FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA: DREPT

CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: Drept diplomativ și consular

TEMA: Diplomația Uniunii Europene și regulile aplicabile acesteia

COORDONATOR:

Conf. univ. dr. Laura-Maria CRĂCIUNEAN-TATU

STUDENT:
Hentea Raul Alexandru
Anul III

Anul universitar 2021-2022

Semestrul II
CUPRINS

Diplomația Uniunii Europene..........................................................................................................3

Politica externă şi de securitate comună......................................................................................4
Politica europeană în materie de securitate şi apărare................................................................4
Proiectul de Tratat constituţional şi politica externa şi de securitate comună.............................5
Politica externă şi de securitate comună......................................................................................5
Uniunea Europeană în lume.........................................................................................................8
Bibliografie......................................................................................................................................8
 Diplomația Uniunii Europene

Politica externă şi de securitate comună la nivel european constituie una din modalităţile
de realizare a relaţiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridică a fost realizată
relativ târziu faţă de restul construcţiei europene, având în vedere natura sensibilă a acestei
politici care în continuare se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre.
De-a lungul timpului, Uniunea a înregistrat mai mult un progres în crearea unei pieţe şi a
unei monede unice decât în crearea unei politici externe şi de securitate comună.
Mutaţiile geopolitice care au urmat prăbuşirii comunismului şi crizele regionale care au
atins în special Balcanii au condus totuşi membrii Uniunii Europene la întărirea eforturilor lor
pentru a se exprima şi a acţiona şi din perspectiva politicii externe şi de securitate comună.
Necesitatea existenţei unei politici externe şi de securitate comună în toate domeniile la
nivel european s-a accentuat în momentul când Franţa s-a retras din structurile militare ale
N.A.T.O., la 7 martie 1976 ca urmare a constatării preşedintelui de Gaulle că „repartiţia lumii în
două blocuri militare răspunde din ce în ce mai puţin situaţiei reale".
Conflictele regionale care au izbucnit după căderea zidului Berlinului în 1989 şi, mult
mai recent, necesitatea de a lupta contra terorismului internaţional au convins Uniunea de faptul
că ar trebui să dispună de instrumente formale, atât pe planul diplomaţiei cât şi în materie de
intervenţie.
Una dintre problemele întâlnite a fost aceea de a conveni amploarea competenţelor
conferite Uniunii Europene şi a acelora care trebuie păstrate de către statele membre. Formula
convenită a fost aceea ca principalele decizii să fie luate cu unanimitate, ceea ce reprezintă
totuşi o obligaţie delicată a celor cincisprezece state membre şi, în viitor, a celor douăzeci şi opt.
Principiul unei politici externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat prin
Tratatul de la Maastricht din 1992. Totuşi, Uniunea şi statele sale membre s-au ataşat în mică
măsură punerii sale în practică atunci când războiul din fosta Iugoslavie a izbucnit câteva luni
mai târziu. Uniunea a încercat în zadar de a propune bunele sale oficii în cadrul unui regulament
diplomatic al conflictului. Lipsiţi de o capacitate de intervenţie europeană, ţările Uniunii nu au
putut interveni decât în cadrul forţei de menţinere a păcii a ONU şi sub comandamentul Statelor
Unite în cadrul forţei NATO – cum a fost cazul în Bosnia-Herzegovina, în Kosovo şi în vechea
Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Lecţiile oferite de conflictele din Balcani au fost învăţate. De atunci, Uniunea a acţionat
atât pe frontul diplomaţiei cât şi pe cel al securităţii.
Pentru a-şi mări greutatea diplomatică şi vizibilitatea, Uniunea a creat un post de Înalt
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate, la care a adăugat şi o vastă structură de
susţinere. Acest post a fost atribuit lui Javier Solana, fost ministru spaniol şi fost Secretar
general al NATO.
Domnul Solana este asistat, printre altele, de o unitate politică având ca scop furnizarea
de evaluări şi alertarea rapidă în situaţii de criză, de un comitet politic şi de securitate şi de un
comitet militar. Uniunea Europeană a delegat în egală măsură reprezentanţi speciali în mai
multe “puncte fierbinţi” de pe glob, cum ar fi cele din Orientul-Mijlociu, Balcani şi Afganistan.
Pentru a se înzestra cu o capacitate de intervenţie credibilă, Uniunea Europeană a
determinat un anumit număr de misiuni, precum misiunile umanitare şi de salvare, de menţinerea
păcii, de gestiunea crizelor şi de restabilirea păcii. Pentru a pune în aplicare aceste misiuni,
Uniunea şi-a fixat ca obiectiv capacitatea de a mobiliza şi de a desfăşura, în 60 de zile, o forţă
numărând până la 60.000 de oameni capabili de a rămâne în teren timp de un an.
În cadrul PESC, Uniunea a elaborat şi o politică europeană în materie de securitate şi de
apărare (PESA) care duce, în cazul unui acord, la crearea unei structuri de apărare comună.

Politica externă şi de securitate comună.

După tratatele de la Roma construcţia europeană s-a concentrat asupra aspectelor

economice, adică de creare a unei pieţei comune, chiar dacă ideile pentru o cooperare în
domeniul politicii internaţionale exista deja. Timp de aproape patruzeci de ani de construcţie
europeană, expresia “politică externă comună” nu şi-a găsit locul în tratate. Din octombrie 1970,
statele membre ale Comunităţii europene cooperează şi încearcă să se concentreze asupra marilor
probleme ale politicii internaţionale. Dar acest lucru se întâmpla la nivel interguvernamental, în
cadrul “cooperării politice europene”.
În 1986, Actul Unic European a oficializat această operaţiune interguvernamentală fără
să schimbe natura sau modalităţile de exerciţiu. Transformarea a avut loc prin Tratatul de la
Maastricht, unde, pentru prima, dată statele membre au înscris în tratat obiectivul unei “politici
externe comune”. De la intrarea în vigoare a tratatului la 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană
în calitatea sa îşi poate face auzită vocea pe scena internaţională, îşi poate exprima poziţia asupra
conflictelor armate, asupra drepturilor omului sau asupra oricărui alt subiect legat de principiile
fundamentale şi de valorile comune care stau la baza Uniunii Europene.
Dispoziţiile PESC au fost revizuite prin Tratatul de la Amsterdam care a intrat în vigoare
în 1999. De atunci, articolele de la 11 la 28 ale tratatului asupra Uniunii Europene sunt în mod
special consacrate pentru PESC.
Numirea unui Înalt Reprezentant în persoana lui Javier Solana, care şi-a asumat această
funcţie din 18 octombrie 1999 pentru o perioadă de cinci ani, este o decizie de mare importanţă
pentru politica externă a Uniunii.
Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003, conţine noi dispoziţii în materie
de PESC. Tratatul lărgeşte în mod vizibil numărul domeniilor referitoare la votul majorităţii
calificate şi întăreşte rolul Comitetului politic şi de securitate în operaţiunile de gestionarea
crizelor.

Politica europeană în materie de securitate şi apărare

Tratatul de la Nisa dotează de asemenea Uniunea Europeană cu o politică comună în

materie de securitate şi de apărare (PESA) care include ansamblul de probleme relative la
securitatea sa, incluzând şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună – altfel spus,
PESA face parte din PESC.
Această politică de apărare comună ar putea conduce la o apărare comună dacă Consiliul
European ar decide astfel, sub rezerva unei decizii adoptate şi ratificate de către statele
membre. PESA nu afectează totuşi caracterul specific al politicii de securitate şi de apărare a
numitor state membre, atâta timp cât este compatibilă cu politica dusă în cadrul Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Consiliul European de la Köln din iunie 1999 a adus în cadrul politicii comune de
securitate şi apărare misiunile de gestionare a crizelor, denumite şi „misiunile de Petersburg”,
după locul unde s-a ţinut în iunie 1992 consiliul ministerial al Uniunii Europei Occidentale
(UEO) care a definit aceste misiuni. Este vorba despre misiunile umanitare şi de evacuare,
misiuni de menţinerea păcii şi misiuni de forţe de luptă pentru gestionarea crizelor, incluzând
misiunile de restabilirea păcii.
Fiecare dintre Consiliile Europene succesive a dat în mod progresiv formă acestei dorinţe
de a dota Uniunea cu o capacitate de acţiune autonomă în gestionarea crizelor internaţionale,
acolo unde NATO în calitatea sa nu este angajată, respectând totodată principiile Cartei
Naţiunilor Unite şi recunoscând prerogativele Consiliului său de securitate.

Proiectul de Tratat constituţional şi politica externa şi de securitate comună

Acţiunea UE pe scena internaţională are la bază următoarele principii care au stat la

temelia creării, dezvoltării şi extinderii sale, pe care intenţionează să le promoveze în lumea
întreagă:
 democraţia,
 statul de drept,
 universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, respectarea demnităţii umane, egalitatea şi solidaritatea,
 respectarea dreptului internaţional în conformitate cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite.
UE depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţări terţe,
cu organizaţii internaţionale, regionale sau globale care împărtăşesc aceleaşi valori. Ea
promovează soluţii multilaterale pentru problemele comune, în special în cadrul Naţiunilor
Unite.
UE defineşte şi desfăşoară politici şi acţiuni comune şi acţionează pentru asigurarea unui
nivel înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor internaţionale, având următoarele obiective:
 salvgardarea valorilor, intereselor fundamentale, securităţii, independenţei şi integrităţii
Uniunii;
 consolidarea şi promovarea democraţiei, statului de drept, drepturilor omului şi principiilor
dreptului internaţional;
 menţinerea păcii, prevenirii conflictelor şi consolidării securităţii internaţionale, în
conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite;
 promovarea dezvoltării durabile în plan economic, social şi al mediului a ţărilor în curs de
dezvoltare, cu scopul primordial de eradicare a sărăciei;
 încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată
a restricţiilor în comerţul internaţional;
 participarea la elaborarea unor măsuri internaţionale pentru
 conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, pentru gestionarea durabilă a resurselor
naturale mondiale în vederea asigurării unei dezvoltări durabile;
 acordarea de asistenţă acelor populaţii , ţări şi regiuni care se confruntă cu dezastre naturale
sau provocate de om;
 promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală mai susţinută si pe
o bună guvernare mondială.
Pe baza acestor principii şi obiective, Consiliul European identifică
interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii. Deciziile Consiliului European privind aceste
interese şi obiective strategice se referă tocmai la politica externă si de securitate comună,
precum şi la celelalte domenii de acţiune în
plan extern a Uniunii. Deciziile se pot referi la relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot
aborda o anumită tematică. Ele definesc atât durata cât şi mijloacele ce urmează a fi puse la
dispoziţie de către Uniune şi statele membre.
Politica externă şi de securitate comună

Potrivit proiectului de Constituţie a UE, în cadrul principiilor şi obiectivelor acţiunii sale

externe, Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică externă si de securitate comună care
include toate domeniile politicii externe şi de securitate.
Statele membre sprijină în mod activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate
comună, într-un spirit de loialitate şi de solidaritate reciprocă, străduindu-se împreună să
întărească şi să dezvolte solidaritatea politică reciprocă şi abţinându-se de la orice acţiune
contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficacităţii acesteia în calitate de forţă de
coeziune în relaţiile internaţionale.
La respectarea acestor principii vor veghea Consiliul de Miniştri şi Ministrul afacerilor
externe al Uniunii.
Uniunea desfăşoară politica externă si de securitate comună prin:
 definirea orientărilor generale;
 adoptarea deciziilor europene privind acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, punerea în
aplicare a acţiunilor şi poziţiilor;
 întărirea cooperării sistematice între statele membre pentru desfăşurarea politicii
acestora.
Consiliul European defineşte orientările generale ale politicii externe şi de securitate
comune, inclusiv pentru chestiunile având implicaţii în domeniul apărării.
Consiliul de Miniştri adoptă deciziile europene necesare pentru definirea şi punerea în
aplicare a politicii externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale şi a liniilor
strategice definite de către Consiliul European.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii, care prezidează Consiliul de miniştri ai
afacerilor externe, contribuie prin propunerile sale la elaborarea politicii externe şi de securitate
comune şi asigură punerea în aplicare a deciziilor europene adoptate de Consiliul european şi
de Consiliul de miniştri. Pentru domeniile referitoare la politica externă si de securitate comună,
Uniunea este reprezentată de către ministrul afacerilor externe al Uniunii. Acesta desfăşoară, în
numele Uniunii, dialogul politic şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale
şi al conferinţelor internaţionale. Pentru îndeplinirea mandatului său, ministrul afacerilor externe
al Uniunii este asistat de un serviciu european pentru acţiune externă. Acest serviciu lucrează
în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre.
Dacă o situaţie internaţională necesită o acţiune operaţională din partea Uniunii, Consiliul
de Miniştri adoptă deciziile europene necesare. Aceste decizii stabilesc obiectivele, cadrul,
mijloacele care trebuie puse la dispoziţia Uniunii, precum şi condiţiile privind punerea în
aplicare a acţiunii şi, dacă este necesar, durata acesteia.
Aceste decizii europene angajează statele membre în luările lor de poziţie şi în
desfăşurarea acţiunii. Orice luare de poziţie sau orice acţiune naţională avută în vedere în
aplicarea unei decizii europene de politică externă şi securitate comună face obiectul unei
informări într-un termen care să permită, dacă este cazul, o concertare prealabilă în cadrul
Consiliului de Miniştri. Obligaţia informării prealabile nu se aplică dispoziţiilor care constituie o
simplă transpunere pe plan naţional a deciziilor europene.
Fiecare stat membru, ministrul afacerilor externe al Uniunii sau ministrul cu sprijinul
Comisiei se pot adresa Consiliului de Miniştri pentru orice problemă privind politica externă si
de securitate comună si îi pot înainta propuneri.
În cazul în care se impune o decizie rapidă, ministrul afacerilor externe al Uniunii
convoacă, din oficiu sau la cererea unui stat membru, în termen de patruzeci şi opt de ore, sau, în
caz de necesitate absolută, în termen mai scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului de
Miniştri.
Deciziile europene de politică externă şi de securitate comună sunt adoptate de către
Consiliul de Miniştri, care hotărăşte în unanimitate. Abţinerile membrilor prezenţi sau
reprezentaţi nu împiedică adoptarea acestor decizii. Prin derogare de la acest principiu, Consiliul
de Miniştri poate hotărî cu majoritate calificată în următoarele situaţii:
 când, în temeiul unei decizii europene a Consiliului European privind interesele şi
obiectivele strategice ale Uniunii, Consiliul adoptă decizii europene privind acţiunile şi
poziţiile Uniunii;
 când adoptă o decizie privind o acţiune sau o poziţie a Uniunii, la propunerea prezentată
de ministru, în urma unei cereri specifice pe care i-a adresat-o Consiliul European din
proprie iniţiativă sau la iniţiativa ministrului;
 când adoptă orice decizie europeană care pune în aplicare o acţiune sau o poziţie a
Uniunii;
 când adoptă o decizie europeană privind numirea unui reprezentant special.
Atunci când Uniunea defineşte o abordare comună, ministrul afacerilor externe al Uniunii
şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre îşi coordonează activităţile în cadrul Consiliului
de Miniştri.
Misiunile diplomatice ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii cooperează între ele în
ţările terţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale şi contribuie la formularea şi punerea în
aplicare a unei abordări comune. De asemenea, Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale în vederea aplicării dispoziţiilor referitoare la politica
externă şi de securitate comună.
Ministrul afacerilor externe al Uniunii consultă Parlamentul European cu privire la
principalele aspecte şi opţiuni fundamentale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv
ale politicii de securitate şi de apărare comune, şi se asigură că opiniile Parlamentului European
sunt luate în considerare în mod corespunzător. Parlamentul European este informat cu
regularitate de către ministrul afacerilor externe cu privire la evoluţia politicii externe şi de
securitate comune, inclusiv a politicii de securitate şi de apărare comune.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau poate formula recomandări
Consiliului de Miniştri şi ministrului afacerilor externe al Uniunii. De două ori pe an,
Parlamentul European organizează o dezbatere privind progresele realizate pentru punerea în
aplicare a politicii externe şi de securitate comune, inclusiv a politicii de securitate şi de apărare
comune.
Statele membre îşi coordonează acţiunea în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al
conferinţelor internaţionale. Statele membre apără în acest cadru poziţiile Uniunii. Ministrul
afacerilor externe al Uniunii asigură organizarea acestei coordonări.
Statele membre reprezentate în organizaţiile internaţionale sau în conferinţele
internaţionale la care nu participă toate statele membre, le informează pe acestea din urmă,
precum şi pe ministrul afacerilor externe despre orice problemă de interes comun.
Statele membre care sunt de asemenea membre ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor
Unite se pun de acord şi le informează pe deplin pe celelalte state membre şi pe ministrul
afacerilor externe al Uniunii. Statele membre care sunt membre ale Consiliului de Securitate, în
exercitarea funcţiilor lor, apără poziţiile şi interesele Uniunii, fără să aducă atingere răspunderilor
care le revin în temeiul dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite. Când Uniunea defineşte o poziţie pe
o temă aflată pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, statele membre
participante solicită ca ministrul afacerilor externe să fie invitat pentru a prezenta poziţia Uniunii.
Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în ţările
terţe şi la conferinţele internaţionale, precum şi reprezentanţii acestora pe lângă organizaţiile
internaţionale cooperează pentru a asigura respectarea şi punerea în aplicare a deciziilor
europene privind poziţiile şi acţiunile Uniunii adoptate de către Consiliul de Miniştri.

Se înfiinţează un comitet politic şi de securitate care urmăreşte situaţia internaţională în

domeniile referitoare la politica externă si de securitate comună şi contribuie la definirea
politicilor prin emiterea de avize în atenţia Consiliului de Miniştri, la cererea acestuia, a
ministrului afacerilor externe al Uniunii sau din proprie iniţiativă. Comitetul supraveghează de
asemenea punerea în aplicare a politicilor convenite, fără să aducă atingere competenţelor
ministrului afacerilor externe al Uniunii. Comitetul exercită, sub răspunderea Consiliului şi a
ministrului afacerilor externe, un control politic şi o direcţie strategică a operaţiunilor de
gestionare a crizei. Consiliul de Miniştri poate autoriza comitetul să ia măsurile corespunzătoare
cu privire la controlul politic şi la direcţia strategică a operaţiunii, în cadrul unei operaţiuni de
gestionare a crizei şi pe durata acesteia, aşa cum au fost stabilite de către Consiliul de Miniştri.
Curtea de Justiţie are competenţa de a controla respectarea dispoziţiilor constituţionale
referitoare la politica externă şi de securitate comună.

Uniunea Europeană în lume

Tratatul de la Lisabona (2009) a adus schimbări majore în ceea ce privește acțiunea

externă, prin crearea postului de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate şi a Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE).
Înaltul Reprezentant (în prezent, Federica Mogherini) exercită, în cadrul afacerilor
externe, funcțiile deținute anterior de președinția prin rotație, de Înaltul Reprezentant pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună şi de comisarul european pentru relații externe.
În baza mandatului său, Înaltul Reprezentant:
 conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii
 contribuie prin propunerile sale la elaborarea acestei politici, pe care o va aduce la
îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului şi asigură punerea în aplicare a
deciziilor adoptate în acest domeniu
 prezidează Consiliul Afaceri Externe
 este vicepreședinte al Comisiei şi astfel asigură coerența acțiunilor de politică externă ale
Uniunii
 reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună,
desfășoară în numele Uniunii dialogul politic cu terții şi exprimă poziția Uniunii în cadrul
forurilor internaționale
 își exercită autoritatea asupra Serviciului european pentru acțiunea externă şi asupra
delegațiilor Uniunii din țările terțe şi de pe lângă organizațiile internaționale.
  Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant
asigurând consistența şi coordonarea activităților pe plan extern, pregătind propuneri de politică
şi, ulterior, după ce acestea sunt aprobate de Consiliu, punându-le în aplicare. De asemenea,
SEAE îi asistă pe președintele Consiliului European şi pe președintele şi membrii Comisiei în
exercitarea atribuțiilor pe care aceștia le dețin în domeniul relațiilor externe şi asigură o strânsă
cooperare cu statele membre. Rețeaua delegaţiilor UE în lume face parte din structura SEAE.

UE menține relații diplomatice cu aproape toate țările din lume. A încheiat parteneriate
strategice cu principalii actori internaționali, colaborează ferm cu țările emergente şi a semnat
acorduri bilaterale de asociere cu mai multe țări vecine. În lume, UE este reprezentată printr-o
rețea de 136 de delegații, care îndeplinesc un rol similar cu cel al unei ambasade.
 Uniunea Europeană joacă un rol important pe scena internațională, prin menținerea de
relații diplomatice, derularea de schimburi comerciale, acordarea de ajutor umanitar şi
colaborarea cu organizațiile international

Bibliografie

 Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Juridic, Bucureşti,

2002
 Balaban Constantin Gheorghe - Politica europeana de vecinatate - Note de
curs, Editura Universitara, 2009
 Politica europeană de securitate şi apărare din Seria Micromonografii -
Politici Europene, 2005
 Politica europeană de securitate şi apărare, Editura Centrul de resurse
juridice, Bucureşti 2009
 http://europa.eu/legislation_summaries/external_trade/index_en.htm
 http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?
ftuId=theme6.htm
 http://eeas.europa.eu/background/organisation/index_ro.htm