Bordianu Valeria, gr. 1, anul IV, Drept.

Relațiile internaționale după 1914.

Evoluţia sistemului internaţional după 1914 exprimă toate evenimentele ce au
avut loc în timpul Primului Război Mondial până în zilele noastre. Secolul XX
reprezintă cel mai dureros timp trăit de umanitate.

Impactul primului război îşi pune amprenta asupra politicii internaţionale lăsând
urme în viaţa umană, arhitecturală şi în cele din urma noua ordine mondială.
Privind din prisma relaţiilor între state pot argumenta că se află într-o stare
deplorabilă, mai mult unele dintre ele vor să-şi i-a revanşa în materie de război.

Primul Război Mondial a fost un conflict militar global care a durat din 1914
până în 1918. În conflict au fost implicate pe de-o parte Puterile
Centrale (Imperiul German și Austro-Ungaria, cărora li s-au alăturat ceva mai
târziu Imperiul Otoman și Regatul Bulgariei), iar de cealaltă
parte Antanta sau Puterile aliate, din rândul cărora făceau parte Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Rus și Republica Franceză, cărora li s-au
alăturat mai târziu Regatul Italiei în 1915 și alte țări, precum Regatul
României în 1916.  

SUA, la început țară neutră, a încercat să intermedieze un arajament acceptabil

pentru toate părțile, a declarat război Germaniei în aprilie 1917. SUA au
cooperat cu aliații dar nu li s-a alăturat lor în mod oficial pentru multă vreme. În
ciuda faptului că Puterile Centrale au scos din luptă România (Tratatul de la
București (1918)) și Rusia (Tratatul de la Brest-Litovsk), ele au fost înfrânte în
noiembrie 1918. Germania a acceptat un „armistițiu”, care a fost în practică o
capitulare totală.

 Cele mai multe eforturi ale diplomației marilor puteri au fost orientate către
țările neutre, cărora li s-a promis câștiguri teritoriale în schimbul aderării la o
tabără sau alta. Britanicii, americanii și germanii au cheltuit mari sume de bani
pentru finanțarea aliaților lor. Marile puteri au avut ca prioritate și organizarea
de campanii de propagandă pentru menținerea moralului acasă și subminarea
moralului în tabăra inamicilor, în special în rândul minorităților naționale
componenete ale statelor multinaționale.
Conferinţe şi tratate

În timpul războaielor şi după, ţăriile aflate în conflict se hotărăsc să organizeze

anumite conferinţe care au rolul de a aduce pace, a schimba anumite poziţi ale
unor ţări (eliberarea de teritorii dobândite cu forţa,în funcţie de pierderiile
suferite), îndeplinirea unor sarcini, obligaţii.

Problemele legate de încheierea oficială a războiului au fost negociate de

puterile victorioase în timpul Conferinței de Pace de la Paris din 1919. La
conferință au participat delegații a 27 de națiuni, mai multe grupuri
nonguvernamentale, dar nu și delegațiile puterilor învinse.

Cei „Patru mari” au fost președintele american Woodrow Wilson, premierul

britanic David Lloyd George, premierul francez Georges Clemenceau și
premierul italian Vittorio Orlando, acesta din urmă având o importanță mai mică
în timpul negocierilor. Ei s-au întâlnit în mod neoficial de 145 de ori, fiind cei
care au luat toate deciziile importante, care au fost ratificate de restul
participanților la conferință.

Principalele decizii au fost crearea Ligii Națiunilor; semnarea celor cinci tratate

de pace cu puterile învinse ( tratatele de la Versailles cu Germania, Saint-
Germain cu Austria, Neuilly cu Bulgaria, Sèvres cu Turcia și Trianon cu
Ungaria); stabilirea despăgubirilor de război impuse Germaniei; transferarea
posesiunilor coloniale otomane și germane în „mandate”, încredințate în
principal Angliei și Franței; trasarea noilor frontiere naționale, uneori
prin plebiscite.

Pacea de la Brest-Litovsk

A fost semnată la 3 martie 1918 între Puteriile Centrale (Austro-Ungaria,

Germania, Bulgaria, Turcia) şi Rusia. Acest tratat cuprinde 13 articole şi anexe
cu acorduri suplimentare, privitoare la : tarife vamale, taxe pe mărfuri, schimb
de prizonieri, repararea daunelor. Acest tratat mai cuprindea anumite obligaţii
din partea Rusiei, fiind obligată să renunţe la un teritoriu de 780 de mii de km² şi
aproximativ vreo 56 de milioane de locuitori. Pe langă aceste «despăgubiri» se
mai adaugă dezarmarea navelor de luptă, încetarea războiului şi demobilizarea
completă a armatei ruse6 ,abandonarea Ucrainei şi renunţarea la orice pretentie
asupra Poloniei, Finlandei şi tăriilor baltice , iar în final în data de 11 noiembrie
1918 bolşevicii denunţă tratatul.

Pactul de la Varşovia

Tratat de „prietenie, cooperare şi asistenţa reciprocă” semnat în data de 14 mai

1955, fiind o copie fidelă a NATO reuseşte să reunească sub armata sovietică
toate forţele din Europa de Est, cu excepţia Iugoslavei. Deasemenea pactul este
un mijloc de a justifica prezenţa trupelor sovietice în Ungaria şi România. Pactul
de la Varşovia îl putem cataloga ca fiind o alinaţă-militară propriu-zisă, iar
scopul principal al pactului este menţinerea ordinii în cadrul său şi păstrarea
hegemoniei politice şi militare a URSS-ului asupra Europei de Est. Sfârşitul
pactului este accentuat de căderea URSS-ului iar în martie 1991 se atrofiază iar
dominaţia sovietică îşi pierde valoarea.

Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice

și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-
al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul
Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme
politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se
spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și
aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel
politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două
alianțe internaționale. Blocul apusean era reprezentat de către Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty Organization),
iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.

Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-
a ajuns la confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi
constituit un „Război Cald”, cu toate că perioada a generat o cursă a înarmării.
Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu
se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională,
datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme
nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de
descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o
distrugere reciprocă totală și, totodată, la o catastrofă mondială.

În concluzie pot argumenta că secolul XX reprezintă cel mai de temut secol în

care balanţa de putere se schimbă în funcţie interese, strategie şi capacitate
militară şi în final poziţie geografică.