Sistemul acuzatorial

Acest sistem se caracteriza prin modul simplu de desfășurare a procesului penal, prin
libertatea de producere a probelor, precum și prin oralitatea și publicitatea judecății 1. Procesul
era public încă de la început, nefiind prevăzută nicio formă de inchiziție secretă; se desfășura
în fața unui judecător, spectator și arbitru imparțial, care veghea la respectarea regulilor
procesuale2.
Trăsătura esențială a acestui sistem o constituia egalitatea pozițiilor acuzării și apărării;
procesul reflecta configurația ideală a unui triunghi, în vârful căruia se afla judecătorul, iar la
bază, acuzarea și apărarea, în poziții opuse, având drepturi și facultăți egale3.
În faza inițială, organul de acuzare (la origine, de natură privată4, iar mai târziu, de
natură statală, rolul acuzării fiind preluat, în cele din urmă, de Ministerul Public) aduna
mijloacele de probă, deoarece îi revenea sarcina dovedirii vinovăției acuzatului (actore non
probante, reus absolvitur)5. Tot acestui organ îi revenea și sarcina de a promova acțiunea penală
și de a o susține6.
Făptuitorul nu trebuia să demonstreze nevinovăția sa, care era de la început prezumată
(prezumția de nevinovăție); el avea însă dreptul să aducă contraprobe, dacă existau probe de
vinovăție7.
Probele și contraprobele erau discutate public în fața judecătorului, care păstra un rol
pasiv și nu avea nicio inițiativă probatorie; nu cerceta nici măcar forma, chiar dacă proba era
produsă de acuzare8.
Decizia judecătorului se întemeia pe probele furnizate de părți (juxta alligata et probata
partium); în caz de îndoială, se recurgea la mijloacele de probațiune cu caracter sacral 9, la
ordalii10, la jurământul judiciar sau la duelul judiciar.

1
V. Dongoroz, Referințe istorice și sisteme procesuale (Explicații introductive), în ,,Explicații teoretice ale
Codului de procedură penală român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. I, Editura Academiei,
București, 1975, p. 20.
2
G. Illuminati, Accusatorio ed inquisitorio (sistema), în ,,Enciclopedia giuridica Treccani”, vol. I, Roma, 1988,
apud M. Mercone, Diritto processuale penale, Edizioni Giuridice Simone, Napoli, 2004, p. 32.
3
G. Conso, Acussa e sistema accusatorio, în ,,Enciclopedia del diritto”, vol. I, Milano, p. 334, apud M. Mercone,
op. cit., p. 32.
4
La origine, procesul penal a fost unul privat, urmărirea fiind exercitată de persoana vătămată sau de succesorii
săi; mai târziu, procesul penal a devenit public, urmărirea fiind exercitată din oficiu de către organele statului (M.
Mercone, op. cit., p. 32).
5
M. Mercone, op. cit., p. 32.
6
G.D. Pisapia, Un nuovo modello di processo, în ,,Legislazione penale 26/1989”, apud M. Mercone, op. cit., p.
32.
7
A se vedea: M. Mercone, op. cit., p. 32; V. Dongoroz, op. cit., p. 20-21.
8
Ibidem (ambii autori).
9
V. Dongoroz, op. cit., p. 21.
10
,,ORDALÍE, ordalii, s. f. (în Evul Mediu) Mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, prin
diferite probe (a focului, a apei clocotite și a fierului încins) sau prin duelul judiciar. [Acc. și: ordálie] – Din fr.
ordalie, lat. ordalium.” [Sursa: DEX ’09 (2009), disponibilă pe site-ul https://dexonline.ro/definitie/ordalie
(accesat la 17 ianuarie 2017).]
 Sistemul acuzatorial era tipic dreptului grec și dreptului roman clasic; unele din
caracteristicile lui se întâlnesc și astăzi în reglementările unor state moderne democrate11.
Procedura acuzatorială va fi dezvoltată în Anglia. În această țară a fost consacrată o
instituție, care reprezintă un simbol al sistemului acuzatorial; aceasta este habeas corpus12, ale
cărei rădăcini se regăsesc în Evul Mediu englez și care permitea persoanei private de libertate
să solicite verificarea imediată a legalități situației sale de către un judecător; acesta emitea o
ordonanță (writ), dispunând ca temnicerul să-l prezinte pe deținut; temnicerul trebuia să indice
motivele detenției, deținutul reclamant, pe cele ale eliberării și, la urmă, judecătorul hotăra13.
În prezent, habeas corpus desemnează mai cu seamă o judecată temperată, cu
respectarea tuturor drepturilor acuzatului.
Instituția habeas corpus a fost ,,exportată“ într-un număr extraordinar de mare de țări
din America (de Nord și de Sud), Africa, Asia și Europa. Demn de luat în considerare este
exemplul Spaniei. Articolul 17 din Constituția acestei țări, stipulând că „legea va defini o
procedură habeas corpus…”, a fost materializat prin legea organică din 24 mai 1984.
În Expunerea de motive se arată că „una din tehnicile de protecție a drepturilor
fundamentale, printre cele mai importante dintre toate, este instituția habeas corpus…”14.

11
M. Mercone, op. cit., p. 32.
12
Instituția a fost creată prin „Habeas Corpus Act” (1679).
13
R.J. Sharpe, The law of habeas corpus, Oxford, Clarendon Press, 1989. A se vedea și
https://ro.wikipedia.org/wiki/Habeas_corpus (accesat la 17 ianuarie 2017).
14
J. Pradel, Droit pénal comparé, Édition Dalloz, Paris, 1995, p. 140.