Psihoterapia cognitiv-comportamentala

1. Definitie si caracterizare generalǎ

Terapia cognitiv-comportamentalǎ  reprezintǎ un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile

invǎtǎrii si pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Ea este “o terapie de scurtǎ duratǎ,
focalizatǎ pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea sau
vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice” (Holdevici, I., 2005, p. 10). In acest
domeniu existǎ mai multe orientǎri si cadre teoretice care impǎrtǎsesc cateva afirmatii esentiale
ce justificǎ gruparea lor sub aceeasi denumire. In conceptia cognitv-comportamentalistilor toate
comportamentele, adaptative sau neadaptative sunt rezultatul unor scheme implicite care sunt
mai mult sau mai putin constiente si inglobeazǎ structuri cognitive si sisteme de prelucrare a
informatiilor. Termenul de cognitie se referǎ la idei, semnificatii, credinte, ganduri, inferente,
expectatii, afirmatii, atribuiri, acestea mediind comportamentul si manifestǎrile emotionale in
mod direct si reprezentand obiectivul major al schimbǎrii terapeutice. Terapia cognitiv-
comportamentalǎ a apǎrut in urma fuziunii dintre conceptele cognitivistilor si experimentele
riguroase si exercitiile in comportamental.

Terapia comportamentalǎ sau behavioristǎ a apǎrut la mijlocul secolului trecut datoritǎ

contributiilor teoretice majore aduse de Skinner (1953), Wolpe (1958) si Eysenck (1962) care au
dezvoltat strategii terapeutice ce au valorificat rezultatele cercetǎtorilor (I. Pavlov, J. B. Watson,
E. L. Thorndike, E. C. Tolman, C. L. Hull, J. Dollard, N. E. Miller) privind conditionarea si
invǎtarea. Behavioristii considerǎ cǎ, la nastere, fiinta umanǎ este un fel de “tabula rasa”, iar 

“istoria” scrisǎ pe aceasta este determinatǎ indeosebi de conditiile de mediu, deci personalitatate
este vǎzutǎ in primul rand ca functie a stimulilor din mediul extern, a interactiunilor si rolurilor
sociale. Fiintele umane sunt vǎzute ca produse ale proceselor de conditionare in care s-au
angajat. Paradigma stimul-rǎspuns este structura fundamentalǎ a oricǎrui proces de invǎtare.
Oamenii reactioneazǎ intr-o manierǎ predictibilǎ la un anumit stimul in functie de ceea ce au
invǎtat in trecut. Astfel, comportamentele nevrotice (cuvinte, actiuni, stǎri emotionale
neadaptative si indezirabile) de care persoana doreste sǎ scape sunt invǎtate. Rǎspunsurile
comportamentale neadcevate au fost invǎtate, in primul rand, pentru cǎ intrecut i-au permis
persoanei sǎ evite experiente dureroase. Ele au devenit simptome de care pacientul incearcǎ sǎ se
debareseze deoarece in prezent acestea au tendinta de a-i invada aproape toatǎ existenta.
Eliminarea acestor rǎspunsuri comportamentale indezirabile devine obiectivul principal al
psihoterapiei. Terapeutii comportamentisti definesc psihoterapia ca proces de eliminare a
simptomelor si invǎtare a unor rǎspunsuri comportamentale mai adaptative. L. J. Reyna spune cǎ
“psihoterapia poate fi consideratǎ ca un set de proceduri destinate sǎ elimine o varietate de
rǎspunsuri cu efecte emotionale negative, precum si comportamente indezirabile si nefolositoare
si sǎ creeze comportamente mai eficiente pentru controlul si adaptarea la
anumite sarcini cotidiene, persoane si situatii” (Reyna, 1964, p. 169).Terapia comportamentalǎ
este un proces de reeducare-reinvǎtare: comportamentul adaptativ este intǎrit, in timp ce
comportamentul neadaptativ este eliminat. Tot mai multi cercetǎtori in domeniul terapiei
comportamentale au incercat sǎ depǎseascǎ notiunile “mecaniciste” deoarece considerau cǎ
tratamentele comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar in termenii teoriei invǎtǎrii.
Astfel, ei au adoptat un demers eclectic care a favorizat adǎugarea la tehnicile comportamentale
existente a unor componente cognitive.

Terapia cognitivǎ in opinia lui A. Beck este o sintezǎ a unor aspecte ale psihanalizei si
terapiei comportamentale. Influenta psihanalizei se exprimǎ prin accentul pus pe identificarea
temelor importante si latente ale gandirii pacientului (scheme cognitive), precum si prin
evidentierea interrelatiilor subtile dintre gandire, sentiment si comportament. Influenta terapiei
comportamentale se regǎ seste in structurarea sistematicǎ a interviului terapeutic, in definirea
scopurilor si a proceselor care permit atingerea acestora, in operationalizarea tehnicilor
terapeutice si a evaluǎrilor. Intr-o lucrare recentǎ, Beck rezumǎ terapia cognitivǎ astfel: “Terapia
cognitivǎ se bazeazǎ pe o teorie a personalitǎtii care afirmǎ cǎ felul in care cineva gandeste
determinǎ in mare mǎsurǎ felul in care simte si se comportǎ. Terapia este un proces colaborativ,
intre terapeut si pacient, de cercetare empiricǎ, testare a realitǎtii si rezolvare de probleme.
Interpretǎrile si concluziile neadaptative ale pacientului sunt considerate ipoteze testabile. Pentru
examinarea unor interpretǎri alternative si generarea unor argumente contrare ce stimuleazǎ
credinte mai adaptative si conduc la schimbare terapeuticǎ sunt utilizate experimente
comportamentale si proceduri verbale.” (Beck, Weishaar, 1995, apud I. Dafinoiu, 2005, p. 21).
Obiectivul terapeutului cognitivist este de a-l ajuta pe subiect sǎ-si corecteze ideile distorsionate
si sǎ-si imbunǎtǎteascǎ maniera de procesare informationalǎ si de gandire. Procesele terapiei sunt
structurate si limitate in timp, recunosc legǎturile dintre cognitie si afect, iar pentru a fi eficientǎ
trebuie sǎ se strangǎ do impotriva cognitiilor disfunctionale si sǎ le inlocuiascǎ cu ganduri mai
realiste si mai adaptative.

Integrand procesele cognitive interne in schema behavioristǎ clasicǎ stimul-reactie,

terapia comportamentalǎ contemporanǎ gǎseste din ce in ce mai multe elemente comune cu
terapia cognitivǎ incat sintagma “terapie cognitiv-comportamentalǎ” este tot mai frecventǎ in
vocabularul psihoterapeutilor. Elementul cheie al acestei terapii este faptul cǎ oamenii nu sunt
perturbati de imprejurǎri, ci de modul in care le interpreteazǎ (mai mult sau mai putin corect).
Astfel, dacǎ oamenii nutresc ganduri si convingeri nerealiste cu privire la ei insisi, ei vor
dezvolta stǎri afective de tip autoperturbator. Terapeutii cognitiv-comportamentalisti disting
douǎ forme de gandire care reprezintǎ obiectul interventiei psihologice:

                     ganduri si imagini obisnuite (ganduri negative automate) care se declanseazǎ spontan si

au un caracter involuntar, neconstientizat;

                      convingeri si supozitii disfunctionale (credinte irationale) care stau la baza celor

anterioare, avand continut evaluativ, caracter nociv intrucat cei care le nutresc devin atat de
perturbati cand comit o gresealǎ, incat evitǎ sǎ actioneze in anumite situatii.

 Aceste convingeri se formeazǎ in ontogenezǎ, reflectǎ patternul educational, sunt

foarte bine fixate si au un grad mare de stabilitate. Ellis si Bernard sunt de pǎrere cǎ ele conduc
la ganduri perturbatoare de tipul “Sunt lipsit de valoare pentru cǎ”; “Este ingrozitor sǎ”; “Nu pot
suporta asta pentru cǎ”.

Princiipiile terapiei cognitiv-comportamentale sunt:

a)                  stǎrile emotionale si comportamentul sunt determinate de modul nostru de a gandi;

b)                  tulburǎrile emotionale reprezintǎ o consecintǎ a modului negativ si nerealist de a gandi;

c)                  tulburǎrile emotionale pot fi ameliorate si vindecate prin intermediul modificǎrii stilului

nerealist de a gandi.

Obiectivele generale ale terapiei cognitiv-comportamentale sunt:

a)                  monitorizarea stǎrilor emotionale disfunctionale si a evenimentelor activatoare;

b)                  identificarea gandurilor si convingerilor negative, dezadaptative;

c)                  identificarea conexiunilor dintre gand, emotie si comportament, testarea gradului de
veridicitate a convingerilor si gandurilor prin adunare de do pro si contra si substituirea modului
negativ de a gandi cu unul mai realist.

Relatia terapeuticǎ dezvoltatǎ in cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale este

directivǎ, de ghidare deoarece terapeutul ajutǎ pacientul sǎ ia anumite decizii, nu hotǎrǎste in
locul lui, rolul sǎu implicand in egalǎ mǎsurǎ orientarea, ghidarea, colaborarea si parteneriatul.
Terapeutul dǎ explicatii cu privire la dobandirea rǎspunsurilor si a comportamentelor inadecvate,
la mentinerea acestora, dar si la tehnicile terapeutice care pot fi utilizate pentru schimbarea lor.
Astfel clientul intelege demersul terapeutic, se simte securizat cu privire la viitor si este
deculpabilizat.  Explicatiile terapeutului reiau intr-un limaj coerent, comprehensibil experientele
comportamentale si emotionale trǎite panǎ atunci ca irationale; permit numirea acestor
experiente, evidentierea unor relatii cauzale si stimuleazǎ la pacient sentimentul controlului,
favorizeazǎ intrarea in terapie si creste increderea in terapeut. Se formeazǎ astfel o relatie de
parteneriat intre pacient si terapeut.

2. Demersul terapeutic in terapia cognitiv-comportamentalǎ

 In demararea procesului terapeutic un rol deosebit de important il are interviul de

evaluare. In terapia cognitiv-comportamentalǎ interviul este semistructurat si implicǎ din partea
terapeutului atitudini si comportamente specifice abordǎrii clinice. Deseori pacientul prezintǎ o
arie problematicǎ nediferentiatǎ, terapeutul ajutand la clarificarea si diferentierea problemelor,
reducand astfel dificultǎtile la proportii abordabile, fapt ce are consecinte importante asupra
implicǎrii pacientului in procesul terapeutic, incepand sǎ creadǎ cǎ schimbarea este posibilǎ.
Evaluarea se centreazǎ pe ceea ce poate fi schimbat si pe formarea unor asteptǎri rezonabile in
legǎturǎ cu terapia. In timpul evaluǎrii pacientul ajunge la o imagine diferitǎ despre problemele
sale, unele modificǎri putand fi anticipate, in consecintǎ acestea putand fi controlate. Un rol
important al evaluǎrii il constituie impunerea unei mǎsuri de urgentǎ (comportament suicidal)
atunci cand este cazul.

J. Kirk (1991) a propus urmǎtorul ghid de interviu de evaluare cognitiv-

comportamentalǎ care are ca puncte principale urmǎtoarele:

                     scurtǎ descriere a problemei. In momentul in care pacientul vine la terapeut, acesta isi
ificǎ din timp ceea ce are de gand sǎ spunǎ, de aceea este foarte important ca terapeutul sǎ-l
asculte activ pentru a favoriza o bunǎ relatie terapeuticǎ. Relatarea clientului informeazǎ despre
cadrele de referintǎ interne ce dau sens problemelor lui si despre motivele care l-au determinat sǎ
apeleze la terapie. Terapeutul rezumǎ si reformuleazǎ ceea ce-i spune pacientul dovedindu-i cǎ a
inteles corect problema; in cazul in care pacientul are dificultǎti in descrierea ei, i se pot adresa
intrebǎri precise despre momentul aparitiei problemei, imprejurǎri, simptome, schimbǎri in viata
lui de cand a apǎrut problema, solutii incercate panǎ in prezent. Cand sunt prezentate mai multe
probleme, terapeutul si pacientul vor colabora pentru a stabili asupra cǎreia se va centra initial
interventia;

                     dezvoltarea problemei se realizeazǎ pe dimensiunile relevante pentru problema

abordatǎ, urmǎrindu-se debutul problemei, evolutia sa si factorii predispozanti. Debutul poate fi
usor determinat si presupune trecerea in revistǎ a factorilor precipitanti ce au cauzat aparitia
problemei. In ceea ce priveste evolutia problemei trebuie evidentiat motivul pentru care pacientul
a solicitat ajutor. De asemenea trebuie sǎ se stabileascǎ o relatie cronologicǎ intre momentele
principale ale  evolutiei problemei si principalele evenimente din viata individului. Factorii
predispozanti trebuie cǎutati in istoria familialǎ, in caracteristicile de personalitate, atitudinile
unor persoane semnificative din jurul pacientului.
                     descrierea problemei sau analiza functionalǎ. Scopul acesteia este de a gǎsi motivul
pentru care se mentine problema, locul acesteia in viata pacientului si care este utilitatea
problemei pentru pacient. Fiecare problemǎ poate fi descrisǎ in termenii ABC (Antecedents,
Behaviors and Beliefs, Consequences). Dacǎ pacientul intampinǎ greutǎti in descrierea detaliatǎ
a problemei sale, terapeutul il invitǎ sǎ descrie cel mai recent eveniment-problemǎ sau poate
apela la tehnica imageriei mintale (pacientul inchide ochii, isi imagineazǎ scena trǎitǎ si descrie
evenimentul, inclusiv ce a simtit si a gandit). Pentru fiecare problemǎ terapeutul trebuie sǎ
ajungǎ la o imagine cat mai clarǎ privind: natura problemei (cand, unde, cat de des si cu cine se
manifestǎ), cat de stresantǎ este, cat de brusc se instaleazǎ.

                     variabile de context si modulatorii. Evaluarea variabilelor de context este necesarǎ

pentru cǎ ul de tratament include deseori influentarea contextelor in care apare problema. Uneori
pacientul nu este constient de aceste variabile, in acest caz terapeutul recomandandu-i realizarea
unui jurnal pe baza autoobservǎrii zilnice. In aceastǎ etapǎ terapeutul trebuie sǎ identifice
situatiile si comportamentele ce pot declansa comportamentul-simptom. Trebuie identificati
factorii cognitivi (gandurile disfunctionale), factorii externi (situationali, comportamentali),
stǎrile afective care favorizeazǎ aparitia simptomelor, relatiile interpersonale (comportamentul
membrilor familiei pot avea un efect notabil asupra problemei), factorii fiziologici.

                     factori de mentinere. Interviul trebuie sǎ se centreze asupra consecintelor imediate ale

problemei comportamentale: orice comportament urmat de consecinte neplǎcute are o mai micǎ
probabilitate de a se repeta, in timp ce comportamentele urmate de evenimente plǎcute au o mai
mare probabilitate de a se manifesta in viitor. Aceste consecinte care mentin problema trebuie
identificate in domeniul situational, comportamental, cognitiv, afectiv, interpersonal si fiziologic.

                     evitarea este un factor important de mentinere a problemei comportamentale, de aceea

in majoritatea urilor de tratament sunt incluse etape de depǎsire a evitǎrii, terapeutul solicitand o
descriere detaliatǎ a ceea ce este evitat. In cazul unei probleme cronice pacientul poate sǎ nu mai
constientizeze evitarea iar terapeutul poate folosi intrebǎri ca: “Cum altfel ar fi viata
dumneavoastrǎ dacǎ nu ar exista problema?”;

                     resurse de adaptare si control, alte resurse. Fiecare persoanǎ isi rezolvǎ problemele in

felul sǎu apeland la resursele proprii sau ale persoanelor apropiate. Terapeutul trebuie sǎ
identifice cum anume s-a descurcat pacientul in situatii similare, care sunt resursele din mediul
socio-profesional, familial si personal ce pot favoriza schimbarea;

                     istoria medicalǎ si psihiatricǎ anterioarǎ. Pentru stabilirea strategiei terapeutice este

necesarǎ descrierea unor episoade similare, atitudinea pacientului cu privire la felul in care s-a
adaptat la acestea, tratamentele urmate, gradul de compliantǎ la tratament si efectele acestuia;

                     credinte despre problemǎ si tratament. Este important ca demersul pe care il propune

terapeutul sǎ fie congruent cu credintele pacientului despre natura problemei lui. Pentru aceasta
terapeutul trebuie sǎ afle cum a ajuns pacientul la el: credintele celui care a orientat pacientul
spre psihoterapie pot influenta atitudinile, motivatia si credintele acestuia;

                     angajarea in tratament. Terapiile cognitiv-comportamentale necesitǎ un nivel crescut de

implicare din partea pacientului deoarece sarcinile privind automonitorizarea si completarea unui
jurnal zilnic, aplicarea sistematicǎ a unor tehnici ce nu pot fi duse la bun sfarsit necesitǎ o
motivatie deosebitǎ. Terapeutul trebuie sǎ exploreze dorinta de schimbare a pacientului, sǎ
corecteze orice idee gresitǎ despre terapie care ar putea influenta ulterior implicarea acestora in
relatia terapeuticǎ;

                     situatia psiho-socialǎ a pacientului. Terapeutul fiind centrat pe situatia prezentǎ,

descurajeazǎ subtil pacientii care incep sǎ vorbeascǎ prea mult despre trecutul lor, utilizeazǎ
chestionare standardizate pentru obtinerea rapidǎ a unor date precise privind aspectele socio-
demografice ale pacientului, informatii referitoare la religie, sexualitate, sǎnǎtate, educatie;

                     formularea preliminarǎ. Terapeutul trebuie sǎ furnizeze pacientului o formulare

preliminarǎ a problemei sale care cuprinde: o scurtǎ descriere a problemei, o explicatie privind
evolutia acesteia si o prezentare a factorilor ce favorizeazǎ mentinerea acesteia, printr-un
vocabular accesibil. Pacientul trebuie sǎ dea un feed-back privind corectitudinea formulǎrii.

In afara interviului, terapia cognitiv-comportamentalǎ utilizeazǎ si alte metode de

evaluare: autoobservarea (completarea de chestionare si rapoarte, scale de evaluare, obtinerea de
informatii de la persoanele apropiate pacientului), observarea directǎ a comportamentului in
mediul clinic (jocuri de rol, teste comportamentale, inregistrǎri psiho-fiziologice), auto-
monitorizarea (se referǎ la notarea frecventei, duratei si intensitǎtii stǎrilor afective negative pe o
scalǎ gradatǎ de la 0-l00 sau de la 0-l0).

Evaluarea si mǎsurarea modificǎrii in sfera comportamentalǎ, fiziologicǎ, cognitivǎ si

emotionalǎ  au o serie de avantaje cum ar fi: faciliteazǎ cunoasterea precisǎ a frecventei si
intensitǎtii comportamentului, ii permite terapeutului sǎ realizeze modificǎri in ceea ce priveste
strategia terapeuticǎ. Evaluǎrile au un rol psihoterapeutic pentru cǎ oferǎ pacientului informatii
exacte cu privire la progresele obtinute.

In functie de informatiile obtinute in urma interviului de evaluare, terapeutul elaboreazǎ

o strategie terapeuticǎ ce include diverse tehnici si metode cognitiv-comportamentale.

 Tehnici si metode cognitiv-comportamentale

Una din cele mai utilizate tehnici de cǎtre terapeutii cognitiv-comportamentalisti

este identificarea si modificarea gandurilor negative si a comportamentelor aferente. Burns
prezintǎ zece forme de gandire distorsionatǎ:

a) stiulul de gandire “tot sau nimic” reprezintǎ tendinta persoanei de a aprecia lucrurile in culori
extreme, iar dacǎ un lucru nu a fost realizat perfect, va fi considerat un esec;

b) suprageneralizarea – subiectii care folosesc termeni ca “totdeauna”, “niciodatǎ” considerǎ cǎ

un eveniment negativ singular reprezintǎ un model care se va repeta la nesfarsit;

c) filtrarea mentalǎ cu concentrare asupra negativului – subiectul se concentreazǎ puternic asupra

unui eveniment negativ, incat intreaga realitate devine deformatǎ;

d) desconsiderarea pozitivului – persoana respinge toate experientele pozitive, afirmand cǎ

acestea nu conteazǎ;

e) desprinderea de concluzii pripite -  constǎ  in interpretarea negativǎ a unor situatii atunci cand
nu existǎ suficiente date care sǎ stea la baza formulǎrii concluziilor (subiectul conchide cǎ o
persoanǎ ii este ostilǎ fǎrǎ sǎ verifice acest lucru sau prezice faptul cǎ situatia va lua o intorsǎturǎ
negativǎ);
f) amplificarea – subiectul exagereazǎ problemele sau defectele sale, minimalizandu-si calitǎtile;

g) judecata afectivǎ – subiectul presupune cǎ stǎrile sale afective negative reflectǎ realitatea
(“mi-e fricǎ sǎ”, “e periculos sǎ”);

h) imperativele categorice – subiectul gandeste cǎ lucrurile trebuie sǎ corespundǎ neapǎrat

dorintelor sau expectatiilor sale, ei folosesc des afirmatia “trebuie neapǎrat” care genereazǎ
culpabilitate si frustrare;

i) etichetarea – reprezintǎ o formǎ extremǎ a tipului de gandire “tot sau nimic”, o modalitate
irationalǎ de a gandi pentru cǎ oamenii nu pot fi identificati in totalitate cu faptele lor;

j) personalizarea si blamarea – apare ori in situatiile in care subiectul se simte responsabil pentru
lucruri pe care nu le poate controla pe deplin, ori cand ii blameazǎ pe ceilalti pentru lucruri pe
care acestia nu le pot controla pe deplin.

Identificarea se realizeazǎ prin intermediul mai multor strategii, dintre care enumǎr:

- discutarea unei experiente emotionale recente: pacientul trebuie sǎ-si reaminteascǎ un

eveniment sau o situatie care a fost asociat cu un disconfort, sǎ-l descrie in detaliu, urmǎrindu-se
prin aceasta exemplificarea legǎturii pe care o realizeazǎ pacientul intre diverse senzatii si
ganduri aferente;

 - utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrǎi o experientǎ
dramaticǎ; aceastǎ tehnicǎ se utilizeazǎ atunci cand intrebǎrile directe ale terapeutului nu reusesc
sǎ-l determine pe pacient sǎ evoce gandurile negative ce se declanseazǎ spontan;

- utilizarea modificǎrilor de dispozitie in cursul unei sedinte de terapie. In cursul unei sedinte de
psihoterapie gandurile automate se pot declansa datoritǎ fluctuatiilor de dispozitie ale
pacientului, psihoterapeutul intrebandu-l ce i-a trecut prin minte in acel moment;

- determinarea semnificatiei unui eveniment. Deoarece uneori declansarea automatǎ a gandurilor

negative nu se realizeazǎ, terapeutul trebuie sǎ caute prin intermediul unor intrebǎri specifice
care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient.

Modificarea gandurilor negative si a comportamentelor aferente presupune urmǎtoarele

etape:

- rationalizarea. Pacientului trebuie sǎ i se explice ratiunile tratamentului prin demonstrarea

relatiei dintre gandire, sentiment si comportament;

- furnizare unor informatii cu privire la comportamentul dezadaptativ. Simptomele trebuie

descrise in detaliu precizandu-se evolutia lor probabilǎ, cat si prezentarea pacientului a faptului
cǎ nu are o boalǎ psihicǎ severǎ doar pentru cǎ are simptomatologia respectivǎ;

- distragerea este folositǎ pentru a avea un control direct si imediat asupra simptomului, astfel
pacientul concentrandu-se asupra continutului unei conversatii si nu asupra stǎrii proprii;

-  programarea activitǎtilor. Se cere pacientilor sǎ noteze, orǎ de orǎ, activitǎtile pe care le

desfǎsoarǎ, evaluandu-le dupǎ o scalǎ de la 0-l00 sub aspectul unor stǎri afective cum ar fi
anxietatea, oboseala, plǎcerea sau gradul de control asupra situatiei. Indivizilor care sunt presati
de timp le este recomandatǎ o ificare riguroasǎ a activitǎtilor pentru a nu avea tentatia sǎ facǎ
mai multe lucruri deodatǎ, fapt ce le-ar spori tensiunea si supraincordarea.

- verificarea veridicitǎtii gandurilor negative automate.  Terapeutul colaborand cu pacientul in

scopul de a gǎsi solutii rationale pentru a inlocui gandurile negative automate, ii adreseazǎ
acestuia o serie de intrebǎri pentru a-l ajuta sǎ evalueze gandurile negative si sǎ le inlocuiascǎ cu
unele mai realiste. Aceste intrebǎri care au menirea sǎ verifice realitatea gandurilor
disfunctionale sunt puse in practicǎ de pacienti si intre sedinte, acest lucru fiind mai usor de
realizat prin notarea zilnicǎ a gandurilor negative producǎtoare de disfunctii.

- experimentarea in sfera comportamentului. Terapeutul ii cere pacientului sǎ verifice in viata

realǎ dacǎ gandurile negative sunt adevǎrate.

- inlǎturarea comportamentelor de evitare . Acest lucru este necesar deoarece modalitǎtile de

evitare tind sǎ mentinǎ gandurile negative ale pacientilor, iar terapeutul trebuie sǎ incurajeze
pacientul sǎ intre in situatii sau sǎ se angajeze in activitǎtile pe care au tendinta sǎ le evite pentru
a verifica dacǎ lucrurile de care se tem se vor produce intr-adevǎr. Este important sǎ se modifice
si modelele de comportament pe acre pacientii s-au obisnuit sǎ le punǎ in actiune atunci cand
simptomele se declanseazǎ.

- invǎtarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fatǎ situatiilor.
Terapeutul trebuie sǎ antreneze abilitǎtile pacientului pentru ca acesta sǎ poatǎ sǎ se integreze
social.

O altǎ tehnicǎ des utilizatǎ in terapia cognitiv-comportamentalǎ este relaxarea  care

reprezintǎ un modaliatate de decontractie muscularǎ si nervoasǎ, menitǎ sǎ ducǎ la o destindere
fizicǎ si psihicǎ a subiectului. Multi dintre pacientii care solicitǎ ajutor psihoterapeutic prezintǎ
o tensiune psihicǎ mǎritǎ a corpului. Aceastǎ tensiune se exprimǎ in diferite feluri: teamǎ si
incordare excesivǎ in situatii sociale, acuze directe de tensiune muscularǎ, impotentǎ si
frigiditate, dificultǎti legate de somn, hipertensiune arterialǎ. Antrenarea pacientilor in obtinerea
stǎrilor de relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i conduce spre o imagine nouǎ despre ei insisi si
despre ceea ce-i inconjoarǎ. Descoperind cǎ-si pot controla corpul, pacientii pot incepe sǎ-si
rezolve problemele personale mai complexe. Relaxarea este un exercitiu foarte odihnitor, dar
pentru ca ea sǎ aibǎ eficientǎ terapeuticǎ este bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice care
trebuie sǎ indeplineascǎ cateva conditii: sǎ fie clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ
caracter ambiguu, sǎ nu cuprindǎ negatii, sǎ fie insotite de imagini, sǎ fie realiste si sǎ aibǎ un
caracter procesual.

Cele mai cunoscute metode de relaxare sunt antrenamentul autogen al lui Schultz, cea a
lui Jacobson, hipnoza.

Antrenamentul autogen al lui Schultz are douǎ cicluri, unul inferior si altul superior ce
cuprind un ansamblu de exercitii psihice si fizice pentru realizarea unei decontractii generale a
organismului. Ciclul inferior nu are nici un efect secundar negativ,  dupǎ invǎtarea lui se constatǎ
la pacienti o stare de calm, linistire psihicǎ si fizicǎ; contribuie la scǎderea anxietǎtii, la cresterea
increderii in sine, la ameliorarea unor tulburǎri psihosomatice, la cresterea capacitǎtii de
concentrare a atentiei, a capacitǎtilor mnezice si cuprinde urmǎtoarele exercitii:

- exercitii pentru sistemul muscular (trǎirea senzatiei de greutate in membre);

- exercitii pentru sistemul vascular (trǎirea senzatiei de cǎldurǎ in membre);

- exercitii pentru sistemul cardiac (calmarea bǎtǎilor inimii);

- exercitii pentru sistemul respirator (calmarea respiratiei);

- exercitii pentru reglarea functionalitǎtii organelor abdominale, prin trǎirea senzatiei de cǎldurǎ
la nivelul plexului;

- destindere generalǎ.

Ciclul superior cuprinde exercitii de concentrare, este mult mai dificil, cere din partea
terapeutului cunostinte de psihiatrie, aplicat gresit poate activa o patologie latentǎ si cuprinde
exercitii de tipul: concentrare pe obiecte concrete, pe imagini, pe idei abstracte, pe culori, trǎirea
stǎrii afective dorite de pacient la un moment dat, sondarea inconstientului.

Relaxarea muscularǎ progresivǎ a lui E. Jacobson conduce pacientul la obtinerea si

constientizarea relaxǎrii prin contrast cu starea de tensiune muscularǎ. Contrastul tensiune-
relaxare evidentiazǎ pentru incepǎtorii in invǎtarea relaxǎrii ce anume este starea de tensiune si
cum poate fi ea controlatǎ sistematic. Ea presupune ca pacientul sǎ inchidǎ ochii, sǎ inspire de
cateva ori profund, expirand de fiecare datǎ treptat, profund, pentru ca mai apoi sǎ-si incordeze-
relaxeze urmǎtoarele grupe musculare: mana dominantǎ si antebratul, bratul dominant, cealaltǎ
manǎ si antebrat, celǎlalt brat, gambǎ si picior dominante, cealaltǎ gambǎ si celǎlalt picior,
stomac, umeri si partea superioarǎ a spatelui, ceafa si partea din spate a capului, gat, gurǎ si
obraji, ochi si pleoape, frunte, intregul corp. Contractia muscularǎ trebuie sǎ dureze intre cinci si
douǎsprezece secunde, iar decontractia se efectueazǎ repede, in acelasi timp cu o expiratie lentǎ
si cu enuntarea in gand a unui cuvant cheie ce evocǎ relaxarea (relaxare, calm, destindere).
Sedinta de relaxare se poate termina cu un exercitiu de imagerie mintalǎ in care pacientul se lasǎ
absorbit de imagini si experiente mintale plǎcute.

Hipnoza este definitǎ de majoritatea specialistilor ca o stare indusǎ, de regulǎ in mod

artificial, asemǎnǎtoare cu somnul, dar diferǎ de acesta din punct de vedere fiziologic, stare ce se
caracterizeazǎ prin sugestibilitate crescutǎ, ca rezultat al cǎreia pot fi induse subiectului
modificǎri senzoriale, perceptive, mnezice si motorii (Weitzenhoffen). Relaxarea reprezintǎ
poarta de intrare cǎtre hipnozǎ, intre ele fiind doar o diferentǎ cantitativǎ. Gardele de
pronfunzime ale hipnozei sunt: neperceptiv, stare hipnoidǎ (sinonimǎ cu relaxarea tip Schultz),
transǎ usoarǎ caracterizatǎ prin catalepsie, transǎ medie caracterizatǎ prin amnezie partialǎ,
modificǎri in sfera personalitǎtii si distorsionǎri perceptive, eventual iluzii si halucinatii, transa
profundǎ, de tip somnambulic (capacitatea subiectului de a deschide ochii fǎrǎ a iesi din transǎ).
Aplicatiile hipnozei sunt apropiate de cele ale relaxǎrii, doar cǎ hipnoza fiind mult mai profundǎ
dǎ nastere la rezultate mult mai rapide si mai spectaculoase. Ea poate fi aplicatǎ in: domeniul
anesteziei (pentru a realiza interventii chirurgicale), pregǎtirea pentru scǎderea anxietǎtii
preoperatorii, durerile cronice (boli reumatice, cancer, SIDA), bolile psihosomatice
(hipertensiune arterialǎ, tulburǎri de ritm cardiac, ulcer, gastritǎ), tulburǎrile sexuale psihogene,
tulburǎrile nevrotice (anxietate generalǎ si atacuri de panicǎ, tulburǎri fobice, in tulburǎrile
depresive – in   depresia majorǎ este obligatoriu asocierea cu tratament psihiatric)  ,  tulburǎri
somatoforme, in nevroze mixte, motorii sau in nevroza ticurilor, domeniul recuperǎrilor neurologice,
tratamentul deprinderilor gresite (abuz de substante), dar si in normalitate pentru optimizarea
invǎtǎrii, stimularea creativitǎtii.

In cadrul fobiilor o tehnicǎ des utilizatǎ este desensibilizarea sistematicǎ (Wolpe,1973)

care se poate realiza atat in real (in vivo), cat si in imaginar. Aceastǎ terapie implicǎ un contact
repetat al pacientului cu stimulul fobogen panǎ cand anxietatea incepe sǎ se diminueze.
Expunerea la stimulul anxiogen intrerupe cercul vicios ce mentine simptomele si faciliteazǎ
invǎtarea unor noi comportamente adaptative. Problema centralǎ care trebuie rezolvatǎ de
terapeut este aceea de a-l convinge pe pacient sǎ intre in contact cu situatiile care sunt neplǎcute
si generatoare de panicǎ pentru el. Pentru  a se debarasa de fobiile lor, pacientii trebuie sǎ se
antreneze de mai multe ori prin intermediul expunerii gradate la situatiile care il sperie.
Desensibilizarea sistematicǎ contine trei pasi importanti:

1) stǎpanirea unei tehnici de relaxare;

2) constructia listelor ierarhice cu situatiile anxiogene la care subiectul se expune fie in realitate,
fie in imaginar. Aceastǎ listǎ trebuie sǎ reflecte intreaga gamǎ de situatii evitate de pacient,
incepand cu cele care provoacǎ o anxietate usoarǎ panǎ la cele care induc o anxietate puternicǎ.
Pentru a le ierarhiza el poate utiliza o scalǎ de la 0-l00 sau de la 0-l0 unde 0 inseamnǎ cǎ situatia
nu produce nici un fel de anxietate, iar 100, respectiv 10 inseamnǎ anxietate maximǎ. Lista
trebuie sǎ cuprindǎ intre 12 si 30 de situatii anxiogene in care subiectul s-a aflat, se aflǎ sau se
teme cǎ se va putea afla.

3) expunerea (realǎ sau imaginarǎ) la stimulii din listele ierarhice concomitent cu inducerea unei
stǎri de relaxare. Aceastǎ expunere, pentru a fi eficientǎ, trebuie sǎ fie gradatǎ, repetatǎ,
prelungitǎ, iar sarcina practicǎ trebuie sǎ fie foarte clar specificatǎ pacientului. Pacientul este cel
care decide dacǎ desensibilizarea se va realiza in real sau in imaginar. Existǎ si posibilitatea de a
combina cele douǎ metode, lucrandu-se la inceput in imaginar si apoi realizandu-se aplicarea la
situatia de viatǎ. Dacǎ subiectul hotǎrǎste sǎ lucreze asupra fricilor sale expunandu-se chiar in
situatiile reale care-l sperie tehnica utilizatǎ va fi: pacientul stabileste ierarhia de situatii
anxiogene, incepe cu cea mai putin anxiogenǎ, iar cand se aflǎ in situatia respectivǎ trebuie sǎ
practice un exercitiu de relaxare. Dupǎ redobandirea stǎrii de calm el poate sǎ iasǎ din situatie.
Acest exercitiu trebuie repetat de mai multe ori panǎ cand subiectul se simte linistit, eliberat de
orice anxietate atunci cand indeplineste actiunea respectivǎ, dupǎ care se poate aborda urmǎtorul
item din cadrul ierarhiei. Dacǎ pacientul decide ca desensibilizarea sistematicǎ sǎ se facǎ in
imaginar este necesar ca el sǎ stǎpaneascǎ foarte bine tehnica de relaxare, sǎ fie capabil sǎ-si
imagineze anumite situatii anxiogene, sǎ se transpunǎ in ele, sǎ trǎiascǎ starea afectivǎ respectivǎ
si sǎ fie capabil sǎ recunoascǎ modificǎrile produse in trǎirea anxietǎtii atat in psihic, cat si in
somatic. Pacientului i se spune cǎ va trebui sǎ-si imagineze diverse situatii din lista ierarhicǎ. Se
va lucra asupra acestor situatii separat, succesiv, incepand cu elementele cele mai putin
anxiogene ale fiecǎrei teme. Pacientului i se spune cǎ dacǎ devine anxios in timp ce-si
imagineazǎ stimulii anxiogeni trebuie sǎ ridice degetul arǎtǎtor. Subiectului aflat in starea de
relaxare i se citeste primul item (situatie) din cadrul ierarhiei anterior elaborate, i se cere sǎ-si
imagineze respectiva situatie, este solicitat sǎ mentinǎ reprezentarea respectivǎ timp de cateva
secunde (subiectul trebuie sǎ semnalizeze dacǎ a apǎrut starea de teamǎ) dupǎ care se sugereazǎ
reprezentarea unei scene agreabile, concentrarea pe cuvantul “calm”, aprofunzandu-se starea de
relaxare. Acest exercitiu va fi repetat de mai multe ori panǎ cand pacientul invatǎ sǎ rǎspundǎ la
imaginea stimulului anxiogen prin relaxare. Cand pacientul indicǎ disparitia anxietǎtii in contact
cu o anumitǎ temǎ din lista ierarhicǎ, atunci se trece la urmǎtoarea.

Antrenamentul asertiv este o tehnicǎ de terapie cognitiv-comportamentalǎ care il ajutǎ

pe subiect sǎ achizitioneze un comportament de tip asertiv. J. Cottraux defineste comportamentul
asertiv ca fiind “un comportament ce ii permite unei persoane sǎ actioneze cat mai bine in interes
propriu, sǎ isi apere punctul de vedere fǎrǎ o anxietate exageratǎ, sǎ-si exprime sentimentele in
mod sincer si sǎ se foloseascǎ de propriile drepturi fǎrǎ a le nega pe ale celuilalt” (apud I.
Dafinoiu, 2005, p.52). Comportamentul asertiv se caracterizeazǎ prin:

- autovalorizare, credintǎ in dreptul de a-ti exprima propriile opinii si de a actiona pentru

satisfacerea propriilor nevoi;

- capacitatea de a comunica, de a impǎrtǎsi propriile experiente cu ceilalti, mai degrabǎ decat de

a pǎstra totul in tine;

- respectarea drepturilor si a nevoilor celorlalti;

- capacitatea de a allege cum sǎ rǎspunzi oamenilor si situatiilor;

- sentimente confortabile in legǎturǎ cu propria persoanǎ, cu nevoile si actiunile personale.

O tehnicǎ utilǎ a antrenamentului asertiv este utilizarea jocului de rol. Salter a descris
sase “exercitii stimulative” pe care pacientii trebuie sǎ le practice cu regularitate: exercitii de
exprimare a diverselor sentimente, exercitii de exprimare a opiniilor contrare, exercitii de
exprimare a unor sentimente diferite doar pentru utilizarea mimicii, exercitii de realizare a unor
afirmatii la persoana intai, exercitii de adresare/primire de complimente, exercitii de improvizare
de rǎspunsuri verbale si nonverbale in situatii interpersonale. De asemenea pacientul trebuie sǎ
constientizeze cǎ fiecare om are dreptul de: a fi propriul judecǎtor a ceea ce face si spune; a nu
oferi motive si scuze pentru propriul comportament; a nu fi responsabil pentru descoperirea
solutiilor la problemele celorlalti; a se rǎzgandi; a face greseli; a spune “nu stiu”; a lua propriile
decizii; a spune nu inteleg; a spune nu-mi pasǎ; a spune “nu” fǎrǎ sentimente de vinovǎtie.

Pentru a aplica aceste tehnici cognitiv-comportamentiste, terapeutul se foloseste de

cateva metode specifice. Una dintre ele este dialogul socratic care se referǎ la utilizarea unor
intrebǎri dirijate de cǎtre specialist  care au ca scop descoperirea semnificatiilor pe care le
atribuie pacientul unor simptome, precum si adresarea de provocǎri gandurilor negative si
convingerilor disfunctionale pentru infirmarea veridicitǎtii lor. Acest fapt conduce la modificarea
stilulului de gandire si apoi a stǎrilor afective si a comportamentului. Pentru ca aceste intrebǎri
sǎ-si atingǎ scopul trebuie sǎ se refere la lucruri precise, sǎ fie cat mai firesti, iar pacientul nu
trebuie sǎ aibǎ impresia cǎ se aflǎ la un interogatoriu. Unele intrebǎri au caracter mai general,
altele sunt mai specifice, ambele avand menirea de a furniza terapeutului detalii suplimentare. O
altǎ metodǎ este reprezentatǎ de jocul de rol care presupune exercitii de expunere utilizate in
cazul comportamentelor disfunctionale si au avantajul cǎ variabilele pot fi controlate de cǎtre
terapeut mai usor decat in situatiile reale. In timpul jocurilor de rol, pacientul este invitat sǎ
semnaleze nivelul stǎrii generatoare de disconfort; in cazul in care acesta creste, exercitiul se
opreste si se poartǎ discutii referitoare la gandurile automate negative. Terapeutul manipuleazǎ
scenariul jocului de rol pentru a declansa stǎrile emotionale ale pacientului. Astfel, el poate sǎ
abordeze pacientul pe un ton mai cald, mai rece, mai critic sau ii poate adresa o serie de intrebǎri
cu caracter personal. De asemenea, administrarea de feedback-uri audiovizuale este o metodǎ
terapeuticǎ care se realizeazǎ prin intermediul inregistrǎrilor fǎcute in timpul sedintelor de
psihoterapie. Aceste inregistrǎri vor fi vizionate de terapeut impreunǎ cu pacientul; dacǎ acesta
prezintǎ semnele unei stǎri de disconfort caseta se opreste si se poartǎ discutii pe tema respectivǎ
pentru a surprinde continutul gandurilor negative automate, care, la randul lor, vor fi inregistrate.
Aceastǎ metodǎ este avantajoasǎ deoarece ea permite o detasare a individului de situatia
neconfortabilǎ si este utilǎ mai ales atunci cand stǎrile trǎite de pacient sunt prea
intense. Analiza costurilor si a beneficiilor are in vedere avantajele si dezavantajele mentinerii
stilului negativ de gandire. Terapeutul impreunǎ cu clientul selecteazǎ o situatie in care se
manifestǎ un mod negativ de gandire; impart o foaie in douǎ coloane, in prima trecandu-se
avantajele mentinerii gandirii negative, iar in cea de a doua dezavantajele; vor lucra apoi asupra
avantajelor pe care le identificǎ pacientul. Cognitiile de acest tip vor fi combǎtute, fapt ce va
mǎri complianta pacientului fatǎ de tratament. In cele ce urmeazǎ se vor concentra asupra
dezavantajelor mentinerii gandului disfunctional, strǎduindu-se sǎ genereze un numǎr cat mai
mare de dezavantaje. Se va evalua apoi numeric fiecare avantaj si dezavantaj si se va a cifra
totalǎ ce reflectǎ avantajele cu cea care ilustreazǎ dezavantajele. Cand cifra dezavantajelor o
depǎseste pe cea a avntajelor pacientul devine mai motivat sǎ se modifice.

In terapia cognitiv-comportamentalǎ un rol foarte important il au temele pentru

acasǎ deoarece terapeutul il invatǎ pe client sǎ se ajute singur, sǎ achizitioneze abilitǎti prin care
sǎ rezolve nu numai problema prezentǎ, ci si eventualele probleme ce pot apǎrea in viitor. Aceste
teme sunt si un mod de a verifica motivatia pacientului si dorinta sa de a se implica in demersul
terapeutic pentru cǎ aceastǎ orientare presupune implicarea in terapie a ambelor pǎrti, atat a
specialistului, cat si a clientului, doar asa putand fi eficientǎ. Acestea sunt prezente pe durata
intregii terapii indiferent de problema pe care o acuzǎ pacientul, el trebuind sǎ punǎ in aplicare in
viata de zi cu zi tot ceea ce a invǎtat in timpul sedintelor. Temele pentru acasǎ presupun
realizarea unor jurnale zilnice,  exersarea relaxǎrii, sǎ intre in contact cu stimulii generatori de
disconfort, sǎ incerce sǎ-si invingǎ temerile, sǎ lectureze bibliografie pe teme de psihoterapie
cognitiv-comportamentalǎ, sǎ-si monitorizeze emotiile, comportamentele, gandurile
disfunctionale folosind modelul ABC.

Spre sfarsitul terapiei, cand simptomele au dispǎrut, dacǎ terapeutul anticipeazǎ

producerea vreunui eveniment negativ trebuie sǎ lucreze cu pacientul strategii de a face fatǎ unor
astfel de situatii – prevenirea recǎderii – descoperind contraargumente la argumentele
insuficiente gǎsite de pacient impotriva gandurilor distorsionate. Acest procedeu ii ajutǎ pe
pacienti sǎ identifice punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile negative, dupǎ care invatǎ sǎ
gǎseascǎ argumente mai convigǎtoare.

4. Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ in anxietate

  Anxietatea afecteazǎ viata si activitatea individului provocandu-i un disconfort

puternic, el se simte in majoritatea timpului tensionat, incordat, incapabil sǎ se relaxeze si
apreciazǎ orice activitate ca fiind incomodǎ, are sentimente difuze de ingrijorare care pot ajunge
la episoade caracterizate prin ruminatii anxioase ( I. Holdevici, 2005).

Teama este o reactie emotionalǎ cu caracter adaptativ deoarece atunci cand individul se
simte amenintat se mobilizeazǎ luandu-si mǎsuri de protectie. Asadar frica, in doze moderate,
este constructivǎ, pe cand temerile irationale sunt distructive si apar atunci cand subiectul se
comportǎ inadecvat in fata unor situatii care nu prezintǎ pericol. in momentul  in care teama
capǎtǎ o intensitate mare si predominǎ o perioadǎ lungǎ de timp ea devine o problemǎ care,
pentru a fi rezolvatǎ, necesitǎ interventie terapeuticǎ. Pacientul care solicitǎ  psihoterapie este
rugat sǎ se prezinte sumar si sǎ relateze pe scurt probleme care il afecteazǎ. Dupǎ realizarea
acestui scurt interviu clinic, clientul este invitat sǎ se opreascǎ asupra unei singure probleme
despre care a vorbit. Se presupune cǎ pacientul intervievat este toxicoman (heroinoman) aflat in
prima curǎ de dezintoxicare intr-un centru de specialitate. Frica sa principalǎ este faptul cǎ atunci
cand va fi externat se va reapuca de consumul de droguri, va recidiva. In aceastǎ situatie
terapeutul formalizeazǎ problema in termenii modelului ABC in care, spre exemplu, clientul este
anxios (C) gandindu-se la externare (A) pentru cǎ el crede cǎ se va reapuca de consum, cǎ va fi
marginalizat (B). Terapeutul insistǎ asupra faptului cǎ anxietatea este generatǎ de interpretarea
gresitǎ a reactiilor celorlalti fatǎ de el, dar si de faptul cǎ se autoevalueazǎ negativ. Se stabilesc si
se negociazǎ obiectivele terapiei, se cade de acord si asupra sarcinilor (temele pentru acasǎ) care
pot consta in completarea unui jurnal, strangerea de do, monitorizarea emotiilor, a
comportamentelor, a gandurilor negative.

Se negociazǎ si numǎrul de sedinte, durata unei sedinte, frecventa si continutul lor.

Relatia terapeuticǎ trebuie sǎ fie empaticǎ, dar trebuie sǎ se tinǎ seama de faptul cǎ fiind o terapie
cognitiv-comportamentalǎ, psihoterapeutul are un rol activ in desfǎsurarea terapiei. Urmeazǎ o
evaluare mai aprofundatǎ, se analizeazǎ consecintele emotionale si comportamentale care apar in
urma evenimentului activator extern, se identificǎ clar starea afectivǎ si reactiile fiziologice trǎite
de client precizandu-se si intensitatea lor pe o scalǎ gradatǎ de la 0-l0. Cu cat reactiile emotionale
sunt mai ample, cu atat consecintele in comportamental sunt si ele mai mari si dureazǎ mai mult.

In continuare trebuie realizatǎ distinctia intre un eveniment activator (A) care poate fi o
situatie externǎ, o convingere pe care pacientul o considerǎ un adevǎr de necontestat si unul cu
caracter anticipativ. De asemenea trebuie sǎ se detalieze gandurile si convingerile irationale (B)
care pot fi de douǎ feluri: inferente si evaluǎri. Inferentele reprezintǎ ipoteze referitoare la
consecintele unor evenimente si sunt sub forma “dacǎ, atunci”. Evaluǎrile sunt elemente ce
contribuie la aparitia consecintelor negative C. Evaluǎrile negative sau nerealiste reprezintǎ si
dramatizǎri ale unor evenimente de viatǎ si se pot referi la propria persoanǎ, la comportamentul
altora, la situatii externe sau la faptul cǎ ceilalti il vor evalua pe subiectul in cauzǎ.

Terapeutul evitǎ sǎ dea sfaturi clientului, cǎutand sǎ-l ghideze pe acesta sǎ-si rezolve
singur problemele. Se utilizeazǎ tehnicile specifice terapiei cognitiv-comportamentale in
vindecarea anxietǎtii, tehnica dialogului socratic si contraargumentarea, prin intermediul lor
clientul va testa veridicitatea gandurilor si convingerilor negative pe care le va inlocui ulterior cu
altele mai realiste. Pentru a creste forta contraargumentǎrii, terapeutul va folosi urmǎtoarele
strategii de interventie:  

-                      identificarea unor do care sǎ infirme faptul cǎ aceste ganduri si convingeri negative sunt
adevǎrate; clientul este solicitat sǎ gǎseascǎ o alternativǎ la concluzia pe care a tras-o si apoi sǎ e
intre ele dole care vin in sprijinul primei concluzii si pe cele care vin in sprijinul concluziei
alternative;

-                      gǎsirea unui numǎr cat  mai mare de do posibile pentru un eveniment, demonstrand

astfel cǎ oricare dintre explicatiile respective poate fi adevǎratǎ;

-                      monitorizarea acelor situatii cand lucrurile au mers bine, pentru a combate tendinta
clientului de a se concentra exagerat asupra negativului.

Pentru combaterea evaluǎrilor negative terapeutul se foloseste in continuare de modelul

ABC, convingandu-l pe client cǎ afirmatiile din coloana A au un caracter discutabil,
determinandu-l sǎ adopte convingeri mai realiste. Uneori, clientului i se cere sǎ memoreze o listǎ
de convingeri realiste alternative rezultate in urma discutiilor terapeutice. Se dau teme pentru
acasǎ care de cele mai multe ori reprezintǎ sarcini de expunere in cadrul cǎrora se exerseazǎ
confruntarea cu situatia anxiogenǎ, in imaginar si/sau in real.

In incheierea terapiei obiectivul principal se referǎ la dirijarea clientului spre a obtine

autonomie, autocontrol, independentǎ; el trebuie sǎ poatǎ fi apt de a transpune in practicǎ noile
convingeri mai realiste care au fost lucrate in timpul terapiei. Terapeutul il orienteazǎ pe client sǎ
identifice convingerile autoblocante, el trebuind sǎ depǎseascǎ rezistenta scǎzutǎ la frustratie. In
cele din urmǎ, clientul si terapeutul discutǎ despre convingerile negative legate de anxietatea care
apare la ideea incheierii terapiei. Pentru inlǎturarea si modificarea acestora se foloseste
desensibilizarea in imaginativ sau in real, modelul ABC, dialogul socratic.

Terapia nu trebuie sǎ se termine brusc deoarece clientul se poate simti abandonat sau
chiar trǎdat. Cu ajutorul metodelor terapiei cognitiv-comportamentale clientul va intelege faptul
cǎ nu mai este o persoanǎ dependentǎ si cǎ si-a dezvoltat abilitǎti de dezvoltare de probleme.
Teama cea mai frecventǎ a pacientilor este aceea cǎ ei nu vor fi in stare sǎ aplice in mod
independent ceea ce au invǎtat si de asemenea, sunt ingrijorati de pierderea suportului emotional
dobandit in urma relatiei cu terapeutul. O altǎ modalitate prin care terapeutul il poate convinge
pe client cǎ se poate descurca singur este evidentierea succeselor trecute obtinute de pacient pe
parcursul vietii. Incheierea terapiei se poate face prin stabilirea unei date precise sau prin
reducerea frecventei sedintelor. Terapeutul are sarcina de a pregǎti clientul pentru viitor lucrand
cu acesta asupra unor potentiale dificultǎti.

Pe parcursul terapiei, specialistul se foloseste de strategii verbale, de tip imaginativ sau

de strategii comportamentale. Strategiile verbale cele mai frecvent utilizate sunt:

-  intrebari cu caracter terapeutic, cu ajutorul cǎrora clientul este ghidat sǎ descopere singur
variante alternative realiste la gandurile negative;

- utilizarea analogiilor il ajutǎ pe client sǎ vadǎ lucrurile intr-o manierǎ mai realistǎ;

- umorul – terapeutul exagereazǎ cele spuse de client astfel incat sǎ-l aducǎ de limita ridicolului,
insǎ fǎrǎ a-l ironiza pe client ca persoanǎ;

- observarea comportamentului altor persoane – il ajutǎ pe client sǎ vadǎ cǎ si alte persoane trec
prin situatii similare, insǎ nu trǎiesc acelasi sentiment de disconfort;

- inversarea rolurilor – terapeutul joacǎ rolul clientului, iar clientul rolul terapeutului, astfel incat
pacientul realizeazǎ care sunt disfunctionalitǎtile gandirii sale, aducand in acelasi timp si solutii
realiste;

- utilizarea autosugestiilor pozitive – acestea invǎtate in cadrul jocului de rol si al

antrenamentului mental.

Strategiile de tip imaginativ il ajutǎ pe client sǎ se confrunte cu situatiile generatoare de

anxietate si sǎ gǎseascǎ solutii alternative la gandurile si convingerile disfunctionale apǎrute in
acele situatii. Existǎ trei tehnici specifice acestei strategii: generarea unor solutii alternative la
gandurile si convingerile negative, antrenarea mentalǎ a gandurilor si convingerilor alternative
rationale si tehnica distragerii.

Strategiile comportamentale constau in punerea in practicǎ a anumitor modele de comportament

care sǎ contracareze stilul de gandire negativǎ. Acestea se realizeazǎ prin intermediul sarcinilor
de expunere in cadrul temelor pentru acasǎ.

Alte materiale medicale despre: Dependente

 Смотри! Легальный способ не платить за электричество! Достаточно просто...

Я не плачу за свет ни рубля! Просто воткнул в розетку обычную... Народ

смекалка как платить за свет в 2 раза меньше! Смотри! Приклей на счётчик и не плати за св
Легально 100%, ни как не подкопаться.

Как платить за свет в 2 раза меньше? Читай пока не удалили! 900% creșt

pune Adnow în topul listei Pulpa acestui fruct va înlocui pasta de dinți și îți va albi dinții într-o să

Adnow domină recomandarea conținutului cu inovații masive

Ce este Art Terapia

Art-terapia reprezinta folosirea  terapeutica a creatiei artistice pentru imbunatatirea starii emotionale
a persoanelor care au diferite dificultati de viata sau a celor care isi doresc dezvotarea personala.

Atelierele de art -terapie propun un loc de exprimare libera si creativa a emotiilor, ideilor,
frustrarilor, anxietatilor , in forme si culori, un suport si o insotire in evolutia ficaruia de catre un
psihoterapeut specializat care asigura un cadru protector,  bazat pe incredere.
 Art-terapia foloseste tehnici creative precum desenul, pictura, modelajul, teatrul, dansul, muzica sau
marionetele, pentru a  ajuta fiecare persoana sa se inteleaga pe sine, sa se elibereze de anxietatile
acumulate, de tensiuni si sa faciliteze comunicarea si relationarea.

Ideea de baza in art-terapie este aceea ca procesul creativ ajuta oamenii  in dezvoltarea abilitatilor
personale si interpersonale (comunicare,relationare,inteligenta emotionala), in cresterea stimei de
sine si a autoconstientizarii, in gestionarea comportamentului si reducerea stresului, in dezvoltarea
capacitatilor cognitive prin stimularea atentiei, imaginatiei si a gandirii; toate acestea desfasurandu-se
in atelierul de art-terapie sub indrumare unui psihoterapeut ce coordoneaza intreaga activitate.

Ludoterapia (terapia prin joc)

20 Februarie 2017
Comunicare copii,Emotiile copiilor,Ludoterapia,Terapia prin joc,Exprimarea emotiilor la copii

SHARE

FacebookGoogle+EmailPrint

Ludoterapia este o metoda de tratare a bolilor mintale cu ajutorul jocului. Ea se mai

numeste si terapie prin joc. In epoca moderna ludoterapia este principalul mijloc
terapuetic folosit in tratarea problemelor emotionale la copii. Jocul este fundamental in viata
copiilor.
COMUNICAREA CU COPILUL
 Dezvoltare si comportament
 Emotiile copiilor
 Educarea copiilor
 Inteligenta copii
 Educatie fara violenta
INVATAM SA FIM PARINTI
 Cum sa cresti ca parinte
 Familia ta
 Pentru tata
 Sentimente
PENTRU PARINTI
 Alimentatie sanatoasa
 Noutati pentru sanatate
 Educatia in care credem
 Vacante, concedii
 Noi, Comunitatea Copilul.ro
FAMILIE
 Cuplul in contextul familiei
 Economii
 Planuri financiare copii
 Casa si gradina
Este un instrument de comunicare adecvat pentru orice varsta. Jocul si joaca sunt de
obicei considerate ca facand parte din contextul social sau individual in care traieste
copilul. Daca pana acum avea rolul de intretine, amuza si de a contribui la dezvoltarea
copilului, medicii sustin ca acesta este un instrument terapeutic valoros.

In ce situatii este utila ludoterapia?

Exista mai multe afectiuni si probleme in care terapia prin joc sau ludoterapia poate fi
folosita pentru ca micutul tau sa le poata depasi. Ludoterapia poate fi de folos pentru
copii care:

• se confrunta cu separarea de un parinte, cu divortul sau conflictul dintre parinti;

• au fost traumatizati sau abuzati (sexual, fizic sau emotional);
• se aplica si la cei care au fost martori ai violentei domestice sau ai unor acte de
cruzime;
• sunt adoptati sau stau in centre de plasament;
• se confrunta cu moartea unui parinte sau a unei persoane dragi ori cu imbolnavirea
cuiva;
• au fost bolnavi si spitalizati perioade lungi de timp;
• sufera de ADHD;
• au trecut prin calamitati naturale sau accidente severe.
Cum ajuta ludoterapia copiii cu probleme?
Psihologii au profitat de joc pentru a crea un canal de comunicare cu copiii. Prin
intermediul jocului copiii exprima sentimente, trairi si emotii pe care de multe ori nu le
pot verbaliza. De asemenea, el este folosit si ca metoda de diagnosticare a celor mai
frecvente boli mintale la copii.

Terapia prin joc sau ludoterapia este un tratament psihoterapeutic dezvoltat pentru a
ajuta copiii cu varsta cuprinsa intre 3 si 12 ani. Aceasta este pusa in practica de un
psihoterapeut specializat in ludoterapie. El lucreaza de obicei cu copiii prin intermediul
jocului in vederea explorarii si rezolvarii problemelor emotionale cu care se confrunta.

Initial, specialistul invita copilul la joaca fara o directie anume. Consultatia are loc intr-o
incapere speciala numita camera de joaca. El are voie sa se joace cum doreste atata
timp cat nu se raneste sau nu ii raneste pe ceilalti.

Pe masura ce tratamentul progreseaza, specialistul incepe sa dea indicatii specifice si

sa il incurajeze pe copil sa se joace cu anumite jucarii. De asemenea, il va implica si in
activitati specifice care sa tinteasca domeniile de conflict ale copilului, pentru a depista
problema.
Ludoterapia poate ajuta copii in urmatoarele moduri:
• faciliteaza depasirea experientelor traumatice stresante din trecut;
• permite exprimarea sentimentelor, trairilor, grijilor;
• incurajeaza dezvoltarea unor ganduri si idei sau sentimente noi;
• permite dezvoltarea capacitatii copilului de a lua decizii corecte in diverse situatii;
• permite depasirea barierelor de comunicare;
• incurajeaza modalitati noi de gandire si comportament etc.
Care sunt beneficiile ludoterapiei?
Terapia prin joc are meritul de a asigura un spatiu - atat locativ, cat si emotional - sigur
si confortabil pentru copii. Jocul este o activitate familiara copiilor si ii face sa se simta
relaxati in timpul unei astfel de sedinte.

Alte beneficii mai pot fi:

• reducerea anxietatatii;
• asigurarea unui spatiu sigur si familiar pentru exprimarea sentimentelor;
• facilitarea exprimarii sentimentelor si emotiilor in moduri originale si creative;
• ajuta la explorarea si practicarea anumitor tactici sociale;
• contribuie la dezvoltarea concentrarii;
• incurajeaza si consolideaza increderea in sine si un simt al competentei;
• dezvolta increderea in ceilalti;
• incurajeaza creativitatea si joaca;
• creste gradul de intelegere si constientizare a unor probleme.
Ludoterapia individuala si colectiva
Acest tip de terapie poate fi facut individual sau in grup, cu mai multi copii. Atunci cand
se alege varianta individuala in camera de joaca sunt prezenti doar terapeutul si copilul.
Totusi, multi specialisti recomanda integrarea copilului intr-un grup care este supus
ludoterapiei. Copilul are mai mult de beneficiat in acest fel. Isi dezvolta abilitati sociale si
are ocazia sa isi faca prieteni.
In plus, micutul are sansa de a lucra in echipa, de a-si dezvolta comunicarea si
capacitatea de a-i asculta pe ceilalti. El are sansa de a interactiona si colabora cu alti
copii in vederea indeplinirii anumitor sarcini. Se poate simti confortabil si in siguranta
daca vede ca sunt de fata si alti copii. Tehnicile colective presupun implicarea copiilor in
spectacole, sporturi sau psihodrame.

Pentru mai multe articole interesante, urmareste-ne pe pagina de Facebook Copilul.ro

SHARE
 FacebookGoogle+Emai Ce presupune terapia prin joc
(ludoterapia)

S-a considerat dintotdeauna că jocul poate fi folosit pentru copii cu scopul de a a-i încadra în activităţi, de a-i
învăţa, de a-i linişti, de a le reduce stările de anxietate şi  pentru a le consolida încrederea şi stima de sine.
Copiii foarte mici se exprimă mai bine prin joc, mai ales dacă vocabularul lor nu este destul de dezvoltat
pentru a susţine o conversaţie. Iar pentru psihologi joaca reprezintă o modalitate indirectă de a prelucra

percepţiile, cogniția  şi comportamentul copiilor.

Jocul este incredibil de important pentru dezvoltarea unui copil. – ajută la conturarea proceselor cheie sociale,
creative, lingvistice, emoţionale, cognitive, şi fizice. Prin urmare, terapia prin joc îi ajută pe copii în mai multe
moduri, dar aceasta va depinde în mare măsură de nevoile individuale ale fiecărui copil. Abordarea este în mod
deosebit importantă pentru copiii care se exprimă cu dificultate, cu toate că, în mod general, terapia prin joc îi
ajută pe toţi copii indiferent de abilităţi, cultură sau gen. Ea oferă copiilor un spaţiu sigur şi comfortabil în care
pot fi ei înşişi şi au suportul emoţional pentru aşi exprima sentimentele în voie.
Să te joci cu un copil mic este esenţial pentru ca acesta să se simtă în siguranţă şi pentru a se ataşa de tine.
Acasă, părinţii care se joacă cu copiii lor dezamorsează conflictele şi situaţiile tensionate.  Jocul este
modalitatea naturală a copilului de a-şi reveni din agitaţiile emoţionale zilnice. Această activitate vine în
ajutorul părinţilor pentru a construi relaţii puternice şi sigure cu copiii.  Este indicat ca părinţii să lase copilul
să-şi manifeste iniţiativa. Dacă copiii  sunt uşor de distras, cel mai bine ar fi de a-i încadra în jocuri narative cu
păpuşi sau figurine cu animale. Copilului trebuie să i se permită  să spună el ceea ce  vrea să facă, să fie
entuziasmat şi mai puţin îngrijorat de faptul dacă face pe plac psihologului sau părinților.
În cadrul jocului se folosesc o varietate de materiale – mici figurine şi animale, cărţi şi obiecte de artă şi
artizanat, precum și alte obiecte căror li se poate oferi un rol în cadrul jocului.  Terapeutul îi va ajuta pe copii
să-şi exprime gândurile şi sentimentele dificile prin metaforele jocului. Aceasta presupune ca
psihologul/terapeutul să folosească tehnici care vor ajuta copilul să conştientizeze ceea ce simte şi să
primească oportunităţi de a se exprima.
AUGUST 30, 2017 /
 Recomandă acest articol











Articole recente

 Specificul elaborării programelor de intervenție în autism

 Sugestii pentru o interacțiune corectă cu un copil cu autism

 Cum putem ajuta copiii prin intermediul art-terapiei

Pagina pe facebook

lPrint

Daniela Ganciu

Pasionata de cuvinte cu sens, puse in forme si ambalaje practice si utile pentru orice
mamica sau viitor parinte. Intotdeauna scriu cu gandul ca articolul va deveni un ghid, un
prieten, un ajutor pentru cititorii mei.

Citeste si despre:
Ce ii poti spune unui copil anxios pentru a-l calma?
Violenta in familie face anual peste 8000 de victime

11 activitati simple din care copiii invata despre emotii

Bataia lasa urme grave asupra copiilor

Scoala si anxietatea de separare: cum sa ii faci fata

Teama de serbare: cum il ajuti pe copil sa isi inteleaga si sa isi exprime emotiile?

Bomba: Stefan Banica Jr si Lavinia Parva s-au casatorit. Uite in ce loc secret a avut loc
nunta

Bradul de Craciun - bucurie, dar si p