Discursul diplomatic

Discursul diplomatic nu poate fi conceput fără o natură emotivă și afectivă. Dacă ar fi să

caracterizăm printr-un singur cuvânt metafora, acela ar fi mister, taină. Discursul diplomatic
care pretinde a fi expus la un grad superior conține o doză de mister, anume grație
polisemantismului actualizat, dar și camuflat. Discursul diplomatic determină comunicarea
instituțiilor ca subiecte în domeniile profesional și public pentru atingerea scopurilor unei țări
în politica externă.
Discursurile diplomatice sunt, astfel, elemente care contribuie la crearea imaginilor
publice ale națiunilor și la poziționarea acestora în lume. Discursurile diplomatice, prin
urmare, nu sunt doar un instrument diplomatic, ci pot fi înțeles și ca formă de discurs politic
(PANKE, 2010).
Limbajul diplomatic nu implică doar manifestări verbale, ci și o serie de semne non-
verbale folosite de diplomați și reprezentanți ai guvernului pentru a comunica și transmite

mesaje interlocutorilor străini respectivi. Puterea discursului diplomatic ca mijloc de

transmitere, diseminare și amplificarea mesajelor se datorează utilizării sale pentru medierea
relaţiilor dintre naţiuni (HUNT, 2015).
Prin analizarea discursurilor dintr-o perspectivă mai largă decât cea ca act de vorbire se
pot evidenția și diferite coduri de comunicare care transmit anumite mesaje. Pe lângă
mecanismele de enunț lingvistic, posibilitățile de analiză pot include, de exemplu, evaluarea
intonației, mișcărilor și fizicului vorbitorului, organizarea și utilizarea spațiului în timpul
discursului, contactul vizual cu interlocutorii și aspectele vizuale ale vorbitorului (aspect, tip
fizic, sex și îmbrăcăminte).