exemplu se hrănesc aproape exclusiv cu carne și grăsime animală. Nu
explică nici de ce structura intestinelor umane, diferită de cea a primatelor mâncătoare de plante,
pare concepută pentru procesarea cărnii (Milton, 1999). Ipoteza culesului nu explică de ce oamenii
formează alianțe reciproce puternice, care durează în timp. Nici de ce femeile și-ar împărți hrana
adunată cu bărbații care ar fi paraziți trăind de pe urma muncii lor. Schimbul dintre hrana culeasă
cu vânatul bărbaților, poate explică mai bine contextul imaginat.
În concluzie, de-a lungul a milioane de ani, femelele ancestrale au adunat hrană vegetală. Cu
siguranță uneltele de piatră au făcut procurarea plantelor mai ușoară. Culesul a jucat un rol cheie
în schimbul reciproc dintre sexe. Dar ipoteza culesului nu reușește să explice câteva realități
cunoscute ale oamenilor: diviziunea sexuală a muncii, apariția investiției parentale ridicate a
bărbatului, diferențele mari dintre oameni și maimuțe. Controversa nu este încă total lămurită, dar
se știe că strămoșii noștri umani erau omnivori și atât carnea cât și plantele adunate constituiau
ingrediente importante în dieta lor.

4.4.10. Adaptări ale culesului și vânatului: diferențe sexuale în abilități spațiale specifice

Cum diferă bărbații și femeile în privința orientării spațiale? Cum pot fi explicate evoluționist
aceste diferențe?
Silverman et al (2000) au propus o teorie a abilităților spațiale ale vânătorului-culegător care a dus
la câteva descoperiri empirice remarcabile. Teoria propune că bărbații vor avea abilități superioare
în tipurile de sarcini spațiale care ar fi adus succes la vânătoare. Vânătoarea duce adesea bărbații
departe de casă și selecția ar fi favorizat bărbații care își puteau găsi drumul fără a se pierde.
Abilitatea de a se orienta prin raport la diferite obiecte și locuri și de a transforma mintal raporturile
spațiale pentru a-și menține orientarea în mișcare le-ar fi fost utile pentru urmărirea prăzii și
plasarea proiectilelor. Localizarea și adunarea fructelor, plantelor și rădăcinilor comestibile ar fi
necesitat abilități diferite: recunoașterea și reamintirea configurațiilor spațiale ale obiectelor,
dispunerea obiectelor și relațiile spațiale dintre obiecte. Pe scurt, teoria prezice că femeile vor fi
mai bune la „memoria localizărilor spațiale”. Bărbații vor fi mai performanți în abilitățile de
navigare, citirea hărților și tipul de transformări mentale pe care le cere aruncarea unei sulițe în
spațiu pentru a doborî un animal. Rezultatele a numeroase studii confirmă acum aceste diferențe
de gen. Femeile sunt mai performante decât bărbații la sarcini care implică memoria locurilor și
dispunerea obiectelor unul față de celălalt (Silverman & Phillips, 1998). Superioritatea femeilor în
această abilitate a fost extinsă și la memoria pentru obiecte neobișnuite și nefamiliare care nu au
etichete verbale (Eals & Silverman, 1994). Un studiu conceput să evalueze universalitatea
diferențelor de gen în ceea ce privește abilitățile spațiale, a primit susținere puternică (Silverman
et al, 2007). În toate cele 40 de țări, bărbații au avut scoruri mai mari decât femeile la sarcina de
rotație mintală. Femeile din 35 de țări din 40 au avut scoruri mai mari decât bărbații la sarcina de
memorie a localizării obiectelor. Studiile au folosit și metode mai naturaliste, mai ecologice pentru
a explora aceste abilități (New et al, 2007). Dintr-o varietate complexă de plante, femeile au
identificat plante specifice mai repede decât bărbații și au făcut mai puține greșeli în identificarea
lor. De asemenea, femeile cunoșteau mai multe informații factuale despre plante comparativ cu
bărbații (Laiacona et al, 2006). Femeile, mai mult decât bărbații, preferă culori asociate cu fructele
coapte, sunt mai performante în discriminarea gustativă, au o memorie mai bună pentru gusturi și
au rezultate mai bune în discriminarea și reamintirea diferitelor tipuri de plante (Krasnow et al,
2011). Un studiu cu eșantioane din SUA și Japonia a găsit că femeile sunt mai performante în
memorarea și reamintirea locurilor cu hrană de cules (Krasnow et al, 2011). Pe de altă parte,
bărbații sunt mai performanți în sarcini care necesită rotații mentale ale obiectelor și navigarea prin
teren nefamiliar. Într-un studiu, participanții erau purtați pe un traseu șerpuitor circular prin pădure.
Li se cerea să se oprească în diferite puncte și să indice punctul de pornire. Apoi li se cerea să
conducă experimentatorul înapoi pe calea cea mai directă. Bărbații au avut o performanță mai bună
decât femeile (Lippa et al, 2009). În același studiu, bărbații au avut rezultate mai bune când li s-a
cerut să descrie cum ar arăta niște obiecte privite din unghiuri diferite. Sarcina presupune rotații
mentale. Femeile tind să folosească repere mai concrete când dau indicații geografice, precum
copaci sau obiecte specifice, pe când bărbații folosesc indicații mai abstracte precum punctele
cardinale. Aceste rezultate susțin concluzia că bărbații și femeile au specializări spațiale evoluate
diferite, unele care facilitează culesul eficient și altele utile vânatului. Totuși, mărimea efectului
pentru superioritatea femeilor privitor la memoria localizării obiectelor este în general mică. În
plus, un studiu realizat în tribul Hadza, nu a obținut diferențe de gen pentru această abilitate
(Cashdan et al, 2012). Abilitățile de navigare spațială sunt folosite pentru a rezolva și alte probleme
adaptive în afară de cules și vânat:
- Localizarea sunetelor unui copil suferind
- Migrarea din loc în loc a grupurilor nomade
- Luptele între bărbați
- Conflictele între grupuri
În concluzie, chiar dacă cea mai mare parte a studiilor susțin ipoteza adaptărilor diferențiate pentru
fiecare gen în ceea ce privește localizarea spațială și navigarea, mai multe cercetări sunt necesare
pentru a identifica acurat condițiile de mediu în care aceste adaptări se manifestă și problemele
adaptive pe care au evoluat să le rezolve.
4.5. Găsirea unui loc pentru a trăi: preferințe pentru adăpost și peisaj

Oamenii ancestrali sufereau costuri ridicate dacă alegeau greșit spațiul de locuit, dacă resursele de
hrană erau scăzute sau dacă era vulnerabil la forțele ostile. Prin contrast, aveau beneficii importante
dacă alegeau un loc bun. Selecția naturală trebuie să fi preferat adaptări destinate să ghideze alegeri
înțelepte. Numeroși psihologi evoluționiști au testat această ipoteză.

Ipoteza Savanei

Orians (1980, 1986) a propus ipoteza savanei pentru a explica preferințele în alegerea habitatului.
Evoluția a favorizat preferințe, motivații și reguli de luare a deciziilor pentru explorarea mediilor
care abundă în resursele necesare pentru susținerea vieții, în același timp evitând medii sărace în
resurse, care periclitau supraviețuirea.
Savana africană, considerată locul în care oamenii au apărut, împlinește aceste criterii. Savana
adăpostește animale terestre mari, incluzând numeroase primate precum babuini și cimpanzei.
Oferă mai mult vânat decât pădurile tropicale, mai multă vegetație pentru pășunat și priveliști largi
care au facilitat un stil de viață nomad (Orians & Heerwagen, 1992). Copacii oferă umbră pielii
sensibile a oamenilor în fața soarelui dogoritor și oferă un refugiu în calea pericolului. Studii ale
preferințelor pentru peisaje susțin ipoteza savanei. Orians și Heerwagen (1992) au realizat un
studiu cu participanți din Australia, Argentina și SUA au evaluat o serie de copaci fotografiați în
Kenya. Fiecare fotografie se centra pe un singur copac și fotografiile fuseseră făcute în condiții
standard: aceeași luminozitate și vreme. Copacii incluși variau în ceea ce privește 4 calități: forma
coroanei, densitatea coroanei, înălțimea trunchiului, modelul ramificației. Participanții din cele 3
culturi au arătat evaluări similare. Toți au arătat o preferință puternică pentru copacii de savană,
aceia care formau o coroană de o densitate moderată, al căror trunchi se bifurca în apropierea
pământului. Le displăceau coroanele prea sărace sau prea dense.
De ce credeți că au arătat astfel de preferințe?
- aceia care formau o coroană de o densitate moderată – să se poată ascunde și să poată vedea
în afară
- al căror trunchi se bifurca în apropierea pământului. – să se poată cățăra ușor
- Le displăceau coroanele prea sărace (ascunziș nepotrivit) sau prea dense (nu se văd
împrejurimile).
Numeroase studii susțin concluzia că mediile naturale sunt preferate constant în defavoarea
mediilor construite de om (Kaplan & Kaplan, 1982). Kaplan (1992) rezumă rezultatele din 30 de
studii diferite în care participanții evaluau fotografii sau slide-uri color pe o scală în 5 puncte.
Imaginile variau incluzând imagini din Australia de vest, Egipt, Corea și Statele Unite.
Participanții erau studenți și adolescenți, coreeni și australieni. Mediile naturale au fost constant
preferate celor construite de om. Fotografiile care conțineau copaci și vegetație erau evaluate mai
pozitiv decât mediile similare fără verdeață (Ulrich, 1983). Oamenii aflați într-o situație stresantă
arată mai puțin distres fiziologic când privesc imagini cu scene naturale (Ulrich, 1986). Aceste
rezultate susțin ipoteza că oamenii au evoluat preferințe prezente în culturi diferite și că peisaje
diferite pot avea efecte profunde asupra psihologiei și fiziologiei noastre.
Într-o extensie mai elaborată a ipotezei savanei, Orian și Heerwagen (1992) au propus 3 etape la
alegerii habitatului:
Etapa 1: Selecția – la prima întâlnire cu un habitat nou, decizia cheie este de a pleca sau a explora.
Aceste răspunsuri inițiale tind să fie puternic afective sau emoționale. Mediile deschise, care nu
oferă adăpost, sunt abandonate. Păduri dese, cu frunziș complet închis, care îngrădesc mișcarea și
perspectiva, sunt de asemenea abandonate.
Etapa a2a: Dacă faza inițială este depășită, oamenii intră în a doua etapă – culegerea de informații.
Mediul este explorat pentru resursele disponibile și pericolele potențiale. Un studiu a indicat că
oamenii sunt încântați de misterul din această etapă (Kaplan, 1992). Le plac drumurile care
șerpuiesc și se pierd în curbe, devenind nevăzute și dealurile care promit ceva nevăzut dincolo de
culme. Aceeași promisiune de resurse dincolo de cotul drumului, ar putea ascunde un șarpe sau un
leu. Explorarea în această fază include găsirea de locuri de refugiu și ascunzători în calea
pericolului. Oamenii au vedere slabă pe timp de noapte și trebuie să se adăpostească pe măsură ce
se lasă întunericul. Lungirea umbrelor și înroșirea soarelui în timp ce coboară spre linia orizontului,
pot atrage selectarea unui adăpost temporar.
Ce preferințe evoluate regăsiți în organizarea și designul dormitorului?

Un studiu asupra oamenilor moderni a descoperit că până și în dormitoare, oamenii preferă să își
așeze paturile:
- Unde pot vedea ușa
- Cât mai departe de ușă
- În locul din cameră către care se deschide ușa (Sporrle & Stich, 2010)
Etapa a3a – exploatarea, implică decizia de a rămâne sau nu în cadrul habitatului găsit suficient
timp pentru a valorifica resursele acelui mediu.
Cum explicați dragostea universală pentru flori, deși adeseori acestea nu sunt o sursă importantă
de hrană?

Deși nu constituie o sursă importantă de hrană, florile sunt universal iubite pentru că anunță venirea
vegetației și a fructelor, absente pe timpul iernii. Prezența florilor într-o cameră de spital grăbește
recuperarea pacienților și le dă o stare psihologică mai pozitivă (Watson & Burlingame, 1960).
Decizia de a rămâne sau de a părăsi un habitat presupune o serie de compromisuri:
- Un mediu cu numeroase resurse poate lăsa locuitorii vulnerabili în fața prădătorilor.
 - O stâncă abruptă care oferă o bună supraveghere a prădătorilor, poate predispune la o
cădere periculoasă.
Decizia de a rămâne sau de a părăsi un habitat cere calcule cognitive complexe. Deși trăim într-o
lume modernă, departe de întinderile savanei, modificăm mediile în care trăim pentru a le face să
corespundă cu acele habitate ancestrale.
Ce alte adaptări provenite din preferințele ancestrale pentru spațiile de locuit, puteți găsi în
alegerile moderne?
Iubim priveliștile și încăperile cu vedere și nu ne place să locuim în beciuri. Ne recuperăm mai
bine în perioadele de spitalizare dacă avem vedere spre un pâlc de copaci (Ulrich, 1984). Pictăm
tablouri și fotografiem tocmai acele peisaje care recreează misterele și cadrele un habitat ancestral
din savană (Appleton, 1975)

4.6. Combaterea prădătorilor și a altor pericole de mediu: Frici, fobii, anxietăți și „biasuri
adaptive”

Toți oamenii trăiesc anxietate și frică, semnale ale pericolului, în anumite ocazii. Raționamentul
adaptiv pentru fricile omenești pare evident: ne determină să facem față sursei pericolului, având
o funcție de supraviețuire. Frica este definită ca „sentimentul de obicei neplăcut care apare ca un
răspuns normal în fața pericolelor realiste”(Marks, 1987)
Care este diferența dintre frici și fobii?

Fobiile se disting de frici pentru că:

- sunt frici disproporționate prin raportare la pericolul real,
- sunt de obicei în afara controlului voluntar,
- duc la evitarea situației temute și
- afectează funcționarea individului.
Care este diferența dintre frică și anxietate?

Fricile se disting de anxietăți pentru că:

- Frica este răspunsul la pericolul imediat.
- Anxietatea este răspunsul la pericolul imaginat.
Marks (1987) și Bracha (2004) subliniază 6 căi prin care frica și anxietatea pot procura protecție:

Șase mecanisme funcționale de apărare împotriva atacului acut

Mecanism de apărare Definiție

A înmărmuri A se opri, devenind alert, suspicios, vigilent și în gardă

A o lua la fugă A fugi rapid din fața pericolului

A lupta A ataca surse amenințării

A se supune A se supune/a se subordona unui membru al propriei specii pentru a preveni

atacul

A fi înspăimântat A deveni imobil muscular, a face pe mortul

A leșina A-și pierde cunoștința pentru a semnala atacatorului că nu este o amenințare

Tabel 2: 6 căi prin care frica și anxietatea pot procura protecție

1. A înmărmuri : acest răspuns susține evaluarea vigilentă a situației, facilitează ascunderea din
față prădătorului și uneori inhibă un atac agresiv. Dacă nu ești sigur că ai fost observat sau nu poți
stabili cu certitudine unde se află prădătorul, a înmărmuri ar putea fi mai oportun decât a ataca sau
a o lua la fugă.
2. A o lua la fugă: Acest răspuns distanțează organismul de pericole specifice. De exemplu când
dai peste un șarpe, a fugi ar putea fi cea mai sigură și mai ușoară cale de a evita o mușcătură
otrăvitoare.
3. A lupta, a ataca, a împinge sau a lovi un prădător amenințător, ar putea neutraliza amenințarea,
distrugând-o sau determinând-o să plece. Această manieră de protecție cere o evaluare a
amenințării. Poate fi prădătorul speriat și alungat cu succes? Un păianjen poate fi eliminat cu
ușurință comparativ cu un urs înfometat.
4. A se supune : Acest răspuns de obicei funcționează când amenințarea e un membru al propriei
specii. Între cimpanzei, un salut supus către masculul alfa, de obicei previne un atac fizic. Același
lucru ar putea fi adevărat pentru oameni.
5. Spaimă : Acest răspuns presupune ca persoana să facă pe mortul devenind imobil. Avantajul
adaptiv al imobilității, apare atunci când prădătorul este prea rapid sau prea puternic. Fuga sau
lupta nu ar funcționa în aceste condiții. Uneori prădătorii își pierd interesul în prada care rămâne
nemișcată pentru o vreme. Făcând pe mortul, animalul și-ar putea lărgi strângerea, furnizând o
oportunitate de evadare.
6. A leșina: Leșinul este pierderea cunoștinței pentru a semnala atacatorului că nu reprezintă o
amenințare. Funcția presupusă a leșinului la vederea sângelui sau a armelor ascuțite, este de a ajuta
noncombatanții în timpul războiului, precum femeile și copiii, să comunice nonverbal adversarilor
că nu sunt o amenințare imediată și că ar putea fi ignorați în siguranță (Bracha, 2004). Leșinul se
poate să fi crescut șansele unui noncombatant de a supraviețui conflictelor violente care probabil
au fost comune de-a lungul istoriei evoluționiste a oamenilor. Dacă această ipoteză ar fi corectă,
femeile și copiii ar trebui să fie mai predispuși să leșine la vederea sângelui, și dovezile susțin
puternic această predicție (Bracha, 2004)
Aceste răspunsuri comportamentale la amenințări acute se desfășoară adeseori într-o secvență
predictibilă (Bracha, 2004). Primul răspuns este adeseori a înmărmuri, care ar permite individului
să evite a fi detectat, cu puțin noroc, și să planifice cea mai bună cale de evadare (Moscowitz,
2004). Dacă prădătorul continuă să se apropie, următorul răspuns este a o lua la fugă. Dacă această
strategie nu are succes și prădătorul se apropie, lupta este soluția următoare. Când nu sunt șanse
pentru a fugi sau a lupta cu succes, individul apelează la spaimă sau imobilitate. Uneori, strategia
de a face pe mortul, determină prădătorul să își piardă interesul sau vigilența, oferind posibilitatea
evadării. Această secvență a mecanismelor de apărare nu este unică oamenilor, ci apare la
majoritatea mamiferelor (Bracha, 2014). Leșinul, pe de altă parte, pare a fi unic oamenilor și se
poate să fi evoluat în ultimii 2 milioane de ani ca răspuns la războaie (Bracha, 2004). În afara
acestor răspunsuri comportamentale, frica aduce și un set predictibil de reacții fiziologice evoluate
(Marks & Nesse, 1994). Epinefrina, de exemplu, este produsă de frică. Acest hormon stimulează
coagularea sângelui în cazul în care ar apărea o rană. Epinefrina stimulează și ficatul pentru a
elibera glucoză, furnizând energie mușchilor pentru luptă sau fugă. Ritmul cardiac accelerează
crescând circulația sanguină. Sângele dinspre stomac este orientat prioritar spre mușchi. Digestia
este încetinită. Respirația se accelerează, crescând rezerva de oxigen din mușchi și accelerând
eliminarea dioxidului de carbon.
Darwin (1877): Nu ar trebui să presupunem că fricile copiilor , care sunt destul de independente
de exeperiență, sunt efectele moștenite ale unor pericole reale…din timpuri sălbatice ancestrale?
Notați 3 frici ale dumneavoastră. Puteți identifica o sursă evoluționistă?
Oamenii sunt mai predispuși să dezvolte frici de pericole prezente în medii ancestrale, decât de
pericole din mediul curent. Șerpii de exemplu, nu sunt o problemă curentă în marile aglomerări
urbane, în timp ce mașinile sunt. Fricile de țigări, mașini sau arme sunt aproape inexistente, fiind
pericole evoluționiste noi, prea recente pentru ca selecția să fi programat frici specifice.

Frici specifice și probleme adaptive relevante

Subtip de frică Problemă adaptivă

Frica de șerpi A primi o mușcătură otrăvitoare

Frica de păianjeni A primi o mușcătură otrăvitoare

Frica de înălțimi Lovirea provocată de căderea din copaci sau de pe stânci

Panica Atacul iminent al unui prădător sau al unei persoane

Agorafobia Spațiile aglomerate de unde nu se poate evada

Fobiile de animale mici Animale mici periculoase

Boli Contaminare, evitarea patogenilor

Anxietatea de separare Pierderea protecției unei figuri de atașament

Anxietatea de străini Răul produs de bărbați necunoscuți

Anxietatea socială Pierderea statusului, ostracism din partea grupului

Anxietatea de împerechere Respingerea publică a eforturilor de curtare

 Tabel 3: Informații din surse variate incluzând: Fessler et al (2005), Nesse (1990), Rakison & Derringer (2008,
2009)

Fricile specifice omenești par să apară în dezvoltare chiar atunci când ar fi fost confruntate în
vremuri ancestrale (Marks, 1987). Șabloane specializate de percepție pentru păianjeni, care
sugerează un mecanism evoluat de detecție, apar până la 5 luni (Rakison & Derringer, 2007). Spre
deosebire de alte frici mai generale (frica de animale mici, de ex), frica de păianjeni pare specifică.
Poate pentru că păianjenii folosesc otravă pentru a-și imobiliza prada, fiind în consecință deosebit
de periculoși, evocă mai multă teamă decât alte artropode (Gerdes et al, 2009). Fricile de înălțimi
și de străini apar în jur de 6 luni când încep să se deplaseze, îndepărtându-se de persoana de
atașament primar (Scarr & Salapatek, 1970).

4.4.2 Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de înălțime

Într-un studiu despre înălțimi, 80% dintre copiii care începuseră să meargă în 4 labe de 41 de zile
sau mai mult, au evitat să treacă peste o „stâncă vizuală” o adâncitură acoperită cu un geam solid,
pentru a ajunge la mamele lor (Bertenthal et al, 1983). Totuși, alți autori susțin că nu frica ar face
acești copii reticenți în a trece peste prăpastia iluzorie, ci o analiză realistă a mediului în care se
deplasează (Adolph et al, 2014). Mersul în 4 labe crește riscul de a intra în contact cu păianjeni,
căderi periculoase și întâlniri cu străini fără mama protectivă în apropiere, astfel apariția acestor
frici pare să coincidă cu instalarea problemelor adaptive.

4.5.2. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de străini

Frica de străini a fost documentată într-o varietate de culturi, incluzând guatemalezi, zambieni,
indieni Hopi și boșimani !Kung (Smith, 1979). Copiii se tem considerabil mai mult de bărbații
străini decât de femeile străine, sugerând că în istorie bărbații străini au fost mai periculoși decât
femeile străine (Heerwagen & Orians, 2002).

4.5.3. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – anxietatea de separare

Anxietatea de separare este un alt tip de frică pentru care există o largă documentare interculturală,
care ajunge la apogeu între 9 și 13 luni (Kagan et al, 1978). Într-un studiu intercultural a fost
înregistrat numărul copiilor care plângeau când mama lor părăsea camera. La vârsta apogeului
anxietății de separare 62% dintre indienii guatemalezi, 60% dintre israelieni, 82% dintre
guatemalezii din Antigua și 100% dintre copiii boșimani africani, au arătat anxietate de separare.

4.5.4. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – frica de animale

Frica de animale apare în jur de 2 ani când copilul începe o explorare mai extinsă a mediului. Frica
de animale apare în jur de 2 ani când copilul începe o explorare mai extinsă a mediului. Aceste
sincronizări între apariția fricilor și a problemelor adaptive susțin ideea că mecanismele
psihologice nu trebuie să apară neapărat la naștere pentru a fi considerate adaptări evoluate.

4.5.5. Cele mai frecvente frici ale oamenilor – diferențe de gen

Unele frici arată diferențe evidente de gen. Femeile tind mai mult decât bărbații să dezvolte frici
și fobii de șerpi și păianjeni. Rakison (2009) a descoperit că aceste diferențe de gen își au originea
în copilăria mică. Femeile raportează o frică mai ridicată decât bărbații de eveniment în care ar
putea fi rănite incluzând atac, tâlhărie, spargere cu tâlhărie, viol și accidente de mașină
(Fetchenhauer & Buunk, 2005). Paradoxul este că în afară de viol, aceste amenințări au mai adesea
victime de sex masculin.
Cum explicați acest paradox?
Fetchenhauer & Buunk (2005) explică aceste diferențe de gen, propunând că selecția sexuală a
creat strategii de asumare a riscului la bărbați pentru a obține status, resurse și oportunități de
împerechere, promovând strategii mai precaute în cazul femeilor din cauza nevoii de a-și proteja
copiii (Campbell, 2013). O ipoteză similară ar putea explica diferențele de gen din frica de șerpi.
38% dintre femei și doar 12% dintre bărbați au notat frica de șerpi ca fiind cea mai intensă frică a
lor (Agras et al, 1969)
Bazele psihologice evoluționiste ale unor frici specifice, nu implică doar reacții emoționale, ci se
extind către felul în care ne raportăm și percepem lumea din jurul nostru. Ohman et al (2001) au
cerut participanților să identifice imagini ale unor stimuli relevanți pentru frică precum păianjeni
și șerpi printre imagini ale unor stimuli neutri precum flori și ciuperci. În altă condiție, procedura
a fost inversată: trebuiau să caute stimulii neutri între stimuli asociați cu frica. Șerpii și păianjenii
au fost găsiți mult mai repede decât stimulii neutri. Indiferent de cât de încurcată era prezentarea
imaginilor și de cât de distrași erau în funcție de condiția experimentală, oamenii au găsit stimulii
asociați fricii semnificativ mai repede. Era ca și cum șerpii și păianjenii se separau automat de
restul imaginilor. Acest efect de evidențiere automată a fost documentat atât la adulți, cât și la copii
cu vârstele între 3 și 5 ani (LoBue & DeLoache, 2008). Mecanismele noastre de procesare a
informației au evoluat ca atunci când privim peste un câmp să putem găsi „șarpele din iarbă”.
Biasul atențional asociat cu pericolele ancestrale apare și în alt fenoment fascinant: percepția
sunetelor. Psihologul evoluționist John Neuhoff (2001) a documentat ceea ce el numește „un bias
adaptiv în percepția mișcării auditive amenințătoare”. A găsit o asimetrie surprinzătoare în
percepția sunetelor care semnalează „apropierea” față de cele care semnalează „depărtarea”.
Schimbările în sunetele de apropiere sunt percepute ca fiind mai mari decât schimbări echivalente
în sunete de depărtare. În plus, sunetele de apropiere erau percepute ca începând și oprindu-se mai
aproape decât sunete echivalente de depărtare. După Neuhoff, acest bias auditiv, este o adaptare
perceptuală destinată să ne ofere o marjă de siguranță în evitarea pericolelor care se apropie, așa
cum sunt prădătorii. Ceea ce auzim este deformat adaptativ pentru a nu ajuta să evităm pericolele
din lume. Neuhoff et al (2012) au găsit că oamenii care erau mai puțin antrenați fizic, răspund mai
rapid la sunetele amenințătoare, obținând o marjă de siguranță mai mare pentru a răspunde la
obiectele care se apropie, comparativ cu oamenii mai apți fizic.

4.5.6. Adaptările antiprădători ale copiilor

Prădătorii au fost un risc de supraviețuire recurent de-a lungul istoriei evoluției umane. Carnivorele
periculoase includ: lei, tigri, leoparzi și hiene, precum și reptile variate cum sunt crocodilii și
pitonii (Brantingham, 1998). Urmele de pe oasele antice (cranii hominide) care corespund cu
precizie caninilor de leoparzi, reprezintă o dovadă concretă a amenințării prădătorilor asupra
oamenilor ancestrali. În vremurile moderne, un studiu asupra tribului Ache din Paraguay, cu
privire la cauzele morții, a arătat că 6% erau omorâți de jaguari și 12% mureau din cauza
mușcăturilor de șarpe (Hill & Hurtado, 1996). Deși reacțiile emoționale de frică fac parte probabil
din sistemul evoluat de apărare, unele studii s-au aplecat asupra mecanismelor de procesare a
informației necesare pentru a evita prădătorii (Barrett, 2005). Barrett și colegii săi consideră că cei
mici ar avea nevoie de cel puțin 3 abilități cognitive:
1. categoria de „prădător” sau de „animal periculos” care formează fundația unei apărări împotriva
prădătorilor.
2. inferența că prădătorii au dorința de a mânca prada, ceea ce conduce la predicții despre
comportamentul prădătorului
3. înțelegerea faptului că moartea este o consecință posibilă a interacțiunii cu un prădător.
A înțelege moartea presupune a ști că prada moartă pierde abilitatea de a acționa și că această
pierdere este permanentă și ireversibilă. Barrett (1999) a demonstrat că de la 3 ani copiii au o
înțelegere cognitivă sofisticată a întâlnirilor dintre prădători și pradă. Atât copiii din societăți
industrializate, cât și cei din culturi de vânători culegători au descris spontan, ecologic și acurat,
cursul evenimentelor din cadrul unei întâlniri dintre pradă și prădător. Mai mult, au înțeles că după
ce leul își ucide prada, prada nu mai trăiește, nu mai poate mânca, alerga și că starea de moarte e
permanentă. Această înțelegere sofisticată a morții în urma întâlnirilor cu prădătorii, se dezvoltă
până la vârsta de 3 spre 4 ani. Copii preșcolari din SUA și India, localizează de asemenea mai
repede șerpi și lei între alți stimuli vizuali neutri, în etalări vizuale complexe. De asemenea, copii
din Los Angeles până în Ecuador, arată „adaptări în învățarea socială despre animale periculoase”.
Copiii învață informațiile despre perciole într-o singură încercare, fără feedback, o stochează
imediat în memoria de lungă durată și și-o amintesc puternic o săptămână mai târziu, în timp ce
alte informații prezentate în același moment au fost uitate (Barrett & Broesch, 2012)

4.5.7. Iluzia coborârii

De-a lungul istoriei evoluției umane, oamenii au căzut mult mai adesea la coborâre decât la urcare
(în copaci, pe stânci etc). Jackson & Cormack (2007) – teoria evoluată a navigării pe spații verticale
- au prezis că oamenii vor supraestima înălțimile mai mult când le vor privi de deasupra, față de
evaluarea făcută de la bază. Oamenii percep distanța verticală cu 32% mai mare când o văd din
vârf, comparativ cu momentele când o percep de la bază. Distanța percepută când stau pe o clădire
de 5 etaje, e a unei clădiri de 9 etaje. Supraestimarea distanței când e privită de sus, induce mai
multă prudență la coborâre, reducând probabilitatea morții.
Iluzia coborârii –teoria erorii de management

Iluzia coborârii ilustrază logica unei teorii mai largi – teoria erorii de manegement. Această susține
că atunci când sunt asimetrii în costurile erorilor făcute în condiții de nesiguranță, selecția va
favoriza biasuri adaptive pentru a greși în sensul de a face greșeala mai puțin costisitoare (Haselton
& Nettle, 2006). Așa cum greșim în sensul prudenței cu privire la șerpi și păianjeni, adaptările
noastre vizuale au evoluat să greșească în estimările distanțelor verticale. Adaptările noastre
perceptuale nu sunt mereu evoluate pentru a percepe acuratețea obiectivă. Uneori sunt construite
pentru a produce iluzii adaptive.

4.6. Medicină darwinistă: combaterea bolilor

Bolile infectează oamenii adeseori de-a lungul vieții. Oamenii au evoluat adaptări pentru
combaterea bolilor, dar nu toate sunt evidente intuitiv. Știința tânără a medicinei darwiniste
modifică înțelepciunea convențională despre cum reacționăm la lucruri comune precum febra.

4.5.4. Medicină darwinistă - febra

Milioane de americani iau aspirină și alte medicamente în fiecare an pentru a reduce febra.
Cercetările arată că medicamentele pentru reducerea febrei ar putea prelungi boala. Când șopârlele
cu sânge rece sunt infectate cu o boală, ele caută de obiecei o piatră fierbinte pe care să se
încălzească. Astfel își cresc temperatura corporală și combat boala. Șopârlele care nu găsesc un
loc cald unde să stea, tind să moară mai adesea. O relație similară între temperatura corporală și
boală a fost observată la iepuri.Când li se dădea un medicament pentru combaterea febrei, iepurii
bolnavi mureau mai adesea (Kluger, 1990). La începutul secolului XX, un medic numit Julius
Wagner-Jauregg, a observat că sifilisul era rareori întâlnit în zonele în care malaria era comună
(Nesse & Williams, 1994). La acea vreme 99% dintre persoanele infectate cu sifilis mureau.
Wagner – Jauregg a infectat intenționat pacienți sifilitici cu malarie, care a produs febră. S-a
înregistrat o creștere surprinzătoare în supraviețuire: 30% dintre pacienți au supraviețuit. Febra
malariei a reușit să vindece efectele fatale ale sifilisului. Un alt studiu a raportat că acei copii cu
varicelă a căror febră le-a fost diminuată medicamentos, au avut nevoie de aproape o zi în plus
pentru a se vindeca comparativ cu copiii a căror febră nu a fost redusă (Doran et al, 1989). Un alt
cercetător a infectat intenționat subiecții cu un virus de răceală dând la jumătate dintre ei un
medicament pentru reducerea febrei și la cealaltă jumătate un medicament placebo (Graham et al,
1990). Cei care au primit medicamentul antitermic aveau nasul mai înfundat, un răspuns mai rău
la anticorpi și durata răcelii a fost puțin mai mare. Deci febra este un mecanism natural folositor
împotriva bolii, parte din funcționarea imunității noastre. Medicina darwinistă începe să combată
ideile înțelepciunii convenționale de a lua medicamente pentru a reduce febra artificial.

4.5.5. Medicină darwinistă – nivel scăzut de fier

Fierul este mâncare pentru bacterii. Oamenii au evoluat o cale pentru a înfometa aceste bacterii.
Când o persoană devine infectată, corpul produce o substanță chimică pentru a reduce nivelul de
fier din organism. În același timp, persoana infectată reduce spontan consumul de alimente bogate
în fier: precum șuncă și ouă. Corpul uman reduce absorbția fierului consumat (Nesse & Williams,
1994). Aceste reacții corporale naturale, sunt menite să înfometeze bacteria, pregătind drumul
pentru combaterea infecției și o recuperare rapidă. Deși această informație a fost disponibilă din
anii 1970, se pare că puțini medici și farmaciști știu despre ea (Kluger, 1991). Ei continuă să
recomande suplimente de fier, care interferează cu mijloacele noastre evoluate pentru combaterea
forțelor ostile ale infecțiilor. În tribul massai, mai puțin de 10% din populație sufereau infecții
cauzate de o amibă. Când un subgrup a luat suplimente de fier, 88% din populație a dezvoltat
infecții (Weinberg, 1984). Nomazii somalezi au în mod natural cantități scăzute de fier în dietele
lor. Când cercetătorii au încercat să corecteze aceste carențe cu suplimente de fier, s-a constatat o
creștere de 30 % a infecțiilor într-o lună (Weinberg, 1984). Vârstnicii și femeile primesc
suplimente de fier în mod obișnuit pentru a combate carențele de fier, dar în mod paradoxal aceste
suplimente ar putea crește rata infecțiilor.
În concluzie, oamenii au evoluat mecanisme naturale de apărare precum febra și scăderea fierului
din sânge pentru a combate boala. Interferând cu aceste adaptări, se pare că se cauzează mai mult
rău. Progresele în medicina darwinistă conduc către noi perspective în nutriție, pierderi de sarcină,
igienă, cancer și longevitate (Ness & Stearns, 2008). Acestea oferă speranța ameliorării calității
vieții și posibil a lungimii vieții.
4.5.6. De ce mor oamenii?

Dacă supraviețuirea e atât de importantă pentru reproducere și dacă avem atât de multă adaptări
menite să ne țină în viață, de ce murim? De ce nu a creat evoluția mecanisme care să ne permită
să trăim veșnic? De ce unele persoane se sinucid, când suicidul pare un gest atât de paradoxal
principiilor evoluționiste?

Teoria senescenței

Teoria senescenței a rezolvat parțial aceste mistere (Williams, 1957). Bătrânețea nu este o boală
specifică, ci deteriorarea tuturor mecanismelor fizice pe măsură ce organismul îmbătrânește.
Teoria senescenței începe cu o observație: „puterea selecției naturale descrește dramatic odată cu
înaintarea în vârstă.” Selecția evoluționistă acționează mult mai puternic asupra tinerilor pentru că
tot ce se întâmplă cu ei poate afecta cea mai mare parte a vieții lor fertile. O genă care slăbește
sistemul imunitar, activată la 20 de ani, ar putea altera întreaga capacitate reproductivă a
individului. Aceeași genă activată la 50 de ani, nu ar afecta de loc capacitatea de reproducere.
Selecția evoluționistă acționează minim asupra persoanelor mai în vârstă, pentru că cea mai mare
parte a traseului lor reproductiv a avut deja loc (Nesse & Williams, 1994). Williams (1957) a
folosit această observație ca punct de plecare și a dezvoltat teoria pleiotropă a senescenței.
Def: Pleiotropia este situația în care aceeași genă se manifestă concomitent prin mai multe
caractere sau are mai multe efecte. Să spunem că există o genă care crește nivelul de testosteron al
bărbaților, stimulându-i să aibă mai mult succes în competiția pentru status cu alți bărbați. Nivelul
ridicat de testosteron însă, are un efect negativ pe termen lung, crescând riscul de cancer de prostată
mai târziu în viață. Această genă pleiotropă poate fi favorizată de selecție pentru că avantajul
timpuriu asociat statusului ridicat al bărbaților, este mai important decât longevitatea scăzută de
mai târziu. Conform acestei teorii și prin acest proces, au evoluat un număr de gene care ne ajută
în anii tinereții, cauzând efecte dăunătoare mai târziu. Teoria pleiotropă a senescenței contribuie
la explicarea motivelor pentru care organele noastre încep să se degradeze cam în aceeași perioadă
și de ce bărbații mor mai devreme decât femeile. Bărbații au o varianță reproductivă mai mare
decât femeile. Majoritatea femeilor fertile se reproduc și o femeie poate avea în jur de maxim 12
copii. Pe de altă parte, bărbații populari pot avea zeci de copii, în timp ce bărbații nepopulari pot
rămâne fără niciunul. Bărbații rămân mai adesea fără urmași decât femeile.
Pentru că bărbații au această variabilitate reproductivă crescută, selecția evoluționistă a acționat
mai puternic asupra lor decât asupra femeilor. Au fost favorizate genele care să le crească șansele
reproductive în tinerețe, chiar dacă ele le-au afectat longevitatea.
Ce alte trăsături ale bărbaților le oferă avantaje în tinerețe, scăzându-le însă speranța de viață?

Puzzle-ul suicidului

Îmbătrânirea organismelor sfârșindu-se cu moartea ar putea fi inevitabile, dar există un puzzle și

mai important pentru psihologia evoluționistă: De ce și-ar lua cineva viața în mod intenționat?
Supraviețuirea este necesară reproducerii. Ce ar putea explica suicidul?
Psihologul evoluționist Denys de Catanzaro (1991,1995) a dezvoltat o teorie evoluționistă a
suicidului. Argumentul său central este că suicidul apare mai adesea atunci când individul are o
abilitate dramatic redusă de a contribui la fitness-ul său total/la succesul său reproductiv. Indicatori
ai acestei capacități reduse includ expectanțe ale unei sănătăți deteriorate în viitor, infirmități
cronice, rușine sau eșec, șanse mici de a avea relații romantice de succes, și percepția că ar fi o
povară pentru rudele sale genetice. Dacă o persoană simte că este o povară pentru familia sa, de
exemplu, simte că reproducerea rudelor ar putea avea de suferit, supraviețuirea ei afectând
transmiterea propriilor gene comune. Pentru a testa această teorie evoluționistă a suicidului, de
Catanzaro a avut în vedere ideația suicidară: dacă o persoană s-a gândit vreodată la suicid, s-a
gândit de curând la suicid, a intenționat să se sinucidă în ultimul an, a intenționat să se sinucidă
oricând în trecut, sau au avut comportamente suicidare în trecut. Variabila dependentă a fost o
sumă a răspunsurilor la acești itemi. Ideația suicidară nu echivalează cu suicidul bineînțeles. Multe
persoane au gânduri suicidare fără a trece la act. Totuși suicidul este un act premeditat și este
precedat de ideație suicidară abundentă. O altă secțiune a chestionarului adresa întrebări despre
- măsura în care simțeau că sunt o povară pentru familie,
- despre semnificația contribuțiilor către familie și societate,
- frecvența activității sexuale, succesul cu membrii sexului opus,
- homosexualitate,
- numărul de prieteni,
 - cum sunt tratați de ceilalți, bunăstare financiară și sănătate fizică.
Participanții răspundeau pe o scală în 7 puncte de la -3 la +3. Participanții variau: un eșantion mare
cu populație generală, un eșantion de persoane vârstnice, un eșantion de persoane internate într-un
spital psihiatric, un eșantion de deținuți dintr-o închisoare de maximă securitate care au comis
crime antisociale, două eșantioane de homosexuali. Rezultatele au susținut teoria lui Catanzaro
despre suicid. Când intensitatea ideației suicidare a fost corelată cu ceilalți itemi din chestionar, a
obținut următoarele rezultate:
- Pentru bărbații în eșantionul general cu vârsta între 18-30 de ani variabilele care corelau
cu ideația suicidară au fost: povară pentru familie (+.56), sex în ultima lună (-.67), sex
vreodată (-.45), stabilitate în relațiile heterosexuale (-.45), sex în ultimul an (-.40), numărul
de copii (-.36).
- Pentru femeile tinere din eșantionul general s-au găsit rezultate similare deși corelațiile nu
erau la fel de puternice: povară pentru familie (+.44), sex vreodată (-.37), contribuție la
familie (-.36).
- Pentru eșantioanele cu persoane mai în vârstă, problemele împovărătoare de sănătate au
avut o însemnătate mai mare și au prezentat corelații puternice cu ideația suicidară. Pentru
bărbații cu vârsta peste 50 de ani din eșantionul general, s-au găsit următoarele corelații
semnificative: sănătatea (-.48), probleme financiare viitoare (+.46), povară pentru familie
(+.38), homosexualitate (+.38), număr de prieteni (-.36).
- Femeile peste 50 de ani din eșantionul general au prezentat rezultate similare: sănătatea (-
.42), probleme financiare viitoare (+.45), povară pentru familie (+.47), singurătate (+.62).
Brown et al (1999) au realizat un studiu pe 175 de studenți americani pentru a testa teoria
Catanzaro despre suicid. Au constatat că persoanele cu un potențial reproductiv scăzut (care de
exemplu percep că nu sunt atractive pentru persoanele de sex opus) și care își împovărează mai
mult rudele, aveau un nivel mai ridicat al ideației suicidare, depresiei și deznădejdii. Această teorie
reușește de asemenea să explice diferențele de gen în rata și modul de comitere a actelor de suicid.
Deși bărbații se sinucid mai des decât femeile la orice vârstă, diferența de gen atinge apogeul în
două momente din viață:
- În perioada cu cea mai mare competiție pentru atragerea unui partener/partenere (între 15-
35 de ani)
 - În perioada vârstei de 20 și ceva de ani bărbații tind să se sinucidă de 6 ori mai mult decât
femeile
- Al doilea apogeu este după 70 de ani, când bărbații tind să se sinucidă de 7 ori mai mult
decât femeile (Kruger & Nesse, 2006)
Ipoteza suicidului ca adaptare evoluată explică aceste pattern. Mai mulți bărbați decât femei
eșuează în încercările de a găsi un partener. Aceste încercări eșuate se desfășoară tocmai în
perioada de apogeu a competiției pentru găsirea partenerului. Bărbații tind mai mult decât femeile
să sufere de boli infecțioase, boli cardiace și hepatice, mai ales mai târziu în viață, riscând să devină
o povară pentru familie mai frecvent decât femeile. Alți psihologi evoluționiști, precum Gad Saad,
consideră că suicidul este un răspuns disfuncțional la înfrângeri legate de sexualitate în domenii
relevante din punct de vedere evoluționist (Saad, 2007). Saad subliniază faptul că bărbații tind să
se sinucidă mult mai adesea decât femeile ca urmare a pierderii statusului profesional. Femeile pe
de altă parte, tind să se sinucidă mai mult ca urmare a despărțirilor romantice. Un argument în
favoarea teoriei produsului secundar disfuncțional este că oricât de sumbră poate fi situația acum,
viitorul aduce adesea ocazii de ameliorare.
Suicidul ca adaptare și ipoteza produsului secundar, ar putea fi fiecare, parțial corecte. Ipoteza
suicidului ca adaptare pare mai puternică în a explica actele de suicid când o persoană devine o
povară pentru rudele sale. Pe de altă parte, ipoteza produsului secundar disfuncțional, ar putea oferi
o explicație mai bună pentru diferențele de gen în antecedentele care determină suicidul, în cazuri
în care luarea propriei vieți elimină orice idei despre reproducerea viitoare.

Căutați explicații și pentru alte puzzel-uri evoluționiste

- Cum se explică procentul relativ constant al homosexualilor în fiecare societate?
- De ce unii oameni aleg să nu aibă copii?
- De ce oamenii din societăți industrializate au mai puțini copii?
- De ce soldații mor pentru țările lor?

Bibliografie principală
Buss, D.M. (2016). Evolutionary Psychology: The New Science of the Mind. New York:
Routledge.
Buss, D.M., Hawley, P. (2011). The Evolution of Personality and Individual Differences.
Oxford
University Press.
Alte surse bibliografice

Crawford, C, Krebs, D (2008) Foundations of evolutionary psychology, New York: Taylor and
Francis Group.
David, D., Benga, O, Rusu, A.S. (2007). Fundamente de Psihologie Evolutionista si Consiliere
Genetica.
Integrari ale psihologiei si biologiei. Editura Polirom.
Dunbar, R.I.M., Barrett, L., Lycett, J. (2007) Evolutionary psychology. A beginner’s
guide.Oxford: Oneworld Publications.
Dunbar, R.I.M., Barrett, L. (2007) Oxford handbook of evolutionary psychology, New York:
Oxford University Press Inc
Giosan, C (2016) Psihopatologie evoluționistă, București: Editura Trei.
Miller, A, Kanazawa, S. (2007) Why beautiful people have more daughters, New York: Penguin
Group.
Starratt, V (2016) Evolutionary Psychology. How our biology affects what we think and do, Santa
Barbara: ABC-CLIO, LLC