Sunteți pe pagina 1din 53

Diplomaţie, negociere şi protocol

Capitolul I. Diplomaţia: definiţie, istoric


1.1. Conceptul şi conţinutul diplomaţiei

Elemente ale diplomaţiei există din cele mai vechi timpuri şi se manifestă începând cu
antichitatea îndeosebi.
Cuvântul diplomaţiei îmbracă sensuri din cele mai diverse, dar începe de a fi utilizat cu
începutul secolului XVII. Iniţial, acest concept viza activitatea de a redacta o serie de
documente oficiale, diplome, un exemplar, din acestea însemnând, de fapt o recomandare
pentru cei ce porneau într-o misiune de natură diplomatică. Purtătorul unei astfel de scrisori a
fost numit „diplomat” iar activitatea lui „diplomaţie”.
În ţara noastră primele utilizări ale cuvântului diplomaţie le găsim la Dimitrie Cantemir.
Până la unirea Ţărilor Româneşti, diplomaţia noastră a fost exercitată de către domni (ca şefi
de state suverane), limitată ca spaţiu (secolele XV-XVI când Principatele Române au fost
vasale Înaltei Porţi). După câştigarea independenţei de stat, diplomaţia va fi o instituţie cu
caracter permanent.
Termenul de diplomaţie poate fi folosit pe mai multe planuri:
• Pentru a desemna politica externă a unui stat, poziţia internaţională a acestuia, caz în
care se poate vorbi de un set de termeni sinonimi între diplomaţie şi politica externă;
• În sens generic, marcând diplomaţia promovată la nivel naţional;
• Raportat la o zonă sau alta a lumii, la o anumită perioadă, descifrând printre altele, de
exemplu, diplomaţia tradiţională, diplomaţia modernă sau termenul privit ca
activitate pe problemele importante ale relaţiilor internaţionale.
Astăzi, termenul diplomaţie, îmbracă şi semnificaţia, după cum ama stabilit deja, multe
sensuri şi forme de activitate.
Definirea conceptului şi conţinutului diplomaţiei începe să facă obiect de studiu atât
pentru diplomaţii ce-şi desfăşoară activitatea în acest domeniu, cât şi pentru oamenii de ştiinţă
specializaţi, de asemenea, în această activitate şi s-a ajuns în general la concluzia că
diplomaţia trebuie privită în sensul de a desemna un organ de sat, o instituţie politico-juridică
al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum
şi în relaţiile existente între un anumit număr de state care fac parte din Organizaţia Naţiunilor
Unite sau din organizaţiile internaţionale şi până la cele ale statelor care participă la o alianţă.
În ultimul caz trebuie precizat că aceste alianţe sunt de factură diferită, respectiv
economică, politică, militară, culturală şi altele, iar participarea fiecărui stat presupune
negocieri, activităţi diplomatice, care ţin de iniţiativa de a deveni membru cu activităţi
depline, participând apoi la întreaga activitate, inclusiv dimensionarea întregii activităţi în
raporturile cu terţi. În mod curent se foloseşte atât termenul de diplomaţie, cât şi cel de
diplomat. Diplomaţia trebuie privită sub mai multe aspecte, respectiv;
• ca ştiinţă;
• ca activitate;
• ca formă de relaţii;
• ca profesie;
• ca artă;
• diplomaţia sinonimă cu negocierea.
În alte ipostaze, diplomaţia este privită prin întrepătrunderea şi influenţa mai multor
aspecte. De exemplu, diplomaţia poate fi privită în acelaşi timp ca ştiinţă, artă şi activitate.
Privită ca ştiinţă, diplomaţia studiază relaţiile juridice şi politice ale diferitelor state,
precum şi interesele ce le generează. Tot ca ştiinţă, diplomaţia trebuie concepută şi ca
activitate ce este desfăşurată de către specialişti şi pe această bază emit idei, concepţii,
principii, norme ce vizează conducerea şi desfăşurarea relaţiilor internaţionale, în diferitele
sale componente.
Ca artă, pune la dispoziţie modalităţi, deprinderi, un set de activităţi personale ce permit
înfăptuirea în mod optim, obiective şi orientări de politică cu alte state sau cu organizaţii
internaţionale. Cu alte cuvinte, diplomaţia urmăreşte administrarea afacerilor externe, implică
aptitudini de a ordona şi de a conduce negocierile politice, dar şi de altă natură. Este vorba de
abilitatea de a găsi, de a folosi metode şi procedee adecvate pentru a pune de acord sisteme
diferite, de a asigura cooperarea pe diferite planuri, de a aplana sau rezolva unele diferenţe
apărute la diferite nivele, inclusiv a previziona şi a preveni anumite procese şi fenomene.
În ceea ce priveşte planul negocierilor, astăzi, alături de cele politice, importanţă tot mai
mare au cele economice, educaţionale, informaţionale şi nu în ultimul rând, problemele cu
caracter global, sau situaţii de criză. Ca activitate, diplomaţia înseamnă conducerea
raporturilor unui stat cu un alt stat sau cu alte grupuri de state, prin intermediul unor căi şi
mijloace oficiale. În acest caz sunt cuprinse activităţile agenţilor diplomatici, ale Ministerului
Afacerilor Externe, ale şefilor de state şi guverne, ale grupurilor parlamentare sau alte
persoane ce desfăşoară o serie de activităţi pe planuri politice şi externe generale.
Tot ca activitate, diplomaţia acţionează prin intermediul unui set de mijloace specifice şi
în primul rând, al negocierilor, pentru realizarea practică a politici statului în toată gama
relaţiilor externe a relaţiilor internaţionale. De reţinut, în mod deosebit, este faptul că întreaga
diplomaţie, în prezent, beneficiază din plin de realizările ştiinţifice şi tehnice în planul
mijloacelor de informare, de comunicare, de deplasare, în timp şi spaţiu. Contactele dintre
diplomaţi, miniştrii de externe, şi alţi specialişti sunt în prezent facilitate de tehnologii
avansate, electronice (internet, poştă electronică)m cu consecinţe pozitive, multiple, în
principal fiind vorba, nu de puţine ori, de contacte directe, personale, rapide.
Diplomaţia ca profesie înseamnă specializarea cu un anumit conţinut dat, cu domeniu
specific de activitate recunoscut şi apreciat ca atare.
Mai mulţi specialişti în dreptul internaţional definesc diplomaţia, după cum am stabilit, şi
prin îngemănarea mai multor componente dintre cele amintite. Pe fondul general amintit, una
dintre accepţiuni priveşte în acelaşi timp diplomaţia ca ştiinţă şi artă. Ca ştiinţă, scopul este să
devină aptă pentru a se ocupa cu relaţiile juridice şi politice dintre state, iar ca artă, scopul
este să poarte negocieri internaţionale, iar acesta implică activitatea de a coordona, de a
conduce aceste negocieri dublate şi urmare totodată de realizarea unor înţelegeri, întocmirea
unor documente obligatorii sau cu caracter de recomandare.

1.2. Scurt istoric privind evoluţia diplomaţiei

O serie de activităţi ce sunt denumite astăzi componente ale diplomaţiei le regăsim încă
din activitate. Ca activitate de sine stătătoare însă, o regăsim din momentul în care se
constituie statele naţionale, ele intrând în relaţii pe diferite planuri.
În antichitate, activitatea diplomatică era condusă de suveran şi contribuţia în cea mai
largă măsură la realizarea intereselor acestuia. Ca forme mai utilizate erau soliile, negocierile,
încheierea unor tratate de alianţă cu caracter ofensiv sau defensiv, conferinţele interstatale,
corespondenţa diplomatică, rapoartele împuterniciţilor trimişi cu diferite ocazii. Aceste forme
se regăsesc utilizate, pe scară largă, de către egipteni, greci, romani şi alţii.
Misiunile soliile romane vizau declararea războiului, încheierea păcii, semnarea de
tratate, organizarea provinciilor cucerite, rezolvarea unor litigii şi conflicte etc. cele mai multe
negocieri erau legate de problematica conflictelor armate. Se foloseau şi în acea perioadă,
pentru informare rapoarte secrete ale unor împuterniciţi care erau redactate la întoarcerea din
misiune a acestora.
Antichitatea înseamnă totodată începutul pentru elaborarea de norme şi reguli ale
activităţii diplomatice. Sunt începuturi chiar ale elaborării unor germeni ai dreptului
internaţional. Romanii sunt cei care stabilesc printre primii norme şi reguli privind activitatea
diplomatică, desemnarea soliilor şi misiunea lor, răspunderea acestora faţă de suveran şi senat.
În Evul Mediu, aproximativ 400-1450, diplomaţia contribuia în mare măsură la
înfăptuirea politicii statelor feudale. Şi de această dată, activitatea este legată prioritar de
rezolvarea unor conflicte, a unor litigii dintre suverani. În perioada amintită un loc principal
ocupa diplomaţia papală, îndeosebi prin întâlnirile unor concilii, prin participarea
reprezentanţilor clerului, dar şi unii reprezentanţi ai suveranilor laici.
Un alt moment al dezvoltării diplomaţiei este legată de formarea monarhiilor absolute
din Europa. Epoca modernă se caracterizează de fapt, prin apariţia diplomaţiei ca activitate
care reprezintă şi apără interesele statului naţional centralizat. Tot în această perioadă putem
vorbi şi de începuturile diplomaţiei economice, deoarece statele cele mai evoluate luptă pentru
expansiune economică externă, pentru supremaţia comercială şi politică, procese ce atrag
după sine activităţi diplomatice, negocieri pe diverse probleme.
Epoca modernă înseamnă în acelaşi timp negociere şi diplomaţie pentru delimitarea
graniţelor naţionale, pentru libertatea de mişcare pe diferite planuri cum ar fi libertatea
mărilor, negocieri pentru asigurarea stabilităţii politice şi altele. Tot acum începe şi
deschiderea de reprezentanţe permanente. Se stabileşte o ierarhie diplomatică riguroasă, se
elaborează un limbaj diplomatic obligatoriu pentru cei ce desfăşoară activităţi diplomatice.
Începând cu secolul XVI se conturează mult mai bine ceremonialul diplomatic, în sensul
stabilirii unor reguli prin care sunt primiţi ambasadorii altor sate. Alături de stabilirea de
reprezentanţe diplomatice permanente, încep a fi utilizate şi misiunile speciale cu ocazia unor
tratative, urcarea pe tron a unui suveran şi altele.
Creşterea activităţii diplomatice este însoţită şi de progrese pe plan teoretic, progrese
pentru ştiinţă, teoria diplomatică. Se realizează o mai mare simbioză între gândirea
diplomatică şi activitatea practică.
Aproximativ odată cu 1789, diplomaţia are rol esenţial în rezolvarea unor probleme
apărute între state şi sunt elaborate unele reglementări privind relaţiile internaţionale. Europa
– spune H. Kissinger – este „Singura parte a lumii moderne care a funcţionat vreodată în
cadrul unui sistem multistatal, a inventat conceptele de naţiune –stat, suveranitate şi echilibru
al puterii. Aceste idei au dominat relaţiile internaţionale pentru cea mai bună parte a ultimelor
trei secole”.
Începând cu secolul XIX, diplomaţia va fi un instrument principal de împărţire şi
reîmpărţire a zonelor de influenţă, proces care are loc până astăzi în forme noi, unele mult
diferite de trecut. Tot începând cu secolul XIX, şi îndeosebi în zilele noastre, se dezvoltă
diplomaţia prin congrese şi conferinţe internaţionale – diplomaţia multilaterală.
Astăzi, aceasta se desfăşoară sub diferite forme de organizare, dar mai ales sub egida
ONU unde sunt discutate, negociere, probleme de maximă importanţă ale lumii în ansamblul
ei sau la nivel regional. Această nouă formă de desfăşurare a activităţii diplomatice prin
sistemul relaţiilor internaţionale poartă numele de noua diplomaţie şi cunoaşte modificări
importante faţă de diplomaţia tradiţională.
Urmărind problematica acestor întâlniri internaţionale observăm că problemele
economice, problemele sociale, se situează în prim plan. Cu alte cuvinte, diplomaţia
economică se situează şi ea în prim plan, priveşte întreaga umanitate, şi în multe situaţii, la
negocieri şi dezbateri participă toate statele. Cauzele sunt multiple, unele de durată, altele
apărute în urma unor factori neprevăzuţi. În principal, reţinem consecinţele regionalizării şi
globalizării, unele provocări la sacră globală - cum sunt cauzele crizei mediului natural,
consecinţele multor altor crize.
Negocierile pe o problemă sau alta se desfăşoară în permanenţă, atât bi cât şi
multilateral. Luarea deciziilor însă, de maximă importanţă se ia la nivel înalt. Diplomaţia la
nivel înalt este reprezentată de şefii de stat şi de guvern. Noua diplomaţie în ansamblul ei,
diplomaţia la nivel înalt, ca şi alte forme mai noi presupun perfecţionări permanente în planul
organelor şi organismelor diplomatice, a formei de desfăşurare, perfecţionări ale personalului
diplomatic.
Noua diplomaţie se ocupă astăzi şi de procese, de tendinţe, unele cu totul noi. Securitatea
internaţională sau zonală, problemele creşterii şi dezvoltării economice, tendinţe precum
globalizarea vieţii economice, ca şi soluţionarea problemelor globale solicită negocieri
multiple, creşterea rolului noii diplomaţii, precum şi a diplomaţiei la nivel înalt, a diplomaţiei
parlamentare, a diplomaţiei partidelor politice.
Intense activităţi diplomatice sunt azi legate de alte fenomene cum este integrarea
economică, politică, militară şi de altă factură. Diplomaţia, în acest caz, are rol fundamental,
deoarece acceptând intrarea într-un organism de integrare economică sau de altă natură, se
produc mutaţii şi transformări fundamentale, atât în viaţa statelor,a organizaţiei ca atare, dar şi
în raporturile cu terţii. Uniunea Europeană, se exemplu, prin organismele de conducere ia o
serie de decizii pe baza negocierilor purtate, a dezbaterilor ce vizează viitorul, dar care
implică norme şi principii obligatorii în comportamentul tuturor statelor. În ceea ce priveşte
secolul nostru, aşa cum apreciază şi H.Kissinger, sistemul internaţional va fi marcat de o
aparentă contradicţie: pe de o parte, fragmentare; pe de altă parte globalizare crescândă. Pe un
asemenea tablou, diplomaţia şi negocierile vor suporta modificări, îmbunătăţiri esenţiale,
îmbinând elemente ale diplomaţiei tradiţionale cu noua diplomaţie, crescând în acelaşi timp
responsabilitate oamenilor politici, specialiştilor, diplomaţilor.
Pe fondul istoricului general al diplomaţiei trebuie avută în vedere şi realitatea
românească, în sensul că în decursul timpului ea a avut un rol important nu numai în
promovarea şi apărarea intereselor noastre, dar şi în rezolvarea unor probleme pe plan
regional sau general. Au fost însă şi eşecurile diplomaţiei româneşti legate de cauze proprii
sau externe. Începuturile diplomaţiei româneşti sunt prezente însă din antichitate şi ca
exemplu primar pot fi amintite raporturile dintre daci şi romani.
Activitatea diplomaţiei româneşti se va dezvolta odată cu formarea voivodatelor
româneşti, vizând raportul dintre ele, şi ulterior pe cele cu Înalta Poartă şi statele europene.
Elementele de ordin teoretic, dar şi pragmatic întâlnim în lucrarea „Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. În această lucrare sunt făcute referiri precise cu
privire la negocierile diplomatice, la o serie de soluţii de politică prin instituţiile statului.
Un moment important de activităţi diplomatice este legat de Unirea Principatelor
Române, de necesitatea recunoaşterii acestui fapt de către ţările europene.
Cuza, făuritorul societăţii moderne româneşti, ia o serie de măsuri privind organizarea
aparatului diplomatic, înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice permanente în exterior, prima
fiind deschisă la Paris în 1860. Diplomaţia românească este foarte activă şi în momente
principale ale existenţei noastre, cum ar fi 1877 şi 1918, iar ca perioadă de timp cea
interbelică este considerată ca una din cele mai fertile, atât datorită problematicii extinderii
relaţiilor noastre externe, dar şi unor diplomaţi, precum Nicolae Titulescu.
În prezent, diplomaţia noastră este integrată în contextul general al diplomaţiei, dar are
preocupările sale şu unele obiective majore, cum ar fi integrarea şi afirmarea mai puternică în
mersul vieţii social-economice, europene şi globale. După părerea noastră, sunt şi unele
cerinţe, cum ar fi pregătirea diplomaţilor, o prezenţă mai activă în sistemul relaţiilor bi sau
multilaterale, în acordul instituţiilor internaţionale, a relaţiilor internaţionale. Cu alte cuvinte,
realizarea unei implicări mai profunde, o eficienţă mai înaltă.
Capitolul II. Misiunile diplomatice

2.1. Categorii de misiuni diplomatice

Conform Convenţiei de la Viena, misiunea diplomatică reprezintă o entitate independentă


cu drepturi şi îndatorii care se bucură de imunitate şi privilegii.
Misiunile diplomatice permanente se pot clasifica în două mari categorii şi anume:
• Misiuni diplomatice de tip clasic
• Misiuni diplomatice de tip nou

1. În cadrul misiunilor de tip clasic sunt cuprinse:


a) Ambasada este misiunea diplomatică, de rang cel mai înalt. Şeful misiuni are titlul
de ambasador făcând parte din prima clasă de diplomaţi în ierarhia recunoscută de
dreptul diplomatic.
b) Nunciatura este sinonimul ambasadelor reprezentând Sfântul Scaun în relaţiile
sale cu statele sau cu alte subiecte de drept internaţional. Şeful misiuni este
nunţiul, care face parte, ca şi ambasadorul, din prima clasă în ierarhia diplomatică.
c) Legaţia este o reprezentanţă diplomatică de rang inferior, care are în frunte un
ministru plenipotenţiar sau un ministru rezident, şeful de misiune aparţinând
clasei a doua în ierarhia diplomatică.
d) Internunciatura este similară legaţiei reprezentând Sfântul Scaun în ţările în care
nu există o nunciatură. Este condusă de internunţiu care face parte din aceeaşi
categorie cu ministru plenipotenţiar.
Pentru determinarea clasei sau rangurilor misiunilor diplomatice trebuie să se aibă în
vedere competenţa internă a statelor, care l-a înfiinţarea acestora, apreciază şi hotărăsc
propriilor legislaţii. Determinant în stabilirea rangului misiunilor diplomatice este
consimţământul comun al statelor. Practica a demonstrat că pe baza principiului reciprocităţii
statele convin să înfiinţeze în majoritatea cazurilor misiuni de acelaşi rang. Rangul misiuni
este acelaşi cu al şefului ei.
Evoluţia istorică a reprezentanţelor diplomatice în ultimii cincizeci de ani s-a desfăşurat în
direcţia afirmării tot mai puternice a principiului egalităţii în drepturi a tuturor statelor.
2.Misiunile diplomatice de tip nou au un caracter bilateral sau multilateral, în structura
acestora fiind cuprinse:
a) Înaltele comisariate sau înaltele reprezentanţe sunt misiuni diplomatice regăsite în
practica unor ţării ale căror relaţii se caracterizează prin afinităţi cu conotaţie
istorică. Sunt de notorietate relaţiile privilegiate ale Franţei cu ţările ce constituie
comunitatea francofonă. Agenţii diplomatici de tipul înalţilor comisari cum sunt
denumiţi în Anglia sau de tipul înalţilor reprezentanţi cum sunt cunoscuţi în Franţa
se bucură de statutul privilegiat al ambasadorilor.
b) Delegaţiile sau misiunile permanente sunt reprezentanţe ale diferitelor state pe
lângă organizaţiile internaţionale. Deoarece reflectă relaţiile dintre state şi
organismele internaţionale, aceste misiuni permanente beneficiază de imunităţi şi
privilegii specifice ambasadelor.
c) Misiunile organizaţilor internaţionale pe lângă statele membre sau nemembre ale
acestora reprezintă ultima categorie în domeniul reprezentării diplomatice.

2.2. Funcţiile misiunii diplomatice

Activitatea oricărei misiuni diplomatice trebuie încadrată în funcţiile generale ale


diplomaţiei, iar coordonatele de delimitare a unei funcţii de alta, depind de mai mulţi factori,
în primul rând de rangul şi caracterul misiunii, de obiectivele urmărite etc.
Esenţiale în structurarea unei misiuni diplomatice sunt nevoile cărora acesta trebuie să le
facă faţă în exercitarea funcţiilor ei de reprezentare şi ocrotire a intereselor statului acreditant.
Este necesar ca statul acreditant să nu dea misiuni sale diplomatice instrucţiuni care să
depăşească funcţiunile sale deoarece, într-o astfel de situaţie, agenţii diplomatici riscă să fie
declaraţii indezirabili. Totodată statul acreditar trebuie să acorde respectul cuvenit activităţilor
derulate în cadrul funcţiilor diplomatice de către reprezentanţii diplomatici.
Funcţiile misiuni diplomatice, aşa cum reiese din art. 3 al Convenţiei de la Viena
constau în special în:
• A reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
• A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în
limitele administrate de dreptul internaţional;
• A duce tratative cu guvernul statului acreditar;
• A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta statului acreditant;
• A promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice culturale şi ştiinţifice
între cele două state.
Conform paragrafului 2 al art. 3 din Convenţia de la Viena rezultă posibilitatea ca
misiunile diplomatice să exercite şi funcţii consulare.
Cele mai importante funcţii ale misiunilor diplomatice sunt:
1. Reprezentarea constituie cea mai veche funcţie a diplomaţiei. Acesta se manifestă prin
participarea agenţilor diplomatici la evenimentele vieţii publice, simbolizând statul
acreditant, atitudinea de aprobare pe care acesta o adoptă faţă de momentele
semnificative ale vieţii publice din ţara de reşedinţă.
Şeful misiuni reprezintă statul său în totalitatea relaţiilor internaţionale nu numai faţă
de statul în care este acreditat, ci şi faţă de alte state. Şeful misiuni este imaginea
puterii statului, a demnităţii sale, a independenţei sale.
Un alt sens al noţiuni de reprezentare, este cel de a autoriza misiunea diplomatică să
trateze în numele statului trimiţător exprimându-i dorinţa, preocupările, punctele sale
de vedere într-o problemă sau alta valorificând dreptul în apărarea intereselor sale.
2. Funcţia de negociere ţine prin excelenţă de esenţa activităţii diplomatice. Prin ea se
apără interesele ambelor state încercând a se pune de acord, a găsi puncte de interes
comun în probleme bilaterale sau multilaterale. De multe ori negocierea este sinonimă
cu diplomaţia.
În general negocierile pot fi oficiale şi oficioase. Negocierile oficiale se fac în numele
celor două state şi constituie un început de angajament. Ele pot fi directe între şeful
misiunii diplomatice şi şeful statului sau indirecte când se desfăşoară între şeful
misiuni diplomatice şi ministrul afacerilor externe sau subordonaţii acestuia.
Negocierile oficioase constau în contacte pe parcursul cărora se încearcă a înţelege, a
descifra intenţiile celor două părţi. Aceste negocierii sunt organizate anterior derulării
negocierilor oficiale reprezentând o bază pentru încheierea cu succes a acestora din
urmă.
3. Funcţia de observare şi informare. Observarea îi permite agentului diplomatic să se
informeze şi să trimită guvernului său rapoarte periodice. Misiunea trebuie să
urmărească, să studieze, să informeze prompt orice aspect privind statul acreditar legat
de componentele vieţii economice şi sociale, de acţiunile de politică externă faţă de
terţi şi faţă de evenimentele din viaţa internaţională.
Funcţia de informare şi observare cunoaşte anumite limite, atât în privinţa ariei de
probleme care interesează statul acreditant dar mai ales mijloacele de a procura, de a
obţine informaţi care trebuie să fie licite, egale.
Trebuie făcută distincţia dintre informare, observare şi spionaj. Diferenţa dintre
diplomaţie şi spionaj constă în caracterul totalmente secret al spionajului. Ca mijloace
de informare licite, diplomaţia foloseşte contactele oficiale şi oficioase, cultivarea de
relaţii prieteneşti, studierea presei şi a publicaţiilor în general, contactele cu colegii din
corpul diplomatic, cu personalităţi politice sau de altă natură.
4. Funcţia de cooperare internaţională vizează realizarea de raporturi cât mai bune,
menţinerea unei atmosfere cât mai amicale, contribuţia la colaborarea internaţională pe
toate planurile. Misiunea diplomatică urmăreşte dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor
economice dintre statul acreditant şi statul acreditar, răspunde în anumită măsură de
aplicarea politicii economice în relaţiile cu statul acreditar, acţionează pentru a spori
valoarea schimburilor comerciale, pentru a mări numărul obiectivelor de cooperare
economică, ştiinţifică şi tehnică.
5. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia, a
persoanelor fizice şi juridice. Această preocupare s-a intensificat în zilele noastre ca
urmare a circulaţiei tot mai intense a cetăţenilor, a migraţiei legale şi ilegale, dar
îndeosebi a faptul că agenţii economicii privaţi au devenit principali actori ai relaţiilor
economice internaţionale.
Misiunea diplomatică exercită şi protecţia diplomatică care se referă la dreptul unui
stat de a-şi proteja cetăţenii în statul acreditar. Această protecţie diplomatică
presupune ca reguli obligatori următoarele:
• Actul de care se plânge cetăţeanul lezat trebuie să fie licit.
• El trebuie să reprezinte violarea unui tratat sau a reguli standardului minim.
• Cel lezat trebuie să aibă cetăţenia statului acreditant.
• Trebuie să se fii epuizat toate posibilităţile recursului intern.
6. Funcţia consulară. Este o practică de dată relativ recentă, în doctrină interpretându-se
că statul acreditant poate înfiinţa în ambasadă o secţie consulară, fără a cere
autorizarea statului acreditar. Această concluzie este dedusă din consimţământul
mutual al statelor care reprezintă un principiu fundamental în relaţiile diplomatice şi
consulare. Misiunea diplomatică îndeplineşte unele funcţii privind cetăţenii statului
acreditant în domeniul stării civile sau acte cu caracter notarial care justifică decese,
naşterii şi altele. Misiunea se ocupă totodată cu extrădarea infractorilor care fug de pe
teritoriul satului acreditant pe teritoriul statului acreditar.

2.3. Structura misiunilor diplomatice

Această structură este determinată de nevoile la care este chemată să le rezolve în cadrul
exercitării funcţiei de reprezentare, de apărare a intereselor statului acreditat în relaţiile cu
statul acreditar. Structura misiunilor diplomatice este influenţată, în zile noastre, şi de locul
ocupat de o ţară în ordinea internaţională, puterea economică financiară, militară şi de altă
natură, gradul de dezvoltare şi încadrarea ţării în grupa celor post moderne sau premoderne,
inclusiv statul de supra-putere.
Toate acestea, şi nu numai, se verifică astăzi, sub ochii noştri, când economii emergente
ca India, China, Brazilia, Rusia (afectate şi ele de actualele crize globale) îşi cer noi locuri şi
roluri în societatea contemporană. Şi acest lucru se reflectă din plin în dimensiunea misiunilor
diplomatice, structurii lor, numărul diplomaţiilor, ofensiva diplomatică, mai ales în statele
rămase în urmă, unde negocierile vizează mai ales resursele energetice şi de materii prime,
problemele financiare, iar recent criza financiară şi economică globală, alături de ele cele
existente deja în aceste ţări (criza alimentară, de exemplu).
Nu există o schemă general valabilă, pentru mărimea şi structura misiunilor diplomatice,
dar se are în vedere complexitatea şi calitatea relaţiilor dintre cele două ţări, poziţia politică,
economică, militară şi de altă natură a statului acreditar pe plan regional sau mondial, inclusiv
în raporturile bilaterale, factori subliniaţi mai sus. Nu trebuie ignorate azi nici cerinţele,
influenţele globalizării şi regionalizării, faptul că trăim într-o lume multipolară.
Se ţine cont de asemenea de interesele statului acreditat, importanţa sa pentru statul
acreditar. Existenţa astăzi a mai multor poli de putere în lume, face ca şi instituţiile
diplomatice să capete noi forme, noii funcţii în interiorul acestor poli, dar şi în raporturile
exterioare.
Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţa exclusivă statului
acreditant. Există şi situaţii în care apar anumite restricţii din partea statului acreditar, sau ale
unor organisme în care are statul de membru cu drepturi depline.
Pe baza practicii internaţionale se poate vorbi de următoarea schemă a misiunii
diplomatice: cancelaria, secţia politică, secţia economică şi comercială, biroul militar,
secţia sau biroul cultural, secţia sau biroul de presă, secţia consulară.
În practica ţării noastre, în general, este vorba de secţia politică, secţia economico-
comercială, secţia culturală, de presă, consulară şi unele sectoare funcţionale, respectiv
secretariat, sectorul financiar-contabil, sectorul administrativ-gospodăresc.
Cancelaria ocupă locul principal în misiunea diplomatică. Aici se primesc, sunt
pregătite şi trimise toate documentele care cad în competenţa şefului de misiune, unde se
coordonează munca tuturor celorlalte secţii. Cancelaria rezolvă problemele cetăţenilor statului
acreditant şi tot aici se găsesc codurile diplomatice şi arhivele. Secţia politică se ocupă de
chestiuni politice şi de ordin general, atât interne cât şi externe. Ea vizează, de obicei, relaţiile
cu organele de conducere, cu oamenii politici şi de altă natură ai statului acreditar. De acest
lucru se ocupă şeful misiunii însuşi, şi sfătuit de alţi diplomaţi specializaţi pe aceste probleme.
În general, cei care se ocupă de problemele politice trebuie să aibă un bagaj de cunoştinţe
mult mai larg, să dispună de capacitatea de adaptare la situaţii, uneori cu totul neprevăzute.
Abilitatea, în asemenea cazuri este una din cerinţele unui bun diplomat. Din nou, se cere
cultură diplomatică şi experienţă.
Secţia economică şi comercială vizează dezvoltarea relaţiilor economice, în general, a
celor comerciale în special, între cele două state. Diplomaţia comercială în multe cazuri este o
secvenţă distinctă a diplomaţiei economice. Aceste secţii economice şi comerciale realizează
în esenţă o serie de funcţii care vizează transformarea cooperării economice externe în factor
principal de creştere şi dezvoltare economică. Unele funcţii sunt asemănătoare cu funcţiile
diplomaţiei economice. Funcţiile acestor secţii sunt:
1. Funcţia de informare cu caracter economic şi de studiere a pieţei
Personalul acestei secţii studiază economia statului acreditar sub toate aspectele ei, printre
actele producţia, consumul, situaţia financiară a statului acreditar, cât şi raporturile
comerciale cu terţii. În acelaşi timp încercarea să descopere şi posibilităţile de cooperare
ale statului acreditant care ar putea fi realizate în viitor în zona respectivă. Este vorba de
identificare anticipată a posibilităţilor. Această funcţie se corelează azi tot mai intens şi cu
diplomaţia corporatistă, activitatea IMM-urilor şi a altor actori economici naţionali şi
externi.
2. Funcţia de asistenţă
Pregăteşte şi negociază, sau participă la negocierea unor acorduri economice şi comerciale
sau financiare ale statului său. Veghează de asemenea, la aplicarea acestor acorduri şi a
oricăror ale aranjamente, la derularea schimburilor comerciale, a altor contracte
comerciale, inclusiv alte activităţi dar şi cu implicaţii de ordin economic şi comercial.
Personalul specializat din această secţie intervine ori de câte ori apar probleme în
derularea activităţii economice, în general, a celor comerciale, în special. O influenţă
deosebită asupra activităţii economice ale misiunilor diplomatice sau secţiei economice o
are natura politicii economice promovate de statul acreditant, respectiv intervenţionistă, în
care statul joacă un rol important în sfera relaţiilor economice externe, sau neoliberală –
economie liberă de piaţă, unde are rolul determinant piaţa. Misiunile diplomatice intervin
mai ales când apar imperfecţiuni în acţiunea pieţei libere. Edificatoare este actuala criză
economică şi financiară globală care, în genere, a fost dominantă de economia şi politica
pieţei libere, iar acum se cere insistent intervenţia statelor prin măsuri directe şi rapide. Pe
plan teoretic, se intensifică din nou disputa între intervenţionism şi neoliberalism
3.Funcţia de prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a
schimburilor comerciale sau alte forme de cooperare, prezentând date şi informaţii
economice pentru agenţiile naţionale privind posibilităţile de cooperare cu parteneri din
statul acreditar. De astădată, se îmbină activitatea proprie misiunilor, secţiilor economice,
diplomatice, cu diplomaţia comunitară (intergraţionistă), care defineşte o politică externă,
inclusiv comercială, economică, în interior sau exterior faţă de terţi. Prin negocieri – bine
motivate – pot fi obţinute şi o serie de derogări temporare.
4. Funcţia de promovare a comerţului foloseşte ca mijloace, printre altele, publicitatea,
participarea la târguri şi expoziţii, promovarea relaţiilor cu diferite cercuri de afaceri,
inclusiv cu instituţiile specializate în acest scop. Derulează de asemenea negocieri cu
autorităţile statului de reşedinţă care să conducă la creşterea schimburilor comerciale, la
obţinerea de facilităţi monetare şi financiare, la reducerea sau eliminarea tarifelor vamale
etc. În cadrul acestei funcţii nu trebuie ignorate nici relaţiile, negocierile cu CMN-urile din
statele unde activează (diplomaţia corporatistă), dar şi acţiuni privind IED.
De problemele economice se ocupă ataşatul comercial. Dar, în ultimii ani, sarcinile
în acest plan revin şi şefilor misiunilor diplomatice, sau alţi diplomaţi, miniştri, ce se
deplasează în alte state. În unele misiunii diplomatice acţionează şi un birou financiar care se
apleacă prioritar asupra studiilor privind politica valutară, investiţiile străine, importul şi
exportul de capital, evoluţiile burselor de valori şi mărfuri, şi altele. Se poate vorbi în anumite
cazuri de o diplomaţie financiar-valutară, mai ales în contextul unor dereglări (ca cele actuale)
ale sistemului financiar internaţional integrat la această scară. De multe ori spaţiul acestei
activităţi îl constituie diplomaţia dintre misiunile diplomatice şi instituţiile specializate ale
statului în care se regăseşte, dar şi raporturile cu instituţiile specializate cu caracter regional
sau mondial.
Funcţiile economice ale misiunilor diplomatice se situează astăzi în primul plan al
preocupărilor lor. Aceste eforturi se conjugă cu cele ale altor organisme economice ale
statului lor, inclusiv du diplomaţia la nivel înalt.
Secţia ataşatului cultural este de dată relativ mai recentă şi se ocupă de cunoaşterea
şi afirmarea culturală în exterior, dar şi procesul invers. Se folosesc o serie de procedee şi
mijloace care trebuie să conducă la intensificarea relaţiilor culturale. Trebuie însă atrase în
aceste sarcini, şi personalităţi naţionale care reprezintă cultura şi arta în general. Principalele
sarcini ale acestei secţii sunt: realizarea cunoaşterii în ţara de reşedinţă a culturii naţionale din
statul acreditant; dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-ştiinţific; răspândirea spre
cunoaştere a operelor ştiinţifice şi artistice naţionale; participarea la pregătirea în încheierea
de acorduri culturale şi supravegherea lor; organizarea de expoziţii şi manifestări artistice etc.
Cerinţa intensificării activităţilor culturale promovate de misiunile diplomatice apare cu atât
mai necesară , cu cât, urmare globalizării culturale, se produc unele mutaţii negative, privind
promovarea culturii naţionale, păstrarea tradiţiilor, chiar pierderea identităţii naţionale,
înlocuite de mimetism, împrumut de obiceiuri, activităţi străine, incompatibile cu cele
naţionale.
Asemenea activităţi permit atât un contact mai strâns cu cultura şi civilizaţia
universală, dar şi cunoaşterea dimensiunii contribuţiei naţionale la tezaurul culturii universale.
După părerea noastră, dimensiunea culturală a relaţiilor internaţionale va avea un rol tot mai
important, având în vedere de exemplu procesul globalizării vieţii în general, şi efectele sale,
inclusiv pe planul culturii, educaţiei, tradiţiilor, specificului naţional.
Apariţia secţiei de presă este şi ea de dată relativ mai recentă, începând cu al doilea
război mondial. Are rol în răspândirea prin mass-media din statul acreditar, de informaţii şi
ştiri din domeniul economic şi social, a orientărilor de politică externă, a capacităţii şi
potenţialului de colaborare în viaţa internaţională pe multiple planuri a statului acreditant.
Această secţie transmite totodată statului său informaţii despre statul acreditar privind viaţa
internă, de manifestarea unor crize, sistemul partidelor politice, dimensiunea problemelor
politie, economice şi sociale, ca şi informaţii despre politica externă. O asemenea activitate
devine azi o necesitate tot mai acută. Comunicarea, circulaţia ştirilor şi ideilor reprezintă azi,
dar mai ales în viitor, o necesitate de primă importanţă. O societate informală îşi poate mări
capacitatea de adaptare a acţiunilor sale în exterior, în funcţie de ştirile primite, şi de
veridicitatea lor.
Biroul ataşatului militar are atât funcţii de reprezentare, dar şi de observare, precum
şi colaborare în acest domeniu. Are un rol deosebit numai în unele state care au relaţii mai
aprofundate în planul colaborării în producţia de tehnică militară, pregătirea de cadre,
comercializarea acestor produse, etc.
Pentru noi o asemenea activitate capătă dimensiuni, mai ales în ultimii ani, odată cu
integrarea în NATO. Implicaţiile sunt importante şi pentru alte domenii de activitate, în
principal economia, ţinând cont că această organizaţie are în prezent rol şi funcţii de apărare şi
securitate comună, dar şi în plan politic, economic, etc.
Într-o serie de cazuri, respectiv când nu există consulate separate de misiunile
diplomatice sunt organizate şi secţii consulare. Aria de acţiune a acestor secţii este mult mai
redusă şi se ocupă, în general, de vize şi paşapoarte, acte administrative şi teritoriale, asistenţă
şi protecţie consulară, mai ales azi, când are loc o mişcare generală a oamenilor, tot mai
numeroasă şi pe spaţii întinse, când fenomenul migraţiei, licite şi ilicite, se desfăşoară ca o
problemă la scară regională, comunitară sau globală.
De aceea, în unele structuri ale misiunilor diplomatice, există şi un birou pentru
migraţii în cadrul statelor care promovează mai intens o politică de emigrare sau imigrare.
Aceste secţii sau birouri îşi desfăşoară propria activitate, dar în acelaşi timp se informează
reciproc cu ambasada asupra mersului activităţii lor.

Capitolul III. Diplomaţia ad-hoc

Cea mai activă formă a diplomaţiei moderne este diplomaţia ad-hoc sau temporară.
În ciuda apariţiei şi reglementării târzii a termenului de diplomaţie ad-hoc, istoria de
dezvăluie existenţa în Orientul Antic a unei activităţi diplomatice temporare, activitate
materializată în stabilirea de contacte între faraonii din Dinastia a XVIII-a cu principii străini
care le erau supuşi (secolul XV şi XIV î.e.n.).
Sunt, de asemenea, cunoscute călătoriile solilor indieni în imperiul Roman. Aşadar, se
poate vorbi despre origini foarte îndepărtate ale practici diplomaţiei ad-hoc.
Diplomaţia ad-hoc actuală reprezintă o rezultantă a transformărilor politice, economice
şi sociale din secolul XX.
Conturarea diplomaţiei ad-hoc a fost rezultatul unor schimbări sensibile şi esenţial în
conţinutul şi structura vieţii internaţionale, mai ales după al doilea Război Mondial.
În prezent se dovedeşte cea mai activă formă de manifestare a negocierilor
diplomatice, cu o pondere din ce în ce mai mare în teoria şi practica dreptului internaţional
contemporan.

Formele diplomaţiei ad-hoc:


1. Diplomaţia ad-hoc sub forma delegaţiilor care participă la ceremonii şi alte
acţiuni protocolare.
Aceasta a constituit multă vreme forma cea mai frecventă sub care s-a concretizat
diplomaţia ad-hoc. Aceste situaţii apar în cazul trimiterii de ambasadori sau de înalţi
demnitari, însărcinaţi cu o misiune specială într-un alt stat cu prilejul unor ceremonii
extraordinare (încoronării, căsătorii, funeralii ale suveranilor).
În acelaşi scop s-a recurs la desemnarea reprezentantului diplomatic permanent din ţara
respectivă drept ambasador special, acesta fiind pe timpul ceremonii ambasador ad-hoc.
Dacă se trimite la ceremonie o misiune ad-hoc există obiceiul ca şeful misiuni să nu
fie ambasadorul în ţara respectivă, acesta fiind doar un membru.
Atunci când şeful misiunii permanente este şi şeful misiunii ad-hoc, măsura trebuie să
fie marcată printr-o acreditare specială a ambasadorului permanent ca ambasador ad-hoc. În
timpul ceremoniei ambasadorul ad-hoc trece înaintea ambasadorului acreditat permanent.

2.Diplomaţia ad-hoc sub forma delegaţiilor care participă ca congrese şi


conferinţe internaţionale
Este forma cea mai uzitată a diplomaţiei ad-hoc. De regulă între statutul diplomatului
acreditat permanent şi cel al delegatului la conferinţa internaţională sau congresul respectiv,
există unele diferenţe şi pot apărarea unele situaţii delicate, cel puţin în privinţa problemelor
de ordin protcolar. Concepţia care a prevalat în acest domeniu este acea că, pe timpul duratei
conferinţei respective, calitatea de diplomat ad-hoc trece înaintea calităţii de diplomat
sedentar.

3. Diplomatul ad-hoc ca mesager


Mesagerul este o persoană care se bucură de o consideraţie politică specială sau care
ocupă un post important în ierarhia politico-administrativă a ţării sale. Din acest motiv este
trimis de şeful statului sau al guvernului într-o misiune specială, pentru a prezenta un mesaj
unui înalt funcţionar dintr-o altă ţară.
Diplomatul ad-hoc nu este nici delegat, dar nici curier diplomatic, ele fiind primit cu
curtoazie specială.
Această practică a fost frecvent utilizată în trecut mai ales în relaţiile dintre monarhi,
care aveau, în multe cazuri, un caracter familial. Demersul diplomatic este folosit şi în prezent
în scopul transmiterii unor comunicări de natură politică.

4. Emisarul secret
Este persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă de a se pune în contact cu altă
persoană a altui stat. În acest caz nici unul nici celălalt nu are dreptul să facă dezvăluiri cu
privire la prezenţa sau caracterul funcţiei sale.

5. Ambasadorul intinerant
Acesta nu este acreditat într-un anumit stat, el primind punctual sarcina de a urmării
desfăşurarea anumitor negocieri în numele statului său, sau primeşte sarcina de a participa la
anumite conferinţe internaţionale.

6. Suita şefului de stat


Persoanele care alcătuiesc suita şefului de stat sunt tratate cu o curtoazie specială,
datorită misiunii speciale a persoanei pe care o urmează.

Capitolul IV. Diplomaţii, consuli şi funcţionari internaţionali

4.1. Diplomaţii
4.1.1. Trăsăturile specifice diplomaţilor

Cu toate că întotdeauna calitatea de diplomat a fost indisolubil asociată activităţii


diplomatice, până în epoca modernă profesiunea de diplomat nu a fost delimitată de alte
activităţi profesionale.
Cuvântul diplomat a apărut mult mai târziu decât diplomaţii ca atare, întrucât o lungă
perioadă de timp s-a folosit cuvântul negociator.
În limba română termenul a apărut pentru prima dată în Dicţionarul francezo-român
din 1840.
Conform sensului dat de Mircea Maliţa, prin diplomat trebuie să se înţeleagă toţi
funcţionarii publici în afacerile diplomatice, care slujesc:
• În interior – în departamentul relaţiilor externe
• În străinătate – la ambasade sau la alte agenţii diplomatice
Anumite trăsături ale calităţii diplomatului se impun cu necesitate, fără a putea însă
constitui criterii imuabile de apreciere. Sunt de menţionat:
1. Promovarea intereselor ţării, apărarea intereselor ei, reprezentarea cu demnitate a
statului. Acestea sunt atribuţii înscrise în multe din definiţiile diplomaţiei, iar
realizarea lor implică un înalt patriotism din partea diplomatului chemat să le
servească;
2. Disciplinăm conştiinciozitate şi punctualitate. În îndeplinirea instrucţiunilor primite şi
în exercitarea zilnică a îndatoririlor, conştiinciozitatea este una din calităţile
indispensabile. Funcţia de reprezentare conferă gesturilor ambasadorului semnificaţiile
cele mai serioase şi necesită, implicit, un autocontrol riguros.
3. Cultura Cunoaşterea cât mai multor laturi ale fenomenelor: istorice, economice,
juridice – sunt elemente de care un diplomat nu se poate dispensa. Mircea Maliţa
consideră că domeniile în care un diplomat trebuie să aibă cunoştinţe indispensabile
sunt:
• Dreptul internaţional;
• Dreptul public din principalele ţări ale Europei;
• Istoria;
• Sistemele politice;
• Economia politică;
• Geografia;
• Statistica;
• Conducerea negocierilor;
• Arta de a redacta acte;
• Principalele limbi pe care trebuie să le cunoască sunt: engleza, franceza şi
germana.
4. Abilitate, calm, tact, răbdare şi perseverenţă.
5. Respect pentru adevăr, cinste, loialitate şi integritate. Este imposibil ca un diplomat să
obţină succese notabile atunci când asupra numelui său planează suspiciunea utilizării
de date false şi a încercării de a induce în eroare partenerul. Este suficient să se
constate acest lucru o singură dată, pentru ca partenerul să-l eticheteze pe respectivul
diplomat cu renumele de om în care nu se poate avea încredere.
Un bun diplomat nu trebuie să-şi întemeieze succesele pe încălcarea cuvântului, pe
promisiuni false sau înşelăciuni. Este o eroare să se creadă că un diplomat abil este un
maestru al minciuni; dimpotrivă, aceasta constituie o dovadă a incapacităţii sale de a
găsi mijloace pentru atingerea scopului propus pe căi oneste şi rezonabile

4.1.2. Şeful misiuni diplomatice - calităţi şi responsabilităţi


Şeful misiuni este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El
însărcinează cu diferite funcţii personalul din subordinea sa, dar este singurul răspunzător faţă
de ambele guverne de modul în care îşi conduce misiunea.
Indiferent de numărul de membrii ai misiunii, există anumite priorităţi cărora un şef de
misiune le acordă atenţia sa personală:
1. formarea politici diplomatice;
2. transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în
problemele importante de interes comun şi de politică comună, şeful misiunii fiind
un element de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;
3. să raporteze ministrului său evenimentele cu semnificaţii politice sau economice,
dacă acestea au o importanţă directă (cum ar fi înlocuirile de miniştri) sau o
importanţă indirectă (schimbările în politica economică şi socială), comentând,
totodată, punctele de vedere ale unei terţe părţi (de exemplu: articolele din presa
locală sau opiniile unor diplomaţi);
4. să fie la curent în aceea ce priveşte persoanele cu influenţă şi sursele puterii
naţionale în statul în care se află misiunea;
5. să facă dovada unui comportament oficial şi neoficial de o manieră care să
sporească reputaţia ţării sale;
6. să cultive un cerc de prieteni suficient de larg şi variat pentru a fi capabil să
îndeplinească priorităţile enumerate anterior.
Formularea politicii diplomatice a unei misiuni este o responsabilitate majoră a şefului
de misiune, el fiind ajutat, în acest scop, de către principalii săi consilieri.
Politica diplomatică a misiuni poate fi cel mai bine definită ca fiind atitudinea adoptată
cu privire la toate problemele care privesc relaţiile dintre propriul său stat şi statul în care este
acreditat.
Şefii misiunilor diplomatice sunt ierarhizaţi în diverse categorii. Astfel, art. 14 din
Convenţia de la Viena stabileşte o ierarhie între reprezentanţii diplomatici permanenţi astfel:
1. ambasadorii acreditaţi de câtre şefii de stat şi alţi şefi de misiune având rang
echivalent;
2. trimişi şi miniştri acreditaţi de către şefii de stat;
3. însărcinaţi cu afaceri acreditaţi de către miniştrii de afaceri externe. Care se numesc în
limbaj curent însărcinaţi de afaceri cu scrisoare;
4. agenţii însărcinaţi de conducerea unei misiuni în timpul absenţei temporare a
titularului de post, numiţi în limbajul curent însărcinaţi cu afaceri ad-interim.

4.1.3. Alegerea şi agrementul şefului de misiune

Alegerea persoanei care-şi va asuma conducerea misiunii diplomatice se face de către


statul acreditant, după un studiu atent al particularităţilor sociale, politice ale ţării de reşedinţă,
în funcţie de obiectivele stabilite.
Persoana aleasă trebuie determinată cu multă grijă, deoarece, conform principiului
stabilit în dreptul diplomatic, nici un stat nu este obligat să accepte ca şef al unei misiuni
diplomatice o persoană pe care nu o agreează. Aceasta este consecinţa suveranităţii teritoriale
a statului.
Înainte de acreditarea şefului de misiune, statul acreditant trebuie să ceară agrementul
statului acreditar asupra persoanei propuse. În acest scop, statul acreditant, după ce în
prealabil face sondaje pe lângă statul acreditar pentru a afla cum poate fi văzută numirea ca
şef de misiune a persoanei propuse, formulează o cerere de agrement. Primind cerea de
agrement, statul acreditar poate accepta propunerea sau poate refuza, refuz care nu trebuie
justificat.
Conform cutumelor stabilite, scrisoarea de agrement este formulată în art.4 al
Convenţiei de la Viena, care prevede:
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o
acrediteze ca şef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestui stat;
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului
agrementului.
Agrementul este necesar pentru toate clasele de şefilor de misiune: ambasadori,
miniştri, însărcinaţi cu afaceri.
Statul acreditar comunică răspunsul la cererea de agrement prin misiunea sa
diplomatică de pe lângă statul acreditant sau pe alte căi uzuale.
Dup alegerea, obţinerea agrementului şi numirea sa, şeful de misiune intră în categoria
diplomaţilor, bucurându-se de imunităţi şi privilegii diplomatice din momentul în care trece
frontiera statului acreditar. El îşi va exercita, însă, în mod oficial, funcţiile numai după
remiterea scrisorilor de acreditare.
Expresia scrisoare de acreditare desemnează documentul oficial emanat de la statul
acreditant, prin care se constată abilitatea oficială a şefului de misiune.
Scrisorile de acreditare sunt semnate de şeful de stat acreditant şi sunt adresate şefului
statului acreditar, în cazul când şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri. În cazul
însărcinaţilor cu afaceri, scrisorile se adresează către Ministerul Afacerilor EXTERNE.
Nu există reguli fixe în ceea ce priveşte forma scrisorilor de acreditare. Practic, acest
document conţine menţiuni privind:
• Numele;
• Titlul;
• Calitatea specială a diplomatului;
• Obiectul general al misiuni sale.
Prin intermediul scrisorii, şeful statului acreditant adresează omologului său
rugămintea de a da crezare tuturor declaraţiilor pe care trimisul le va face în numele
guvernului său şi îl roagă să-i facă o primire binevoitoare.
Sosirea în ţara de reşedinţă a şefului de misiune diplomatică păstrează un caracter
privat până la remiterea scrisorilor de acreditare, moment care marchează începerea oficială a
exercitării funcţiei sale.
Totuşi, potrivit practicii de reşedinţă a şefului de misiune este primit la sosire de către
şeful protocolului din Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Abţinându-se, în
general, de la orice activitate diplomatică, el va putea face la sosire o declaraţie pentru presă,
dacă apreciază că această declaraţie este utilă şi oportună.
Şeful misiunii diplomatice va face o serie de vizite la Ministerul Afacerilor Externe
pentru: remiterea unei copii a scrisorilor de acreditare, pentru discuţii preliminare şi pentru
contacte cu caracter privat cu unii diplomaţi şi cu decanul Corpului Didactic. Acesta îi va da
indicaţii cu privire la uzanţele ţării în materie de ceremonial.
Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, deoarece această
acţiune fixează debutul activităţii oficiale a şefului de misiune diplomatică.
Remiterea acestor scrisori are lor în cadrul unei ceremonii de o deosebită solemnitate,
îndeosebi în cazul ambasadelor şi miniştrilor plenipotenţiali. Ceremonia prezentării şi
remiterii scrisorilor de acreditare diferă în practica statelor în ceea ce priveşte aspectele de
detaliu. În linii mari, ceremonialul este asemănător: participanţii poartă uniforme de gală,
şeful protocolului însoţeşte pe noul ambasador de la reşedinţa sa la locul ceremonialului, se
dau onorurile militare. Şeful de misiune rosteşte, în general, în prezenţa şefului de stat, o
scurtă cuvântare, în care precizează caracterul amical al relaţiilor dintre cele două state, apoi îi
remite scrisorile de acreditare.
După remiterea scrisorilor de acreditare, şeful de misiune începe să-şi exercite
atribuţiile, intrând în contact cu oficialităţile statului acreditar şi cu ceilalţi şefi de misiune
acreditaţi în acest stat.
O procedură mai puţin solemnă s-a extins treptat în practica unor state, constând în
notificarea sosirii şefului de misiune însoţită de o copie a scrisorilor de acreditare.
Întră în competenţa statelor să nu aleagă între cele două proceduri, cu condiţia ca,
odată aleasă o anumită procedură, să se evite orice discriminare.
Acreditarea multiplă este acţiunea prin care acelaşi şef de misiune este acreditat pe
lângă două sau mai multe state. Mai întâlnim şi noţiunile de dublă acreditare sau acreditare
concurentă, care este o acreditare multiplă, şefii de misiune fiind creditaţi în 6 până la 10
state.
Acreditarea multiplă nu poate avea loc decât în ţări între care există relaţii bune, chiar
dacă nu întotdeauna sub forma raporturilor diplomatice.
Acreditarea multiplă se bazează pe o pluralitate de acorduri de voinţă între statul
acreditant şi fiecare dintre statele acreditare. Aceste acorduri au o existenţă independentă,
şeful reprezentanţelor diplomatice executându-şi funcţiile în mod de sine stătător în fiecare
stat acreditar. El poate avea ranguri diferite: ambasador într-o ţară, însărcinat cu afaceri în
alta, etc.
Numirea membrilor personalului misiunii diplomatice ţine de competenţa internă a
statelor. Spre deosebire de numirea şefului de misiune, membrii sunt numiţi direct de statul
acreditant, fără a cere, în prealabil, agrementul statului acreditar. Executarea oficială a
funcţiilor lor nu este condiţionată de prezentarea unor scrisori de acreditare.
Statul acreditant notifică la Ministerul la Ministerul Afacerilor Externe al statului
acreditar numirea membrilor personalului care încadrează misiunea sa diplomatică, practica
variind de la stat la stat. Confirmarea acceptării nu este obligatorie, însă personalul trebuie să
fie dezirabil.
4.2. Consulii

Consulul este un agent trimis în mod oficial de către un stat pe un teritoriu străin
determinat. El este însărcinat să asiste, să asigure protecţia generală şi să vegheze asupra
respectării tratatelor aflate în vigoare, fiind un administrator şi un observator.
Funcţiile de şefi de posturi consulare sunt distincte de cele ale agenţilor diplomatici.
Astfel, consulii nu au un caracter reprezentativ, ei sunt însărcinaţi să exercite în ţara rezidentă
atribuţii determinate. Puterea consulului se exercită numai în limitele admise de către statul de
reşedinţă.
În Franţa, consulii depind, în mod direct, de Ministrul Relaţiilor Externe pentru a-şi
exercita funcţiile pur consulare.
Exercitarea funcţiilor consulare a făcut obiectul convenţiilor consulare bilaterale
stabilite între statele interesate, precum şi a Convenţiei de la Viena (aprilie 1963) privind
relaţiile consulare adoptată sub auspiciile Comisei de Drept din cadrul ONU.
În art. 9 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare, posturile consulare sunt
grupate în 4 categorii:
1. consulate generale;
2. consulate;
3. viceconsulate;
4. agenţii consulare.
Consulatele generale sunt deschise, în mod tradiţional, în centrele importante şi
cuprind un număr mare de funcţionari.
Viceconsulatele sunt posturi consulare deschise în circumscripţiile unui consulat
general, iar şeful este sub autoritatea unui consul.
Agenţiile consulare sunt birouri deschise în porturi şi sunt încredinţate fie părţii
naţionale, fie celei străine, care se ocupă, în principal, de probleme de comerţ şi navigaţie.
Titularii sunt numiţi de către consuli.
Consulatele – ca atare se apropie de consulatele generale, dar cu atribuţii mai
restrânse.
Ofiţerii consulari sunt persoane desemnate ca atare şi răspunzătoare pentru exercitarea
atribuţiilor consulare. Aceştia au rang de: consul general, consul sau viceconsul şi se împart în
două categorii:
• ofiţeri consulari de carieră – care-şi servesc guvernul în calitate de angajaţi
permanenţi şi care sunt numiţi de şefii de stat sau de miniştrii de externe respectivi;
• ofiţeri consulari onorifici – care nu sunt persoane oficiale de carieră şi pentru care
atribuţiile consulare reprezintă, de obicei, o ocupaţie temporară.
Ofiţerii de carieră, în mod normal, nu au voie să întreprindă activităţi comerciale sau
profesionale pentru profit personal în ţara gazdă şi, în principiu, trebuie să aibă cetăţenia ţării
pe care o servesc. Numirea unui cetăţean al ţării gazdă poate fi făcută doar cu permisiunea
guvernului respectiv şi aceasta poate fi retrasă oricând.
Un ofiţer consular onorific, pe de altă parte, deşi este, adeseori, cetăţean al ţării ale
cărei interese le reprezintă, nu este necesar, însă, să aibă cetăţenia acesteia.
Funcţionari consulari sunt membrii ai personalului consular, care nu sunt
răspunzători de exercitarea funcţiilor consulare, dar care sunt angajaţi pentru a îndeplini
atribuţiile administrative şi tehnice.
Membrii personalului de serviciu sunt persoane angajate ca şoferi şi oameni de
serviciu. Persoanele din această categorie sunt, de obicei, rezidenţi locali.
Agenţii consulari şi procurorii sunt numiţi de anumite state, dar nu există definiţii
standard ale acestor termeni. În general, se referă la funcţionari consulari cu responsabilităţi
limitate, situaţi mai jos în rang decât viceconsulii, dar statul şi atribuţiile lor variază
considerabil de la stat la stat.
Este o practică tradiţională pentru titularul postului de a-i fi acordată o numire scrisă
de către guvernul său, în care să fie trecut numele integral, rangul consular, districtul consular
sau postul. Acest document este trimis prin canale diplomatice guvernului acreditar care, dacă
nu are o obiecţie, trimite un document corespunzător prin care autorizează numirea.

4.3. Funcţionari internaţionali

Dezvoltarea fără precedent a organismelor internaţionale în cursul ultimilor ani, a


antrenat creşterea numărului personalului acestora, care îndeplineşte o varietate considerabilă
de funcţii.
Evoluţia politici internaţionale pune în evidenţă o serie de probleme, care trebuie
rezolvate de către un personal cu calităţi specifice.
La desfăşurarea activităţii unei organizaţii internaţionale participă 3 categorii de
persoane cu titluri diverse:
• persoanele care au responsabilitatea de a decide şi de a formula politica, organizaţiei
internaţionale: secretarul general sau directorul general, directorii şi şefii serviciilor,
inclusiv funcţionarii însărcinaţi cu redactarea documentelor;
• persoanele care ajută prima categorie să-şi îndeplinească sarcinile: interpreţii,
traducătorii, stenodactilografele etc.;
• personalul de serviciu: uşierii, şoferii etc.
Din această clasificare se deduce că, numai anumite persoane au dreptul să se
numească funcţionari internaţionali.
Funcţionarul internaţional este acea persoană care este delegată de către reprezentanţii
mai multor state sau de către un organism să acţioneze în numele lor, ca urmare a unui acord
interstatal şi sub controlul unora sau a tuturor statelor interesate pentru a îndeplini, într-un
sistem de reguli juridice speciale, funcţii în interesul ansamblului de state participante.
Această definiţie se referă, de asemenea, la funcţionari angajaţi de o organizaţie prin
contract pentru o sarcină limitată atât ca obiect, cât şi ca durată. În această categorie intră:
însărcinaţii cu misiuni speciale, însărcinaţii internaţionali pentru realizarea unor studii cu scop
special etc.
Aceste persoane acţionează în interesul activităţii generale a organizaţiei internaţionale
care le-a angajat, dar pe contul acestor organizaţii.
Calitatea de funcţionar internaţional este atribuită următoarelor persoane:
1. Persoanele care aparţin organizaţiilor interguvernamentale. Această situaţie decurge
din principiul conform cărora nu pot fi funcţionari internaţionali decât funcţionarii de
stat. Personalul organismelor nongvernamentale nu poate pretinde a avea calitatea de
funcţionar internaţional şi nici prerogativele, privilegiile şi imunităţile recunoscute
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.
2. persoanele care exercită o funcţie şi nu o meserie, ceea ce exclude, în principiu,
agenţii permanenţi care formează personalul de execuţie şi serviciu;
3. Persoanele care îndeplinesc o funcţie pe lângă o organizaţie internaţională fie cu titlu
permanent, fie cu titlu temporar. O persoană care exercită o misiune în cadrul
organizaţiei internaţionale nu trebuie, în perioada mandatului, să exercite funcţii sau
servicii pentru fostul său loc de muncă, fie că este în sectorul de stat, fie particular;
4. Persoanele care nu depind sub nici o formă de o administraţie naţională statală. Nu
poate îndeplini calitatea de funcţionar internaţional o persoană care depinde de un stat
membru, chiar dacă este chemată cu titlu de cooperant, cum sunt, de exemplu,
membrii delegaţiilor la o adunare unde persoanele sunt delegate pentru a face parte
dintr-un organism permanent de conducere în care ele sunt reprezentate. Exemplu cel
mai elocvent este calitatea de membru în conducerea Parlamentului European.
Statutul acestora, stabilit prin convenţii specifice, îi distinge de alţi funcţionari ai altor
organisme internaţionale, care se includ în categoria paradiplomaţilor.
Creşterea fără precedent a numărului de organizaţii internaţionale determină mutaţii
importante în regulile şi restricţiile care definesc acordarea calităţii de funcţionari
internaţionali şi modul lor de comportament în raport cu statele de provenienţă.

Capitolul V. Diplomaţia economică

Lumea este confruntată, astăzi, cu probleme din cele mai diverse, în primul rând de
natură economică. Datorită agravării problemelor pe fondul creşterii demografice, limitării
unor resurse, acutizării crizelor etc. fiecare stat este obligat să depună o intensă activitate
diplomatică pe plan extern în domeniul economic. Rezultatele depind însă de locul ocupat de
către statul respectiv în economia regională sau mondială, de capacitatea sa de influenţare atât
în domeniul economic cât şi în celelalte domenii. O influenţă deosebită este realizată în lume
de către superputeri. Pe plan diplomatic, acest lucru este cel mai vizibil, aşa cum se
evidenţiază în literatura de specialitate, prin politica de tip imperial, concretizată în expresii,
cum ar fii: „coaliţia americană”, „consensul european” şi „consultarea chineză”. Alături de
cele trei „imperii” sunt şi alte state ce se găsesc într-o puternică luptă de concurenţă de
competiţie, într-o arenă internaţională tot mai globalizată.
Diplomaţia economică şi politica economică alcătuiesc un tot unitar şi se presupun
reciproc.
Politica economică externă înseamnă obiective, principii, norme, procedee şi
instrumente care permit derularea relaţiilor economice externe.
Rolul statelor începe să se modifice şi, în mod implicit rolul diplomaţiei în general şi
al diplomaţiei economice în special trebuie reconsiderat. Actuala criză globală, dar şi alte
realităţii contemporane acreditează ideea unei Mari Schimbări. Ea va viza politica mondială,
mecanismul economiei mondiale, componentele şi principiile funcţionale ale capitalismului
etc. Cu toate acestea, ne-am permite să apreciem că lumea de mâine în schimbare va arăta în
mare măsură aproximativ la fel.
Arta diplomaţiei economice este de a face din cooperarea economică internaţională un
factor complementar al creşterii economice al progresului economic şi social al fiecărei ţări.
Ea conferă posibilitatea de a armoniza interesele diferitelor state pe baza principiului
avantajului reciproc.
Încheierea de tratate şi convenţii economice bilaterale şi multilaterale este precedată
întotdeauna de contacte preliminare care au loc prin intermediul misiunilor diplomatice şi
agenţiilor comerciale prin vizite reciproce sau schimburi de scrisori şi note. Se oferă astfel
posibilitatea ca asupra tuturor problemelor majore şi de detaliu să se poată realiza un raport
preliminar, semnarea tratatului fiind de asemenea o formalitate.
Cooperarea economică internaţională este realizată adesea prin intermediul diplomaţiei
ad-hoc, prin delegaţiile trimise din ţară la reuniunile organizaţiilor internaţionale.
Diplomaţia economică se afirmă totodată, în cadrul organizaţiilor de integrare sau de
cooperare economică. Se utilizează conceptul de diplomaţie economică integrată sau
comunitară.
Un teren fertil pentru această formă de diplomaţie a fost şi va fi legat de lărgirea
Uniunii Europene, unde diplomaţia, negociatorii, au dat dovadă de tact, inteligenţă,
cunoaştere a legislaţiei, recunoaşterea cerinţei îmbinării interesului naţional cu cel comunitar.
Aderarea unui stat nu înseamnă o încheiere a acţiunilor diplomatice, a negocierilor. Apariţia
unor probleme complexe, nerespectarea obligaţiilor comunitare etc. cer în continuare
negocieri uneori dificile şi consultări permanente pe diverse planuri.
Politica externă a Europei reflectă toate virtuţile şi viciile unei diplomaţii orientate
spre consens. Ea este animată de acelaşi spirit de prosperitate a Europei, chiar dacă procesul
de negociere şi implementare a strategiilor consumă foarte mult timp, având în vedere că sunt
implicate 27 de state.
Urmare a negocierilor derulate între ţările membre au fost eliminate taxele vamale
dintre ţările comunitare, iar începând de la 1 ianuarie 1993 în relaţiile dintre ele se aplică „cele
patru libertăţi” respectiv libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
Diplomaţia americană în schimb, se deosebeşte de cea europeană sau chineză,
conform aprecierilor lui Parag Khanna, prin aceea că se fundamentează pe trei principii
contradictorii: un impuls umanitar generos, urmărirea dominaţiei peste mări şi un alt treilea
principiu reconciliabil cu celelalte două, acela că problemele altora trebuie rezolvate în
maniera americanilor.
Instituţionalizarea diplomaţiei economice vizează două nivele: bilateral şi
multilateral.
Diplomaţia bilaterală se desfăşoară cu ajutorul unor organisme de stat interne sau
organizaţii externe. Organismele interne au atribuţii clare privind relaţiile economice
internaţionale regăsindu-se prioritar în cadrul ministerelor de externe şi a celor de comerţ.
Organismele externe sunt secţiile economice din misiunile diplomatice, agenţiile economice
sau alte forme de organizare a acţiunii în străinătate.
Diplomaţia economică multilaterală îmbracă forme specifice şi se desfăşoară pe două
planuri:
- misiuni permanente şi reprezentanţe permanente pe lângă ONU şi instituţiile sale
specializate în domeniul economic.
- reprezentanţe permanente ale organizaţiilor economice internaţionale, fie în sate
membre, fie în alte organizaţii tot cu atribuţiuni economice.
Diplomaţia economică în cadru instituţionalizat se desfăşoară pe plan internaţional
prin: ONU, OMC, Organisme regionale şi sub regionale, Conferinţe şi reuniuni internaţionale,
altele decât cele organizate sub egida organizaţiilor internaţionale, universale şi regionale.
Activitatea ONU în general şi a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare (UNCTAD), în special, vizează cu precădere problemele dezvoltării globale,
asigurând în mare parte dialogul Nord-Sud în încercarea obţinerii unor condiţii mai
avantajoase în domeniul comercial pentru ţările sudului.
Instituţiile specializate ale ONU au domenii de activitate clar conturate, iar dintre cele
15 instituţii specializate, 13 operează în domenii economice, fapt ce atestă încă odată
amploarea activităţilor economice desfăşurate de organizaţii.
O activitate diplomatică s-a desfăşurat sub coordonarea Acordului General pentru
Tarife şi Comerţ (GATT) unde s-au concentrat în ultimele decenii cele mai importante
negocieri multilaterale care au condus la o semnificativă liberalizare a comerţului mondial
prin diminuarea sau eliminarea tarifelor vamale şi restricţiilor cantitative. În prezent
negocierile se desfăşoară în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului care din 1995 a
substituit GATT.
Multe acorduri comerciale funcţionează la nivel zonal (UE, NAFTA etc.) şi nu au
aplicabilitate globală.
Negocieri semnificative s-au purtat de-a lungul timpului şi în cadrul FMI sau Băncii
Mondiale. De exemplu multe state ce au negociat diferite acorduri cu FMI, au înregistrat
eşecuri în planul dezvoltării şi chiar în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor externe. Acesta
a reprezentat unul dintre argumentele care au condus în ultimul an la o mai mare maleabilitate
în negocieri, pe fondul crizei globale.

Capitolul VI. Imunităţi şi privilegii diplomatice

6.1. Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici

Ca şi în cazul misiuni diplomatice, imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic nu


se aplică decât pentru alte acte decât acele pe care le săvârşeşte în calitate de organ al statului
acreditant sau care ţin de ordinea internă a acestuia. Din acest punct de vedere, agentul
diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, administrativă şi civilă:
a) imunitatea de jurisdicţie penală este completată, întrucât în eventualitatea în care
un diplomat comite o crimă sau un delict, el este sustras de la sancţiunea legii
penale a legii de reşedinţă. El nu poate fi arestat, judecat ci doar expulzat. În acest
sens, în Convenţia de la Viena din 1961 se prevede că agentul diplomatic se bucură
de imunitate de jurisdicţie penală în statul acreditar.
b) Imunitatea de jurisdicţie administrativă se aplică în cazul contravenţiilor privind
circulaţia, diplomatul ne putând fi supus unei amenzi. În asemenea situaţii,
autorităţile se mulţumesc să misiunii o notă pe cale diplomatică, constatând
infracţiunea şi cerând ca pe viitor să fie respectate dispoziţiile legale. Imunitatea de
jurisdicţie administrativă a fost statuată în articolul 31 al Convenţiei de la Viena
din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
c) Imunitatea de jurisdicţie civilă a fost recunoscută mai târziu diplomaţilor şi nu are
caracter nelimitat, fiind admise unele excepţii. Nu poate fi acceptată însă părerea
unor autori care propun să se facă distincţie între actele săvârşite de diplomat în
exerciţiul funcţiunii şi cele efectuate ca persoană particulară. Articolul 3 al
Convenţiei de la Viena din 1961 nu face o asemenea distincţie, textul nelîsând nici
o posibilitate de controversă.
O consecinţă de jurisdicţie civilă o reprezintă scutirea diplomaţilor de la obligaţia de a
depune ca martor în faţa tribunalelor statului acreditar, deoarece, potrivit regulii generale,
agenţii diplomatici nu apar în faţa acestor instanţe. Dacă diplomatul a fost singurul martor
ocular la o crimă şi poate să dea justiţiei o lămurire, deşi nu poate fi obligat să depună în faţa
instanţelor, el poate să coopereze cu autorităţile statului acreditar, oferindu-le informaţiile pe
care le posedă. În articolul 31, paragraful 2 al Convenţiei de la Viena din 1961 se prevede că
„agentul diplomatic nu este obligat de a depune mărturie”.
Deosebit de importante sunt excepţiile admise la imunitatea de jurisdicţie civilă. O
primă excepţie se referă la bunurile imobiliare. Astfel, când un diplomat posedă un imobil
într-o ţara în care este acreditat şi nu foloseşte acest imobil în calitatea sa oficială, actele şi
faptele juridice în legătură cu această proprietate cad sub incidenţa legilor locale (a se vedea
articolul 31, paragraful 1, litera a , din Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile
consulare).
În al doilea rând, acţiunile în materie succesorală sunt de asemenea, scoase de sub
incidenţa imunităţii de jurisdicţie civilă. Astfel, de exemplu, dacă un diplomat primeşte o
moştenire de la o persoană din statul acreditant şi este chemat în legătură cu această moştenire
la un proces, imunitatea de jurisdicţie nu poate fi invocată. În acest sens, articolul 31, litera b
din Convenţia de la Viena din 1961 prevede că „agentul diplomatic nu beneficiază de
imunitate de jurisdicţie în cazul unei acţiuni în justiţie, în care figurează ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legator, în calitate de particular şi nu în numele
statului acreditant”.
În al treilea rând, imunitatea nu operează atunci când este vorba de acţiuni privind
activităţile profesionale sau comerciale exercitate de agentul diplomatic în statul acreditar. De
exemplu, un diplomat care este în acelaşi timp om de ştiinţă sau scriitor, colaborează la o
revistă din ţara de reşedinţă. După un timp, are un litigiu cu editura care, invocând
nerespectarea angajamentelor asumate, îl acţionează în judecată. Într-un asemenea caz,
diplomatul nu va putea invoca imunitatea de jurisdicţie.
În practică, asemenea cazuri sunt rare, deoarece, în general, guvernul nu autorizează
pe diplomaţi să exercite alte profesiuni în afara celor de serviciu. Articolul 31, paragraful 1,
litera c din Convenţia de la Viena prevede că „agentul diplomatic nu se bucură de imunitate
de jurisdicţie civilă în cazul unei acţiuni în legătură cu o profesie liberă sau o activitate
comercială pe care o exercită în afara funcţiei sale oficiale”.

6.2. Inviolabilitatea misiunii diplomatice


Inviolabilitatea este una din cele mai vechi imunităţii diplomatice, fiind consacrată în
mod expres în articolele 22, 24, 29, 30 ale Convenţie de la Viena din 1961. Inviolabilitatea
are o dublă consecinţă: în primul rând, statul acreditar este obligat să nu ia nici o măsură de
constrângere faţă de misiunea diplomatică şi faţă de membrii ei, iar în al doilea rând de a
acorda misiunii diplomatice o protecţie specială, materială şi juridică. Prin urmare,
inviolabilitatea se aplică atât la misiuni diplomatice cât şi personalului misiunii.
Inviolabilitatea sediului constă în interzicerea oricărui act de constrângere din partea
autorităţilor statului acreditar, care nu au constrângere din partea autorităţilor statului
acreditar, care nu au dreptul să pătrundă în localurile misiunii diplomatice fără
consimţământul misiunii. De asemenea , localurile mobile şi celelalte obiecte pe care le
cuprind, precum şi mijloacele de transport nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sau
al altei măsuri executorii. Inviolabilitatea operează din momentul în care clădirea
funcţionează efectiv pentru scopul ambasadei. Aceasta este soluţia care a fost îmbrăţişată în
jurisprudenţă şi doctrină.
Protecţia care se acordă misiunilor diplomatice este o protecţie specială care decurge
din inviolabilitatea lor. Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea localurilor
misiunilor diplomatice a fost consacrată şi în Convenţia de la Viena. În afară de aceasta statul
acreditar are îndatorirea să asigure judecarea, conform legilor sale, a celor vinovaţi de acte
care vatămă demnitatea unei misiuni diplomatice, inviolabilitatea ei sau îi cauzează daune.
Nerespectarea de către un stat a acestei obligaţii angajează răspunderea sa internaţională.
În ceea ce priveşte durata inviolabilităţii sediului misiunii diplomatice, Convenţia de la
Viena privind relaţiile diplomatice (articolul 45) prevede obligaţia statului acreditar de a o
respecta protejând localurile misiunii, bunurile şi arhivele chiar şi în cauză de ruperii relaţiilor
diplomatice sau de conflict armat. Inviolabilitatea misiunii diplomatice reclamă o comportare
atentă din partea autorităţilor ţării de reşedinţă. Practica actuală a majorităţii statelor este puţin
favorabilă azilului diplomatic. Curtea Internaţională de justiţie a statuat, de asemenea, că nu
există o regulă cutumiară de drept internaţional care să consacre azilul diplomatic, acordarea
acestuia fiind o intervenţie în treburile interne, care constituie o derogare de la suveranitatea
statelor.
Inviolabilitatea arhivei şi a documentelor misiunii. Aceste documente sun inviolabile
în orice moment şi în orice loc s-ar afla (articolul 24 al Convenţiei de la Viena din 1961).
Această inviolabilitate este absolută şi în caz de rupere a relaţiilor diplomatice sau de conflict
armat. Pentru a înlătura orice posibilitate de a cunoaşte conţinutul arhivelor diplomatice,
majoritatea ţărilor adoptă regula distrugerii documentelor în caz de primejdie. Corespondenţa
diplomatică, priveşte toate comunicările între misiune şi statul acreditant. Convorbirile
telefonice, ca şi corespondenţa sunt inviolabile. Regula nu este respectată întotdeauna. De
aceea se foloseşte cifru, care are acelaşi regim de inviolabilitate.

Capitolul VII. NEGOCIEREA

7.1. Negocierea: concept, parametrii, istoric

Complexitatea, dinamismul şi doza de imprevizibilitate a activităţii economice


moderne, obligă firmele să-şi fundamenteze cât mai bine acţiunile întreprinse. Într-o
economie de piaţă au succes acei întreprinzători caracterizaţi prin bună pregătire,
conştiinciozitate, abilitate. În acelaşi timp, partenerii de piaţă acţionează fiind animaţi de
propriile interese. Se impune în acest context, necesitatea de a negocia. Un negociator eficient
asigură continuitatea funcţionării firmei, asigură, de fapt, viitorul firmei.
În prezent. în condiţiile economiei de piaţă se negociază aproape totul: cantitatea şi
calitatea mărfurilor, preţul, ambalajul, costul asigurării şi transportului, modalităţile de plată,
termenele de livrare, contractele de muncă etc.
Catalogată de unii ca fiind artă şi de alţii ca fiind ştiinţă, negocierea se caracterizează
printr-un proces de definire complex.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, negocierea reprezintă „o acţiune
prin care se tratează cu cineva încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc”1.
Circumscriind negocierea sectorului economic, aceasta constă în „tratative, discuţii,
purtate între doi sau mai mulţi parteneri, în legătură cu un deziderat economic comun, în
vederea realizării unor înţelegeri sau tranzacţii comerciale”2.
Definiţiile date negocierii comerciale îmbracă diferite forme în funcţie de
personalitatea şi specialitatea autorului, precum şi de unghiul din care este abordat procesul.
Negocierea comercială internaţională poate fi definită într-o manieră cât mai completă, ca
fiind un proces de comunicare organizat, desfăşurat între două sau mai multe părţi, ale căror
poziţii sunt ajustate şi armonizate progresiv prin discuţii, urmărindu-se realizarea unei
înţelegeri reciproc avantajoasă, concretizată, în final, în contractul extern.

1
Dicţionarul explicativ al limbii române
2
Dicţionarul diplomatic , ASE, Bucureşti, 1986, p. 316
Una din întrebările la care au trebuit să răspundă managerii, profesorii şi studenţii
intervievaţi3 a fost: „Care credeţi că sunt, în opinia dumneavoastră parametrii (factorii) care
influenţează desfăşurarea şi rezultatul unei negocieri”. Conform studiului, lista parametrilor
indicaţi cel mai frecvent, dar neordonaţi în funcţie de un criteriu anume este următoarea:
• gestiunea timpului;
• prezenţa unui lider, iniţiatorul dezbaterii;
• abilităţile animatorului;
• raporturile dintre negociatori;
• diferenţele de obiective;
• ritmul;
• carisma, personalitatea negociatorilor;
• dorinţa de ruptură;
• perspective de lungă sau scurtă durată;
• aşezarea în jurul mesei;
• securitatea;
• mizele;
• rapiditatea de reacţie;
• alianţele;
• puterile;
• voinţa de cooperare;
• posibilităţile de schimb;
• atenţia acordată dezbaterilor;
• istoricul;
• bluff-ul (cacialmaua,minciuna);
• mediul;
• efectul de surpriză;
• creativitatea;
• pregătirea.
De-a lungul timpului comunităţile locale au relaţionat în două moduri: prin luptă şi
prin cooperare. Mărturiile istorice fac referire preponderent la războaie, considerându-le
esenţiale în definirea etapelor prin care a trecut omenirea, negocierile trecând pe planul doi.
3
Henry Kissinger, “A la maison blanche 1968/1973”, Editions Fayard, Paris, 1979, p.4
Negocierea reprezintă însă acea posibilitate de a stabili relaţii de colaborare între
colectivităţi. Sir Harold Nicolson afirma: „chiar în preistoric trebuie să fi apărut momente
când un grup de oameni a vrut să negocieze cu un alt grup de oameni, fie numai în scopul de
a-şi arăta că s-au luptat destul în timpul zilei şi că doresc un răgaz în care să-şi adune răniţii şi
să-şi îngroape morţii”.
Rolul negocierii a crescut o dată cu afirmarea civilizaţiei greceşti. Cetăţile greceşti se
caracterizau prin prosperitate, angrenându-se totodată într-un sistem competiţional care a
generat o serie de conflicte majore. Totuşi, în cei trei sute de ani perioadele marcate de război
au fost mult mai mici decât cele caracterizate prin pace şi prin schimburi comerciale
reciproce. Acest fapt denotă o bună cooperare între vechile cetăţi greceşti, deci o importantă
activitate de negociere.
Imperiul roman limitează rolul negocierilor, acţiunile întreprinse fiind supuse unor
proceduri stabilite instituţional.
În contrast, Bizanţul a reuşit să-şi menţină influenţa asupra unui vast teritoriu printr-un
abil proces de negociere.
Perioada corespunzătoare Evului Mediu se caracterizează printr-un intens demers
diplomatic care se identifică în mare măsură cu activitatea de negociere. Prin Congresul de la
Viena din 1815 este definită diplomaţia ca profesie, diferenţiind activitatea diplomatică de
activitatea de negociere propriu-zisă.
Până la primul război mondial, negocierile desfăşurate între diplomaţi care, de regulă,
erau rude ale suveranilor, au fost în mare parte secrete, urmărind impunerea voinţelor
naţiunilor puternice.
Între cele două războaie mondiale, pe fondul intensificării activităţii diferitelor state pe
plan extern, negocierile s-au desfăşurat într-un cadru instituţional prin înfiinţarea la Geneva a
Ligii Naţiunilor.
În perioada postbelică, dar mai ales în ultimele patru decenii, datorită marilor
schimbări produse în economia mondială, acţiunile în forţă au fost înlocuite într-o măsură din
ce în ce mai mare cu acţiuni de negociere fundamentate ştiinţific.
Semnificativ a fost şi este rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al instituţiilor
specializate cu vocaţie universală.
Este evident că rezolvarea problemelor interstatale şi globale implică un deosebit simţ
de răspundere. La toate acestea se adaugă discrepanţele economice din lumea de azi,
coexistenţa unor zone bogate cu altele extrem de sărace, ceea ce determină o serie întreagă de
tensiuni. Este, astfel, evidentă incertitudinea perspectivei economiei mondiale.
Cu toate bunele intenţii declarate de toate statele lumii de a rezolva conflictele dintre
ele numai pe calea negocierilor, respectând principiul egalităţii şi avantajului reciproc, în mai
multe situaţii a fost folosită politica de dictat pentru tranşarea disensiunilor.

7.2. Formele negocierii internaţionale şi principiile care stau la baza


acesteia

Atât în teorie cât şi în practică, termenul de negociere comercială internaţională este


identificat cu termenul de negociere a afacerilor, care se referă la o varietate de activităţi.
În funcţie de obiect, negocierile comerciale externe îmbracă trei forme:
• Negocierea la nivel guvernamental a unor reglementări de politică comercială între
state. Finalitatea negocierilor rezidă în încheierea de tratate, convenţii, acorduri în
domeniile: comercial, valutar, tehnico-ştiinţific;
• Negocierea contractelor comerciale internaţionale între agenţii economici din ţări
diferite care întrunesc condiţiile legale de a săvârşi acte de comerţ exterior;
• Negocierea pentru adoptarea, actualizarea, modificarea sau prelungirea unui
contract, convenţie, acord încheiat anterior.
Luând drept criteriu numărul participanţilor, negocierile pot fi bilaterale sau
multilaterale. În ultimii ani se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor
multinaţionale, aceasta neînsemnând scăderea în importanţă a celor bilaterale.
Dacă avem în vedere comportamentul uman şi tipurile de interese avute în vedere,
negocierile pot fi personale şi colective. Un anumit comportament îl are negociatorul când
tratează vânzarea unei case, şi altul când negociază un contract de vânzare a produselor firmei
la care este angajat. Comportamentul diferit va influenţa în mod direct rezultatul negocierii. În
aceiaşi termeni se poate pune problema şi vizavi de raportul dintre negociator, ca membru al
societăţii şi societatea însăşi. Negocierile dintre sindicate şi patronat sunt un exemplu
concludent în acest sens.
Succesul în negocieri depinde de respectarea unor principii specifice domeniului de
activitate.
1. Necesitatea însuşirii şi respectării de către negociatori a universal valabilei
ce acţionează pe piaţa mondială: legea cererii şi ofertei, legea valorii, legea
profitului şi riscului comercial etc.
2. Cunoaşterea şi respectarea de către negociatori a reglementărilor de drept
uniform în comerţul internaţional şi legislaţiilor diferitelor state în materie,
pentru a stabili legea aplicabilă respectivului contract.
3. Negociatorul trebuie să înţeleagă că afacerea vizată nu este o acţiune în
care el câştigă şi partenerul pierde. În urma negocierii ambele părţi ar
trebui să fie învingătoare. Dacă negocierea eşuează, ambii parteneri ar
trebui să se considere în pierdere. Obiectivul urmărit ar trebui să vizeze
satisfacerea intereselor ambelor părţi, chiar dacă există asimetrie.
Echilibrul există totuşi din imposibilitatea de a compara avantajele pe care
fiecare parte le obţine din tranzacţie.
4. Este necesar ca prin negociere să fie avut în vedere viitorul, urmărindu-se
realizarea în mod repetitiv a tranzacţiilor încheiate.
5. Concesiile acordate nu trebuie să aibă titlul gratuit. Nimic nu se dă
degeaba. Concesiile trebuie practic vândute. Negociatorul va pune
permanent în balanţă ceea ce oferă cu ceea ce va primi în compensaţie.
6. Mita, şantajul, jignirile sunt aspecte ce nu pot fi admise în procesul de
negociere.
7. Necesitatea negocierii impasului. În momentul în care negocierea a ajuns
într-un punct critic, când nici una dintre părţi nu mai poate face concesii,
negociatorii trebuie să dea dovadă de abilităţi deosebite în deblocarea
situaţiei. Având în vedere consumul de resurse ocazionat de pregătirea şi
desfăşurarea tratativelor, negociatorul se poate adresa astfel: „Împreună am
investit, în primul rând, mult timp în activitatea de negociere. Atât eu, cât şi
dumneavoastră vrem să finalizăm prin contract discuţiile. Vă rog, ca
înainte de a ne declara învinşi să mai încercăm cel puţin o dată să ajungem
la un acord.”.

7.3. Cele trei variabile esenţiale ale negocierii

7.3.1. Puterea
În esenţă, puterea e neutră. Este un mijloc, nu un scop. Bazată fiind pe percepţie,
puterea este indispensabilă pentru sănătatea mintală şi supravieţuirea nonagresivă.
Aveţi putere în măsura în care percepeţi că aţi avea putere. Imaginaţi-vă un deţinut dus la
carceră, lipsit de cele mai elementare facilităţi, cum ar fi cureaua de la pantaloni sau şireturile
de la încălţăminte, cu care şi-ar putea face rău. Nenorocitul îşi târăşte picioarele dintr-un capăt
al celulei în celălalt, ţinându-şi pantaloni cu mâna, nu atât pentru că nu ara avea curea, cât
pentru că a slăbit mai bine de 5 kg. Mâncare i se strecoară pe sub uşa de oţel, şi nu mâncare,
ci lături, pe care refuză să le mănânce. Acum însă, nările-i prind din aer aroma unei ţigări
Marlboro, marca lui favorită.
Prin ferestruica din uşă vede cum gardianul singuratic trage dintr-o ţigară, suflând cu
satisfacţie. Disperat după o ţigară, deţinutul ciocăneşte umil în uşă.
Gardianul se apropie tacticos şi mormăie plin de dispreţ:
• Ce vrei?
• Aş vrea o ţigară, vă rog, îi răspunde deţinutul. Un Marlboro, de care fumaţi şi
dumneavoastră.
Gardianul îl percepe în mod greşit pe deţinut ca fiind lipsit de putere, aşa că pufneşte
zeflemitor şi se întoarce pe călcâie.
Deţinutul îşi percepe altfel propria situaţie. Este conştient de opţiunile pe care le are la
dispoziţie. E dornic să-şi verifice presupunerile şi să-şi asume riscurile. Aşa că ciocăneşte din
nou în uşă, ceva mai autoritar de astă dată.
Într-un nor de fum, gardianul îşi întoarce capul, agasat:
• Acum ce mai vrei?
Iar deţinutul:
• Mă rog matale, aş vrea o ţigară în următoarele treizeci de secunde. Dacă nu, o să
mă lovesc cu capul de pereţi, o să mi-l fac terci şi-o să-mi pierd cunoştinţa. O să
mă culeagă şefii matale de pe jos şi o să le jur că mata m-ai bătut. Singur n-o să mă
creadă nimeni, dar gândeşte-te numai la câte comisii şi audieri va trebuie să mergi,
câte rapoarte va trebuie să întocmeşti, cu câtă hârţogărie o să te încurci: toate astea
doar pentru că n-ai vrut să-mi dai un Marlboro! O singură ţigară, şi jur că nu te mai
deranjez.
În acest punct, gardianul nu numai că o să-i strecoare o ţigară deţinutului, dar i-o va şi
aprinde! De ce ? Pentru că a făcut o rapidă analiză costuri-beneficii a situaţiei.
Oricare ar fi consecinţele, sunt şanse mult mai mari să vă aflaţi într-o situaţie mai bună
decât a deţinutului nostru. El a vrut o ţigară şi a obţinut-o. în limitele bunului simţ, puteţi
obţine tot ce doriţi dacă: sunteţi conştient de alternativele pe care le aveţi; vă verificaţi
ipotezele; vă asumaţi anumite riscuri, bine calculate pe baza unor informaţii documentate.
Aşadar, dacă sunteţi convins că deţineţi puterea.
Formula este aproape ridicol de simplă. Dacă dumneavoastră credeţi cu tărie că
deţineţi putere, atunci veţi transmite şi celorlalţi această impresie. Doar dumneavoastră puteţi
determina felul în care ei vă percep, în care gândesc şi reacţionează în raport cu
dumneavoastră.
Pe scurt, puterea dumneavoastră stă tocmai în percepţia pe care le-o induceţi celorlalţi
cu privire la acţiunile dumneavoastră, despre care ei cred că i-ar putea afecta într-un fel sau
altul. Deşi puterea, ca şi frumuseţe, e numai o chestiune de percepţie: dumneavoastră o faceţi
să fie acolo!

a) Puterea concurenţei

Aveţi nevoie de un împrumut de la bancă, dar sunteţi conştient că, în ziua de azi, nu
sunteţi singura persoană „de condiţie medie” aflată la nevoie.
Nici o bancă din lume nu bate la uşă ca să ofere bani.
Să spunem că, după ce rezistaţi cât puteţi, vă faceţi în sfârşit curaj şi mergeţi la biroul
de relaţii cu publicul al băncii. Cu şovăială şi smerenie, îi ţineţi funcţionarului de la ghişeu
următorul discurs: „Vă rog din suflet, ajutaţi-mă! Sunt falit. Cruţaţi-mi familia de chinul
lipsurilor. Nu am garanţii şi probabil că nu voi reuşi să înapoiez banii, dar veţi fi răsplătit pe
lumea cealaltă pentru generozitatea dumneavoastră!”. O asemenea abordare nu va funcţiona
în nici un caz.
Iată cum ar trebui să procedaţi: îmbrăcaţi-vă la patru ace, puneţi-vă ceasul din aur şi
mai luaţi şi trei dintre prietenii dumneavoastră, îmbrăcaţi la fel de elegant. Mergeţi la bancă şi
adoptaţi acea atitudine care să zică: „Faceţi loc! Sunt un mare director care trece pe la bancă,
nu am nevoie de bani voştri nenorociţi! Nu vreau decât să obţin nişte informaţii!”. Procedaţi
astfel, iar în drumul spre ieşire funcţionarul de la biroul de împrumuturi o să alerge după
dumneavoastră ca să-şi ofere serviciile.
Tocmai am descris ceea ce în literatură se numeşte Teoria Bert Lance de Făcut Rost de
Bani. Bert a fost directorul financiar federal al preşedintelui Jimmy Carter. Cu atitudinea
aceea care spunea „N-am nevoie de bani voştri nenorociţi”, a obţinut 381 de împrumuturi de
la un număr de 41 de bănci, împrumuturi totalizând peste 20 de milioane de dolari. 20 de
milioane! De ce concurau băncile pentru a-i acorda lui Lance împrumuturi imense? Din trei
motive:
a) Pentru că alte bănci îi acordau bani, ceea ce însemna că era un creditor de primă mână.
b) Pentru că băncile credeau că de fapt nu are nevoie de bani, percepţie bazată pe
atitudinea sa detaşată. Nu părea să aibă nici o grijă pe lumea asta şi se comporta ca şi
cum el le-ar fi dat băncilor oportunitatea de a-i acorda împrumuturi.
c) Şi, cel mai important, pentru că în mod evident avea mai multe opţiuni la dispoziţie –
şi le-a folosit pe toate care merit să folosite. Putea, adică, să împrumute bani de la
orice bancă dorea, după cum i se părea potrivit. Ceea ce crea o concurenţă acerbă între
bănci pentru a-i împrumuta bani.
Când băncile au înţeles că Lance avea o nevoie disperată de împrumuturile lor pentru a
achita împrumuturile către alte bănci, sursele acestuia au secat.
Ideea era următoarea: Bert Lance şi-a dat seama ce opţiuni avea şi a cules roadele de
pe urma lor. A căpătat bani în contul concurenţei pe care a creat-o. Ar trebui să faceţi la
fel de fiecare dată când este posibil. Mai presus de toate, nu vă angrenaţi într-o negociere
fără să aveţi nişte opţiuni la dispoziţie. Dacă nu, cealaltă parte vă va trata cu lipsă de
consideraţie, ca în situaţiile ipotetice de mai sus cu interviul de angajare şi cu prezentarea
unei idei.

b) Puterea asumării riscului

În timpul unei negocierii trebuie să vă asumaţi riscuri. Riscul presupune curaj şi un


anumit simţ al realităţii. Dacă nu vă asumaţi anumite riscuri calculate, celălalt vă va
manipula. Flip Wilson afirma: „Înainte de a lua potul cel mare trebuie să bagi o fisă!”.
Cineva dorea să fie consiliat având o problemă deosebită. Individul şi familia sa dorea să
se mute într-o casă nouă. Au găsit să cumpere o astfel de casă considerând-o casa visurilor
lor. Problema este că persoana care vinde casa cere 150000 dolari dar individul nu are mai
mult de 130000 dolari. Consilierul negociator l-a întrebat ce se întâmplă dacă nu va reuşi
să cumpere respectiva casă. Individul a spus că nevasta s-ar sinucide iar copii ar fugi de
acasă.
Arătându-se foarte interesat în faţa vânzătorului a achiziţionat în final casa cu 150000
dolari. Ţinea prea mult la casă ca să rişte să o piardă. Să zică mersi că nu a cumpărat-o cu
160000 dolari. Dacă ar fi fost mai reţinut ar fi obţinut o reducere de preţ.

d) Puterea angajării totale

Cu cât mai mulţi oameni se implică în asumarea unui risc cu atât aveţi condiţii mai
favorabile de a câştiga decât dacă aţi fi singur. În cazul sindicalizării riscului, pentru
fiecare individ riscul devine mai moderat. De pildă dacă doriţi să porniţi o afacere de
proporţie nu îi îndepărtaţi pe cei din jur, familia, prietenii, colegii. Atitudinea de genul
„Asta e afacerea mea! Ideea îmi aparţine, mă duc la fund o dată cu ea dacă nu iese cum
trebuie!” se dovedeşte a fi de cele mai multe ori păguboasă. Poziţia corectă este „Afacerea
asta ne priveşte pe toţi.” Convingeţi-i pe ceilalţi să vă ajute, implicaţi-i în organizare şi
luarea deciziei, iar ei vor prelua o parte din responsabilităţi.

e) Puterea experienţei acumulate

O persoană care deţine multe abilităţi tehnice, multe cunoştinţe de specialitate, sau
multă experienţă într-un domeniu este privită cu admiraţie şi respect de către ceilalţi.
În timpul celui de-al doilea război mondial, invazia aliaţilor din Africa de Nord a fost
coordonată de generalul George Patton, unul dintre cei mai competenţi generali ai tuturor
timpurilor. Generalul avea o cultură vastă, cunoştea aproape totul de la poezie la balistică. Cu
toate acestea a acceptat cu modestie sfaturile comandatului navei amiral, şi asta deoarece
Patton era conştient că nu deţinea cunoştinţele necesare în domeniu.

f) Puterea moralităţii

Cetăţenii occidentali au fost educaţi după anumite standarde etice şi morale similare.
Le-au asimilat în familie , la şcoală sau la biserică. În acest context, oamenii abordaţi din
perspectiva moralităţii, chiar dacă într-un mod rudimentar s-ar putea să fie influenţaţi.
Spre exemplu, un rău făcător, în aşteptarea sentinţei de la judecător anticipează că va
putea sta multă vreme la închisoare. Invocând judecătorului faptul că având acasă trei copii şi
o soţie respectiva autoritate îi pedepseşte mai mult pe aceştia decât propria-i persoană.
Recunoscând însă că este vinovat şi că merită pedeapsa făcând un ultim apel la judecător s-ar
putea ca înainte de a stabili pedeapsa să se gândească la cele enunţate de inculpat.

f) Puterea perseverenţei

Perseverenţa este pentru putere ceea ce este carbonul pentru oţel.


În timpul negocierilor prea puţini oameni se dovedesc a fi suficient de insistenţi.
Preşedintele SUA Jimmy Carter a fost şi este o persoană extraordinar de corectă,
decentă şi etică. În acelaşi timp, a fost unul dintre cei mai plictisitori lideri din istoria Americi.
Cineva spunea că dacă preşedintele Carter ar spune poveşti la gura sobei focul s-ar stinge de
plictiseală.
Multiplele conflicte dintre Egipt şi Israel l-a determinat să-i reunească la Camp David
pe preşedinţii celor două ţări, Awar al Sadat al Egiptului şi Menachem Begin al Israelului.
Camp David este recunoscut prin faptul că nu promovează activităţi distractive. Carter
a pus la dispoziţia celor 14 delegaţi două biciclete şi trei filme. Astfel după şase seri fuseseră
vizionate toate filmele de câte două ori. Plictiseala era maximă. În fiecare dimineaţă
preşedintele Carter în timp ce îşi lua cafeaua îşi invita partenerii la alte zece ore de discuţii
mohorâte în aceiaşi companie anostă. Oricine ar fi dorit să scape de acolo. Astfel, după
treisprezece zile a fost definitivat acordul de pace. Care este un exemplu edificator pentru
răbdarea şi insistenţa de care a dat dovadă Jimmy Carter.

7.3.2. Timpul

Este de aşteptat ca o concesie sau o înţelegere într-o negociere să vină abia spre
sfârşitul acesteia. În cazul în care un negociator X ştie într-o negociere când anume partenerul
Y are termenul limită este clar că avantajul este de partea primului. În vreme ce partenerul Y
face faţă din ce în ce mai greu presiunilor de timp, negociatorul X este flexibil, dând dovadă
de clar viziune, amânând momentul cedării într-o privinţă sau alta chiar dacă el are un termen
limită care se apropie.
Ilustrative în această direcţie sunt două fapte reale.
Un cunoscut negociator american, Herb Cohen, la începutul carierei pregătea logistica
pentru negociatorii ce purtau tratativele la sediul firmei unde era angajat. Fiind atras de
fenomenul negocierii la care participa tangenţial şi în urma rugăminţilor adresate
conducătorului firmei este trimis 14 zile la tratative în Japonia.
Este aşteptat la aeroport de doi japonezi, care extrem de amabili îi oferă bancheta din
spate a limuzinei, ei ocupând două locuri mai puţin confortabile. La invitaţia americanului de
a i se alătura pe bancheta din spate, cei doi japonezi au răspuns că oaspetele lor a călătorit
mult şi fiind obosit trebuie să dispună de cel mai bun confort. La un moment dat, unul dintre
japonezi îl întreabă pe american dacă îşi face griji în privinţa întârzierii la întoarcere,
oferindu-i aceleaşi condiţii de calitate ale limuzinei. Fără a se controla Herb Cohen oferă
biletul de avion pentru întoarcere uneia dintre gazde pentru a-l viza şi pentru a programa din
timp limuzina. El a dezvăluit astfel termenul limită de negociere cu care a fost mandatat,
comiţând o primă greşeală.
Timp de 12 zile a fost plimbat prin toată Japonia pentru a cunoaşte istoria, religia,
ospitalitatea niponă.
La întrebarea „Când începem negocierile” pe care Herb Cohen le-a adresat în câteva
rânduri gazdelor japoneze, acestea răspundeau invariabil „mai este timp”.
În cea de-a 13 zi au debutat negocierile, dar perioada afectată lor a fost scurtă pe
motivul că după-amiază fusese închiriat un teren de golf. Dimineaţa ultimei zile au fost
conturaţi şi recapitulaţi termenii contractului, discuţiile continuând în limuzină. Aici s-au
înghesuit toţi factorii implicaţi în discuţii. Cu puţin timp înainte de ajungerea limuzinei la
aeroport, contractul a fost semnat. Americanul a comis a doua greşeală fundamentală încheind
contractul sub presiunea timpului, în loc să-şi fi amânat plecarea.
Rezultatul negocierii a fost apreciat de factorii de decizie din propria firmă ca fiind cea
mai mare victorie japoneză de la Pearl Harbor încoace.
Astfel de greşeli au fost comise nu numai de negociatorii începători, ci şi de cei
experimentaţi.
După retragerea trupelor din Vietnam, americanii au încercat timp de câteva luni să îi
aducă pe vietnamezi la masa tratativelor.
În răspunsul dat, vietnamezii, sub rezerva faptului că războaiele la care au participat
de-a lungul timpului totalizează 627 de ani, au considerat că nu îi deranjează dacă starea de
război cu americanii se prelungeşte până la 28 de ani sau chiar până la 32 de ani.
După eforturi şi presiuni diplomatice serioase vietnamezii au acceptat începerea
negocierilor de pace la Paris. Negocierile ar fi trebuit să fie finalizate într-un termen rezonabil
având în vedere apropierea alegerilor prezidenţiale din SUA.
În timp ce delegaţia americană a preferat să fie cazată la hotelul Ritz din centrul
Parisului, plata pentru serviciile hoteliere efectuându-se săptămânal, delegaţia vietnameză a
închiriat o casă la periferia Parisului pentru a perioadă de 2,5 ani.
Se pare că această atitudine a vietnamezilor a influenţat prevederile înscrise în acordul
de pace, având în vedere că în timp, americanii nu au fost prea încântaţi de ce au concluzionat
la Paris.
Concluzia este că, într-o negociere, nu trebuie să fim flexibili cu termenele la care
trebuie finalizate negocierile. Ele pot fi depăşite în funcţie de situaţia concretă, înainte de a lua
o hotărâre în acest sens, fiind indicat ca negociatorul să îşi pună următoarele întrebări: „În ce
constau riscurile rezultate din nerespectarea termenului?”, „În ce măsură mă afectează aceste
riscuri?”.

7.3.3. Informaţia

Informaţia este esenţa problemei. Ea poate deschide calea spre succes şi ne poate
influenţa percepţia profundă asupra realităţii precum şi deciziile pe care le luam. Pe durata
efectivă a unei negocieri o strategie frecvent adoptată constă în mascarea adevăratelor
interese, nevoi şi priorităţi. Motivul constă în faptul că informaţia înseamnă putere, mai ales în
situaţia în care nu te poţi încrede întru totul în celălalt.
Pe perioada culegerii de date, anterioară evenimentului concret al negocierii trebuie să
vă desfăşuraţi investigaţiile cu discreţie şi perseverenţă. Nu trebuie să adoptaţi atitudini de
inchizitor, trebuie să acţionaţi fără să ieşiţi în evidenţă.

7.4. Negocierile în contextul diferenţelor culturale

Negociatori din ţări diferite pot avea percepţii diferite date de o anumită situaţie
întâlnită în procesul negocierii. Ei se deosebesc prin obiceiuri, tradiţii, deprinderi
colective, experienţă etc. Pentru a deveni performant un negociator trebuie să-şi
contureze un stil de negociere potrivit propriilor sale aspiraţii, având în vedere
particularităţile culturii căreia îi aparţine. Ca regulă generală nu se recomandă imitarea
unui stil care aparţine altei culturi, consecinţa costând pe de altă parte în punerea în
evidenţă a punctelor slabe caracteristice respectivului negociator şi pe de altă parte în
estomparea forţelor proprii.
În condiţiile în care modalităţile de lucru sunt diferite de la o ţară la alta, trebuie
respectat stilul de lucru al partenerului, dar în anumite limite pentru a nu intra în zona
de amabilităţi excesive care să ne afecteze prestigiul.
Capacitatea de a discerne rolul comportamentului şi cunoaşterea diferenţelor
specifice reprezintă factori importanţi în negocierile interculturale.

Stilul nord-american
Negociatorii nord-americani urmăresc cu precădere finalizarea afacerii. Având
ca scop fundamental realizarea simbolului succesului material, respectiv obţinerea
profitului, ei sunt foarte direcţi în negocieri, formalizându-se destul de puţin.
Negociatorii americani folosesc o serie de expresii devenite standard şi anume: „pot să
acţionez singur” pentru a evidenţia individualismul; „spune-mi John” pentru a-şi
determina partenerul să intre uşor în conversaţie; „să intrăm în subiect” pentru a
urgenta finalizarea afacerii; „treaba este treabă” pentru a conferi siguranţă partenerului
în senul respectării termenilor din contract. Sunt foarte buni profesionişti, muncesc în
multe cazuri peste 40 de ore pe săptămână şi nu dezvoltă relaţii personale care să fie
utilizate în timpul negocierii. Sunt mulţi care nu iniţiază relaţii personale nici cu
oameni cu care interacţionează profesional foarte des. Pătrunderea în spaţiul intim al
unui negociator american îi generează o stare accentuată de disconfort. Coexistenţa
mai multor civilizaţii în SUA a determinat diferenţieri pe grupuri etnice, regiuni, sex
sau vârstă. De multe ori negociatorii americani încheie afaceri folosindu-se de poziţia
privilegiată pe care o au. Optează pentru strategiile individualiste, „în avantaj propriu”
considerând că partenerii joacă după aceleaşi reguli.
Stilul canadian
Canada este o ţară în care se vorbesc cu precădere două limbi, franceza în zona
Qebec şi engleza în rest. S-au profilat astfel două grupuri majore din punct de vedere
al strategiilor şi tacticilor de negociere utilizate. Negociatorii din regiunea Qebec sunt
mai puţin expansivi decât cei din SUA dând dovadă de multă seriozitate în tratarea
problemelor. Cei care formează al doilea grup au manifestări mai apropiate de englezi
decât de americani cel puţin în privinţa stăpânirii emoţiilor.
Stilul chinez
Negociatorii occidentali au întâmpinat mari greutăţi în tratative derulate cu cei
chinezi, motivul constând în marile diferenţe culturale. Conştiinţa apartenenţei la cea
mai numeroasă ţară din lume, tradiţiile culturale formate într-o stare de izolare impusă
de zidul chinezesc şi de sistemul comunist îi determină pe chinezi să creadă că sunt
centrul civilizaţiei umane, fapt ce ar atrage de la sine respectul celorlalţi.
Relaţiile personale sunt primordiale în asigurarea finalizării pozitive a
negocierii în China. Este acordată o atenţie deosebită protocolului, negociatorii chinezi
alocând timp pentru ceremonia ceaiului şi pentru discuţii colaterale. Negociatorii
chinezi sunt printre cei mai reputaţi din lume, caracterizându-se prin cinste,
profesionalism, respectarea strictă a angajamentelor. Este de dorit ca negociatorul
chinez să fie văzut în compania unui partener care să dispună de o vestimentaţie de lux
şi de o maşină scumpă. Pe timpul discuţiilor nu este indicat să fie afectată reputaţia
negociatorului chinez prin forţarea sa de către partener, de a renunţa la înţelegerile pe
care şi le-a asumat deja puţin mai devreme. De obicei echipele de negociatori din
China sunt de mari dimensiuni fiind constituite dintr-un număr semnificativ de
specialişti, experţi, traducători etc. Prin multitudinea de intervenţii generate de
numărul mare de membrii din echipa chineză de negociatori, se ajunge la uzarea
oponenţilor care sunt cuprinşi de o accentuată stare de oboseală. Contracararea se face
prin cooptarea în echipă atunci când negociezi cu chinezi a unui număr suplimentar de
membri. Prealabil negocierii propriu-zise cele două echipe trebuie să facă un schimb
de informaţii legate de numărul, specializarea şi ierarhizarea membrilor fiecărei echipe
de negociatori.
Majoritatea negociatorilor chinezi aplică o strategie bazată pe principiul
avantajului reciproc, deoarece prin satisfacerea ambilor parteneri viitorul unei relaţii
economice de durată este asigurat. Stabilitatea şi armonia trebuie să caracterizeze
discuţiile, ambele părţi trebuind să recurgă la concesii. Preferă un teren neutru pentru
derularea negocierii deoarece nu este dezavantajată nici una dintre părţi. Chinezi nu
agrează contactul fizic, o simplă strângere de mână şi o înclinare uşoară a corpului
fiind considerate a fi suficiente. Acordarea sau primirea de mită este total dezavuată de
negociatori chinezi, dar în schimb sunt agreate micile cadouri cu caracter simbolic. Ei
preferă ca într-o etapă de început a negocierii să stabilească în termeni concreţi o
înţelegere generală, după aceea urmând a se axa pe detalii, adică exact invers
procedurii promovate de negociatorii americani. În discuţiile cu occidentalii,
negociatorii chinezi au o atitudine rezervată, fiind suspicioşi. Devin extrem de
indispuşi când occidentali încearcă să-i implice într-un dialog pe teme politice

Stilul englez
Englezi sunt foarte riguroşi atunci când sunt implicaţi în negocieri. Acordă
atenţie deosebită etichetei, fiind extrem de protocolari. Sunt parteneri agreabili, calmi,
buni ascultători existând multe momente în care par că sunt de acord cu toate şi cu
nimic. Englezi analizează minuţios toate aspectele, sunt foarte calculaţi şi îşi schimbă
cu greu părerile formate, cu toate că manifestă tendinţa de a reduce pretenţiile iniţiale
pe timpul derulării tratativelor. Dispunând de un umor natural de calitate, englezii nu
consideră că relaţiile personale sunt hotărâtoare în negocieri, fiind bine cunoscută
uşurinţa cu care aceştia spun „nu” în timpul discuţiilor.
Stilul francez
Tradiţia în desfăşurarea negocierilor diplomatice, faptul că până la reântregirea
Germaniei, Franţa a fost ţara cea mai mare din Europa Occidentală a accentuat
sentimentul de mândrie naţională în rândurile negociatorilor francezi, care preferă
folosirea limbii franceze în desfăşurarea negocierilor internaţionale la care participă.
Francezii sunt individualişti, autoritari preferând o derulare secvenţială a negocierii.
Manierele, protocolul, poziţia în societate, educaţia sunt elemente apreciate de
negociatorii francezi.
Pregătirea strategiei şi tacticii unei negocieri cu partenerii francezii trebuie să
fie completă şi detaliată, fomulându-se răspunsuri la toate întrebările posibile pe care
aceştia le-ar putea adresa. Francezii sunt adepţii unor discuţii de substanţă chiar dacă
timpul afectat negocierilor se prelungeşte. Ei nu sunt deranjaţi dacă negocierea se
transformă în dezbatere.
Stilul german
Negociatorii germani pun mare preţ pe faza de pregătire a discuţiilor,
indentificând toate problemele ce pot apare în timpul negocierii propriu-zise. Ofertele
făcute sunt extrem de realiste, fapt pentru care sunt puţin predispuşi să acorde concesii
în timpul tratativelor. Contracararea acestui stil presupune ca oponentul să încerce să
influenţeze deciziile negociatorului german înainte ca acesta să lanseze oferta.
Apelând la o vestimentaţie conservatoare, germanii se formalizează, acordând
atenţie protocolului. De puţine ori dau dovadă de umor şi tot de puţine ori folosesc
expresii cum ar fi: „mulţumesc”, „te rog frumos” etc. Apreciind că relaţiile personale
nu afectează derularea negocierilor, preferă să nu le cultive.
Fiind extrem de meticuloşi, germanii sunt interesaţi de orice amănunt fapt ce
necesită ca în echipa oponentă să fie incluşi experţi pentru toate domeniile vizate.
Calmitatea, spiritul analitic determină o viteză redusă de desfăşurare a
negocierilor în care sunt implicaţi germanii, cu toate că aceştia sunt foarte direcţi în
procesul comunicării faţă în faţă, la fel ca francezii.
Stilul indian
Cultura indiană a fost influenţată direct până în 1947 de englezi, India fiind
colonie britanică. În India, ţara ce ocupă locul doi în lume ca populaţie se vorbeşte
engleza, hindu plus alte 18 limbi oficiale. Valorile religioase şi cel familiale sunt
extrem de apreciate. Negociatorii indieni cu toate că sunt formalişti, manifestă o
atitudine destul de relaxată în timpul activităţii. Neapărat derularea negocierii trebuie
să includă aceea tocmeală clasic indiană.
Este necesar să evităm utilizarea mâinii stângi pentru a saluta sau a mânca.
Trebuie să cerem permisiunea când intrăm într-o încăpere, când vrem să ne aşezăm sau
când dorim să aprindem o ţigară. Indienii îşi utilizează titlurile pentru a-şi spori
prestigiul în ochii partenerilor.
Acordând importanţă relaţiilor personale indienii apreciază intermediarii de
încredere şi prelungesc activitatea de negociere, urmărind socializarea.
Stilul japonez
Eticheta este tratată cu deosebită atenţie de negociatorii japonezi. Cele cinci
persoane care compun de regulă o echipă de negociatori, poartă o vestimentaţie sobră
şi acordă importanţă schimbului de cărţi de vizită la prima întâlnire. Japonezii sunt
orientaţi către formalism fiind extrem de riguroşi în ceea ce priveşte protocolul.
Relaţiile personale contribuie la buna desfăşurare a tratativelor. Întâlnirea de afaceri
este provocată de un intermediar care se află în relaţii de colaborare cu cele două părţi.
În afara rundelor de negociere au loc întâlniri în restaurante, baruri permiţând
partenerilor să poarte discuţii lejere în afara formalismului impus de protocol.
Japonezi sunt destul de vagi în discuţii, fiind foarte greoi în comunicare. Extrem
de rar este utilizat cuvântul „nu”, iar atunci când o fac sunt lipsiţi de fermitate. „Nu”
este înlocuit de anumite expresii subtile, fapt ce presupune o atenţie deosebită din
partea oponentului.
Înainte de acordarea unor concesii importante sau atunci când apar neânţelegeri
japonezi solicită pauză pentru consultări. Preferă parteneri bine pregătiţi care să ofere
cu competenţă informaţiile solicitate, considerând că rezultatul negocierii trebuie să
avantajeze ambele părţi.
Când după semnarea contractului apar anumite probleme, japonezi dau dovadă
de înţelegere, de flexibilitate negociind un acord suplimentar.
Bătutul pe umeri, sărutul mâinii etc., sunt gesturi care îi agasează pe japonezi.
În timpul întrevederilor preferă să stea faţă în faţă cu partenerii, japonezii fiind sinceri
în discuţii dorind ca partenerii să le acorde acelaşi tratament.
Stilul latino-american
Acest stil vizează popoarele din Mexic, America Centrală şi America de Sud
formate din azteci, spanioli, portughezi, englezi, italieni, germani, francezi, africani
etc.
Latino americani, spre deosebire de cei din nord acţionează pentru obţinerea
unui avantaj cel puţin relativ reciproc în urma negocierii, fiind mult mai flexibili dar şi
mult mai orgolioşi.
Întrucât în aceste ţări birocraţia şi corupţia de obicei ating cote îngrijorătoare
relaţiile de prietenie dintre parteneri, relaţiile cordiale cu unii miniştri ori cu unii
factori de decizie la nivel local sunt de bun augur în încheierea cu succes a
negocierilor. În unele din aceste ţări mita este considerată a fi o soluţie pentru
încheierea unei afaceri.
Selectarea negociatorilor latino-americani se face pe baza legăturilor de rudenie,
a susţinerii politice şi a educaţiei primite.
Orice negociere implică în debutul său desfăşurarea unor discuţii libere.
Negocierea presupune derularea unui număr semnificativ de întâlniri succesive, tratând
cu indiferenţă factorul timp.
Limbajul corpului este important, trebuind să evităm scărpinatul în nas sau în
urechi şi ţinerea mâinilor sub masă.
Negociatorii latino-americani sunt extrem de curtenitori şi acordă o atenţie
partenerilor care uneori poate fi exagerată.
Existenţa unui număr însemnat de state în această arie geografică, înseamnă şi
existenţa unor diferenţe culturale, determinând unele particularităţi în răspunsurile
negociatorilor latino-americani în funcţie de zona căreia îi aparţin.
Stilul arab
Negociatori arabi creează o ambianţă deosebită pe parcursul negocierii. Timpul
nu este esenţial, aceştia întrerupând de nenumărate ori discuţiile pentru a dialoga pe
diferite teme cu persoane care nu au nici o legătură cu negocierea.
Arabii fac cu uşurinţă unele afirmaţii revenind cu aceeaşi nonşalanţă asupra lor.
Acceptă mita, cu excepţia celor care provin din ţări în care religia islamică infierează
aceasta practică. Pentru a avea succes în negocieri partenerul trebuie să câştige
încredea negociatorului arab.
Stilul arab este unul puţin riguros, în multe cazuri părând a fi dominat de
atitudini iraţionale.
Afacerile cu petrol derulate şi-au pus amprenta asupra stilului de negociere arab
care într-o oarecare măsură a fost americanizat renunţându-se la o parte din tradiţiile
specifice zonei.
Stilul rusesc
Deţinătoare de mari resurse naturale, Federaţia Rusă este compusă din 21 de
republici între care există anumite diferenţe culturale.
Faptul că mai bine de 40 de ani Rusia s-a manifestat ca fiind inima Uniunii
Republicilor Socialiste Sovietice iar aceasta din urmă a fost liderul şi coordonatorul
întregii lumii socialiste şi-a pus amprenta asupra mentalităţii locuitorilor.
Neexistând şcoli de profil până în ani ’90 care să asigure pregătirea oamenilor
de afaceri, ruşii s-au văzut nevoiţi să facă acest lucru din mers. În negocieri ruşii
încearcă să fie cât mai formalişti pentru a suplini lipsa experienţei în acest domeniu.
Poziţiile lor iniţiale sunt ferme, nivelul pretenţiilor formulate frizând în multe
situaţii cu ridicol. Consideră că relaţiile personale nu sunt importante în asigurarea
succesului tratativelor.
Ruşii în general nu sunt predispuşi în a acorda concesii, deoarece acest fapt este
perceput ca o slăbiciune. Precum americanii, ruşii sunt individualişti urmărind ca în
urma negocierii câştigurile lor să fie mult mai mari decât cele obţinute de oponent.
Ignoră termenele limită şi folosesc tactici emoţionale manifestate prin înroşirea
feţei, accentuarea cuvintelor, enervare, părăsirea arogantă a mesei tratativelor.

Capitolul VIII. Uzanţe, ceremonial şi protocol

Regulile tradiţionale ale muncii diplomatice sunt deseori considerate puţin demodate,
chiar dacă sunt respectate în toate situaţiile. Potrivit lui Jules Cambon, protocolul nu cunoaşte
nici popoare victorioase, nici învinse, impunând naţiunilor (chiar inamice) anumite atenţii
reciproce, fără a ţine cont de raportul lor de forţe. Astfel, protocolul determină respectarea
demnităţii naţiunilor mici, ceea ce nu reprezintă puţin. Garantând reprezentanţilor statelor,
imunităţile şi privilegiile care le sunt indispensabile, protocolul permite derularea în bune
condiţii a activităţii acestora.
Mulţi specialişti consideră că diplomaţii îndeplinesc obiectivele guvernelor lor cu
ajutorul unor stratageme subtile şi cu o disimulare rafinată, trăgându-şi pe sfoară interlocutori:
şefii de stat, miniştri şi colegii. În acest sens, este deseori repetată o butadă a lui Harold
Nicolson care consideră că „diplomatul este un om onest care minte în serviciul ţării sale”.
Dacă s-a întâmplat astfel în timpul Renaşterii, trebuie precizat că în cursul timpului metodele
diplomatice au evoluat. În fapt, în epoca modernă ambasadorul este obligat să cucerească şi să
păstreze încrederea unui guvern străin şi prin urmare nu îşi poate permite ca afirmaţiile sale să
fie puse la îndoială.
Diplomaţia reprezintă complexul de norme care alcătuiesc ştiinţa şi arta conducerii
relaţiilor dintre state. Ea ne oferă concepţiile, principiile şi modalităţile pe baza cărora se
poate înfăptui, în cele mai bune condiţii, politica externă a unei ţări. Pentru desfăşurarea cu
succes a relaţiilor dintre state este necesară o atmosferă propice şi respectarea regulilor de
conduită stabilite de dreptul internaţional. Acest cadru precum şi regulile care guvernează
comportamentul în raporturile internaţionale, sunt date de ceremonialul şi protocolul
diplomatic.
Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca totalitatea regulilor protocolare şi de
curtoazie cu privire la onorurile şi la distincţiile acordate diplomaţilor, în funcţie de rangul
acestora. Ceremonialul cuprinde indicaţii referitoare la ordinea diplomaţilor la locurile de
onoare, la întâmpinarea lor la sosirea în ţară sau la plecarea lor, cu ocazia recepţiilor şi a
audienţelor particulare, la vizite de etichetă, la distincţiile şi cadourile cu care este onorat un
diplomat străin în anumite ocazii etc.
Protocolul diplomatic reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc modul de
desfăşurare a diferitelor reuniuni diplomatice, precum şi formele ceremoniale ale relaţiilor
dintre diplomaţii şi funcţionarii ţării de reşedinţă. Diplomatul nu numai că ocupă o funcţie
înaltă, dar în acelaşi timp, reprezintă statul care l-a acreditat. De aceea, diplomatul trebuie să
se bucure de consideraţie, care exprimă respectul faţă de statul care l-a trimis. La rândul său,
diplomatul trebuie să ţină seama, în relaţiile cu autorităţile ţării de reşedinţă, de anumite forme
de ceremonial care exprimă respectul faţă de statul gazdă. În diferitele state există reguli de
comportament, mai mult sau mai puţin solemne, specifice statului respectiv. Ele
reglementează acordarea de onoruri diplomaţilor care sosesc în ţara respectivă, ceremonialul
înmânării scrisorilor de acreditare şi de rechemare, participarea diplomaţilor la diverse
solemnităţi, banchete, recepţii, cocteiluri, audienţe diplomatice, transmiterea de felicitări,
condoleanţe etc., precum şi formele legăturilor dintre diplomaţi şi autorităţile ţării de
reşedinţă, cum ar fi desfăşurarea vizitelor, folosirea formulelor de politeţe în conversaţii sau în
scris, ţinuta diplomaţilor la diverse ocazii etc.
Fie că este vorba de reprezentanţe diplomatice permanente fie despre misiuni
temporare trimise de către state pentru îndeplinirea unor sarcini precise, ceremonialul şi
protocolul diplomatic se aplică fără a se face deosebiri legate de importanţa sau necesitatea
lor. Este de necontestat rolul ceremonialului şi protocolului în relaţiile internaţionale, acestea
contribuind la crearea ambianţei necesare apropierii şi colaborării. Un vechi proverb
chinezesc spune că „ceremonialul este fumul prieteniei” interpretarea proverbului duce la
recunoaşterea faptului că protocolul şi ceremonialul sunt un fel de „combustibil” necesar
pentru a întreţine „focul prieteniei”.
În legătură cu utilitatea respectării şi păstrării în continuare a normelor de protocol, se
disting două tendinţe: una din ele recunoaşte necesitatea respectării între state a curtoaziei şi
normelor protocolare, iar a doua tendinţă susţine părerea că, dimpotrivă, ceremonialul
„formalismul” protocolar îngreunează activitatea diplomaţilor. Realitatea zilelor noastre, într-
adevăr, nu mai acordă regulilor de ceremonial importanţa exagerată din trecut, succesiunea
rapidă a evenimentelor din viaţa internaţională contemporană făcând necesară simplificarea
acestor reguli. Substratul acestor reguli de ceremonial şi protocol, care nu este neglijat nici în
zilele noastre este acela că aceste reguli implicite vieţii diplomatice derivă din respectul şi
consideraţia pe care fiecare stat trebuie să le aibă faţă de un alt stat.
Una din principalele norme de ceremonial şi protocol este curtoazia. Grigore
Geamănu defineşte în felul următor „curtoazia internaţională (comitas gentium, comity)
cuprinde regulile de politeţe, de convenienţă şi bunăvoinţă, care sunt urmate în relaţiile dintre
state, fără a avea valoarea obligatorie a normelor de drept internaţional”. Aşadar, curtoazia
reprezintă un ansamblu de norme care guvernează contactele dintre reprezentanţii statelor cu
scopul întreţinerii unui climat favorabil dezvoltării bunelor relaţii dintre acestea. Curtoazia
internaţională se referă în special la formele procedurale pe baza cărora se organizează
contactele dintre reprezentaţii statelor la diferite niveluri. Nerespectarea lor nu implică
răspunderea de drept a statelor, dar poate afecta evoluţia relaţiilor dintre ele.
Eticheta este o altă formă de ceremonial şi protocol care completează curtoazia. Ea se
referă la regulile de conduită sau de comportare care contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor
diplomatice. Cunoaşterea şi aplicarea etichetei este foarte importantă pentru agentul
diplomatic. Necunoaşterea ei poate fi considerată ca lipsă de competenţă profesională.
Eticheta cuprinde reguli de conduită în legătură cu salutul, ţinuta fizică, prezentarea,
conversaţia, convorbirea telefonică etc.
Salutul ca manifestare de politeţe şi curtoazie, exprimă respectul faţă de rangul
diplomatic, faţă de personalităţi, sau faţă de persoane mai în vârstă. Răspunsul la salut este
obligatoriu, astfel poate fi socotit ca lipsă de politeţe.
Comportarea corectă este expresia educaţiei şi civilizaţiei. În comportarea agentului
diplomatic se citesc nu numai calităţile persoanei în cauză, ci şi ale poporului căruia îi
aparţine. O comportare incorectă poate fi asociată cu nivelul de civilizaţie al ţării
diplomaticului, aşa încât orice gest, mişcare şi poziţie sunt importante. Prezentarea se face
după anumite cerinţe. Persoana cu grad inferior este prezentată celei cu grad superior, bărbatul
este prezentat femeii, persoana mai tânără este prezentată celei mai în vârstă.
Conversaţia trebuie să fie utilă şi interesantă. Ea constituie obiectivul principal al unei
acţiuni protocolare, element principal al activităţii diplomatice şi o componentă de bază a
informării şi a primirii de informaţii. Realizarea unei conversaţii interesante necesită o bună
pregătire profesională şi politică, cunoştinţele variate de cultură generală, tact, politeţe şi alte
însuşiri care rezultă dintr-o pregătire multilaterală. Alte elemente importante care ţin de
etichetă şi nu trebuie neglijate sunt: ţinuta diplomatică, participarea la acţiuni protocolare,
iniţiativa intrării în discuţie, ocuparea locurilor în maşină.