Psihoterapie experientiala

Psihoterapia experientiala se constituie intr-o paradigma a restructurarii si dezvoltarii personale,

ca o cale de redobandire si pastrare a sanatatii psihice.
Modalitatea de abordare este holista si obiectivul sau este autodezvoltarea, autotransformarea
sanogena si autocreatia.
Psihoterapia experientiala pune accent pe trairea si devenirea fiintei umane, proces in care
fiecare trebuie sa se implice constient.
Principiul sau de baza este trairea emotiei si a experientei "aici si acum", ceea ce ii permite
persoanei constientizarea propriei gandiri.
Terapeutul experientialist accepta neconditionat experienta, valorile clientului si incarcatura lui
emotionala.
Demersul terapeutic isi propune sa ajute persoana sa obtina autonomia, sa se accepte asa cum
este, sa-si afirme identitatea unica in confruntarea cu ceilalti, cu familia.
Psihoterapia experientiala ajuta clientul sa se deblocheze si sa-si foloseasca cretiv propriile
resurse, intr-un proces de evolutie constient, bazat pe libertatea alegerilor si pe asumarea
responsabilitatilor.
Fiecare om este unic si dispune de un potential latent ce se cere valorificat, iar boala psihica
poate fi privita drept o expresie a scaderii potentialului uman, prin deblocarea posibilitatilor sale de
manifestare.
Terapia nu are rolul de a modifica clientul, ci de a-i crea situatii experientiale prin care aceasta
sa-si descopere propriile disponibilitati si sa le puna in actiune in scopul dezvoltarii propriei persoane
Terapia experiențială este o abordare psihoterapeutică care cuprinde metode și tehnici creative
și dinamice ce au ca scop să recreeze experiențe care permit emoțiilor, credințelor și trăirilor
neconștientizate să fie conștientizate și înțelese.
Exemplu de metode experiențiale: terapia Gestalt, terapia prin artă, terapia prin mișcare și
terapiile centrate pe corp, psihodrama, terapia prin muzică și unele terapii cognitive comportamentate,
cum sunt terapia DBT și ACT.
Exemplu de tehnici: jocul de rol, scaunul gol, desenul, imageria, muzica, metafora.
Așadar, terapia experiențială nu este doar o singură formă de terapie ci mai multe metode  și
intervenții psihoterapeutice care se focusează pe implicarea conștientă în experiențe ghidate și create în
cabinetul de psihoterapie, pe procesarea emoțiilor, interacțiunea cu ceilalți, creativitate și reflecție
asupra experienței. Acest gen de abordare atinge zone ale psihicului mai puțin accesibile doar prin
terapia vorbită.
Practic, terapia experiențială ajută la a deveni mai conștient de reprezentarea internă a lumii.
Cum simți, cum trăiești emoțiile, ce se întâmplă cu respirația într-un anumit moment al experienței, ce
gândești și ce nevoie ai și relația cu corpul tău.
Conștientizările ce apar în urma experienței îi permit individului să învețe despre propria natură,
despre propriile nevoie și despre metode potrivite sieși pentru dezvoltare și schimbare.
Terapia experiențială este folosită în tratamentul traumei, a tulburărilor alimentare și de
comportament, în gestionarea furiei, în experiențele de pierdere a unei persoane și în adicții.
Este adesea folosită în combinație cu alte tehnici și metode dar și în mod independent.
Terapia psihodinamică
Termenul „terapie psihodinamică” poate fi găsit în interacțiunea dintre conștient și inconștient.
Unele dintre simptomele și cauzele disconfortului nu sunt la suprafață, ci la un nivel mai profund.
După cum sugerează și numele, accentul este pus pe mișcare sau fluctuație. Acest lucru indică
faptul că oamenii, în lupta lor pentru a-și atinge obiectivele, se află între tensiuni: mulțumire și
nemulțumire sau autonomie și dependență, printre alte perechi opuse.
Terapia psihodinamică constă într-un set de teorii, ai căror referenți cei mai cunoscuți sunt
Freud, Erikson și Jung. Unele dintre ideile sale centrale sunt următoarele:
Existența inconștientului: există conținuturi și procese pe care nu le putem accesa cu ușurință,
care sunt latente și care ne influențează viața.
Conflicte psihice: apar din frici, dorințe, fantezii, printre altele. În fața acestora, apar adesea
mecanisme de apărare, precum represiunea.
Experiența din copilărie: multe învățături și conflicte își au originea în copilărie. Personalitatea
este modelată prin influențare.
Relația dintre analist și consultant: conceptele de transfer și contratransfer sunt cheie pentru a
exemplifica ceea ce se întâmplă. Au fost identificate tipare și relații care pun în lumină experiențe
trecute. Anumite aspecte ale relațiilor sau modelelor anterioare apar în relația actuală.
Simptomele sunt soluții de compromis: adică un acord între ceea ce vrem și ceea ce putem face.
Terapiile psihodinamice să se concentreze asupra dezvăluirii conflictelor inconștiente care
determină problemele curente ale clientului prin rezolvarea lor. Deoarece aceste intervenții împărtășesc
în mare parte baza teoretică a psihanalizei clasice, același lucru se aplică și tehnicilor și metodelor.
Astfel, ele sunt adesea folosite tehnicile caracteristice, cum ar fi asocierea liberă , analiza
visurilor, identificarea și dezactivarea mecanismelor de apărare și interpretarea transferului și a
contratransferului.
În funcție de intervenția de care vorbim și chiar de terapeutul specific, tehnicile vor avea un
caracter mai mult sau mai puțin eclectic; Este important să rețineți că mulți terapeuți psihodinamici
folosesc în zilele noastre tehnici dezvoltate în cadrul altor orientări teoretice, cum ar fi expoziția sau
scaunul gol.
Atitudinea terapeutului psihodinamic tinde să fie mai puțin rigidă decât cea a psihanaliticii. Deși
în multe cazuri regula de abstinență este pusă în aplicare , modernizarea propunerilor de psihanaliză a
dus la o relaxare generală a relației terapeutice în cadrul terapiilor psihodinamice.
 Psihoterapia cognitiv comportamentala (TCC) este o forma de psihoterapie, orientata spre
identificarea problemelor clientului cu scopul solutionarii acestora folosind tehnici si strategii specifice
cognitiv comportamentale.
Terapia cognitiv comportamentala se centreaza pe studierea relatiei dintre ganduri, emotii si
comportamente. Conceptul care sta la baza terapiei cognitiv comportamentale este ca gandurile noastre
despre o anumita situatie ne afecteza felul in care ne simtim emotional si fizic. Oamenii acorda
semnificatii evenimentelor care se intampla in jurul lor. Aceste semnificatii nu sunt intotdeauna precise,
conforme cu realitatea sau de ajutor. Ca urmare, gandurile negative si fara legatura cu realitatea conduc
de multe ori la emotii, atitudini si comportamente dezadaptative, care ne afecteaza viata de familie,
relatiile sociale sau profesionale. De exemplu: evitarea situatiilor care ar putea declansa frica, ne
intaresc gandirea negativa de fiecare data cand experimentam aceeasi problema, conducand la stres,
anxietate si / sau depresie, formand un cerc vicios.
Terapia cognitiv comportamentala ajuta oamenii sa-si identifice gandurile dureroase si sa
evalueze cat de reale sunt aceste ganduri. Apoi ii invata sa-si modifice gandirea distorsionata inlocuind-
o cu un model rational. Cand gandesc mai realist, oamenii se simt mai bine. Terapia pune accentul in
mod constant asupra rezolvarii problemelor clientului si a initierii schimbarilor comportamentale.
Terapia cognitiv comportamentala este potrivita pentru persoanele de toate varstele.
Terapia cognitiv comportamentala are ca scop sa-i invete pe clienti sa devina propriul lor
terapeut, ajutandu-i sa inteleaga modul lor actual de gandire si comportament. Clientii lucreaza
impreuna cu psihoterapeutul de-a lungul terapiei invatand sa foloseasca tehnici si strategii specifice,
pentru a schimba modelele lor cognitive si comportamentale disfunctionale. Elementele-cheie ale
terapiei cognitiv comportamentale se refera la dezvoltarea unui mediu terapeutic de siguranta,
confidentialite, sinceritate, acceptare si orientarea structurata spre problemele clientului.
Element-cheie pentru dezvoltarea mediului terapeutic :
- stabilirea unei relatii terapeutice colaborative in care terapeutul si clientul lucreaza impreuna,
ca o echipa pentru a identifica gandurile si comportamentele disfunctionale ale clientului, pentru a le
testa validitatea si pentru a le revizui, daca este necesar. Obiectivul principal al acestui proces de
colaborare este de a ajuta clientul sa-si defineasca in mod eficient problemele si sa dobandeasca
abilitati in gestionarea acestora.
Elemente-cheie pentru structurarea terapiei :
 stabilirea de comun acord a obiectivelor - aceste obiective se doresc a fi : specifice,
masurabile, realizabile, realiste si incadrate intr-o perioada de timp estimat, planificat
 stabilirea unei agende la fiecare inceput de sesiune - in cadrul acestei agende clientul
asistat de psishoterapeut va selecta elementele care sa conduca la o activitate terapeutica
productiva din acea sesiune
 "temele pentru acasa" primite de catre client de la psihoterapeut - sunt acele activitati
care au ca scop extinderea efortului clientului dincolo de limitele sesiunii de psihoterapie
tintind consolidarea conceptelor invatate deja
 feedback-ul si monitorizarea continua a schimbarilor resimtite de client si de
psihoterapeut cu privire la progresele terapiei.
Terapia cognitiv-comportamentala este o abordare terapeutica eficienta pentru urmatoarele
probleme de natura psihologica si psihiatrica :
 fizice : oboseala cronica, palpitatii, constipatie, pierderea apetitului, slabire / ingrasare
rapida, dureri nejustificate, ciclu menstrual neregulat, pierderea apetitului sexual,
tulburari de dinamica sexuala etc.
 emotionale : tristete, anxietate, depresie, vina, modificari ale dispozitiei, tulburare
bipolara, neputinta, disperare, lipsa raspunsului emotional etc.
 psihologice : autocritica, autoinvinovatire, pesimism, lipsa concentrarii, ganduri de
suicid, frici nerealiste sau excesive, iritabilitate, furie, indecizie, confuzie, tulburari de
somn, visuri intense cu puternic impact emotional etc.
 comportamentale : atacuri de panica, tulburare obsesiv-compulsiva, anorexia, bulimia,
izolarea de ceilalti, pierderea interesului pentru imaginea personala, dependenta de tutun,
dependenta alimentara, consumul excesiv de alcool sau consumul de droguri etc.
 Psihoterapia centrată pe relaxare
Hipocrate a susținut în mod obișnuit odihna și a înțeles importanța relaxării pentru sănătatea
mentală și fizică. Acum 2.500 de ani mai târziu, afecțiunile cronice legate de stres sunt comune și
nevoia de relaxare crește.
Listată ca strategie axată pe psihologie de către Departamentul de Sănătate din Australia, terapia
de relaxare reduce suferința psihologică, tensiunea fizică și stările ridicate de excitare. Determină
răspunsul de relaxare în care tensiunea arterială, ritmul cardiac și procesele fiziologice revin la un nivel
mai homeostatic. Tehnicile de relaxare sunt bazate pe dovezi, non-farmacologice, non-invazive și
rentabile.
Majoritatea pacienților suferă de suferință și prezintă în mod obișnuit durere, anxietate,
depresie, tulburări de somn sau inflamație. Terapia de relaxare reduce impactul stărilor legate de stres și
încurajează echilibrul fiziologic și psihologic. Relaxarea regulată poate întârzia debutul și progresia
bolii, poate reduce durata bolii și poate grăbi revenirea la o sănătate mai bună. Terapia de relaxare
completează și funcționează bine cu alte intervenții medicale și farmaceutice.
Practicarea regulată a tehnicilor simple de relaxare permite pacienților să experimenteze mai
puțină durere, tulburări de dispoziție, tulburări de somn și stări inflamatorii. Cercetările în
psihoneuroimunologie (PNI) arată legături cauzale între stres, inflamație și boală și demonstrează
modul în care terapia de relaxare scade excitarea simpatică și îmbunătățește răspunsurile parasimpatice
pentru a reduce afecțiunile cronice. Important, învățarea cum să se relaxeze oferă pacienților o abilitate
eficientă de a face față și un control mai mare asupra sănătății și bunăstării lor.
Tehnicile de relaxare sunt o modalitate excelentă de a ajuta la gestionarea stresului. Relaxarea
nu înseamnă doar liniște sufletească sau bucurie de un hobby. Este un proces care scade efectele
stresului asupra minții și corpului tău. Tehnicile de relaxare te pot ajuta să faci față stresului cotidian. Și
aceste tehnici pot ajuta la stresul pe termen lung sau stresul legat de diverse probleme de sănătate, cum
ar fi bolile de inimă și durerea.

Indiferent dacă stresul scapă de sub control sau dacă l-ai îmblânzit deja, poți beneficia de
învățarea tehnicilor de relaxare. Învățarea tehnicilor de relaxare de bază este ușoară. Tehnicile de
relaxare sunt adesea gratuite sau cu costuri reduse, prezintă un risc mic și pot fi făcute aproape oriunde.
Practicarea tehnicilor de relaxare poate avea multe beneficii, cum ar fi:
 Încetinirea ritmului cardiac
 Scăderea tensiunii arteriale
 Încetinirea ritmului respirator
 Îmbunătățirea digestiei
 Controlul nivelului de zahăr din sânge
 Reducerea activității hormonilor de stres
 Creșterea fluxului sanguin către mușchii majori
 Reducerea tensiunii musculare și a durerii cronice
 Îmbunătățirea concentrării și a dispoziției
 Îmbunătățirea calității somnului
 Reducerea oboselii
 Reducerea furiei și a frustrării
 Creșterea încrederii în rezolvarea problemelor
Pentru a obține cele mai multe beneficii, utilizați tehnici de relaxare împreună cu alte metode de
coping pozitive, cum ar fi:
 Gândind pozitiv
 Găsirea umorului
 Rezolvarea problemelor
 Gestionarea timpului și a priorităților
 Facand exercitii fizice regulat
 Mâncând o dietă sănătoasă
 A dormi destul
  Petrecând timp afară

Tipuri de tehnici de relaxare

Furnizorii de asistență medicală, cum ar fi specialiștii în sănătate complementară și integrativă
și furnizorii de sănătate mintală, pot preda multe tehnici de relaxare. Dar poți învăța și singuri câteva
tehnici de relaxare.
În general, tehnicile de relaxare presupun reorientarea atenției pe ceva calmant și creșterea
conștientizării corpului. Nu contează ce tehnică de relaxare alegi. Ceea ce contează este că încerci să
practici relaxarea în mod regulat pentru a-i culege beneficiile.

Tipurile de tehnici de relaxare includ:

Relaxare autogenă. Autogen înseamnă ceva care vine din interiorul tău. În această tehnică de
relaxare, utilizați atât imaginile vizuale, cât și conștientizarea corpului pentru a reduce stresul.
Repeți cuvinte sau sugestii în minte care te pot ajuta să te relaxezi și să reducă tensiunea
musculară. De exemplu, vă puteți imagina un cadru liniștit. Apoi vă puteți concentra pe relaxarea
respirației, încetinirea ritmului cardiac sau simțirea diferitelor senzații fizice, cum ar fi relaxarea
fiecărui braț sau picior unul câte unul.
Relaxare musculară progresivă. În această tehnică de relaxare, te concentrezi pe tensionarea lent
și apoi relaxarea fiecărui grup muscular.
Acest lucru vă poate ajuta să vă concentrați asupra diferenței dintre tensiunea musculară și
relaxare. Poți deveni mai conștient de senzațiile fizice.
Într-o metodă de relaxare musculară progresivă, începi prin a încorda și relaxa mușchii
degetelor de la picioare și mergând progresiv până la gât și cap. Cel mai bine se face acest lucru într-o
zonă liniștită, fără întreruperi. De asemenea, puteți începe cu capul și gâtul și puteți lucra până la
degetele de la picioare. Încordați-vă mușchii timp de aproximativ cinci secunde, apoi relaxați-vă timp
de 30 de secunde și repetați.
Vizualizarea. În această tehnică de relaxare, vă puteți forma imagini mentale pentru a face o
călătorie vizuală într-un loc sau o situație liniștită, liniștitoare.
Pentru a vă relaxa folosind vizualizarea, încercați să includeți cât mai multe simțuri, cum ar fi
mirosul, vederea, sunetul și atingerea. Dacă vă imaginați să vă relaxați la ocean, de exemplu, gândiți-vă
la mirosul de apă sărată, la sunetul valurilor și la căldura soarelui pe corp.
Poate doriți să închideți ochii, să stați într-un loc liniștit, să slăbiți orice îmbrăcăminte strânsă și
să vă concentrați asupra respirației. Încercați să vă concentrați asupra prezentului și gândiți-vă la
gânduri pozitive.

Alte tehnici de relaxare pot include:

 Respirație adâncă
 Masaj
 Meditaţie
 Yoga
 Biofeedback
 Muzică și terapie prin artă
 Aromaterapie
 Hidroterapie
Psihoterapia integrativă
Atunci când vorbim despre practicarea psihoterapiei integrative, conceptul de relație terapeutică
interpersonală și în contact este premisa centrală. Ancheta, armonizarea și implicarea constituie
metodele unei psihoterapii bazate pe relație și orientată spre contact. Definirea celor opt nevoi inerente
unei relații și descrierea atitudinilor terapeutice corespondente. Baza teoretică a psihoterapiei
integrative include conceptele de Stări ale Eului, de transfer, de Sistem de Scenarii, de contact și de
întrerupere a contactului, cât și sensul relațiilor interpersonale.
Termenul „integrativ”, așa cum este folosit în abordarea noastră a psihoterapiei integrative,
îmbracă mai multe semnificații. În principal, se referă la procesul de integrare a personalității, ceea ce
include ajutorul oferit clienților pentru a deveni conștienți și pentru a asimila conținuturile stărilor lor
ale Eului, fragmentate si fixate, într-un Eu neopsihic integrat, în vederea unei dezvoltări de sine care să
reducă nevoia de recurgere la mecanismele de apărare și la scenariul de viață și care să propună o
reangajare în viață, în relații sociale și într-o viață plină de contact. Acest proces presupune crearea
unui întreg: să faci în așa fel încât aspectele Eu-lui pierdute, inconștiente și nerezolvate, să facă parte
dintr-un Sine coeziv. (Erskine&Trautmann, 1993)
richard erskine
„Integrativ” se referă în egală măsură la integrarea teoriei – ansamblul abordărilor terapeutice
afective, cognitive, comportamentale, fiziologice și sistemice. O preocupare centrală, atunci când
vorbim despre psihoterapia integrativă, este să stabilim dacă fiecare dintre aceste domenii – afectiv,
comportamental, cognitiv, fiziologic – este deschis sau închis contactului (intern sau extern) și să
aplicăm metode care să-l potențeze (Erskine, 1975, 1980, 1982a). Conceptele de contact intern și extern
sunt folosite în perspectiva dezvoltării umane, în care fiecare etapă a vieții prezintă sarcini de
dezvoltare cruciale, o sensibilitate unică în relațiile cu celălalt, și ocazii pentru noi achiziții. Termenul
de psihoterapie integrativă, așa cum este folosit în acest articol, cuprinde două semnificații.
Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale funcționării umane:
psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapie familială, terapia Gestalt, terapia corporală
influențată de Reichieni, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria psihanalitică a Sinelui, pe
lângă Analiza Tranzacțională, care reprezintă soclul principal al teoriei și a metodei noastre.
Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării și a comportamentului psihologic
și fiecare dintre ele este pusă în valoare, când este integrată selectiv în celelalte. (Erskine&Moursund).

Contact și relații
Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie
o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este
satisfăcută această nevoie. Punem în mod deosebit accentul pe importanța contactului atunci când
folosim gama de modalități susmenționate. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică o
deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor
care se produc în interiorul individului, și o mișcare spre conștientizarea deplină a evenimentelor
exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele
fac obiectul unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute.
Daca experiența trezirii unei nevoi nu este satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod
cât mai natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de confort datorată unei nevoi
nesatisfăcute.
Aceste „încheieri” artificiale sunt substanța reacțiilor de supraviețuire și a alegerii scenariilor de
viață, susceptibile să se fixeze.
Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor comportamentale devenite obișnuințe, a
inhibițiilor de ordin neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și flexibilitatea, atât
în rezolvarea problemelor cât și în relația cu celălalt.
Fiecare întrerupere defensivă a contactului subminează conștientizarea. (Erskine, 1980;
Erskine&Trautmann, 1993)
De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două
persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu
celălalt, și o recunoaștere autentică a propriului Sine.
Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli teoretice.
Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile
care nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de construcții bine organizate, apt să
informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și
psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989).
Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls (Perls, 1944;
Perls, Hefferline & Goodman, 1951) trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client (1951),
ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul început al vieții și
pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la
Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului
și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) și aplicarea, prin succesorii săi, a
„chestionarului empatic susținut” (Stolorow, Brandschaft & Atwood, 1987, p. 10), teoriile relației
dezvoltate de Stone Center (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), filozofia unei relații Eu- Tu, a
lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori, scriitori și terapeuți, pentru a insista pe
faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt sursa a
ceea ce dă sens și validare Sinelui.
Literatura despre dezvoltarea umană ne cheamă să înțelegem că sentimentul de sine și stima de
sine vin din relațiile-în-contact. Focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de la
fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui Berne (1961) de la Stările Eului (și
mai ales de la Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările
lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum o influență puternică asupra
perspectivei integrative, în principal datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra
nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea
legăturilor fizice precoce care se prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa
tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile
relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg,
1982).
Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra funcționării umane, dar
întotdeauna plecând de la punctul de vedere care spune că relația client/terapeut este crucială.
Conceptele de relație-în-contact, Stări ale Eului, funcție intrapsihică, transfer și tranzacții, nevoi
relaționale și reciprocitate în afecte, proces de dezvoltare și Scenariu de viață sunt în centrul teoriei
noastre integrative. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel încât să stimuleze, în
client, procesul care constă în dezvoltarea și integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale
(Erskine, 1982a).
Procesul numit armonizare este de o importanță primordială și implică nu doar o focalizare pe
gânduri, sentimente, comportamente sau senzații fizice, dar și pe ceea ce Stern a numit (1985) „afectele
vitalității” (p. 156). Scopul nostru este crearea experienței unei conexiuni neîntrerupte cu sentimentele.
Pentru client, dezvoltarea sentimentului de sine și sentimentul de a fi în relație par a fi cruciale în
procesul de integrare și de unificare, mai ales când a avut parte în viața sa de traume specifice, care au
fragmentat Eul și mai ales când anumite aspecte ale Sinelui au fost dezrădăcinate sau negate din cauza
întreruperilor cumulative în relația-în-contact. (Erskine, 1991a, 1993, 1994).
Premisa centrală subînțeleasă practicii psihoterapiei integrative este că integrarea se poate
produce prin intermediul diverselor modalități – afective, comportamentale, cognitive și fiziologice
(Erskine, 1975, 1980) – dar într-o manieră și mai efectivă când există o relație terapeutică
interpersonală, respectuoasă și în contact. (Erskine, 1982a). Ancheta, armonizarea și implicarea sunt
metode orientate pe relație și care facilitează contactul. Diferite publicații au definit și descris metodele
de anchetă, de armonizare și de implicare (Erskine&Trautmann, 1993) aplicate în tratamentul disocierii
(Erskine, 1991a, 1993), al rușinii și al aroganței ipocrite (Erskine, 1994) și au arătat cum pot fi aplicate
prin transcrierea unor secvențe reale de terapie (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine&Moursound, 1988). În
cele ce urmează, trecem în revistă câteva dintre metodele care favorizează relația-în-contact.

Ancheta
Pleacă de la ipoteza că terapeutul nu cunoaște nimic din ceea ce a trăit clientul și că trebuie să
facă un efort neîncetat pentru a înțelege sensul subiectiv al comportamentului clientului și al procesului
său intrapsihic. Procesul de anchetă presupune ca terapeutul să fie deschis spre descoperirea
perspectivei clientului, în timp ce clientul descoperă sentimentul său de sine, prin fiecare întrebare sau
constatare, formulate de către terapeut, care au drept efect, pentru client, creșterea gradului de
conștientizare. Prin explorarea cu respect a experienței fenomenologice a clientului, acesta va deveni
din ce în ce mai conștient de nevoile sale relaționale, de sentimentele și comportamentele sale, în
același timp actuale și arhaice. Afectele, gândurile, fantasmele, credințele Scenariului, mișcările sau
tensiunile corporale, speranțele și amintirile care au fost menținute în afara câmpului conștiinței, prin
lipsa de dialog sau prin refulare, sunt așadar susceptibile de a deveni conștiente. Datorită acestei
clarviziuni crescute și a non-activării defenselor interne, nevoile și sentimentele care poate rămăseseră
fixate sau nerezolvate din cauza trăirilor anterioare, vor putea fi integrate unui Sine mult mai în contact.
Ținem să subliniem că procesul de anchetă este la fel de important, dacă nu mai important,
decât conținutul acesteia. Întrebările terapeutului trebuie să empatizeze cu experiența subiectivă a
clientului, pentru a fi eficiente în descoperirea și revelația fenomenelor interne și în actualizarea
întreruperilor de contact, interne și externe.
Acest tip de anchetă necesită un interes sincer cu privire la experiențele subiective ale clientului
și la modalitatea sa de a le da sens. Procesul operează prin întrebări despre ceea ce simte clientul în
timp ce vorbește, cum trăiește – el și ceilalți (incluzând și psihoterapeutul), și ce înțelesuri desprinde
sau ce concluzii trage din acest lucru. Experiența noastră arată că clienții vor revela fantasme refulate și
dinamici intra-psihice non conștiente, atunci când întrebările sunt puse cu sensibilitate. Acest lucru le
permite, atât clientului cât și terapeutului, să înțeleagă din ce în ce mai bine cine este clientul,
experiențele pe care el/ea le-a trăit și când sau cum a întrerupt contactul.
Ancheta terapeutică în ceea ce privește fricile clientului, anticipările sale, așteptările sale, scoate
la lumină transferul din viața sa actuală, inclusiv în relația terapeutică, în evenimente trăite în trecut, în
defense arhaice și în rupturi relaționale trecute. Transferul, în cadrul acestei perspective integrative,
poate fi văzut astfel:
1. mijloacele prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile sale de dezvoltare care au suferit un
eșec și mecanismele de apărare care au fost create pentru a compensa.
2. rezistența la rememorare și, în mod paradoxal, o punere inconștientă în act a evenimentelor trăite în
copilărie (relația care se repetă).
3. expresia unui conflict intrapsihic și dorința de a ajunge la satisfacerea nevoilor relaționale și la
intimitate în relații (relație care este necesară, din punct de vedere terapeutic).
4. sau expresia căutării psihologice universale constând din organizarea a ceea ce a fost trăit și din
conferirea unui sens.
Această viziune integrativă a transferului este fundamentală pentru a explica transferul atât
asupra relației care se repetă cât și asupra persoanei cu care se repetă (Stern, 1994); ea furnizează baza
care ne permite să recunoaștem și să respectăm faptul ca tranzacțiile pot fi de natură non-transferențială
și că se poate întâmpla ca ele să privească doar relația de acum-și-aici, care se derulează între terapeut
și client. (Erskine, 1991c).
Ancheta poate include o explorare a conflictelor intrapsihice și puneri în act inconștiente ale
trăirilor din copilărie, poate continua cu o serie de întrebări referitoare la trecut, la momentul în care a
avut loc experiența, la natura relațiilor importante în viața persoanei. Prin această anchetă, explorăm
credințele din spatele Scenariului și comportamentele, fantasmele și experiențele care au întărit acest
sistem. (Erskine&Zalcman, 1979). În acord cu starea de bine a clientului, integrăm experiențele
Gestalt-terapiei, contractele de schimbări comportamentale, psihoterapia corporală, psihoterapia
intensivă a stării Eului Părinte, sau o regresie a dezvoltării. (Erskine&Moursund, 1988). Prin
combinarea tehnicilor destinate ameliorării conștiinței de sine și prin întrebările noastre puse cu respect,
experiențele trăite în trecut, care ar fi trebuit evacuate în afara conștiinței, pot fi rememorate în
contextul unei relații terapeutice. Atunci când amintirile, fantasmele sau visele vin în conștient,
întrebările terapeutului pot ținti experiența fenomenologică a clientului, sau se pot întoarce spre
strategiile care l-au făcut pe client să se descurce, cu alte cuvinte, va fi o anchetă despre întreruperile de
contact externe și interne defensive.
Când explorăm procesele defensive, folosim întreruperile de contact externe observabile, ca
fiind reprezentative pentru întreruperile interne de contact.
Întreruperile defensive de contact, arhaice sau fixate – de pildă, introiecțiile și credințele Scenariului –
interferează cu satisfacția nevoilor relaționale actuale și apar și în relația terapeutică.
A fi vulnerabil înseamnă a fi foarte conștient de nevoile tale relaționale și a fi deschis, fără
mecanisme de apărare, la răspunsul altei persoane la aceste nevoi. Întrebările despre punctele
vulnerabile, atât în afara relației terapeutice cât și în interiorul ei, vor dezvălui nevoile relaționale ale
clientului și efectele satisfacerii sau a non-satisfacerii acestor nevoi.
Dialogul terapeutic devine astfel susceptibil de a se centra în mod ciclic pe nivelele
fenomenologic, transferențial sau defensiv ale acestei experiențe. Pentru client, procesul de anchetă nu
este linear, ci se derulează în armonie cu o conștiință internă din ce în ce mai clară dar și cu o conștiință
a sinelui-în-relație.
Scopul vizat de întrebările terapeutice constă, atât pentru client cât și pentru terapeut, în a
descoperi și a deosebi împreună funcțiile proceselor intrapsihice și a dinamicilor defensive. Fiecare
dinamică defensivă are propriile funcții în termeni de identitate, de stabilitate, de continuitate și de
integritate, fiecare având nevoie de un interes deosebit în psihoterapie. Teza noastră este aceea că
armonizarea și implicarea permit clientului să transfere în mod util aceste funcții intrapsihice în sânul
relației cu terapeutul. În cele ce urmează, ne vom referi la clasificările prezentate în Figura 1.
Este esențial ca terapeutul să înțeleagă nevoia unică a fiecărui client, de a avea o persoană
stabilizantă, validantă și restauratoare, care să se ocupe de un anumit număr de funcții ale relației pe
care clientul încearcă să o gestioneze singur. O terapie a relației orientată-spre-contact presupune ca
terapeutul să fie în armonie cu aceste nevoi relaționale, să fie implicat, prin validarea empatică a
sentimentelor și a nevoilor, oferindu-i clientului siguranță și sprijin.
O anchetă pe tema experienței fenomenologice a clientului, îi va ridica acestuia stima de sine,
facilitându-i conștientizarea existenței sentimentelor, fantasmelor, senzațiilor interne și procesului de
gândire, cât și existența întreruperilor contactului. O anchetă răbdătoare, ne-umilitoare, îndreptată spre
dinamicile transferențiale ale clientului va revela, în ceea ce-l privește, semnificația întreruperilor de
contact interne și externe, modul în care persoana își organizează experiența dar și semnificația, atât a
relației care se repetă cât și a celei necesare din punct de vedere terapeutic. Relația necesară din punct
de vedere terapeutic este, pentru client, venirea unei alte persoane, esențială, care să fie capabilă să
răspundă nevoilor relaționale, într-o implicare reciprocă. O anchetă respectuoasă cu privire la procesul
defensiv al clientului, mijloacele sale de a se descurca, vor scoate la iveală integritatea clientului și
stilul său unic de a rezolva rupturile din relație. Acest nivel al anchetei va determina clientul să devină
conștient că există și alte căi pentru a trata ruptura unei relații cât și posibilități noi de rezolvare a
conflictelor interpersonale. O anchetă sensibilă pe subiectul vulnerabilității clientului și pe combinarea
unică a nevoilor relaționale va crește sentimentele propriei valori (cf. Fig. 1). În prezența unui terapeut
care se armonizează, care se implică și care este conștient de propriul Sine, dispus să răspundă acestor
nevoi relaționale, clientul va resimți mai puternic și mai limpede sentimentul Sinelui și al Sinelui-în-
relație. Starea de bine psihologic se ameliorează prin contact, atât interpersonal cât și intrapsihic.

Armonizarea
Armonizarea este un proces dublu: începe prin empatie – adică prin capacitatea de a fi sensibil
la și de a se identifica cu sentimentele, nevoile sau senzațiile celeilalte persoane – și continuă cu
comunicarea acestei sensibilități celeilalte persoane. Armonizarea, mai mult decât o simplă înțelegere
sau decât o introspecție în locul celuilalt, este un mod de a-l simți pe celălalt, kinestezic și emoțional –
de a-i cunoaște ritmul, afectul, experiența, intrând – metaforic- în pielea sa, mergând dincolo de
empatie, pentru a obține un afect reciproc și/sau un răspuns în rezonanță.
Armonizarea înseamnă mai mult decât simplă empatie: este un proces de comuniune și de
unitate a contactului interpersonal. O armonizare efectivă presupune, de asemenea, ca terapeutul să
rămână conștient în același timp de granița dintre client și terapeut, și de propriile sale procese interne.
Armonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa și de a observa efectele
comportamentului său asupra clientului dar și de a se descentra de pe propria sa existență, pentru a se
concentra pe procesul clientului.
Comunicarea armonizării validează nevoile și sentimentele clientului și pune bazele necesare
unei reparări a eșecurilor relațiilor precedente. Armonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce
spune terapeutul, ci și prin mișcările faciale sau corporale, care îi semnalează clientului că afectul și
nevoile sale sunt percepute, sunt importante și au un impact asupra terapeutului.
Deseori, armonizarea este trăită de către client ca și cum terapeutul s-ar deplasa, încet, printre
mijloacele sale de apărare, care l-au împiedicat să fie conștient de eșecurile relaționale și de nevoile și
sentimentele legate de acestea. Armonizarea facilitează contactul cu părți din Stările Eului Copil,
demult uitate. Cu timpul, acest lucru duce la o diminuare a întreruperilor de contact intern și la
dizolvarea corespunzătoare a defenselor externe. Persoana poate să-și exprime nevoile și sentimentele
din ce în ce mai mult, cu confortul și asigurarea că va primi un răspuns empatic și compătimitor.
Adesea, procesul de armonizare procură clientului un sentiment de siguranță și de stabilitate și-l
face capabil să înceapă rememorarea și să suporte regresia în trăirile copilăriei, ceea ce poate duce la
conștientizări ale durerii traumelor străvechi, ale eșecurilor relaționale de demult și a pierderii Sinelui.
Putem clasifica procesul de armonizare după tipul de rezonanță și de reciprocitate cerute de o relație-în-
contact. Această armonizare se poate referi la ritm, la stadiul de dezvoltare, la natura afectului, sau la
nevoia relațională.
Armonizarea ritmică este ajustarea anchetei și a implicării terapeutice la un tempo și la o
cadență care facilitează mai bine elaborarea de către client a informației externe și a senzațiilor,
gândurilor și sentimentelor interne. După experiența noastră, elaborarea mentală a afectului se produce
adesea cu o viteză diferită de aceea a elaborării cognitive. În prezența unui afect intens, folosirea
percepției sau a cogniției poate merge mai lent decât atunci când afectul nu este la fel de intens.
Deseori, de exemplu, combinarea compozantelor afective ale rușinii face ca elaborarea informației și a
organizării comportamentului să se producă la cea mai mică viteză. Rușinea este un proces complex
care implică renunțarea și retroflecția (1) furiei, a tristeții de a nu fi acceptați așa cum suntem, frica de
respingere din cauza a ceea ce suntem, confluența (2) și complacerea în umilința care întrerupe relația
(Erskine, 1994).
Reacțiile afective, perceptive, cognitive, comportamentale și fiziologice se produc în ritmuri
diferite față de cum s-ar produce ele de fapt, în absența rușinii.
Unii clienți devin repede conștienți de senzațiile viscerale și kinestezice, în timp ce alții le
elaborează mai încet. Întreruperile interne de contact sau orice altă defensă psihologică complexă, cum
ar fi dezaferentarea, renunțarea, negarea sau disocierea, întrerup ritmul natural al elaborării senzațiilor
fizice, afectelor, percepțiilor și gândurilor.
Armonizarea afectivă se referă la faptul că o persoană simte afecțiune față de altă persoană și îi
răspunde prin afecțiune reciprocă. Acest lucru începe acordând sentimentelor persoanei valoarea unei
forme de comunicare extrem de importantă, fiind de acord să fii stimulat din punct de vedere afectiv de
altă persoană și reacționând la afect prin rezonanță.
„Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa și are nevoie de un afect corespondent în
rezonanță” (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanța afectului unei persoane în altă persoană oferă un contact
afectiv, esențial în relațiile interumane. În mod simbolic, armonizarea afectivă poate fi descrisă drept
yin-ul unei persoane care se îndreaptă spre yang-ul celeilalte persoane și care, împreună, se vor întregi.
Armonizarea afectivă este rezonanța cu afectul celuilalt, care oferă un contact interpersonal non-verbal
– o unitate în relație.
Atunci când un client e trist, sentimentul reciproc al terapeutului, de compasiune, și actele sale
de compasiune vor completa contactul interpersonal. În termeni de relație, furia necesită afecte
reciproce, legate de atenție, seriozitate și responsabilitate, uneori cu acte corective. Clientul care se
teme are nevoie ca terapeutul să răspundă cu un sentiment și cu o acțiune care vehiculează siguranța și
protecția. Atunci când clientul exprima bucurie, răspunsul terapeutului care va completa unitatea
contactului va fi sentimentul reciproc al vitalității și exprimarea plăcerii.
Armonizarea afectivă implică o comunicare non verbală din partea terapeutului, care
recunoaște, validează și normalizează afectul clientului. Prezența afectivă a terapeutului spune că
sentimentele au o funcție importantă în relație și, astfel, îi conferă valoare clientului – comunicând un
respect pozitiv necondiționat de timpul „Tu esti OK cu mine”.
Armonizarea la fazele de dezvoltare. Armonizarea cu nivelul de dezvoltare psihologică a
clientului și felul său de a-și organiza experiențele sunt esențiale în cadrul unei psihoterapii centrate pe
relație, orientată-pe-contact. Scopul focalizării pe dezvoltare este de a-i răspunde clientului pe nivelul
de vârstă unde există o lipsă de relație-în-contact, unde s-au produs fixațiile în sistemul de reprezentare
a sinelui, a celorlalți și a calității vieții. Credințele Scenariului și defensele arhaice care sunt legate de
acesta, reprezintă tentativele persoanei tinere de a se descurca în diferite situații ale vieții.
Pentru o bună armonizare cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul ascultă cu cea de-a
„treia” ureche sau privește cu „un al treilea ochi” cuvintele și comportamentele clientului, pentru a
simți ce-ar putea să comunice un copil. Bazându-se în mod frecvent pe vârsta la care a avut loc o
anumită traumă sau pe vârsta la care copilul a luat o decizie de Scenariu, sau o reacție de supraviețuire,
terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate în ceea ce privește Stările Eului Copil așa cum s-au
manifestat în mod inconștient în tranzacțiile în desfășurare. Faptul că simte nevoile acestui copil,
provocările sale în termeni de dezvoltare, modurile sale de gândire și de organizare, vulnerabilitățile
sale și nevoile sale relaționale, îl va ghida pe terapeut în modalitățile sale de anchetă, de interpretare și
de interacțiune cu clientul.
De exemplu, drept răspuns unei cliente care exprima frustrare pentru că nu reușea să vorbească
despre sentimentele ei, terapeutul a făcut o remarcă despre învățarea limbajului la copil mic,care poate
fi o experiență trăită în două moduri diferite. Pe de o parte cuvintele permit o mai bună comunicare și
înțelegere, ceea ce este recompensator și favorizează intimitatea. Pe de altă parte, atunci când copilul
experimentează că uneori cuvintele nu transmit în mod adecvat ceea ce simte și trăiește el, acest lucru
amplifică sentimentul de separare și, uneori, de singurătate. (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientei
transmit că terapeutul a înțeles frustrarea ei pe o etapă a dezvoltării și cel puțin unul din aspectele
semnificative ale dificultății pe care o are în relații și pe care a avut-o mereu – această experiență non
formulată a singurătății.
Armonizarea la nivelul dezvoltării este mult mai ușoară atunci când clientul intră într-o stare
regresivă sau când este capabil să descrie experiențe ale Eului Copil. O experiență mai subtilă, deși
uneori mai puternică, are loc atunci când terapeutul se armonizează la nevoile de dezvoltare ale
clientului, la nivelul său de funcționare și la experiențele copilăriei sale, în timp ce clientul nu este
conștient de acest lucru. De exemplu, cu un client care a crescut străduindu-se în mod anxios să fie pe
placul părinților săi despărțiți și care a recurs la verificări compulsive pentru a îndepărta anxietatea, a
fost de mare însemnătate să nu i se atragă atenția asupra faptului că întârzie în mod regulat la terapei,
pentru că nu-și poate identifica nici exprima furia față de părinții săi. Spre sfârșitul terapiei, el
mărturisește cât de important a fost pentru el că terapeutul nu i-a reproșat niciodată întârzierile, făcând
din terapie un loc de siguranță în care el se putea elibera de compulsiile sale.
Armonizându-se pe nivelul arhaic de funcționare al unei persoane, direct în contextul relației
terapeutice, terapeutul face posibilă integrarea felurilor fixate de a fi și de a fi în relație, într-un
ansamblu mai dinamic.

Nevoile relaționale
De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile relaționale ale clientului,
atunci când acestea apar în relația terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice
contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții – cum ar fi
hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a îmbunătăți calitatea vieții
și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale sunt compozantele unei dorințe omenești
universale de intimitate. Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt nevoi relaționale pe
care le descriem în acest articol reprezintă ceea ce descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când
vorbesc despre relațiile importante din viața lor. Unele dintre acestea au fost descrise și în literatura
psihoterapeutică drept nevoi fixate care datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau
transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988) în timp ce perspectiva
integrativă a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și
de nevoi relaționale.
Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care urmăresc o ierarhie de
dezvoltare; ele constituie compozantele relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre. Fiecare
dintre cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca aspirație și ca dorință, în timp ce
celelalte șapte rămân în afara conștiinței sau în planul secundar. Un răspuns satisfăcător din partea altei
persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii presante să treacă în planul secund și să facă loc
altei nevoie relaționale care va apărea în prim plan, ca interes nou sau ca dorință nouă.
Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient de prezența nevoilor relaționale.
Atunci când nu sunt satisfăcute, nevoile devine mai intense și sunt trăite fenomenologic ca așteptare, ca
vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens, stare deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea
continuă a nevoilor relaționale se poate manifesta sub forma frustrării, a agresivității și a furiei. Atunci
când întreruperile în relație se prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de energie
sau de speranță, și apare în Credințele Scenariului sub forma „N-am sa-mi găsesc pe nimeni niciodată”
sau „La ce bun?”. Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă împotriva conștientizării
nevoilor și sentimentelor care se produce atunci când nevoile nu au parte de un răspuns satisfăcător din
partea unei alte persoane (Erskine, 1980).
 Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei persoane sensibile și
armonizate, care să poată oferi un răspuns corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi relaționale
principale pe care le observăm sunt nevoile de:

1. Securitate:
adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile noastre fizice și emoționale sunt
protejate. Acest lucru aduce experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre este
firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil și în armonie cu o
altă persoană. Acest lucru include absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol actual sau
anticipat.
Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate existente în celălalt, în sânul
unei relații, dar și un răspuns corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune procurarea unei
securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va fi respectată și păstrată. Acest lucru este
comunicat, adesea non verbal, astfel: „Nevoile și sentimentele tale sunt normale și pot să le accept”.
Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate este descrisă de clienți drept „acceptare și
protecție totală”, drept comunicarea unui „respect pozitiv necondiționat” sau chiar „Pot să fiu așa cum
sunt în această relație.” Armonizarea la nevoia de securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la
importanța acestei nevoi, și să se comporte atât pe plan emoțional cât și pe plan comportamental, într-o
manieră susceptibilă să aducă securitate în relație.

2. Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații:

Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și modul de funcționare a
proceselor noastre intrapsihice cu privire la afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată cealaltă
persoană validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare intrapsihică și interpersonală
importantă. Acest lucru include și nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să fie afirmate și acceptate
ca fiind firești.
Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului validează afectul acestuia și
oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului.

3. Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și protectoare:

Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori mai în vârstă, profesori și
mentori. Nevoia relațională de a fi acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de încredere
reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate manifesta sub forma unei idealizări a celuilalt. În
psihoterapie, o asemenea idealizare reprezintă în egală măsură căutarea protecției în fața efectului
intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator, față de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil.
Pentru client, poate fi vorba și de o căutare a protecției față de propriile sentimente sau față de
exagerarea fantasmelor.
Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând ocazia de a exprima, de a
conține, și/sau de a înțelege funcția acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt individ și
speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct proporțională cu nevoia de a fi protejat
intrapsihic, de a se exprima în deplină siguranță, de a fi conținut sau de a avea un insight salvator.
Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod necesar ceva patologic așa
cum pare a fi subînțeles uneori în termenul psihologic, atât de răspândit, „co-dependent”, sau după
interpretarea eronată a „transferului idealizant” (Kohut, 1977), ori după jocul psihologic descris de
Berne „Sunteți minunat, Doctore!” (1964). Când ne referim la diferitele modalități ale clienților de a
exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi vorba de jocul „Victima în căutarea
Salvatorului”, riscăm să minimalizăm sau chiar să patologizăm nevoia umană esențială de relație, o
relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate și încredere.
În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către terapeut, cel mai adesea non-
verbal, a importanței și a nevoii de a idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției intrapsihice.
Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât sentimentul că psihoterapeutul se
interesează de starea sa de bine cât și folosirea de către terapeut a sentimentului integrat de sine, ca
fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).
 Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană stabilă, de încredere și protectoare
este un motiv, centrat pe client, de a ne conduce viețile și practicile noastre de psihoterapeuți, după un
cod etic și moral.

4. Confirmarea experienței personale:

Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin dorința de a fi în prezența
unei persoane cu o experiență similară, care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva asemănător și
a cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări. Armonizarea se produce atunci când
terapeutul pune în valoare nevoia de confirmare, revelând experiențele personale alese în mod precaut –
împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) – punctele sale vulnerabile sau sentimente și
fantasme similare.
Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca terapeutul să însoțească
clientul în fantasmele lui, să le recunoască valoarea. Dincolo de felul în care clientul își definește
propria istorie, spunându-și adesea „nu e decât o fantasmă!”, este indispensabilă angajarea clientului în
a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele relaționale și strategiile de protecție susceptibile de a
constitui nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare a experienței trăite de către client
se poate realiza prin faptul că terapeutul acceptă tot ce spune acesta. Acest lucru este valabil chiar și
atunci când realul se amestecă cu fantezia, pentru că așa cum povestirea unui vis urmărește un proces
intrapsihic, în același mod imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție intrapsihică și
interpersonală. Atunci când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei,
persoana se simte confirmată în experiența ei.
Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale personale face apel la reciprocitate,
un răspuns specific, diferit de cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv, sau celui
care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și protector.
În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite, împărtășirea experienței personale sau
crearea unei atmosfere de reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile clientului.

5. Definirea de sine:
Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea faptului că suntem unici dar și
în primirea recunoașterii și acceptării acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine reprezintă
comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea preferințelor, centrelor de interes și ideilor,
fără umilirea sau respingerea celuilalt.
În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia definirii de sine poate îmbrăca
forme inconștiente de ostilitate, de exemplu ca atunci când persoana își începe frazele prin „Nu…”
chiar daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute. Deseori, oamenii intră în
competiții pentru a-și menține sentimentul propriei lor integrități. Cu cât oamenii se aseamănă mai
mult, cu atât vor forța competiția pentru a se defini.
Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din partea terapeutului, al
expresiei identității clientului, și prin faptul că terapeutul va normaliza nevoia de definire de sine. Acest
lucru îi cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie respectuos chiar dacă nu este de
acord.

6. Nevoia de a avea impact asupra celuilalt:

Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe celălalt în maniera dorită.
Un sentiment individual de competență în relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să susciți
atenția și interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea sa-l intereseze pe celălalt și
să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și o schimbare de atitudine sau de comportament.

Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când terapeutul își permite el
însuși/ ea însăși „impactul” (3) emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune atunci când
acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când este speriat, să-l ia în serios când este furios
și să se bucure când este entuziasmat. Armonizarea poate presupune solicitarea criticilor clientului la
adresa comportamentului terapeutului și operarea schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă
sentimentul că are impact în relația terapeutică.
7. Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:
Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o altă persoană. Înseamnă să
avansezi spre celălalt în așa fel încât să recunoști și să validezi importanța lui în relație.
Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui contra-transfer indus de teorie dacă
aplică în mod universal conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau auto-responsabilitate.
Când așteaptă din partea clientului ca acesta să preia inițiativa, se întâmplă uneori ca terapeutul să nu
țină cont de faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în realitate, expresia nevoii relaționale ca
celălalt să preia inițiativa.
Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca terapeutul să preia inițiativa
dialogului, să-și părăsească locul pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze între ședințe.
Deschiderea terapeutului de a iniția un contact interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea celui
mai mare aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva să se îndrepte spre el.

8. Nevoia de a exprima iubire:

Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită, de recunoștință, prin
afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față de cealaltă persoană. Importanța nevoii relaționale care
constă în a oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor, față de frați și surori,
profesori, sau din partea clientului față de terapeut – este deseori neglijată în practica psihoterapiei.
Când exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-în-relație este zdruncinată. Se întâmplă mult
prea des ca psihoterapeuții să trateze exprimarea afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare,
transfer sau violarea unei granițe ale neutralității terapeutice.
În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a nevoilor relaționale este
cumulativă, ei necesită o armonizare coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care
echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și sentimentul aferent.
Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de satisfacere a nevoilor, pot fi
abordate prin prezența susținută și în contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în sânul relației
terapeutice.

Implicarea
Implicarea terapeutică care include recunoașterea, validarea și normalizarea, cât și prezența,
scade procesele defensive interne. Recunoașterea clientului de către terapeut începe printr-o armonizare
la afectul clientului, la nevoile sale relaționale, la ritmul său și la nivelul său de funcționare, în termeni
de dezvoltare.
Prin sensibilitatea sa la nevoile relaționale sau la exprimarea fiziologică a emoțiilor, terapeutul
poate ghida clientul spre conștientizarea și exprimarea nevoilor și sentimentelor sale, sau îl poate aduce
să admită că sentimentele și senzațiile fizice pot fi amintiri – poate singurul mod disponibil de a-și
aminti. În numeroase cazuri de eșec în relație, nevoile relaționale ale persoanei sau sentimentele sale nu
au fost recunoscute, și poate fi necesar clientului, în cursul psihoterapiei, să fie ajutat să capete un
vocabular și să învețe să verbalizeze aceste nevoi și sentimente. Recunoașterea senzațiilor fizice,
nevoilor relaționale și sentimentelor, îl va ajuta pe client să-și revendice propria sa experiență
fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană receptivă care să cunoască și să comunice
subiectului existența mișcărilor non-verbale, tensiunilor musculare, afectelor sau chiar a fantasmelor.
Confruntările ocazionale și binevoitoare, atent alese, constituie de asemenea o parte a
recunoașterii. O confruntare înseamnă o afirmație sau o întrebare folosită de către terapeut pentru a
aduce în conștiința clientului, decalajul dintre percepțiile și comportamentele sale, sau dintre credințele
Scenariului său și evenimentele reale.

(Erskine, 1982b, 1991b). Atât pentru client cât și pentru terapeut, scopul confruntării este
recunoașterea existenței, apoi semnificația comportamentelor, întreruperilor contactului, sau credințele
scenariului. Pentru client, utilitatea confruntării este legată de descoperirea funcției psihologice a
comportamentului sau a reacției defensive, și de validarea, de către terapeut, a semnificației sale
arhaice. Confruntările nu sunt eficace decât dacă sunt făcute cu respect, fără a umili, în așa fel încât
clientul să experimenteze că starea sa de bine a crescut.
Poate că a existat o vreme în viața clientului, când sentimentele sale și nevoile sale relaționale
au fost recunoscute dar nu au fost validate. Validarea îi transmite clientului că afectul său, defensele,
senzațiile fizice sau schemele comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa.
Validarea creează o punte între cauză și efect; ea dă valoare idiosincraziilor individuale și felurilor de a
fi în relație. Pentru client, ea scade posibilitatea de a se îndepărta de sau de a a-și nega, interior,
semnificația afectelor, a senzațiilor fizice, a amintirilor sau a viselor. Ea susține clientul în valorizarea
experienței sale fenomenologice și în comunicarea transferențială a relației care îi este necesară, ceea ce
are ca efect creșterea stimei de sine.
În ceea ce privește normalizarea, ea vizează să schimbe felul în care clienții și ceilalți își
clasează sau își definesc propria experiență interioară, sau tentativele comportamentale de a ieși dintr-
un impas, plecând de la o perspectivă patologică, sau fondată pe „ceva nu e în regulă cu mine”, pentru a
trece la o perspectivă care respectă încercările arhaice de rezolvare a conflictelor.
Poate fi esențial ca terapeutul să contra argumenteze mesajele societății sau mesajele parentale
de tipul „ești un idiot dacă îți este frică” cu „oricui i s-ar fi făcut frică în această situație”. Toate flash-
back-urile, fantasmele bizare și coșmarurile, la fel ca și alte momente de confuzie, panică și atitudinile
defensive sunt fenomene normale atunci când facem față unor situații anormale. Este imperativ ca
terapeutul să comunice clientului că trăirea lui este o reacție defensivă normală – o reacție pe care mulți
oameni ar avea-o dacă ar trăi experiențe de viață similare.
Prezența este oferită prin reacțiile continue și armonizate ale terapeutului la expresiile verbale și
non-verbale ale clientului. Ea intervine atunci când comportamentul și comunicarea psihoterapeutului
respectă și crește integritatea clientului. Prezența include receptivitatea terapeutului la afectul clientului
– adică primirea impactului emoțiilor, acceptarea stării de emoție rămânând în același timp pregătit să
răspundă impactului emoțiilor clientului fără să devină angoasat, deprimat sau furios. Pentru terapeut,
prezența este o expresie a contactului intern și extern. Ea comunică faptul că terapeutul este
responsabil, de încredere și că orice client se poate baza pe el. Forța transformatoare a psihoterapiei
orientată –pe- relație este posibilă datorită prezenței depline a terapeutului. Prezența descrie felul în
care terapeutul va oferi o relație interpersonală sigură. Mai mult decât o simplă comunicare verbală,
prezența este o comuniune între client și terapeut.
Prezența crește atunci când terapeutul se detașează de propriile nevoi, sentimente, fantasme și
speranțe și când se așează în locul și în rolul clientului. Prezența presupune, în egală măsură, și opusul
detașării, adică știința de a fi în plin contact cu propriile reacții și cu propriul proces intern. Viața
terapeutului, nevoile sale relaționale, sensibilitatea, teoriile, experiența sa profesională, propria sa
psihoterapie și lecturile sale, toate acestea vor forma reacții unice față de fiecare client. Prezența
implică, din partea terapeutului, ca în același timp, să contribuie cu plinătatea experiențelor sale în
relația terapeutică, să se detașeze de sine și să se centreze pe trăirile clientului.
De asemenea, prezența include și capacitatea terapeutului de a-și permite să fie manipulat și
modelat de client, atunci când lucru îl ajută pe client în exprimarea sinelui. Clienții se vor juca cu noi,
psihoterapeuții eficienți, și vom deveni întru totul argila care va fi frământată și modelată pentru a se
ajusta la exprimarea lumii intrapsihice a clientului, spre crearea unui nou sentiment de sine și a unui
sine-în-relație. (Winnicott, 1965)
Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează experiența
fenomenologică a clientului, sistemul său de organizare și integritatea sa, este antidotul pentru
toxicitatea relativă a necunoașterii existenței, a semnificației sau a responsabilității de a rezolva
rupturile relației-în- contact. Prezența concretă și armonizată a terapeutului va contrabalansa
necunoașterea clientului a propriei sale valori (Erskine, 1994).

Juxtapunerea
Psihoterapeutul implicat și sensibil la necesitatea relației terapeutice, poate stimula reacția
clientului la juxtapunerea dintre contactul armonizat oferit de terapeut și amintirile emoționale ale
dizarmoniilor trecute (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea constă în contrastul dintre ce este furnizat
de terapie, cum ar fi sensibilitatea reciprocă și armonizată în relația terapeutică, și ceea ce clientul a
avut nevoie la un moment dat, ceea ce a sperat cu disperare și nu a avut ocazia să trăiască. Acest fapt
reprezintă o provocare pentru sistemul Scenariului clientului și pentru homeostaza sa psihologică.
(Bary&Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile emoționale pe care clientul riscă să încerce
să le evacueze din conștient. Clientul poate reacționa la existența juxtapunerii respingând terapeutul
după o întâlnire apropiată, reproșându-i că s-a concentrat pe propria „nevoie”, ajungând cu întârziere la
o ședință sau chiar anulând o ședință, după ce în precedenta clientul și-a permis să depindă de
reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de sensibilitatea sa la nevoile relaționale.
Acest tip de reacție la juxtapunerea implicării armonizate a terapeutului și a amintirilor
emoționale ale clientului poate să indice că psihoterapeutul conduce terapia mai repede decât poate
clientul să-și integreze experiența. În cazurile de abuzuri sexuale sau de tratamente fizice rele, sau de
traumatisme cumulative legate de o dizarmonie îndelungată în termeni de afect și de nevoi relaționale,
reacțiile clientului la juxtapunere pot indica de asemenea că intensitatea implicării terapeutice este prea
mare pentru a permite un sentiment de securitate. Reacția la juxtapunere se produce atunci când
sistemul defensiv al clientului, sau modul său de a face față sunt relaxate, iar funcțiile de autoapărare
sunt transferate asupra relației terapeutice mai repede decât o permite procesul homeostazic. Implicarea
sensibilă a terapeutului constă în ajustarea continuă a armonizării ritmice și afective, a sensibilității la
nevoile relaționale și a respectului pentru funcția homeostazică a integrității clientului și a modului în
care acesta face față.

Rezumat
O psihoterapie a relației, orientată pe contact, care se centrează pe anchetă, pe armonizare și
implicare, corespunde nevoii actuale a clientului de o relație hrănitoare din punct de vedere emoțional,
care să fie restauratoare și care să ofere sprijin. Scopul vizat de acest tip de terapie este integrarea
experiențelor încărcate de afect și de Stări ale Eului fragmentate, și o reorganizare intrapsihică a
credințelor clientului, fixate asupra sieși, asupra celorlalți și asupra calității vieții sale.
Contactul va facilita dizolvarea defenselor și integrarea părților neintegrate ale personalității. Prin
contact, experiențele neintegrate, inconștiente și nerezolvate devin parte integrantă a unui sine coerent.
În psihoterapia integrativă, conceptul de contact este punctul central de la care pleacă toate intervențiile
clinice. Transferul, regresia în termeni de Stări ale Eului, activarea influenței intrapsihice a introiecției,
și prezența mecanismelor de apărare și a sistemului de credințe ale Scenariului, sunt elemente care
trebuie înțelese ca indicatori de deficit anteriori în relație și în contact. Contactul intrapsihic și
interpersonal devine posibil atunci când clientul experimentează că terapeutul (1) rămâne armonizat la
ritmul, afectul și nevoile sale, (2) este sensibil la funcționarea psihologică a clientului la diferite vârste
de dezvoltare, (3) respectă fiecare întrerupere de contact și defensa auto-protectoare, (4) este interesat
să înțeleagă felul în care clientul construiește sensul.

Cele patru dimensiuni ale funcționării umane – dimensiunea afectivă, comportamentală, cognitivă și
fiziologică – sunt un ghid important atunci când este vorba de a determina unde este deschisă sau
închisă o persoană față de contact și deci la sprijinul terapeutului. Unul dintre scopurile majore ale
psihoterapiei integrative este să folosească relația terapeut/client – capacitatea de a crea contacte în
prezent – ca pe o cale de acces spre relații satisfăcătoare cu cei din jur, și spre un sentiment de sine
deplin și unificat.

Unul din principiile după care se ghidează psihoterapia integrativă, orientată-pe-contact, este respectul
integrității clientului. Prin respect, blândețe, compasiune, și menținând contactul, stabilim o prezență
personală și facem posibilă o relație interpersonală permițând afirmarea integrității clientului.
Metodele care alină conflictul intrapsihic, facilitează vindecarea Scenariului, rezolvă transferul și
promovează integrarea unui Eu fragmentat, sunt bazate pe credința că vindecarea se produce în
principal prin contactul interpersonal al relației terapeutice.

Doar cu integrarea devin posibile spontaneitatea și flexibilitatea în orice moment, rezolvarea

problemelor vieții și conectarea la ceilalți.