UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE EVOLUŢIONISTĂ
- SEMESTRUL II -

Conferenţiar univ. dr. psiholog Daniel DAVID

E-mail: danieldavid@psychology.ro

1
PREZENTARE GENERALĂ

DENUMIREA CURSULUI: Psihologie evoluţionistă

INTRODUCERE: Acest suport de curs detaliat a fost redactat pentru a servi modulului de
psihologie evoluţionistă de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Universitatea
“Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca. El se constituie ca prerechizită fundamentală pentru acest modul, dar
pentru obţinerea notei maxime el trebuie completat cu bibliografia obligatorie şi eventual o parte
din cea facultativă. De asemenea, în text sunt indicate anumite site-uri de specialitate de pe internet
care trebuie consultate în vederea obţinerii notei maxime.

SCOPUL CURSULUI:
1. Familiarizarea studenţilor cu domeniul şi principiile psihologiei evoluţioniste;
2. Asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative care să permită studenţilor să opereze cu
conceptele psihologiei evoluţioniste.
3. Asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale care să permită studenţilor
o activitate eficientă în domeniile aplicative ale psihologiei, precum şi o mai bună adaptare
în viaţa de zi cu zi.

PRERECHIZITE RECOMANDATE:
 Psihologie generală,
 Psihologie cognitivă.

TIPUL CURSULUI: OPŢIONAL

METODE: Modulele vor fi structurate sub formă de curs şi seminarii aferente. Ca metode cursul
va presupune prelegeri şi discuţii interactive iar seminarul va presupune prelegeri, discuţii
interactive şi activităţi practice.

EVALUARE:
Evaluarea se va realiza printr-un colocviu, la care se adaugă rezultatele la sarcinile primite pe
parcursul semestrului. Pe parcursul semestrului studenţii vor avea de rezolvat două sarcini. Nota
finală se compune din nota la examen în proporţie de 70% (7 puncte) şi nota la sarcinile primite pe
parcursul semestrului 30% (3 puncte).
Evaluarea cunoştinţelor declarative şi procedurale dobândite în cadrul acestui modul se va face:
 printr-un examen oral sau scris acoperind temele de curs şi seminar (7 puncte) şi
 două sarcini (3 puncte): (1) un eseu şi un referat care acoperă aspecte din tematicile
abordate în cadrul cursului. Predarea la termen a sarcinilor condiţionează susţinerea
examenului oral / scris.
Punctajul maxim la examenul oral / scris (7 puncte) presupune parcurgerea:
 suportului de curs în format electronic;
 informaţiei de pe site-urile de Internet recomandate în textul suportului de curs;
 bibliografia obligatorie.

Competenţele specifice disciplinei se referă la:

a. Cunoaştere şi înţelegere
 însuşirea principiilor de bază ale psihologiei evoluţioniste;

2
  familiarizarea cu paradigmele experimentale de studiu specifice psihologiei evoluţioniste;
 înţelegerea legăturii dintre psihologia evoluţionistă şi ştiinţele cognitive (psihologia
cognitivă, antropologia, neuroştiinţele, lingvistica, psihologi clinică).
b. Explicare şi interpretare
 interpretarea comportamentului uman, a proceselor cognitive şi afective din perspectivă
evoluţionistă;
 realizarea unor studii de caz din perspectivă evoluţionistă.
c. Instrumental – aplicative
 însuşirea tehnicilor şi a metodologiei de studiu specifică cercetării psihologice fundamentale
şi aplicative în domeniul psihologiei evoluţioniste;
 utilizarea şi aplicarea principiilor psihologiei evoluţioniste în consilierea psihologică şi
educaţională.
d. Atitudinale
 stimularea interesului pentru abordarea interdisciplinară a fenomenelor psihice;
 dezvoltarea atitudinii critice în abordarea ştiinţifică a fenomenelor psihice.

!!! Verificaţi periodic site-ul Institutului Internaţional de Studii Avansate de Psihoterapie şi Sănătate Mentală
Aplicată şi al Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România (www.psychotherapy.ro) şi
publicaţia Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies pentru informaţii suplimentare legate de acest
domeniu.

TUTORI:
Psiholog drd. Amalia Ciucă
Psiholog drd. Bianca Macavei
Psiholog Ramona Moldovan, MA

Adresa e-mail la care pot fi contactaţi tutorii este disponibilă pe site la www.psychology.ro

Site-uri utile:
Evolutionary Psychology http://www.epjournal.net/
Evolutionary Psychology, (Published By: Human Nature Review), Open Access Journals
http://www.openj-gate.com/toc1.asp?LatestYear=2007&Jcode=104429

Conferenţiar univ. dr. psiholog Daniel DAVID

E-mail: danieldavid@psychology.ro

3
 TEMATICA ŞI CUPRINSUL CURSULUI
Pag.
I. Fundamente ale psihologiei evoluţioniste................................................................. 5

1.1. Ce este psihologia evoluţionistă?......................................................................... 5

1.2. Psihologia evoluţionistă în cadrul ştiinţei……………………………………… 8
1.3. Ce nu este psihologia evoluţionistă?.................................................................... 10
1.4. Limite ale psihologiei evoluţioniste……………………………………………. 11
1.5. Mituri şi concepţii greşite despre psihologia evoluţionistă…………………….. 12
1.6. Principii ale Psihologiei evoluţioniste………………………………………….. 13
1.7. Paradigme ale psihologie evoluţioniste................................................................ 15
1.8. Paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă............................................. 16

II. Aplicaţii ale psihologiei evoluţioniste...................................................................... 17

2.1. Introducere……………………………………………………………………... 17
2.2. Psihopatologia………………………………………………………………….. 17
2.3. Cogniţiile raţionale şi iraţionale………………………………………………... 21
2.4. Raţionament şi decizie…………………………………………………………. 23
2.5. Comportamentul sexual şi diferenţele între sexe……………………………... 24
Bibliografie obligatorie................................................................................................... 26
Bibliografie facultativă................................................................................................... 26

4
I. FUNDAMENTE ALE PSIHOLOGIEI EVOLUŢIONISTE

1.1. Ce este psihologia evoluţionistă?

Psihologia evoluţionistă este ştiinţa care studiază sistemul psihic uman din perspectiva
teoriei evoluţioniste.
Prin sistemul psihic uman înţelegem complexul: stimuli-prelucrări informaţionale-
răspunsuri (David, 2000). Mai precis spus, psihologia evoluţionistă studiază structurile cognitive
care formează arhitectura minţii umane, structuri care sunt rezultat al procesului evolutiv, adică au
fost elaborate prin selecţie naturală, pentru a rezolva probleme adaptative cu care s-au confruntat
strămoşii noştri în mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptedness; EEA)
(Buss et al., 1998; Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen, 2006).
La o analiză detaliată a structurii anatomice a organismului uman, se poate evidenţia o
arhitectură generală a acestuia; astfel, toţi oamenii au organele interne relaţionate similar (ex.
stomacul comunică cu pancreasul), arhitectura organismului asigurând funcţionarea şi
supravieţuirea acestuia. Evident că există şi variaţii (ex. în forma organului), dar aceste variaţii sunt
fie minime (zgomot) şi nu afectează funcţionarea, fie, mai rar, accentuate şi atunci devin patologie.
Similar, mintea umană are o arhitectură general valabilă la toţi oamenii; variaţiile existente în
această arhitectură sunt fie zgomot, fie patologie (Cosmides & Tooby, 2006).
Să detaliem şi să clarificăm în continuare această definiţie şi constructele pe care ea le
include. Modelul ABC cognitiv (Ellis, 1962) este cadrul în care poate fi conceptualizată, la nivel
general, abordarea psihologiei evoluţioniste. Modelul ABC cognitiv are următoarele componente:
A (activating events) = evenimentul activator poate fi de tip situaţie externă (evenimente de
viaţă) sau de tip situaţie internă/subiectivă (ex. emoţii, aspecte psihofiziologice/biologice,
comportamente).
B (beliefs) = cogniţiile persoanei (elementul de prelucrare informaţională). Acestea se
interpun între evenimentul activator şi consecinţele afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale
şi/sau psihofiziologice/biologice. Cogniţiile persoanei nu sunt doar declanşate de evenimentul
activator, ci ele mediază modul de percepere şi reprezentare a acestuia în mintea noastră.
C (consequences) = consecinţele (outputurile/răspunsurile) procesării cognitive a
evenimentului activator şi anume: răspunsuri afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi
psihofiziologice/biologice.
Atunci când suntem interesaţi să înţelegem răspunsurile subiectului uman (C), psihologia
evoluţionistă ne orienteză spre următoarele aspecte:

(I) Structuri cognitive: Ce structuri cognitive (B) determină outputurile/răspunsurile (C) în

condiţii specifice de mediu (A)?
Observăm că la acest nivel psihologia evoluţionistă se identifică, în fapt, cu psihologia
cognitivă. Există totuşi câteva aspecte de diferenţiere. Spre exemplu (vezi figura 1.1), în psihologia
evoluţionistă se consideră că atât B cât şi C sunt parte a fenotipului. Fenotipul rezultă din
interacţiunea dintre genotip şi mediu. Această conceptualizare, dublată de angajamentul
evoluţionist, ghidează obligatoriu demersul de cercetare al psihologiei evoluţioniste în analiza
structurilor cognitive ca mecanisme relaţionate cu procesul evolutiv, aspect discutat mai jos (vezi
II). Psihologia cognitivă pe de altă parte, nu este cu necesitate interesată de originea fenotipului, ci
mai ales de interacţiunile existente între diversele componente (ex. relaţia dintre B şi C). Chiar în
condiţiile în care este interesată de acest aspect, abordarea psihologiei cognitive se limitează adesea
la genetica comportamentală – contribuţia relativă a genotipului şi mediului asupra diverselor
componente ale fenotipului – fără a implica cu necesitate teoria evoluţionistă. Rezumând, atât
psihologia evoluţionistă cât şi psihologia cognitivă sunt interesate de identificarea structurilor
cognitive care generează răspunsurile subiectului uman. Psihologia evoluţionistă asumă însă faptul
că aceste structuri cognitive sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Spre deosebire de sociobiologie

5
(Wilson, 1975), psihologia evoluţionistă studiază structurile cognitive care mediază şi determină
răspunsurile subiectului uman, fără să asume că aceste răspunsuri sunt rezultatul direct al unor
factori genetici. Acest lucru nu duce doar la evitarea criticilor aduse sociobiologiei (ex. cu referire
la determinismul genetic al comportamentelor sociale), ci este o perspectivă interdisciplinară
fecundă, care reuneşte discipline diverse (psihologie cognitivă, neuroştiinţe, genetică).

Problema adaptativă EEA

Consecinţe (C)
afectiv-
Evenimente activatoare - Structură emoţionale/subiective
Post EEA (A) cognitivă (B) cognitive
psihofiziologice

Implementare
neurobiologică

Figura 1.1. Modelul ABC în conceptualizare evoluţionistă.

(II). Originea evolutivă a structurilor cognitive: Cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive
elaborate în mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptation/adapteness;
EEA)?
Termenul de EEA a fost propus de John Bowbly (1969) şi este operaţionalizat ca un compozit
statistic al mediilor în care strămoşii noştri s-au confruntat cu probleme adaptative. Elementul cheie
la întrebarea cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive elaborate în EEA se află analizând
problemele adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri.
O problemă este una adaptativă dacă îndeplineşte două criterii (Hagen, 2006). Primul criteriu se
referă la faptul că ea trebuie să fi fost o constantă a EEA. Al doilea criteriu se referă la faptul că ea
trebuie să afecteze reproducerea organismelor individuale. Afectarea reproducerii organismelor
individuale se poate face prin două mecanisme: (1) dezvoltarea unor structuri cognitive care prin
outputul lor (răspunsurile generate) favorizează supravieţuirea (cu cât supravieţuieşti mai mult, cu
atât poţi avea mai mulţi urmaşi) şi (2) dezvoltarea unor structuri cognitive care prin outputul lor
(răspunsurile generate) au rol direct în competiţia pentru reproducere; spre exemplu, anumite
structuri cognitive care favorizează comportamentul de autoîngrijire pot spori şansa în competiţia
pentru reproducere prin anumite trăsături fizice mai plăcute. Uneori structurile cognitive cu rol în
reproducere pot fi periculoase pentru supravieţuire, dar ele sunt selectate căci asigură transmiterea
caracteristicilor; de exemplu, unele comportamente de înfrumuseţare pot pune la risc supravieţuirea
organismului. În cadrul fiecărui mecanism, afectarea reproducerii poate să fie directă sau indirectă
(Archer, 1996; Buss et al., 1998; Buss, 2001). Afectarea directă se referă la dezvoltarea unor
structuri cognitive care cresc şansa de supravieţuire (ex. vederea în culori pentru a identifica mai
bine prădătorii) şi/sau şansa de împerechere (ex. un aspect fizic mai plăcut). Afectarea indirectă se

6
referă la faptul că soluţia la problemă duce indirect la creşterea şansei de supravieţuire şi/sau de
reproducere. De pildă, structura cognitivă care “ne împinge” spre a avea o poziţie mai înaltă în
ierahia de grup duce indirect la (a) un acces mai mare la parteneri/e şi în consecinţă, la şansa de
reproducere şi/sau (b) la o protecţie mai mare din partea grupului, sporind astfel supravieţuirea. Un
alt exemplu de afectare indirectă este faptul că structurile cognitive care ne determină să ne
implicăm în ajutorul creşterii copiilor rudelor noastre, cresc de fapt şansa perpetuării genelor
proprii.
Aşadar, dacă o variaţie fenotipică cu bază genetică a favorizat rezolvarea unor probleme
adaptative, treptat ea a fost asimilată în genotipul speciei respective (s-a fixat în arhitectura speciei).
După cum se observă, evoluţia nu este spre binele speciei, căci în final ea poate duce la extincţia
speciei şi la apariţia uneia noi. De asemenea, se observă că nu supravieţuirea (survival) este
fundamentală pentru evoluţie, ci reproducerea. Supravieţuirea este importantă doar indirect, în
sensul că cei care trăiesc mai mult au şanse crescute să aibă mai mulţi urmaşi; este însă posibil să
trăieşti mai mult fără a avea mai mulţi urmaşi, caz în care evoluţia nu va apărea. În fine, variaţia
fenotipică este fundamentală pentru procesul de evoluţie; nu orice variaţie fenotipică este însă
importantă ci doar aceea care ne ajută să rezolvăm probleme adaptative şi are un substrat genetic,
putând astfel fi transmisă la urmaşi.
EEA nu este un loc sau timp specific. Foarte general spus, el este mediul la care o specie este
adaptată. Mai clar, EEA se referă la un set de presiuni ale selecţiei la care strămoşii speciei au
trebuit să facă faţă în timpul evoluţiei recente; evoluţia recentă este de obicei determinată ca fiind de
aproximativ 1000-10000 de generaţii (Hagen, 2006). Pentru specia noastră, Pleistocenul, perioada
care a început aproximativ acum 2 milioane de ani şi s-a încheiat aproximativ acum 10000 de ani,
este strâns asociat cu EEA (Hagen, 2006) din două motive. Primul: dacă considerăm o generaţie ca
apărând o dată la 20 de ani, atunci înseamnă că EEA pentru specia noastră este cuprins între 20000
şi 200000 de ani în urmă, perioadă care face parte din Pleistocen. Al doilea motiv este legat de
faptul că genul speciei noastre, “Homo”, a apărut odată cu începutul Pleistocenului, acum 1.8-2
milioane de ani. Trecerea de la societatea de tip vânători-culegători la cea de agricultori s-a
întâmplat doar în urmă cu aproximativ 10000 de ani; este puţin probabil ca această perioadă,
Holocenul, de aproximativ 20 de generaţii, să fi generat structuri cognitive cu rol adaptativ. Aşadar,
raportat la Pleistocen, experienţa noastră în Holocen este una recentă, neconcretizându-se încă în
structuri cognitive adaptative. Plastic, spus avem o minte de Pleistocen în Holocen!
Oricât de diferite par la o analiză de suprafaţă, EEA şi mediul actual – post EEA (ex. vânătoarea
versus zborul cu avionul), ele au elemente comune, fundamentale pentru existenţa speciei umane
(ex. reproducerea, asigurarea hranei, confortul etc.); dacă nu ar exista această similaritate, probabil
că specia umană ar intra în extincţie. Evident că astăzi noi suntem confruntaţi şi cu cu probleme
care nu au apărut în EEA. Rezolvarea acestor probleme este adesea considerată un efect al
structurilor cognitive elaborate pentru a rezolva probleme adaptative. Altfel spus, psihologia
evoluţionistă consideră că mintea umană este constituită dintr-un număr mare de structuri cognitive
formate ca urmare a procesului evolutiv. Aceste structuri cognitive sunt orientate spre rezolvarea
unor probleme specifice, cu alte cuvinte sunt sisteme expert. Relaţia complexă dintre structurile
cognitive elaborate în EEA şi mediul modern post EEA explică răspunsurile subiectului uman.

(III). Analiza implementaţională a structurilor cognitive

Care sunt echivalenţele biologice ale acestor structuri cognitive? Ele pot fi discutate la
două niveluri.
Primul nivel se referă se traducerea structurilor cognitive, rezultat al procesului adaptativ, în
termeni biologici. Această traducere se poate face la diverse grade de generalitate, de la componente
anatomice (ex. lobul prefrontal), la cele de fiziologice (ex. neurotransmiţători).
Al doilea nivel se referă la relaţionarea structurilor cognitive cu genotipul. Într-adevăr,
structurile cognitive care sunt rezultatul unui proces evolutiv sunt înscrise în genotipul nostru. În
acest fel se transmit de la o generaţie la alta, transmitere care are loc prin reproducere. Astfel,
psihologia evoluţionistă nu este dependentă în demersul ei de identificarea structurilor poligenice

7
care stau la baza structurilor cognitive rezultat al procesului evolutiv. Altfel spus, deşi în acest
moment nu ştim ce structuri genetice determină fiecare structură cognitivă rezultat al procesului
evolutiv, acest lucru nu afectează demersul psihologiei evoluţioniste.

(IV). Sinteză.
Aşadar, considerând fenotipul ca un rezultant al genotipului şi mediului, psihologia
evoluţionistă este interesată de acele caracteristici ale fenotipului care: (1) sunt parte a sistemului
psihic uman (structuri cognitive); (2) au valori similare la toţi membrii speciei şi (3) sunt asociate
procesului de evoluţie. Pot fi incluse şi acele caracteristici ale fenotipului care, deşi nu iau valori
similare la toţi membrii speciei, reprezintă totuşi rezultatul unui proces de evoluţie. Caracteristicile
fenotipului care, deşi sunt psihologice, nu au legătură cu mecanismele procesului de evoluţie nu
constituie interesul psihologiei evoluţioniste, ele fiind abordate pe linia psihologiei şi/sau biologiei
(genetica comportamentală). Acestea sunt considerate de psihologia evoluţionistă ca reprezentând
variaţii (ex. artefacte, zgomote) genetice şi/sau de mediu, fără valoare explicativă majoră pentru
răspunsurile subiecţilor umani în situaţii specifice.
Altfel spus, la o analiză atentă a anatomiei organismului uman, pot fi puse în evidenţă o
serie de structuri biologice interelaţionate (ex. ficat, inimă, plămâni). Există aşadar, un design
anatomic general valabil pentru fiecare membru al speciei noastre. Evident că apar şi variaţii (ex. în
forma sau mărimea inimii) dar ele sunt considerate devieri nesemnificative de la arhitectura
organismului, fără impact major asupra funcţiilor şi outputurilor acestor structuri. Dacă devierile
sunt foarte mari, atunci ele devin patologice, datorându-se condiţiilor genetice şi/sau de mediu.
Similar, psihologia evoluţionistă consideră că există structuri cognitive interrelaţionate care
formează un anumit design psihologic al minţii umane, general valabil pentru fiecare membru al
speciei. Evident că şi în cadrul acestor structuri sunt variaţii, dar dacă nu sunt patologice, ele sunt
considerate devieri nesemnificative de la arhitectura minţii umane, fără impact major asupra
funcţiilor şi outputurilor structurilor respective.

1.2. Psihologia evoluţionistă în cadrul ştiinţei

Din analiza de până acum se observă că psihologia evoluţionistă nu este o tematică a
psihologie, ci o perspectivă asupra tuturor temelor din psihologie. Ea aplică principiile teoriei
evoluţioniste pentru a înţelege funcţionarea psihologică a subiectului uman. Să analizăm în
continuare câteva relaţii importante ale psihologiei evoluţioniste, pentru a înţelege mai bine
specificităţile acesteia.

I. Psihologie evoluţionistă versus Psihologie

Psihologia evoluţionistă se suprapune ca tematică peste Psihologie. Abordarea este însă
diferită în sensul că, spre deosebire de psihologie, psihologia evoluţionistă porneşte de la asumpţiile
că: (1) răspunsurile subiectului uman sunt mediate de structuri cognitive; (2) structurile cognitive
sunt rezultatul selecţiei naturale.
Psihologia ca ştiinţă este mai diversă. Mecanismele răspunsurilor subiectului uman pot
implica nu doar structuri cognitive, ci şi structuri pulsionale (ex. psihanaliza) sau de alt gen (ex.
psihologia umanistă). Analiza formării acestora în procesul evolutiv nu este obligatorie.
În plus, un demers larg răspândit în psihologie este reprezentat de modelul social standard.
Conform acestui model, există anumite mecanisme ale minţii umane care sunt independente de
conţinut (domain-general/content-independent); această independenţă faţă de conţinut le asigură o
flexibilitate foarte mare. Spre exemplu, un raţionament ipotetico-deductiv (Dacă A atunci B; A deci
B) se poate aplica cu aceleaşi rezultate unor conţinuturi diferite. Aşadar, deşi psihologia recunoaşte
că anumite mecanisme implicate în procesele cognitive senzoriale şi în unele procese cognitive
complexe (limbaj) sunt abordabile prin prisma psihologiei evoluţioniste, ea susţine că alte
mecanisme generale (ex. decizie, gândire, învăţare, raţionament etc.) sunt abordabile mai degrabă
pe baza modelului social standard, în care factorul cultural şi de mediu, nu cel biologic, este
determinant în generarea răspunsurilor subiectului uman.

8
 Altfel spus, modelul social standard (în diversele sale variante) prespune că există anumite
structuri generale ale minţii umane care, prin interacţiune cu diferite medii (incluzând cultura), duc
la asimilarea diverselor conţinuturi, acest proces exprimându-se în final în similarităţi şi diferenţe
interindividuale, care oglindesc similarităţile şi diferenţele de mediu/culturale. Aşadar, dacă dorim
să cunoaştem mai bine mecanismele psihologice trebuie să ne orientăm spre cultură, nu spre
biologic.
Pariul psihologiei evoluţioniste este însă că arhitectura minţii umane este formată dintr-o mulţime
de structuri cognitive expert, elaborate în cursul procesului evolutiv pentru a rezolva probleme
specifice (nu generale). Mintea umană se naşte cu anumite structuri cognitive expert. Spre exemplu,
nou-născuţii au structuri cognitive prin care se aşteaptă să găsească feţe umane în mediul lor.
Imediat după naştere, ei îşi orientează privirea după stimuli gen feţe umane, şi nu după alt gen de
stimuli. Fără aceste structuri înnăscute referitoare la feţe umane, obiecte, minţile altora etc.,
procesul de învăţare din mediu este afectat. Cu cât un organism are mai multe structuri cognitive, cu
atât el poate rezolva mai multe probleme. Aşadar, flexibilitatea care a fost asociată cu modelul
social standard este un mit; ea se aplică nu doar sistemelor care presupun mecanisme generale de
învăţare, independente de conţinut (ex. modelul social standard), ci şi sistemelor care presupun un
număr mare de mecanisme specifice (structuri cognitive expert), coroborate între ele.

II. Psihologie evoluţionistă versus Ştiinţe cognitive

Asemenea ştiinţelor cognitive, psihologia evoluţionistă porneşte de la asumpţia că
răspunsurile subiectului uman sunt mediate de structuri cognitive. Deosebirea apare în punctul în
care psihologia evoluţionistă consideră că aceste structuri cognitive sunt rezultatul selecţiei naturale.
În timp ce ştiinţele cognitive acceptă faptul că anumite structuri cognitive pot fi rezultatul selecţiei
naturale, ele consideră de asemenea că alte structuri nu sunt produsul acesteia, mizând pe modelul
social standard.

III. Psihologie evoluţionistă versus Biologie

Principiile evoluţioniste sunt parte a teoriei evoluţioniste care este parte a biologiei. În acest
sens, psihologia evoluţionistă apare ca o ramură a biologiei care are ca scop: (1) studiul creierului;
(2) studiul modului cum acesta prelucrează informaţia; şi (3) studiul felului în care prelucrarea
informaţiei generează răspunsurile subiectului uman. În acest cadru nu mai este necesar să adăugăm
că în abordarea psihologiei evoluţioniste se utilizează principiile teoriei evoluţioniste, căci ele sunt
parte a abordării biologice în general, iar psihologia evoluţionistă, ca parte a biologiei, le implică
automat. Această perspectivă nu este însă una răspândită. Mai frecventă este situaţia în care
psihologia evoluţionistă reprezintă aplicarea principiilor evoluţioniste (parte a biologiei) la
psihologie – ştiinţă distinctă de biologie; aşadar, ea poate fi considerată o ştiinţă de graniţă între
psihologie şi biologie. Dacă este de sine stătătoare sau parte a psihologiei respectiv biologiei, sunt
întrebări scolastice care nu au încă un răspuns. Trebuie totuşi menţionat că, mizând pe importanţa
componentei cognitive (structurile cognitive), cei mai mulţi profesionişti în domeniu au pregătire
psihologică, astfel că adesea psihologia evoluţionistă apare ca parte a psihologiei.
Psihologia evoluţionistă este diferită de genetica comportamentală (Cosmides & Tooby,
2006). Genetica comportamentală este ştiinţa interesată să răspundă la întrebarea: Fiind dată o
populaţie mare într-un mediu specific, în ce măsură diferenţele dintre membrii populaţiei pot fi
explicate prin diferenţe la nivel genetic? Aceste diferenţe nu implică adaptări. Pe de altă parte,
psihologia evoluţionistă îşi propune să răspundă la întrebarea: Care sunt structurile cognitive care
formează arhitectura minţii umane, pe care toţi oamenii le au prin natura lor? Aceste structuri
cognitive sunt asociate procesului evolutiv, ele fiind astfel determinate genetic. Unele structuri
foarte simple sunt determinate monogenic, în timp ce altele, foarte complexe (cel mai adesea), sunt
determinate poligenic. Aceste componente genetice sunt general valabile pentru toţi oamenii.
Variaţiile lor sunt minime, fiind adesea considerate erori neglijabile (zgomot). Coeficientul de
eritabilitate arată ponderea factorului genetic în explicarea unor variaţii fenotipice. Evident că în
cazul adaptărilor variaţiile fenotipice sunt minime (ele fiind fixate relativ similar în specie),

9
coeficientul de eritabilitate fiind aşadar apropiat de zero. Dezvoltările recente din psihologia
evoluţionistă asimilează şi demersul geneticii comportamentale dacă aceasta implică variaţii
fenotipice care sunt adaptări, chiar în condiţiile în care nu sunt general valabile pentru toţi oamenii.

IV. Psihologie evoluţionistă versus religie

Relaţia dintre psihologia evoluţionistă şi religie este una complexă.
În varianta tare, psihologia evoluţionistă este în opoziţie cu religia, mai ales pe linia
creaţionismului promovat de aceasta.
În variantă mai relaxată, între aceste două abordări nu există o tensiune insuportabilă. Astfel,
psiholgia evoluţionistă consideră timpul (momentul t0) din momentul în care strămoşii noştri au
apărut ca specie; care este cauza acestei apariţii este o întrebare pe care o punem în paranteză, căci
nu este de interes pentru psihologia evoluţionistă, deşi ea este importantă pentru teoria
evoluţionistă! Din momentul (t0) apariţiei speciei noastre şi până acum au acţionat şi acţionează
factorii evoluţiei, iar acest lucru constituie interesul psihologiei evoluţioniste.

V. Psihologie evoluţionistă şi cultură

Minţile care au o înţelegere mai primitivă asupra psihologiei evoluţioniste au fost mereu
tentate să opună evoluţionismul culturii. Această opoziţie a luat diverse forme: “înnăscut versus
dobândit”, “natură versus mediu”, “biologic versus cultural” etc.
Cultura se referă la totalitatea valorilor şi normelor asociate lor. Civilizaţia este cultura în
acţiune. La o analiză atentă se poate spune clar că cultura poate influenţa fenotipul numai prin
intermediul genelor; altfel spus, geneticul precondiţionează şi mediază influenţa culturii asupra
fenotipului. De exemplu, nu suntem influenţaţi, decât poate în sens patologic, de acei stimuli pentru
care nu avem receptori!
La rândul său, cultura este expresia outputurilor generalizate ale unor structuri cognitive
individuale. Aceste outputuri, prin faptul că sunt produse de structuri cognitive, pot fi asociate cu
teoria evoluţionistă care se apleacă asupra acestor structuri. Diferenţele culturale există, dar ele nu
explică similarităţile şi deosebirile interindividuale, ci le descriu. Aşadar, similarităţile şi diferenţele
culturale nu sunt factori explicativi, ci care trebuie explicaţi. O linie explicativă a componentelor
culturale poate veni pe filiera psihologiei evoluţioniste.

1.3. Ce nu este psihologia evoluţionistă?

Psihologia evoluţionistă trebuie separată de demersurile care consideră că maximizarea
fitness-ului este un scop mental (de obicei inconştient) şi în consecinţă, mintea umană este compusă
din structuri cognitive generale care pot identifica ce este maximizare pentru fitness în orice mediu,
determinând astfel răspunsurile subiectului uman. Psihologia evoluţionistă arată că flexibilitatea
minţii umane este asigurată nu de aceste structuri cognitive generale, ci de o multitudine de structuri
cognitive specifice –structuri expert.
Unii autori vorbesc despre psihologii evoluţioniste (Caporael, 2001), în viziunea lor existând
mai multe tipuri, în funcţie de teoria promovată:
(1) Teoria evoluţionistă clasică (darwiniană) – utilizează teoria evoluţionistă clasică (variaţie,
selecţie, fixare, substrart biologic prin transmiterea genetică a variaţiilor selectate) pentru a înţelege
mintea umană (Cosmides, & Tooby, 1987).
(2) Teoriile selecţiei generale – utilizează trei concepte de bază: variaţie, selecţie şi fixare, fără a
face cu necesitate apel la substratul biologic; artefacte culturale sau chiar teorii ştiinţifice pot face
obiectul analizei evoluţioniste în acest cadru teoretic (Campbell, 1997).
(3) Teoriile de inspiraţie socială – cu focalizare pe inteligenţa socială abordată evoluţionist (Byrne,
& Whiten, 1988).
(4) Teoriile evoluţioniste multinivelare – idea fundamentală este că selecţia acţionează nu doar la
nivelul genei, ci la niveluri multiple (ex. cromozomial, individual, de grup) (Maynard Smith, J., &
Szathmary, 1995).

10
(5) Teoriile sistemice – ideea fundamentală este că organismul şi mediul evoluează şi se definesc
reciproc (Wimsatt, 1999).
Aceste variaţii reprezintă nu “psihologii evoluţioniste” diferite, ci teorii diverse în cadrul
psihologiei evoluţioniste. Psihologia evoluţionistă nu aplică teoria darwiniană în înţelegerea minţii
umane, ci teoria evoluţionistă modernă; pe măsură ce aceasta se dezvoltă, psihologia evoluţionistă
asimilează aceste dezvoltări. Astfel, nu este corect să spunem că psihologia evoluţionistă clasică
utilizează teoria darwiniană, în timp ce celelalte psihologii evoluţioniste se bazează pe variante
îmbunătăţite ale acesteia! O paradigmă într-un domeniu, cum este psihologia evoluţionistă în cadrul
psihologiei, acomodează teorii diverse, uneori aflate în contradicţie.

1.4. Limite ale psihologiei evoluţioniste

I. Cele mai multe analize ale structurilor cognitive s-au făcut la nivel psihologic. Din cauza
limitărilor induse de metodologie, nu există încă o traducere clară a acestor structuri cognitive în
termini biologici şi/sau genetici. Este ca şi cum discutăm funcţia ficatului fără a face disecţii
amănunţite ale acestuia. Este acest lucru posibil? Da, dar informaţiile oferite de disecţii ne-ar ajuta
să apreciem mai bine funcţia acestuia.
II. Psihologia evoluţionistă se bazează pe analiza comportamentului uman în EEA.
Dezvoltările recente din cadrul teoriei istoriei vieţii (life history theory) – disciplina care studiază
aspectele de bază ale ecologiilor reproductive la plante şi animale – nu sunt încă bine asimilate în
psihologia evoluţionistă, deşi ele oferă o descriere mai detaliată a EEA. Una dintre probleme este şi
faptul că vocabularul utilizat de aceste două discipline este diferit (ex. mărirea corpului, rata
mortalităţii, în teoria istoriei vieţii, versus design, structuri cognitive, în psihologia evoluţionistă).
De asemenea, modelul existent al EEA se bazează pe cercetările etnografice asupra populaţiilor din
Kalahari şi din zona amazoniană. Există însă date recente în arheologie şi paleoantropologie care nu
sunt încă suficient de bine asimilate în descrierea EEA.
III. Psihologia evoluţionistă are asumpţia ca arhitectura minţii umane este formată din
structuri cognitive rezultat al procesului evolutiv. Problema care se pune este cum interacţionează
aceste structuri cognitive pentru a genera răspunsuri coerente la probleme complexe. Unele structuri
sunt foarte specifice, outputul lor trebuind să fie integrat de altele mai generale etc. În această fază,
psihologia evoluţionistă este orientată mai ales asupra identificării structurilor cognitive expert,
neavând încă teorii foarte bine articulate pentru a corobora acţiunea acestora în situaţii complexe de
viaţă.
IV. Psihologia evoluţionistă tinde să favorizeze evoluţia convergentă (structuri similare în
medii similare) în dauna filogeneticii (structuri similare în medii similare pentru specii derivate
dintr-un strămoş comun). Aşadar, fiind focalizată pe designul structurii cognitive, ea poate
relaţiona, fără discriminare, acest design cu cele existente la păsări sau maimuţe, dacă EEA a fost
similar. Considerarea modului în care trăsăturile moştenite din strămoşi comuni afectează relaţia
structură-mediu este important de considerat; în acest sens analiza prin raportare la maimuţă ar
trebuie considerată cu o pondere mai mare decât analiza prin raportare la păsări.
V. Conceptul de problemă adaptativă nu este uneori suficient de clar explicitat. Într-adevăr,
psihologia evoluţionistă este focalizată pe analiza designului structurii cognitive presupusă a se
dezvolta ca urmare a confruntării cu probleme adaptative. Acest concept de problemă adaptativă nu
este însă uneori suficient de clar detaliat. Spre exemplu, limbajul are caracteristicle unei structuri
cognitive cu design evoluţionist, care a ajutat probabil la rezolvarea unor probleme adaptative ale
speciei în EEA. Dacă nu detaliem însă aceste probleme adaptative, rămânem cu următoarea
întrebare: de ce alte specii nu au dezvoltat limbaj, confruntate cu probleme adaptative? Aşadar,
specificarea clară a problemei adaptative poate duce la o înţelegere mai bună a structurii cognitive
rezultat al procesului adaptativ.
VI. Ipotezele alternative la cele evoluţioniste nu sunt uneori suficient de serios considerate.
Disputa se poartă adesea între predicţiile modelului social standard şi cele ale psihologiei
evoluţioniste, respectiv între structurile cognitive generale, independente de conţinut şi cele
specifice, dependente de conţinut. Este însă posibil şi ca anumite fenomene să fie explicabile prin

11
structuri cognitive specifice, dependente de conţinut, care nu au rezultat însă ca urmare a unui
proces de evoluţie.

1.5. Mituri şi concepţii greşite despre psihologia evoluţionistă (pentru detalii vezi şi Cosmides &
Tooby, 2006; Hagen, 2006).
Mitul I. “Înnăscutul” este opus “Învăţatului”.
Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, această distincţie este una fără sens. Este
evident că pentru a putea învăţa ceva trebuie să existe anumite structuri cognitive. Psihologia
evoluţionistă consideră că cele mai multe structuri cognitive ale minţii umane sunt înnăscute şi că
ele sunt specifice.
Mitul II. Plasticitatea este incompatibilă cu psihologia evoluţionistă.
Plasticitatea este adesea adusă ca un argument pentru modelul social standard. Dar ce este
plasticitatea? Este un termen care descrie flexibilitatea răspunsurilor subiectului uman, şi anume că
acesta se schimbă ca reacţie la condiţiile de mediu. Odată înţeles acest lucru, este clar că ceea ce
trebuie explicat este relaţia dintre schimbarea comportamentului şi schimbarea condiţiilor de mediu,
explicaţie care în psihologia evoluţionistă angajează structurile cognitive rezultat al procesului de
evoluţie.
Mitul III. Psihologia evoluţionistă nu lasă loc pentru liberul arbitru. Astfel ea
răstoarnă tot eşafodajul social.
Aşadar, dacă structurile cognitive determinate genetic îmi generează răspunsurile, mai sunt
eu responsabil pentru ceea ce fac? Avem două veşti la această întrebare, ambele rele. Prima veste
este că într-adevăr psihologia evoluţionistă, ca şi cercetările recente din ştiinţele cognitive şi
neuroştiinţe, arată că liberul arbitru este o iluzie, fără a avea rol determinant în răspunsurile noastre.
A doua veste rea este că, deşi nu avem liber arbitru, suntem responsabili pentru ceea ce facem.
Legile sociale sunt elaborate pentru a împiedica subiectul uman să facă lucruri pe care el le
interpretează ca fiind în interesul său, dar care îi costă pe alţii. Numai pentru că există în natura
noastră tendinţa de a fura, nu înseamnă că este în regulă să o şi facem. Fiecare dintre noi are
structurile cognitive care asigură respectarea legilor şi violarea lor.
Mitul IV. Abordarea psihologiei evoluţioniste este politic incorectă (politically
incorrect).
Unii oameni consideră că modelul social standard este politic-corect deoarece, mizând pe
componenta de învăţare generală, toţi oamenii au şansă egală. Altfel spus, fiecare poate deveni
orice. Înţelegând greşit psihologia evoluţionistă, unii consideră că, prin angajamentul ei genetic,
aceasta este discriminatorie şi rasistă. Psihologia evoluţionistă este însă la fel de corectă politic ca şi
modelul social standard. Ceea ce spune ea este că mintea umană nu constă din mecanisme generale
de învăţare, ci dintr-un număr mare de structuri cognitive specifice, care formează arhitectura
acesteia! Aşadar, toţi oamenii pot învăţat limbajul, doar că, în timp ce psihologia evoluţionistă
spune că acest lucru se realizează printr-o structură cognitivă specifică, modelul social standard
consideră se face printr-un mecanism cognitiv general.
În acest context, criticile feministe privind psihologia evoluţionistă sunt desuete.
Feminismul a atacat psihologia evoluţionistă acuzând-o de discriminare şi de sexism. Răspunsurile
psihologiei evoluţioniste sunt ştiinţifice. Diferenţele sexuale se exprimă în strategii reproductive
diferite, lucru susţinut de date ştiinţifice, fără ca aceasta să însemne discriminare. Nu orice diferenţă
semnalizată este discriminare!
Mitul V. Dacă ceva este rezultat al procesului de evoluţie, trebuie să fie prezent la
naştere. Dacă nu apare la naştere este mai probabil să fie rezultat al procesului de
învăţare/culturalizare.
Argumentul este cel puţin ciudat. Nou-născuţii nu au dinţi la naştere. Spunem, după ce îi
dobândesc, că i-au învăţat? Similar, învaţă fetele să aibă sâni?
Mitul VI. Genetic versus Mediu.
Întrebarea ce este mai important în dezvoltarea unui individ, geneticul sau mediul, este fără
sens. Ca structură ea este similară cu situaţia în care am întreba: ce este mai important în stabilirea

12
ariei unui dreptunghi, lungimea sau lăţimea acestuia? Aceste confuzii apar prin faptul că se
confundă individual cu populaţia. La nivel de populaţie putem să ne întrebăm cât la sută din variaţia
fenotipică este determinată de genetic (ex. coeficientul de eritabilitate) şi cât la sută de mediu? La
nivel de individ însă, acest lucru nu are sens. Dacă una dintre cele două componente are valoarea 0,
atunci individul nu există!
Mitul VII. Structurile cognitive ale procesului de evoluţie sunt panglosiste. Termenul de
panglosist provine de la numele lui Panglos din opera lui Voltarire,
care a propus că orice există reflectă cea mai bună structură. Psihologia evoluţionistă nu este
panglosistă (ex. nu avem urechi pentru a putea să purtăm ochelari), asupra designului structurilor
cognitive existând o serie de constrângeri. Să le analizăm pe cele mai importante:
(1) Evoluţia este adesea un proces lent, astfel că structura cognitivă se dezvoltă în timp,
după apariţia problemelor adaptative, şi poate persista atunci când problemele adaptative nu mai
există. Spre exemplu, strategia ariciului de a se face ghem la apariţia unui pericol era utilă în
confruntarea cu un prădător animal, dar nu este utilă acum, în confruntarea cu maşinile.
(2) Structura cognitivă nu reprezintă cel mai bun design posibil, ci designul optim în mediul
dat. Aceast design optim împiedică adesea dezvoltarea celui mai bun design, prin faptul că,
favorizând reproducerea, el se autoperpetuează, nepermiţând apariţia unuia mai bun.
(3) Structura cognitivă reflectă variaţii posibile în cadrul unei specii. Spre exemplu, deşi ar fi
fost extrem de adaptativ să avem vedere de tip infraroşu, din cauza faptului că variaţiile genetice ale
speciei noastre nu includeau această caracteristică, ea nu a putut fi selectată în cursul procesului de
evoluţie.
(4) O structură cognitivă sau biologică nu aduce doar beneficii, ci şi costuri. Spre exemplu,
creşterea cantităţii de testosteron duce la creşterea corpului şi la apariţia caracterelor masculine, dar
în acelaşi timp afectează sistemul imunitar, făcând bărbaţii mai susceptibili la diverse boli în
comparaţie cu femeile. Aşadar, trebuie menţinut un echilibru între cantitatea de testosteron absolut
necesară şi cea care ar fi putut produce la maximum caracteristicile masculine.
(5) Structurile cognitive sau biologice trebuie coroborate unele cu altele. Spre exemplu,
faptul că femeile nasc a dus la lărgirea bazinului, dar această structură anatomică trebuie coroborată
cu necesitatea alergării în mersul biped. O exagerare în oricare sens ar fi dus la probleme în
reproducere. Dacă bazinul ar fi fost prea îngust, s-ar fi putut alerga mai repede, evitând prădătorii şi
crescând supravieţuirea, dar ar fi existat probleme cu sarcina. Invers, lărgirea excesivă a bazinului,
pentru a favoriza sarcina, ar fi dus la dificultăţi în alergare, scăzând şansa de supravieţuire. Aşadar,
cele două structuri biologice au trebuit coroborate una cu alta.

1.6. Principii ale Psihologiei evoluţioniste.

Să analizăm în continuare mai detaliat principalele asumpţii ale psihologiei evoluţioniste
(pentru detalii vezi Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen, 2006).

1.6.1. Rolul structurilor cognitive

Mintea umană (creierul uman) are structuri cognitive (circuite cerebrale) construite pentru a
genera comportamente adecvate condiţiilor de mediu (EEA). Structurile cognitive au fost în general
elaborate pentru a genera mişcare – comportament – ca răspuns la informaţia din mediu. Frecvent,
organismele care nu se mişcă nu au creier. Mai mult, unele organisme care se mişcă şi au creier,
atunci când se fixează, renunţând la mişcare, creierul este resorbit (ex. moluştele sefile). După cum
am spus mai sus, modelul ABC cognitiv (Ellis, 1962) este cadrul în care poate fi conceptualizată
abordarea psihologiei evoluţioniste.
Psihologia evoluţionistă consideră că structurile cognitive cu caracter general sunt neesenţiale
pentru explicarea răspunsurilor subiectului uman. Structurile cognitive specifice sunt cele care
determină răspunsurile acestuia.
Structurile cognitive generale au fost promovate de psihologie la începuturile ei – modelul
social standard. Ideea fundamentală este că aceste structuri generale pot fi aplicate cu aceeaşi
eficienţă la diverse conţinuturi, generând răspunsurile subiectului uman. Cercetările recente de

13
psihologie cognitivă, biologie evoluţionistă şi neuroştiinţe au arătat că această perspectivă este
fundamental falsă. Mintea umană constă dintr-o mulţime de structuri cognitive specifice,
specializate pentru a rezolva probleme particulare. Flexibilitatea ei este deci determinată nu de
faptul că anumite structuri generale se aplică flexibil la diverse conţinuturi, ci de faptul că având un
număr mare de structuri specifice (expert), ele interacţionează, ajutându-ne să facem faţă atât la
probleme particulare, cât şi la cele noi şi complexe. Acesta este pariul angajat de psihologia
evoluţionistă, iar datele acumulate, prezentate şi pe parcursul acestei lucrări, arată că el va fi
probabil câştigat în dauna modelului social standard.

1.6.2. Structură cognitivă versus structură biologică

Relaţia dintre structura (componenta) biologică (B) şi cea psihologică (P) este încă
insuficient înţeleasă de către unii profesionişti. Din păcate, cei mai mulţi au încă gândirea marcată
de dualismul cartezian; dacă sunt biologici/medici, consideră adesea că biologicul cauzează
psihologicul (ex. serotonina cauzează starea stresantă/depresivă), iar dacă sunt psihologi/sociologi,
consideră frecvent că psihologicul cauzează modificările biologice (ex. starea stresantă/depresivă
şi/sau un stresor puternic alterează metabolismul serotoninei). Dezvoltările din neuroştiinţele
cognitive au depăşit demult dualismul cartezian. Discursul psihologic şi cel medical sunt adesea
descrieri diferite ale aceleiaşi realităţi/fenomen (Kirsch, 1990). Aşadar, teoria psihologică şi cea
biologică a depresiei nu sunt în opoziţie sau alternative. Ele sunt descrieri diferite ale aceluiaşi
fenomen; în acest context, discursul „cauzal” trebuie menţinut în cadrul aceluiaşi limbaj. Afirmaţia:
schemele cognitive cauzează trăirea depresivă ar putea corespunde în limbaj biomedical, urmând
ipoteza noastră anterioară, afirmaţiei că: deficitul de serotonină determină o amplitudine redusă a
potenţialului postsinaptic excitator. Deficitul de serotonină nu ne face să avem scheme cognitive
disfuncţionale, ci reprezintă descrierea biologică a schemelor cognitive disfuncţionale! Similar,
factorii psihologici nu cauzează modificări ale indicatorilor neurobiologici, ci corespund (descriu)
unor astfel de modificări! Într-adevăr, studiile existente (pentru o sinteză vezi David, 2003) arată că
intervenţia psihoterapeutică nu modifică doar factorii psihologici, ci schimbarea lor este asociată cu
modificări neurobiologice (ex. în metabolismul serotoninei); aşadar, orice psihoterapie este
farmacoterapie. La fel, intervenţia medicamentoasă afectează nu doar componenta biologică, ci şi
factorii psihologici.

1.6.3. Originea structurilor cognitive

Structurile cognitive (circuitele cerebrale) au fost elaborate prin selecţie naturală pentru a
rezolva probleme cu care strămoşii noştri s-au confruntat în cursul evoluţiei speciei (în EEA).
Evident că din cele discutate până acum se înţelege că structurile cognitive nu au fost elaborate
pentru a rezolva orice fel de problemă, ci doar probleme adaptative. Bineînţeles că astăzi noi
suntem confruntaţi cu probleme care nu au apărut în EEA. Rezolvarea acestora este considerată
adesea un efect al structurilor cognitive elaborate pentru a rezolva probleme adaptative. Spre
exemplu, mersul biped a impus dezvoltarea unui mecanism complicat al echilibrului; el este astăzi
utlizat şi pentru a face skateboarding, deşi această activitate nu este una care să ţină de o problemă
adaptativă.

1.6.4. Structuri cognitive versus probleme adaptative

Diferite structuri cognitive sunt specializate pentru a rezolva diferite probleme adaptative. Aşa
cum structurile biologice sunt specializate pentru a rezolva probleme diverse, şi structurile cognitive
sunt specializate în acest sens. Astfel, spre exemplu, în timp ce inima are rolul de a pompa sânge,
ficatul are rolul de a îl detoxifica. Aşa cum ficatul nu are funcţia de a pompa sângele, nici inima nu
are funcţia de a detoxifica sângele. Evident că ele acţionează coordonat (ex. ficatul poate detoxifica
sângele deoarece acestea este pompat de câtre inimă), dar fiecare structură biologică are funcţia sa,
funcţie coordonată apoi de alte structuri (ex. creierul).
Structurile cognitive sunt specializate funcţional în acelaşi fel. Altfel spus, ele au fost elaborate
pentru a rezolva o anumită problemă adaptativă. Spre exemplu, componentele implicate în percepţia

14
vizuală nu sunt implicate şi în actul sexual. Aşadar, aceste structuri cognitive sunt modulare. Un
modul poate fi conceptualizat ca un mini computer dedicat rezolvării unei sarcini specifice (o
problemă adaptativă specifică). Evident că modulele sunt organizate pe niveluri diferite; spre
exemplu, unele dintre ele se ocupă de integrarea outputuruilor altor module. Aşadar, mintea noastră
trebuie văzută ca o colecţie de astfel de module, integrate funcţional.

1.6.5. Structura reflectă funcţia

Focalizarea psihologiei evoluţioniste este asupra structurilor cognitive rezultat al procesului
de evoluţie. Psihologia cognitivă studiază nivelul computaţional şi algoritmic-implementaţional al
acestor structuri cognitive. Neuroştiinţele abordează nivelul lor implementaţional. Abordările
psihologiei cognitive şi ale neuroştiinţelor identifică cauzele proximale ale răspunsurilor subiecţilor
umani. Psihologia evoluţionistă porneşte de la idea că o structură cognitivă a apărut deoarece ea a
trebuit să rezolve a problemă adaptativă. Aşadar, explicaţia este una distală.

1.6.6. Cutia craniană modernă găzduieşte o minte pentru epoca de piatră

EEA era diferit de mediul nostru actual. Strămoşii noştri trăiau în grupuri nomadice, relativ
mici, care îşi petreceau cea mai mare parte a activităţii procurând hrană prin vânătoare şi culegerea
fructelor (societăţi de vânători-culegători; hunter-gatherer societies). Acesta a fost stilul de viaţă
dominant în ultimele 2 milioane de ani ai evoluţiei speciei noastre. Problemele adaptative cu care se
confruntau erau adesea legate de împerechere, vânătoare, culegerea de plante, negocieri, alegerea
unui habitat bun, creşterea copiilor etc. Aşadar, structurile noastre cognitive s-au format pentru a
face faţă acestui gen de probleme.
Societatea, aşa cum o ştim noi astăzi, este o dezvoltare recentă. Agricultura a apărut doar în
ultimii 10000 de ani şi doar în ultimii 5000 de ani majoritatea societăţilor umane s-a angajat în
activităţi agricole, renunţînd la cele de vânători-culegători. Aşadar, mintea noastră nu s-a adaptat
încă la acest mediu post EEA. În aceste sens se afirmă că deşi noi avem o minte pregătită pentru
EEA, trăim cu ea în post-EEA; suntem aşadar un fel de Flintstone transpus în Star Trek. Acestea
fiind spuse, trebuie recunoscut faptul că mediul post EEA are similarităţi majore şi importante
pentru specie cu EEA; altfel supravieţuirea speciei nu ar fi posibilă.

1.7. Paradigme ale psihologie evoluţioniste

Există două paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă.

Prima paradigmă, numită şi paradigma clasică, consideră că focalizarea trebuie să se facă asupra
structurilor cognitive generale pentru specia noastră (Cosmides & Tooby, 2006), altfel spus –
asupra structurilor cognitive care fac parte şi constituie arhitectura minţii umane, indiferent de
individ. Diferenţele individuale sunt de interes doar în măsura în care constituie expresia acestei
arhitecturi cognitive generale; într-adevăr, mediul poate influenţa serios exprimarea fenotipică a
genotipului. Astfel, mecanismele developmentale ale multor organisme au fost structurate de către
selecţia naturală să producă fenotipuri diferite în medii diferite. Spre exemplu, unii peşti pot să-şi
schimbe sexul în funcţie de mediu: dacă masculul moare, atunci femela cea mai mare devine
mascul. Constructele de bază ale acestei abordări, care reflectă caracteristicile fenotipice, sunt cele
de adaptare, artefact şi zgomot.
A doua paradigmă, numită şi paradigma modernă, este o extensie şi o completare a celei
clasice (Buss et al., 1998; Buss, 2001). În acest caz focalizarea se poate face şi asupra unor structuri
cognitive care au funcţie adaptativă, dar care nu sunt general valabile pentru toţi membrii speciei. În
plus, caracteristicile fenotipice (ex. structurile cognitive) nu sunt toate considerate ca fiind adaptări,
unele dintre ele putând fi văzute ca exaptări sau spandreluri.

15
1.8. Paradigme de cercetare în psihologia evoluţionistă

Cercetarea este procesul prin care producem cunoştinţe, necesare rezolvării unei probleme
(David, 2006). O problemă este o discrepanţă între o stare prezentă (ce ştim) şi o stare scop (ce
vrem să ştim). Demersurile ştiinţifice realiste sunt acelea în care discrepanţa dintre starea prezentă
şi starea scop poate fi redusă prin prisma metodologiei actuale. Dacă această discrepanţă este una
care nu poate fi abordată, nici măcar potenţial, prin prisma metodologiei actuale (ex., cum să mă
transform în diverse animale), atunci ea nu este considerată o problemă sau o problemă ştiinţifică
serioasă şi/sau actuală (dar poate face obiectul unor abordări vrăjitoreşti sau artistice). Problema
poate să fie una formulată/existentă în domeniu sau una descoperită/creată de cercetător.
Dezvoltarea cunoaşterii se face nu doar rezolvând probleme existente (ex., de tip „puzzle”), ci şi
formulând/inventând noi probleme; uneori, creând (punând) probleme, putem împinge cunoaşterea
mai departe prin rezolvarea pe care o propunem, care devine apoi model de lucru. Acesta este rolul
personalităţilor remarcabile care au marcat ştiinţa. Dezvoltarea cunoaşterii se face atât cumulativ
(prin rezolvarea de probleme existente), cât şi prin salturi în urma unor descoperiri cruciale ale unor
personalităţi marcante, care au găsit şi/sau inventat probleme a căror rezolvare a dus la un salt
calitativ în cercetarea din domeniu. Este adevărat că prin formularea stării finale a problemei, putem
spune că toate problemele sunt mai mult sau mai puţin create de cercetător; unele formulări pot fi
însă atât de neaşteptate, încât rezolvarea lor duce la schimbări paradigmatice în domeniu, în timp ce
alte formulări sunt produse inferenţial din starea domeniului. În acest context trebuie să înţelegem
foarte clar că o metodă de cercetare ştiinţifică nu este superioară alteia. Fiecare metodă de cercetare
are anumite constrângeri care trebuie respectate şi generează un anumit tip de cunoştinţe necesare
rezolvării unui anumit tip de problemă. Să ilustrăm această idee prin exemplu de mai jos.
În psihologia evoluţionistă problema porneşte de la încercarea cercetătorului de a descrie,
prezice, explica şi/sau sistematiza răspunsurile subiectului uman. Paşii urmăriţi într-un demers de
cercetare pe linia psihologie evoluţioniste sunt următorii:
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la această întrebare este
fundamental, căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) spre funcţia proximală şi/sau distală a
acestei structuri.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri:
• Este ea o adaptare? Dacă da, care sunt artefactele ei şi/sau zgomotele asociate?
• Este o exaptare?
• Este un spandrel?
• Care sunt corespondenţele biologice ale acestei structuri? Această secvenţă nu este
obligatorie, mai ales din considerente de factură metodologică, dar poate întregi
demersul de cercetare.
Toţi aceşti paşi trebuie ghidaţi de metodologia de cercetare ştiinţifică (vezi David, 2006).
Astfel, ipotezele evoluţioniste trebuie derivate din teorii şi/sau observaţii bine informate ştiinţific şi
verificate apoi prin date culese după formularea lor. Altfel spus, ele trebuie să fie falsificabile şi/sau
verificabile. Una dintre criticile aduse abordării evoluţioniste este că ea se transformă adesea într-o
„elaborare de poveşti”. Într-adevăr, dacă pornim de la observaţii pentru care construim o teorie
evoluţionistă care să le explice, fără a respecta constrângerile descrise mai sus (ex. structura EEA
fundamentată de paleoantropologie), nu suntem departe de a spune poveşti. Dacă teoria avansată
este constrânsă de EEA, avem o teorie posibilă, care însă nu este validată, ci doar construită;
validarea ei trebuie făcută prin noi observaţii anticipate de ipoteze.

16
II. APLICAŢII ALE PSIHOLOGIEI EVOLUŢIONISTE

2.1. Introducere
Este aproape unamim acceptat faptul că structurile cognitive primare sunt rezultatul unui
proces de evoluţie (Cosmides & Tooby, 2006). De pildă, organizarea modulară a proceselor
perceptive primare (ex. modulul pentru detectarea culorii, adâncimii etc.) este un exemplu de reuşită
a abordării evoluţioniste (Buss et al., 1998; Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen, 2006).
Pariul major al Psihologiei evoluţioniste este că şi ceea ce în mod tradiţional numim
structuri cognitive superioare (gândire) sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Într-adevăr,
abordarea evoluţionistă a fost deja validată ca demers în înţelegerea unor fenomene complexe
precum “detectarea trişorului/înşelătorului” (cheater detection) (Cosmides, & Tooby, 1992),
preferinţa pentru anumite peisaje (Orians, 1986), alegerea mâncării (Profet, 1992), formarea
alianţelor şi dinamica grupului (Price, 2005), patologia somatică şi psihică (Wakefield, 1999;
Williams, & Nesse, 1991), comportamentele de împerechere (Sefcek et al., sub tipar), personalitatea
umană (Buss, 1998), gelozia (Buss et al., 1992) etc. În consecinţă, această secţiune se va focaliza pe
ilustrarea acestor aspecte, în următoarele modalităţi:
(1) Prezentarea unor demersuri de cercetare care s-au concretizat deja în concluzii
(demersuri de cercetare complexe) clare;
(2) Prezentarea unor ipoteze de frontieră plauzibile şi în curs de validate, care se constituie
în exerciţii şi teme de studiu pentru cei interesaţi de acest domeniu (cercetări de frontieră).

I. DEMERSURI DE CERCETARE COMPLEXE

2.2. Psihopatologia

2.2.1. Sănătate şi boală: Aspecte generale

Starea de sănătate este definită în Constituţia WHO/OMS (World Health
Organization/Organizaţia Mondială a Sănătăţii; http://www.who.int) ca o stare de bine fizic, psihic
şi social. Boala, pe de altă parte, este definită ca o serie de modificări biologice şi/sau psiho-
comportamentale (afectiv-emoţionale/subiective, cognitive şi comportamentale) care generează o
stare de distres şi sau/dizabiliate sau un risc crescut spre distres şi/sau dizabilitate [American
Psychiatric Association/Asociaţia Americană de Psihiatrie (APsyA), 2000; U.S. Department of
Health and Human Services (USDHHS), 1999].
În cazul bolii se pune următoarea întrebare: cât de modificată trebuie să fie modificarea pentru a
ieşi din sfera normalităţii? Un prim criteriu care a fost propus pentru a delimita între normal şi
patologic a fost cel statistic (Pichot, 1967). Conform acestuia, normal înseamnă ceea ce
aproximează media populaţiei (ceea ce fac cei mai mulţi oameni). Al doilea criteriu propus pentru a
delimita normalitatea de anormalitate este criteriul cultural-ideal (Pichot, 1967). Conform acestui
criteriu, normal este ceea ce se aşteaptă a fi normal într-o societate, idealul pe care grupul social
respectiv îl stabileşte pentru starea de sănătate. Al treilea criteriu este cel funcţional (Pichot, 1967).
El arată că normalul înseamnă capacitatea de a-ţi atinge scopurile importante în viaţă, fără a
interfera cu funcţionalitatea celuilalt. Astăzi normalitatea este definită în psihopatologiei într-un
cadru delimitat aproximativ de cele trei criterii menţionate, cu un accent mai puternic pe criteriul
funcţional.
Boala, aşa cum este definită mai sus, are mai multe componente, pe care le discutăm succint în
continuare.
(1) Manifestări (pentru detalii vezi Boloşiu, 1990). Fiecare boală presupune anumite
modalităţi de manifestare, un anumit tablou clinic, format adesea din elemente afectiv-
emoţionale/subiective, cognitive, comportamentale şi psihofiziologice/biologice interrelate; în unele
situaţii boala poate să nu aibă un tabloul clinic identificabil sau uşor identificabil. Tabloul clinic –
numit şi simptomatologia pacientului – conţine semne şi simptome. Unele semne şi simptome tind
să apară împreună, constituind sindroame (gr. syn-împreună; dromos-cale, cursă), numite şi

17
tulburări. Spre exemplu, concepţiile negative legate de propria persoană, prezent şi viitor tind să
apară împreună, constituind un sindrom depresiv (Beck et al., 1979). Un sindrom poate să aibă o
etiologie multiplă. Dacă mecanismele etiopatogenetice (mai ales factorii determinanţi) ale unui
sindrom sunt cunoscute, atunci, în principiu, putem vorbim despre boală (pentru detalii privind
relaţiile dintre conceptul de sindrom şi cel de boală, vezi Boloşiu, 1990).
În tabloul clinic componenta afectiv-emoţională/subiectivă (simptom) este fundamentală; în
domeniul psihoterapiei pacienţii se prezintă la tratament mai ales din cauza prezenţei acestor
manifestări (egodistonici); dacă ele nu există atunci adesea ei ajung în psihoterapie doar constrânşi
legal şi/sau de grupul de apartenenţă (egosintonici).
Tratamentele care vizează direct remiterea/ameliorarea acestor manifestări, fără a schimba
cauzele şi mecanismele care le-au generat, se numesc tratamente simptomatice. Spre exemplu, deşi
factorul cognitiv este un mecanism etiopatogenetic fundamental în apariţia atacului de panică,
medicaţia anxiolitică poate ameliora tabloul clinic blocând efectele psihofiziologice/biologice ale
acestui mecanism (care rămâne însă activ).
(2) Boala presupune anumiţi agenţi/factori etiologici (cauzali) (pentru detalii vezi Price, &
Lynn, 1981). Două criterii sunt mai importante în clasificarea acestor agenţi/factori etiologici. După
natura lor, ei se clasifică în agenţi exogeni şi agenţi endogeni. După funcţia lor, agenţii etiologici
se împart în: (1) factori declanşatori; (2) factori determinanţi; (3) factori favorizanţi; (4) factori
predispozanţi/de risc şi (5) factori de menţinere.
Toţi factorii etiologici prezentaţi aici aici interacţionează pentru a genera un anumit tablou
clinic, dar aceasta nu înseamnă că de fiecare dată când apare un tablou clinic trebuie să fie prezenţi
factori din fiecare categorie menţionată (ex. în anumite situaţii factorii favorizanţi pot să nu fie
prezenţi, iar în psihopatologie este adesea dificil de identificat factorii determinanţi).
Tratamentele care vizează modificarea acestor factori şi, prin aceasta, remiterea tabloului clinic,
se numesc tratamente etiologice, ele ţintind cauza manifestărilor bolilor.
(3) Reacţii de răspuns al organismului la acţiunea agenţilor etiologici (pentru detalii vezi
Price, & Lynn, 1981; Selye, 1976). Aceste reacţii pot să fie specifice sau nespecifice, fiecare dintre
ele, la rândul lor, putând fi locale sau cu caracter general. Toate aceste reacţii se pot manifesta la
nivel biologic (ex. modificarea tensiunii arteriale) sau la nivel psihologic (ex. deficienţe la nivelul
memoriei implicite). Ele sunt identificabile prin analize de laborator (ex. teste medicale şi
psihologice).
Tratamentele etiologice şi cele patogenetice (etiopatogenetice) sunt un deziderat în intervenţia
medicală şi psihologică deoarece ele vizează cauzele distale (cele etiologice) şi proximale (cele
patogenetice) ale tabloului clinic; aplicate corect, ele previn recăderile/relapse (reapariţia tabloului
clinic) şi/sau recurenţa/reccurence (reapariţia tulburării). Tratamentele simptomatice, deşi pot
ameliora şi remite tabloul clinic, nu sunt cauzale şi deci nu împiedică recăderile şi /sau recurenţa
tulburării; de aceea rolul lor este de a acţiona (1) în situaţii de criză şi/sau (2) până când este
posibilă administrarea unor tratamente etiopatogenetice şi/sau (3) până când tabloul clinic se
ameliorează ca urmare a evoluţiei naturale a bolii.

2.2.2. Abordarea evoluţionistă a psihopatologiei

Psihopatologia poate apărea ca urmare a patru mecanisme (Siegert, & Ward, 2002; Stein, 2000;
Wakefield, 1999):
1. O anumită formă de patologie este o adaptare. Altfel spus, mecanismele patogenetice
implicate în apariţia tabloului clinic sunt adaptări care prin outputul lor – tabloul clinic – au
favorizat rezolvarea unei probleme adaptative în EEA. Discrepanţa dintre EEA şi mediul
post EEA este ceea ce face ca o adaptare să devină dezadaptativă; altfel spus, o adaptare nu
înseamnă cu necesitate că ea este adaptativă şi astăzi. Spre exemplu, o reacţie agresivă la
frustrare (uciderea unei alte persoane) ar fi putut fi adaptativă în EEA (ex. îţi redobândeai
poziţia socială în grup), dar este dezadaptativă în mediul post EEA (ex. eşti încarcerat).

18
 2. O anumită structură cognitivă rezultat al procesului evolutiv este afectată. Altfel spus,
mecanismele patogenetice implicate în apariţia tabloului clinic sunt modificări patologice
ale unor structuri care, prin outputul lor, au favorizat rezolvarea unei probleme adaptative în
EEA; aceste modificări generează astăzi tabloul clinic. Aşadar, dacă în prima variantă
structura este intactă, dar există o nepotrivire cu mediul post EEA, în această variantă
structura cognitivă însăşi este afectată (ex. supraactivare; subactivare etc.).
3. Anumite tulburări psihice sunt efecte non-adaptative ale procesului de evoluţie (ex.
artefacte, zgomot). Spre exemplu, distresul poate fi un artefact (vezi Buss, 2001) al
structurilor adaptative implicate în tulburarea de tip depresiv (vezi mai jos).
4. Anumite structuri cognitive rezultat al procesului de evoluţie funcţionează uneori, sporadic,
în mod eronat. Spre exemplu, eroarea masculului de a infera că o femelă este interesată
sexual poate duce la agresiuni sexuale.

2.2.3. Tulburări specifice

În continuare vom analiza abordarea psihopatologiei din perspectivă evoluţionistă,
exemplificând algoritmul cercetării prin cazul depresiei (vezi şi Nettle, 2004).
Tulburarea de tip depresiv
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
Depresia este un termen care descrie modificări specifice la nivel subiectiv (ex., tristeţe),
cognitiv (ex., gânduri negative), comportamental (ex., reducerea comportamentului social) şi
psihofiziologic (ex., probleme cu somnul). Aceste manifestări sunt efectul unor structuri cognitive.
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut? Răspunsul la această întrebare este
fundamental căci el ne ghidează (alături de analiza EEA) asupra funcţiei proximale şi/sau distale a
acestei structuri.
Structurile cognitive implicate în depresie angajează un proces informaţional numit
generalizare excesivă. Aplicată diverselor conţinuturi, aceasta produce două tipuri de structuri
cognitive relevante pentru depresie:
• Neajutorarea
• Autoexcluderea.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri?
Una dintre cele mai cunoscute teorii a avansat ipoteza că depresia este o adaptare. Evident,
atunci când spunem că depresia este o adaptare, ne referim la structurile cognitive care generează
tabloul clinic. Astfel, analiza structurilor cognitive descrise mai sus (neajutorarea şi
autoexcluderea), sugerează două funcţii distale ale acestora. Prima funcţie este una de ruminaţie
socială. Depresia este asociată cu probleme sociale, astfel că funcţia ei este de a orienta energia
disponibilă de la activităţile sociale şi fizice normale la problema specifică cu care se confruntă
subiectul. A doua funcţie este cea de motivare socială. Altfel spus, depresia semnalizează nevoia de
ajutor de la partenerii de coaliţie.
Odată avansate aceste ipoteze, ele trebuie verificate. După cum ştim deja, pentru a fi considerată
adaptare, o structură trebuie să satisfacă diverse criterii:
(1) Probabilitatea ca această structură cognitivă să fi rezultat ca urmare a şansei este mică.
Prevalenţa crescută a depresiei şi distribuţia asimetrică pe sexe (prevalenţa este de două ori
mai mare la femei decât la bărbaţi) elimină probabilitatea ca ea să fi apărut datorită şansei.
(2) Structura cognitivă a asigurat rezolvarea unor probleme adaptative în EEA, corelând astfel cu
fitnessul.
Modul în care depresia a favorizat rezolvarea unor probleme adaptative este descris mai jos.
(3) Are caracteristicile unui design evolutiv:
(a) Are o structură complexă care a rezolvat probleme adaptative specifice în EEA.
Simptomele depresiei trebuie să fi ajutat la rezolvarea problemelor adaptative în EEA.
Analiza acestor simptome arată însă că, în general, funcţionarea cognitivă este afectată în depresie
(performanţe mai scăzute la nivel mnezic, atenţional) (Austin et al., 1992). Pe de altă parte, Watson
şi Andrew (2002) arată, congruent cu prima ipoteză avansată, că depresivii au performanţe mai

19
bune decât non-depresivii în sarcini cu încărcătură socială. În plus, fenomenul de realism depresiv a
fost de asemenea invocat ca argument pentru a arăta că depresivii pot avea performanţe mai bune
decât non-depresivii. Acesta se referă la evaluări mai acurate ale depresivilor privind relaţia
performanţă-cauză în comparaţie cu non-depresivii. Cercetările recente au nuanţat însă acest aspect.
Astfel, el apare numai în sarcinile în care populaţia generală are distorisuni pozitive; dacă populaţia
generală este realistă, depresivii au distorsiuni negative.
A doua funcţie a adaptării presupune mobilizarea de resurse din parte partenerilor. Ipoteza
avansată sugera că tabloul clinic poate mobiliza aceste resurse. Cercetările recente arată că lucrurile
stau exact invers. Simptomele de tip depresiv îi fac pe ceilalţi mai ostili (Coyne, 1976) şi duc la
pierderea suportului social (Monroe, & Steiner, 1986). De asemenea, simptomele de tip depresiv
sunt buni predictori ai eşecului marital (Reich, 2003). Desigur, se poate argumenta că mediul post
EEA în care s-au colectat aceste date este diferit de mediul EEA şi prin urmare, deşi depresia putea
mobiliza resurse ale partenerilor în EEA, nu mai mobilizează aceste resurse astăzi; presaţi de timp şi
sarcini multiple, partenerii reacţionează negativ la tabloul de tip depresiv care le solicită resurse
suplimentare. Pornind de la aceste considerente, se poate formula mai departe ipoteza că reacţiile
negative ale partenerilor vor apărea doar dacă aceştia sunt la rândul lor presaţi de timp şi de lipsa
resurselor. Datele culese până acum nu susţin acest lucru.
(b) Constituie o caracteristică a speciei.
Într-adevăr, depresia este o tulburare cu prevalenţă mare, fiind o boală transculturală
(Wilson, 1998). Aşadar, capacitatea pentru depresie poate să fie o caracteristică a speciei, capacitate
care se transformă în depresie în condiţiile adecvate de mediu. Aşa cum rezultă din ipoteza
avansată, condiţiile de mediu care ar trebui să declanşeze depresia sunt reprezentate de pierderi
(loss) cu valenţă socială. Într-adevăr, studiile de epidemiologie arată că apariţia depresiei este
asociată cu pierderi sociale. Trebuie menţionat însă că nu toţi cei care se confruntă cu astfel de
evenimente dezvoltă depresie. În plus, studiile gemelare au reliefat faptul că eritabilitatea acesteia
este de 0.37 (NIMH, 1999), indicator care creşte dacă istoria familială cuprinde tulburări depresive
severe şi recurente. Analizând aceste date, este clar că nu se poate afirma că depresia este o adaptare
fixată la nivel de specie.
(c) Se dezvoltă fără efort conştient, în absenţa unei instruiri formale.
Într-adevăr, depresia este un fenomen care apare automat, fără a depinde de intenţiile
subiectului.
(d) Este utilizată fără efort conştient şi fără a conştientiza modul în care funcţionează.
Activarea structurilor cognitive se face automat, involuntar, adesea pacienţii
neconştientizând prezenţa şi modul în care aceste structuri cognitive funcţionează.
(e) Nu se identifică şi/sau reduce la aplicarea structurilor generale ale modelului social
standard la conţinuturi specifice.
Observăm din analiza efectuată că dintre cele cinci criterii (a-e) pentru ca ceva să fie
considerat un design evolutiv, doar ultimele trei sunt satisfăcute (c-e). Primele două sunt satisfăcute
parţial. Analiza generală sugerează că depresia nu este o adaptare fixată în specie. În acest condiţii
ea poate să fie: (1) o adaptare parţială; (2) un zgomot; şi/sau (3) efectul factorilor sociali.
Ţinând cont de eritabilitatea ridicată, este clar că depresia nu este doar efectul unor factori
sociali. Ea ar putea fi conceptualizată ca un zgomot prin prisma modelului stres-vulnerabilitate. Este
ea o adaptare parţială? Această întrebare este una interesantă, care trebuie explorată în studii
viitoare, în competiţie cu modelul stres-vulnerabilitate. Ea trebuie considerată serios din mai multe
motive:
(1) prevalenţa tulburării depresive este crescută şi transculturală, ceea ce este mai greu de
justificat prin simple mutaţii care ne predispun la depresie;
(2) prevalenţa este mai mare în cazul femeilor decât la bărbaţi, ceea ce sugerează că
tulburarea ar putea fi relaţionată cu mecanisme reproductive.
Asupra depresiei au fost avansate recent şi alte teorii de inspiraţie evoluţionistă. Astfel, s-a
propus ideea deteriorării unor structuri cognitive specifice; mai precis, în loc ca focalizarea să fie
asupra depresiei ca întreg, se abordează din perspectivă evoluţionistă diverse componente ale

20
acesteia (ex. starea de deprimare/low mood). Această deteriorare duce la activarea lor cronică şi/sau
la activarea lor în condiţii de mediu inadecvate. Astfel, structurile cognitve implicate în “deprimare”
apar atunci când scopul nu poate fi atins şi starea de deprimare este utilă, căci ne ajută să ne
separăm de acel scop. (Nesse, 2000). De asemenea, după o pierdere, ea scade motivaţia de a ne
implica în atingerea unui alt obiectiv, organismul nefiind pregătit la nivelul optim, după pierderea
suferită, în care a investit resurse (ex. energetice), pentru o nouă confruntare. Alţi autori (Gilbert, &
Allan, 1998) au arătat că “deprimarea” este utilă ca mecanism de coping în acele situaţii în care
evitarea nu este posibilă. Altfel spus, structurile cognitive asociate cu deprimarea sunt un mecanism
adaptativ pentru acceptarea subordonării sociale fără a ameninţa indivizii cu rang social ridicat şi
fără a cheltui energie în competiţii pe care nu le putem câştiga.

2.3. Cogniţiile raţionale şi iraţionale

2.3.1. Aspecte generale
Cogniţiile evaluative sunt structuri cognitive relaţionate cu descrierile şi inferenţele, ele
putând fi raţionale sau iraţionale; în literatura de specialitate se mai numesc şi „cogniţii calde” (hot
cognitions), condiţionând apariţia reacţiilor afective. În acest context, termenul „raţional” se referă
la suportul logic, empiric şi/sau pragmatic. „Iraţional” înseamnă că ceva nu are suport logic, empiric
şi/sau pragmatic.
Cogniţiile evaluative generale sunt structuri cognitive considerate factori de vulnerabilitate
generală, fiind implicate în edificiul personalităţii subiectului uman şi în filosofiile lui de viaţă. În
relaţie cu evenimentele activatoare specifice, ele pot genera structuri cognitive locale care iau forma
cogniţiilor evaluative locale (gânduri automate).
Albert Ellis (Ellis, 1962; 1994), pe baza a zeci de studii, a descris cele mai importante
structuri cognitive evaluative generale (definite logic şi empiric) implicate ca mecanisme
etiopatogenetice în patologie – prin această asociere sunt şi disfuncţionale – (cogniţii iraţionale)
şi/sau în promovarea sănătăţii şi a unui comportament adaptativ (cogniţii raţionale). Cogniţia
iraţională generală centrală este gândirea inflexibilă, absolutistă (demandigness), din care derivă
altele trei cogniţii iraţionale generale intermediare: catastrofarea (awfulizing), lipsa de toleranţă la
frustrare (low frustration tolerance/frustration intolerance) şi evaluarea globală (global evaluation).
Cogniţia raţională generală centrală este gândirea flexibilă, non-absolutistă (preferential and
accepting), din care derivă apoi celelalte trei cogniţii raţionale generale intermediare: non-
catastrofarea (badness), toleranţa la frustrare (frustration tolerance) şi evaluare contextuală
(antiglobal evaluation). Atunci când sunt asociate cu evenimente activatoare specifice, aceste
structuri cognitive evaluative generale produc structuri cognitive evaluative locale, în forma
gândurilor automate.
Sumarizând, structurile cognitive evaluative generale [cogniţiile evaluative centrale
(trebuie/preferinţă), care le influenţează pe cele intermediare (catastrofare/non-catastrofare,
toleranţă scăzută la frustrare/toleranţa la frustrare, evaluare globală/evaluare contextuală)], în
interacţiune cu evenimente activatoare specifice, generează structuri cognitive evaluative locale
[cogniţii evaluative centrale (trebuie/preferinţă), care le influenţează pe cele intermediare
(catastrofare/non-catastrofare, toleranţă scăzută la frustrare/toleranţă la frustrare, evaluare
globală/evaluare contextuală)] exprimate în gândurile automate care, la rândul lor, produc
răspunsuri afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi psihofiziologice/biologice. Dacă
aceste mecanisme sunt iraţionale, răspunsurile se vor exprima într-un tablou clinic; gândurile
automate iraţionale fac parte din tabloul clinic şi constituie factori de vulnerabilitate locală pentru
celelalte componente ale tabloului clinic. Dacă aceste mecanisme sunt raţionale (ex. cogniţia
evaluativă centrală este formulată preferenţial), atunci răspunsurile se înscriu în sfera normalului.

2.3.2. Abordarea evoluţionistă

Analizele de psihologie evoluţionistă (vezi Pelusi, 2003) arată că cogniţiile iraţionale sunt
rezultatul unui proces de evoluţie. Aceasta nu înseamnă însă că ele sunt adaptative şi astăzi. Timp

21
de zeci de mii de ani, specia noastră s-a adaptat la un mediu şi la sarcini relativ simple şi bine
definite (ex. a găsi hrană, adăpost şi a procrea). În acest mediu un stil iraţional era adaptativ: (a)
sarcinile fiind simple, o hipermotivare în termeni de „trebuie” nu afecta performanţa; (b) un stil
catastrofic de gândire te proteja, în măsura în care erai mereu vigilent şi gata să reacţionezi la
pericol, fie că acesta era sau nu real; (c) toleranţa scăzută la frustrare te ajuta să schimbi situaţia (ex.
să ucizi masculul dominat pentru a-i lua locul), iar (d) evaluarea globală îţi permitea categorizarea
rapidă a fiinţelor sau lucrurilor din jurul tău (ex. utile sau inutile). Deşi mintea noastră s-a adaptat
timp de zeci de mii de ani la un astfel de mediu, de câteva mii de ani încoace ea este forţată să
funcţioneze într-un mediu modern, pentru care nu a fost pregătită. În mediul modern, hipercomplex,
sarcinile sunt complicate şi deschise. Ceea ce era util într-un mediu simplu şi bine definit, devine
vulnerabilitate la boală într-unul complex. O hipermotivare în sarcini dificile duce la scăderea
performanţei. O anticipare a pericolului în situaţii sociale controlate (ex. în faţa unei clase) duce la
ceea ce numim „anxietate de performanţă”. O toleranţă scăzută la frustrare care se exprima în acte
violente este drastic pedepsită. Evaluarea globală manifestată prin dispreţ faţă de ceilalţi sau faţă de
propria persoană debilitează individul în interacţiunile sale sociale. Plastic spus, noi suntem urmaşii
celor care au supravieţuit în EEA printr-un stil iraţional. Şansa noastră este că avem şi predispoziţia
genetică de a putea încerca să gândim alternativ, raţional. Nimeni nu este perfect raţional sau
perfect iraţional; este vorba despre un raport între cele două stiluri cognitive de dorit fiind, desigur,
promovarea unui stil cognitiv cât mai raţional. Studiile existente sugerează că în timp ce
iraţionalitatea crescută generează emoţii care implică supraactivare sau subactivare fiziologică,
nivelurile scăzute de iraţionalitate se asociază cu o activare fiziologică medie spre ridicată (David et
al., 2005). Conform legii optimului motivaţional (Yerkes şi Dodson, 1908), până la un punct, cu cât
creşte intensitatea motivaţiei creşte şi performanţa în sarcină, după care, o creştere a motivaţiei duce
la o scădere a performanţei. Altfel spus, o activare fiziologică medie spre ridicată, dată de prezenţa
unor scopuri/dorinţe formulate în termeni preferenţiali şi asociată cu emoţii funcţionale, ar susţine
performanţa optimă în sarcini complexe. În timp ce stilul preferenţial se asociază cu emoţii
funcţionale şi ne menţine în zona optimului motivaţional, stilul absolutist se asociază cu emoţii
disfuncţionale şi poate duce la o motivare excesivă, însoţită de o scădere a performanţei. Aşadar, un
stil iraţional într-un mediu complex constituie un factor de vulnerabilitate spre psihopatologie. Deşi
în sarcini simple şi bine structurate cei care au un patern dominant iraţional pot să fie la fel de
performanţi ca cei cu un patern cognitiv dominant raţional, ei sunt serios afectaţi în ceea ce priveşte
starea de sănătate. Iraţionalitatea este un factor de vulnerabilitate. Aşadar, elementul necesar (nu şi
suficient) pentru patologie este discrepanţa dintre ceea ce se întâmplă şi ceea ce dorim noi! Dacă nu
există acestă discrepanţă, este puţin probabil să apară stări afective negative.
Să revenim asupra paşilor pe care trebuie să-i urmăm în analiza, prin prisma teoriei
evoluţioniste, a unei structuri cognitive.
Pasul 1: Care este structura cognitivă care poate explica producerea acestui răspuns?
În acest caz analiza se referă tocmai la structura cognitivă. Cogniţiile iraţionale sunt asociate
cu emoţii disfuncţionale şi comportamente dezadaptative. Cogniţiile raţionale sunt asociate cu
emoţii funcţionale şi comportamente adaptative.
Pasul 2: În ce constă această structură ca proces şi/sau conţinut?
Răspunsul la această întrebare se regăseşte în descrierea de mai sus.
Pasul 3: Care este funcţia distală a acestei structuri?
Una dintre cele mai cunoscute teorii a avansat ipoteza că structura cognitivă iraţională este o
adaptare. După cum am arătat, pentru a fi considerată adaptare, o structură trebuie să satisfacă
următoarele criterii:
(1) Probabilitatea ca această structură cognitivă să fi rezultat ca urmare a şansei este mică.
Prevalenţa mare a acestor strcturi cognitive în populaţie elimină o astfel de posibilitate.
(2) Structura cognitivă a asigurat rezolvarea unor probleme adaptative în EEA, corelând astfel cu
fitnessul.
Modul în care aceste structuri cognitive au asigurat rezolvarea unor probleme adaptative a
fost descris mai sus.

22
(3) Are caracteristicile unui design evolutiv:
(a) Are o structură complexă care a rezolvat probleme adaptative specifice în EEA
(vezi analiza de mai sus).
(b) Constituie o caracteristică a speciei.
Într-adevăr, prezenţa cogniţiilor iraţionale este o constantă a subiectului uman, indiferent de
cultură.
(c) Se dezvoltă fără efort conştient, în absenţa unei instruiri formale.
Într-adevăr, cogniţiile iraţionale se învaţă implicit, fără efort conştient şi fără o pregătire
formală.
(d) Este utilizată fără efort conştient şi fără a conştientiza modul în care funcţionează;
Într-adevăr, cogniţiile iraţionale generează automat diverse outputuri emoţionale şi
comportamentale.
(e) Nu se identifică şi/sau reduce la aplicarea structurilor generale ale modelului social
standard la conţinuturi specifice.
Conform modelului social standard, aceste structuri cognitive ar trebui să fie aplicabile
similar la conţinuturi diferite. Cercetările arată însă că ele sunt sensibile la conţinuturi legate de
confort (comfort), afiliere (affiliation) şi reuşită (achievement), care sunt fundamentale pentru EEA,
şi mai puţin sensibile la conţinuturi legate de fenomene naturale.
Observăm din analiza efectuată că sunt satisfăcute toate cele cinci criterii pentru a putea
afirma că cogniţiile iraţionale sunt structuri adaptative.

2.4. Raţionament şi decizie

În mod tradiţional, raţionamentul şi decizia sunt considerate componente cognitive
superioare, abordabile prin modelul social standard (Gleitman, 1992).
Raţionamentul ipotetico-deductiv apare formalizat în structura:

Dacă A atunci B Dacă A atunci B

A Non-B
______________ _____________
B Non-A

Altfel spus, dacă se stabileşte o legătură necesară între A şi B (Dacă A atunci B) şi A se

dovedeşte adevărat, atunci şi B este adevărat. Dacă B este fals (non B) atunci rezultă că şi A este
fals (non A).

Conform modelului social standard, nu ar trebui să existe diferenţe în performanţă în funcţie

de conţinutul implicat în acest tip de raţionament. Alfel spus, mecanismul prezentat mai sus este
unul general, care se aplică apoi diverselor conţinuturi.
Conform abordării evoluţioniste, mintea umană este formată dintr-un număr mare de
structuri cognitive expert, strâns legate de conţinutul pe care îl prelucrează. Dacă acest conţinut este
asociat cu probleme adaptative, atunci este probabil ca el să fie prelucrat preferenţial. Un conţinut
relevant este în acest sens detectarea “trişorilor”/ ”înşelătorilor” (cheaters) în cadrul schimburilor
sociale (social exchange). Un înşelător este un individ care acceptă un beneficiu fără să satisfacă
condiţiile necesare primirii lui. Aşadar, ipoteza avansată este că arhitectura minţii umane conţinute
structuri cognitive expert (specializate) pentru identificarea înşelăciunii, aşa cum a fost ea definită
mai sus.
Sarcina utilizată cel mai frecvent pentru a testa concurenţial cele două ipoteze este “Wason
selection task” (Wason, 1966). În această sarcină subiecţilor li se cere să găsească violări ale
raţionamentului ipotetico-deductiv.
Rezultatele studiilor arată că subiecţii care în situaţii obişnuite nu pot detecta erorile implicate în
raţionamentul ipotetico-deductiv, o fac cu uşurinţă atunci când acesta vizează “înşelarea” într-o
situaţie de schimb social. Atunci când se aplică unui conţinut relevant pentru o problemă adaptativ,

23
structurile cognitive rezultat al procesului adaptativ nu sunt orientate spre detectarea erorilor de
logică. Ele sunt orientate spre alegeri care favorizează detectarea înşelătorilor, indiferent dacă asta
respectă sau nu logica. Spre exemplu, dacă în raţionament se schimbă ordinea condiţiilor şi
beneficului, subiecţii aleg răspunsul corect funcţional, dar incorect logic.

2.5. Comportamentul sexual şi diferenţele intre sexe

Comportamentul sexual şi diferenţele psihologice dintre sexe au făcut obiectul abordării
evoluţioniste în mod riguros. Ca urmare a cercetărilor efectuate, s-a impus idea că comportamentul
sexual şi diferenţele psihologice între sexe sunt mai bine explicate de psihologia evoluţionistă decât
de modelul psihosocial standard. Ideea fundamentală (vezi Sefcek et al., in press) este că
comportamentul sexual (ex. paternurile sale: monogamie, poligamie, poliandrie, poliginie etc.-;
preferinţele pentru: abilităţi parentale, fertilitate etc.; strategiile de împerechere: pe termen scurt,
lung sau mixt), rezultat al procesului evolutiv, este în strânsă legătură cu factorii de mediu (ex.
resursele existente, încărcarea patogenă, rata bărbaţi/femei etc.). Diferentele psihologice dintre sexe
(vezi Archer, 1996; Sefcek et al., in press) sunt explicate ca fiind consecinţe evolutive ale selecţiei
sexuale şi a conflictului dintre strategiile reproductive diferite ale bărbaţilor şi cele ale femeilor.
Coroborând toate aceste componente accentul nu se pune doar pe diferenţele dintre sexe ci şi pe
variaţiile în cadrul aceluiaşi sex. Nu insistăm mai mult asupra acestor aspecte deoarece ele au fost
descrise şi în capitolul 1 al părţii I a lucrării.

II. CERCETĂRI DE FRONTIERĂ

Prezentăm în continuare câteva ipoteze evoluţioniste asupra unor fenomene psihologice de
interes. Ele sunt investigate la nivel internaţional, fără a se concretize încă în concluzii clare,
general acceptate şi se pot constitui ca teme de cercetare pentru cei interesaţi în a le testa şi/sau a
avansa ipoteze evoluţioniste noi asupra acestor teme. Evident că cercetările de frontieră nu se reduc
la aceste teme. Aplicând principiile de cercetare prezentate în această lucrare, orice temă de
psihologie (ex. consumul de substanţe, religia etc.) poate fi în principiu abordată evoluţionist,
urmând ca abordarea să fie confirmată sau infirmată. Să analizăm câteva exemple cu impact mai
mare.

Limbaj
Limbajul a fost adesea considerat o structură adaptativă (Chomsky, 1968). Recent însă, s-a
avansat ipoteza (vezi Buss et al., 1998) că limbajul nu este o structură adaptativă, ci un spandrel. El
ar fi aşadar, un artefact al unui creier mare (structură adaptativă) care apoi a dobândit funcţie
adaptativă în procesul evolutiv.

Emoţie
Emoţiile sunt conceptualizate ca structuri cognitive, de prelucrare informaţională, care au
funcţia de a coordona acţiunea celorlalte structuri cognitive (Cosmides & Tooby, 2000). Aşa cum
spuneam anterior, arhitectura minţii umane este formată dintr-un număr foarte mare de structuri
cognitive expert, fiecare specializată funcţional pentru a rezolva anumite probleme adaptative în
EEA. Existând însă un număr atât de mare de structuri cognitive adaptative, ele pot genera uneori
outputuri diferite şi/sau incompatibile. Spre exemplu, activitatea sexuală şi evitarea unui prădător
sunt relativ incompatibile. Aşadar, prezenţa unui prădător poate determina “frică”, care blochează
structura cognitivă care ar determina comportamentul de împerechere şi amorsează structuri care ne
ajută să facem faţă prădătorilor.

Patologie
Comportamentului alimentar
Obezitate. Obţinerea hranei a fost o problemă adaptativă fundamentală pentru strămoşii noştri în
EEA. Consumarea a cât mai multă hrană odată obţinută era o strategie adaptativă în EEA. În mediul

24
post EEA, accesul la hrană este mai simplu şi mai facil (ex. nu mai trebuie să vânăm ci mergem la
magazin şi frigider!). Această combinaţie poate duce la apariţia obezităţii.
Anorexia Nervosa. Anorexia – individual refuză să menţină un minimum de greutate normală – a
fost asociată cu mecanisme evolutive. Astfel, în EEA, în cursul perioadelor dificile, când hrana era
puţină, nu era adaptativ să mănânci tot ceea ce era disponibil căci trebuiau făcute reserve şi hrana se
distribuia întregului grup. Prin urmare, capacitatea de a “nu mânca” putea fi importantă pentru
supravieţuire într-o astfel de perioadă şi, trăind în grupuri sociale, este posibil ca ea să fi fost întărită
de grup. Aşadar, amorsele sociale sunt importante pentru comportamentul alimentar. În consecinţă,
dacă în mediul post EEA apar mesaje din partea grupului social de referinţă de a “mânca mai
puţin”, poate fi amorsată anorexia nervoasă.
Bulimia Nervoasă. Bulimia – mâncatul compulsiv şi metodele compensatorii inadecvate pentru a
preveni luatul în greutate (ex. tip purgare) - implică un mecanism similar celui din anorexia
nervoasă (stimularea mecanismului de a mânca mai puţin) dar aici presiunea grupului spre a mânca
mai puţin se exprimă prin mâncatul compulsiv associat cu metode compensatorii de tip purgare (ex.
autoprovocarea de vărsături, utilizarea de laxative etc.) şi non-purgare (ex. post sau exerciţii
excessive).
Autismul.
Autismul este o tulburare de dezvoltare care apare de obicei în primele luni după naştere
(aproximativ primele 30 de luni), caracterizată prin trei clase de simptome: (1) afectare socială; (2)
afectarea comunicării; (3) repertoriu restrâns de activităţi şi interese. Aceste simptome se manifestă
din cauza faptului că structura cognitivă de “citire a minţii” este afectată în cazul acestor copii.
“Citirea minţii” (vezi şi Gaviţa, 2006) se referă la abilitatea de a face inferenţe referitoare la
intenţiile, dorinţele, emoţiile, credinţele şi atitudinile celorlalţi, observând comportamentul lor în
situaţii specifice. Altfel spus, ipoteza evoluţionistă este că structura cognitivă de citire a minţii este
fundamentală în interacţiunile umane şi, în consecinţă, ea este rezultatul unui proces evolutiv. În
cazul copiilor suferinzi de autism, această structură este afectată.
Tulburările de personalitate
Tulburările de personalitate sunt considerate efectul unor structuri cognitive adaptative
pentru EEA (prin strategiile generate favorizau rezolvarea unor probleme adaptative) care produc
probleme în mediul post EEA. Aceste probleme apar din cauza nepotrivirii dintre mediile EEA şi
post EEA şi/sau din cauza afectării respectivelor structurilor cognitive (ex. supraactivare).

25
Bibliografie obligatorie
APsyA (2000). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (fourth edition revised). American Psychiatric
Association: Washington.
Cosmides, L. & Tooby, J. (2006). Evolutionary Psychology: a Primer
http://www.psych.ucsb.edu/research/cep/primer.html
David, D. (2003). Castele de nisip; Ştiinţă şi pseudoştiinţă în psihopatologie. Bucureşti: Editura Tritonic.
Buss, D.M. (Ed.)(2005). The handbook of evolutionary psychology. New York: Wiley.
Buss, D.M., Haselton, M.G., Shackelford, T.K., Bleske, A.L., & Wakefield, J.C. (1998). Adaptations, exaptations, and
spandrels. American Psychologist, 53, 533-548.

Bibliografie facultativă
Archer, J. (1996). Sex differences in social behavior. Are the social role and evolutionary explanations compatible?
American Psychologist, 51, 909-917.
Austin, M.P., Ross, M., Murray, C., O’Caroll, R.E., Ebmeier, K.P. & Goodwin, G.M. (1992). Cognitive function in
major depression. Journal of Affective Disorders, 25, 21-30.
Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy for emotional disorders. New York: International University Press.
Beck, A.T., Rush, A.J., Shaw, B.F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of depression. New York: Guilford Press.
Boloşiu, H.D. (1990). Semiologie medicală. Cluj-Napoca: Medex.
Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss. London: Hogarth Press.
Buss, D. M. (1998). Psychological sex differences: Origins through sexual selection. În Clinchy, B.M. & Norem, J. K.
(Eds.), The Gender and Psychology Reader. New York: New York University Press.
Buss, D.M. (2001). Human nature and culture: an evolutionary psychological perspective. Journal of Personality, 69,
955-978.
Buss, D.M., Larsen, R., Westen, D., & Semmelroth, J. (1992). Sex differences in jealousy: Evolution, physiology, and
psychology. Psychological Science, 3, 251-255.
Byrne, R.W., & Whiten, A. (1988). Machiavellian Intelligence: Social Expertise and the Evolution of Intellect in
Monkeys, Apes and Humans. Oxford: Oxford University Press.
Campbell, D.T. (1997). From evolutionary epistemology via selection theory to a sociology of scientific validity.
Evolution and Cognition, 3, 5-38.
Caporael, L.R. (2001). Evolutionary psychology: toward a unifying theory and a hybrid science. Annual Review of
Psychology, 52, 607-628.
Chomsky, N. (1968). Language and Mind. New York: Harcourt, Brace and World.
Cosmides, L., & Tooby, J. (1987). From evolution to behavior: Evolutionary psychology as the missing link. În J.
Dupre (Ed.), The latest on the best: Essays on evolution and optimality. Cambridge, MA: The MIT Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (1992). Cognitive adaptations for social exchange. În J. H. Barkow, L. Cosmides, & J.
Tooby (Eds.). (1992). The Adapted Mind: Evolutionary Psychology and the Generation of Culture. New York,
NY: Oxford University Press.
Cosmides, L., & Tooby, J. (2000). Evolutionary psychology and the emotions. În M. Lewis & J.M. Haviland-Jones
(Eds.), Handbook of Emotions, 2nd edition (pp. 91-115). New York: Guilford Press.
Coyne, J. (1976). Depression and the Response in Others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-193.
David, D. (2000). Prelucrări inconştiente de informaţie. Contaminarea psihologică în mass-media, practica clinică şi
juridică. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
David, D. (2006). Metodologia cercetării clinice. Fundamente. Iaşi: Editura Polirom.
David, D., Szentagotai, A., Kallay, E., & Macavei, B. (2005). A synopsis of rational emotive behavior therapy:
Fundamental and applied research. Journal of Rational-Emotive and Cognitive-behavior Therapy, 23, 175-221.
Ellis, A. (1962). Reason and emotion in psychotherapy. Secaucus, NJ: Citadel.
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (re. ed.). Secaucus, NJ: Birscj Lane.
Gangestad, S., & Buss, D. (1993). Pathogen prevalence and human mate preferences. Ethology and Sociobiology, 14,
89-96.
Gaviţa, O. (2006). Can we read others' minds? Rational beliefs, positive illusions and mental health. Lucrare prezentată
în cadrul centenarului psihologiei la Universitatea din Bucureşti, 26-29 octombrie, 2006, în cadrul secţiunii de
psihologie clinică şi psihoterapie.
Gilbert, P., & Allan, S. (1998). The role of defeat and entrapment (arrested flight) in depression: an exploration of an
evolutionary view. Psychological Medicine, 28, 585–598.
Gleitman, H. (1992). Basic Psychology, 3rd edition. New York: W.W. Norton & Co.
Hagen, E.H. (2006). The evolutionary psychology FAQ.
http://www.anth.ucsb.edu/projects/human/epfaq/evpsychfaq_full.html

26
Kaplan, H.I., şi Sadock, B.J. (1998). Kaplan and Sadock’s Synopsis of Psychiatry: Behavioral Sciences, Clinical
Psychiatry, 8th Edition. Baltimore: Williams and Wilkins.
Kirsch, I. (1990). Changing expectations. A key to effective psychotherapy. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole Publishing
Comp.
Maynard Smith, J., & Szathmary, E. (1995). The major transitions in evolution. New York: Freeman.
Monroe, S.M., & Steiner, S.C. (1986). Social support and psychopathology: Interrelations with pre-existing disorder,
stress, and personality. Journal of Abnormal Psychology, 95, 29-39.
Nesse, R.M. (2000). Is depression an adaptation? Archives of General Psychiatry, 57, 14-20.
Nettle, D. (2004). Evolutionary origins of depression: a review and reformulation. Journal of Affective Disorders, 81,
91-102.
Newton, G., & Bailey, P. (2006). Meet the ancestors. What fossils and genetics tell us about human evolution.
http://genome.wellcome.ac.uk
OMS (1992). International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems. WHO: Geneva.
Orians, G.H. (1986). An ecological and evolutionary approach to landscape aesthetics. In E. C. Penning-Rowsell & D.
Lowenthal (Eds.) Landscape meanings and values. London: Allen & Unwin.
Pelusi, N.M. (2003). Evolutionary psychology and Rational Emotive Behavior Therapy. În W. Dryden (Ed.), Rational
Emotive Behavior Therapy. Theoretical developments. New York: Brunner-Routledge.
Pichot, P. (1967). Les tests mentaux PUF (Que Sais-je?). Paris: Presses Universitaires De France.
Pinker, S. (1994). The Language Instinct. New York: William Morrow.
Pretzer, J. L., & Beck, A. T. (1996). A cognitive theory of personality disorders. În J. F. Clarkin, & M. F. Lenzenweger
(Eds.), Major Theories of Personality Disorder. New York: Guilford.
Price, M.E. (2005). Punitive sentiment among the Shuar and in industrialized societies: cross-cultural similarities.
Evolution and Human Behavior, 26, 279-287.
Price, R.H., & Lynn, S.J. (1981). Abnormal psychology in the human context. Illinois: The Dorsey Press.
Profet, M. (1992). Pregnancy sickness as adaptation: a deterrent to maternal ingestion of teratogens. În Barkow JH,
Cosmides L, & Tooby J (Eds): The Adapted Mind. Evolutionary Psychology and the Generation of Culture.
New York: Oxford University Press.
Reich, G. (2003). Depression and couples relationship. Psychotherapeutics, 48, 2 – 14.
Sefcek, J.A., Brumbach, B.H., Vasquez, G., & Miller, G.F. (sub tipar). The evolutionary psychology of human mate
choice: how ecology, genes, fertility, and fashion influence our mating behavior. To appear in Kauth, M.R.,
(Ed.). On the Evolution of Sexual Attraction [Special Issue]. Journal of Psychology & Human Sexuality.
Selye, H. (1976). The stress of life. New York: McGraw-Hill.
Siegert, R.J., & Ward, T. (2002). Clinical Psychology and Evolutionary Psychology: Toward a dialogue. Review of
General Psychology, 6, 235-259.
Stein, D.J. (2006). Evolutionary theory, psychiatry, and psychopharmacology. Progress in Neuro-Psychopharmacology
& Biological Psychiatry, 30, 766-773.
USDHHS (1999). Mental health: A report of the surgeon general-Executive Summary. Rockville, MD: U.S.
Department of Health and Human services, Substance Abuse and Mental Health Services Health, National
Institute of Mental Health.
Wakefield, J.C. (1999). Evolutionary versus prototype analyses of the concept of disorder. Journal of Abnormal
Psychology, 3, 374-399.
Wason, P.C. (1966). Reasoning. În B.M. Foss (Ed.), New Horizons in Psychology. Harmondsworth, UK: Penguin.
Watson, P.J., & Andrews, P.W. (2002). Toward a revised evolutionary adaptationist analysis of depression: The social
navigation hypothesis. Journal of Affective Disorders, 72, 1-14.
Williams, G. W., & Nesse, R. M. (1991). The dawn of Darwinian medicine. Quarterly Review of Biology, 66, 1-22.
Wilson, D.R. (1998). Evolutionary epidemiology and manic-depression. British Journal of Medical Psychology, 71,
375-396.
Wilson, E.O. (1975). Sociobiology. Cambridge, MA: Belknap Press.
Wimsatt, W. (1999) Generativity, entrenchment, evolution, and innateness: Philosophy, evolutionary biology, and
conceptual foundations of science. În V.H. Hardcastle (Ed.), Where Biology Meets Psychology: Philosophical
Essays, pp. 139-179. Cambridge, MA: MIT Press.
Yerkes, R.M., & Dodson, J.D. (1908). The Relation of Strength of Stimulus to Rapidity of Habit-Formation. Journal of
Comparative Neurology and Psychology, 18, 459-482.

27