Curs - Drept International Privat 2018 - ID PDF

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DR. CLAUDIU – PAUL BUGLEA
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
BUCUREŞTI
2018
Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor
Dreptul internaţional privat constituie o disciplină de sinteză, având ca obiect de

studiu raportul de drept privat cu element de extraneitate.
Partea generală a disciplinei este consacrată cercetării raţionamentului juridic,
specific dreptului internaţional privat, care permite determinarea sistemului de drept
aplicabil unui raport juridic cu element de extraneitate. Efectuarea acestui
raţionament presupune parcurgerea succesivă a următoarelor etape principale: a)
determinarea, prin intermediul calificării, a normei conflictuale incidente, b)
soluţionarea conflictului de norme conflictuale şi identificarea, atunci când este cazul,
a retrimiterii la lex fori (legea instanţei sesizate), c) aplicarea (când nu există
retrimitere) a legii străine ca lex causae, d) înlăturarea legii străine ce a devenit
aplicabilă raportului juridic prin fraudă sau care încalcă ordinea publică de drept
internaţional privat a statului instanţei sesizate.
Partea specială a disciplinei cercetează principalele norme conflictuale aplicabile
diferitelor categorii de raporturi de drept privat cu element de extraneitate, precum şi
normele de drept procesual civil aplicabile în procesul civil internațional.
Obiectivele acestui modul de studiu:

 preluarea cunoştinţelor de drept privat şi utilizarea lor în corelaţie cu termenii
specifici dreptului internaţional privat;
 însuşirea adecvată a elementelor ce configurează mecanismul conflictual
specific dreptului internaţional privat;
 înţelegerea normelor conflictuale (instrumentul principal de lucru al dreptului
internaţional privat) şi corelarea în aplicare cu lex causae (norma materială);
 înţelegerea corectă a tuturor cazurilor de conflict de legi generate de
elementul de extraneitate;
 analiza şi calificarea normelor conflictuale;
 înţelegerea corectă şi corelaţia diferitelor sisteme de drept în prezenţă şi
aplicarea practică a acestora;
 înţelegerea importanţei dreptului internaţional privat în condiţiile tot mai
deselor raporturi cu element de extraneitate la care subiectele de drept român
participă;
2
 tendinţa de apropiere a sistemului de drept român (cu normele sale
conflictuale) de alte sisteme de drept moderne;
 prin cunoaşterea dreptului internaţional privat, o cât mai largă deschidere spre
recunoaşterea drepturilor dobândite potrivit altor sisteme de drept;
 manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă,
cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a
modificărilor legislative şi jurisprudenţiale.
Stabilirea notei finale (procentaje):

 răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice 70%
 teste pe parcursul semestrului 10%
 teme de control 20%
3
Materia este structurată pe douăsprezece unități de învățare corespunzătoare
fiecărei săptămâni a semestrului:
Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul internaţional privat.
Unitatea de învățare 2 – Partea generală. Calificarea şi conflictul de calificări.
Unitatea de învățare 3 – Partea generală. Conflictul în spaţiu al normelor

conflictuale şi retrimiterea.
Unitatea de învățare 4 – Partea generală. Aplicarea legii străine ca lex causae.
Unitatea de învățare 5 – Partea generală. Cazurile de înlăturare de la aplicare a legii

străine.
Unitatea de învățare 6 – Partea generală. Conflictul de legi în timp şi spaţiu

(respectarea drepturilor dobândite în străinătate). Conflictul mobil de legi
Unitatea de învățare 7 – Partea specială. Norme conflictuale privind persoanele

fizice și juridice.
Unitatea de învățare 8 – Partea specială. Norme conflictuale privind bunurile. Norme

conflictuale privind moștenirea.
Unitatea de învățare 9 – Partea specială. Norme conflictuale în materia obligațiilor

contractuale. Norme conflictuale în materia obligațiilor necontractuale.
Unitatea de învățare 10 – Partea specială. Norme conflictuale în materia dreptului

familiei.
Unitatea de învățare 11 – Partea specială. Procesul civil internaţional. Competenţa

internaţională a instanţelor române.
Unitatea de învățare 12 – Partea specială. Procesul civil internaţional. Legea

aplicabilă procedurii. Capacitatea și drepturile străinilor parte la proces.
Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine.
4
Bibliografie selectivă
 C.P. Buglea, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
 I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Editura C.H. Beck,

București, 2007.
 S. Clavel, Droit international privé, 4e edition, Dalloz, 2016.
 J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în Cheshire, North & Fawcett: Private

International Law, XIVth edition, Oxford University Press, 2008.
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul

Juridic, București, 2008.
 G. Goldstein, E. Groffier, Droit international prive, Les editions Yvon Blais Inc.,
1998.
 M. Jacotă, Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1976.
 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 5e éd. Dalloz, Paris, 1996.
 D.A. Sitaru, Drept internațional privat, Editura C.H. Beck, București, 2013.
 D.A. Sitaru, Drept international privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
 Ș.Al. Stănescu, Drept internaţional privat. Practică judiciară, Ed. Hamângiu,

Bucureşti, 2008.
 Ș.Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și

jurisprudență CJUE, Ed. Hamângiu, București, 2015.
 E. Ungureanu, Recunoaşterea hotărârilor străine în România, Ed. Noël, Iaşi,

1995.
 S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea

nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
5
Legislație relevantă:
 Codul Civil, cartea a VII-a.
 Codul de procedură civilă, cartea a VII-a.
 Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiior contractuale

(Roma I).
 Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale

(Roma II).
 Regulamentul nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de

cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de
corp (Roma III).
 Regulamentul nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă,

recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și
executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui
certificat european de moștenitor.
 Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și

executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000
(Bruxelles II Bis).
 Regulamentul nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea

și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.
 Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și

executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I Bis).
 Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și

executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I).
 Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență.
6
Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul
internaţional privat
CUPRINS
1.1. Elementul de extraneitate
1.2. Conflictul de legi. Definiție și caracteristici
1.3. Norma conflictuală. Rol, definiție și structură
1.4. Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale
1.5. Normele de aplicație imediată
1.6. Principalele tipuri de conflicte care pot apărea în legătură cu raporturile

de drept privat
1.7. Lucrare de verificare
Obiectivele unității de învățare 1
După studiul acestei unităţi de învăţare, studentii vor reuşi să cunoasca:
 elementul de extraneitate – noţiune;
 conflictul de legi – noţiune și elemente definitorii;
 noţiunea şi domeniul dreptului internaţional privat ;
 conţinutul dreptului internaţional privat: normele conflictuale, normele de

aplicaţie imediată;
 izvoarele dreptului internaţional privat;
 identificarea tipurilor de conflicte specifice dreptului internaţional privat.
7
1.1. Elementul de extraneitate
Dreptul internațional privat1, ca disciplină de studiu, prezintă o particularitate

constând în aceea că studiază raporturile juridice de drept privat cu element de
extraneitate.
Elementul de extraneitate este acea parte a raportului juridic aflată în străinătate sau
sub incidența unei legi străine.
Elementul de extraneitate nu este un element nou al raportului juridic (al patrulea

după: subiect, conținut, obiect), el putându-se regăsi în oricare din aceste trei
elemente.
Ca exemple de element de extraneitate, menționăm:
 cele care apar în legătură cu subiectele unui raport juridic, pentru persoanele
fizice: cetățeniai, domiciliul sau reședința, religia (în anumite sisteme de
drept); iar pentru persoane juridice: sediu, naționalitatea sau locul unde se află
fondul de comerț.
 Cele care există în raport cu obiectul raportului juridic, cum ar fi un bun (ca
obiect derivat al raportului juridic) care se află în străinătate.
 Cele care apar în conținutul raportului juridic, cum ar fi, în ceea ce privește un
act juridic - locul încheierii actului juridic sau locul executării contractului, iar în
ceea ce privește un fapt juridic - locul savărșirii delictului ori locul producerii
prejudiciului;
1.2. Conflictul de legi. Definiție și caracteristici
În cazul în care, într-un raport juridic apare un element de extraneitate, pentru cel
care trebuie să soluționeze problemele juridice care țin de acel raport, se naște o
problemă specifică: conflictul de legi.
1
Pentru alte studii în materie, a se vedea: I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006; D.A. Sitaru, Drept international privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; D. Gutmann, Droit international prive,
Dalloz, 2009; J. Derruppe, Droit international prive, 13 e edition, Dalloz 1999; G. Goldstein, E. Groffier, Droit
international prive, Les editions Yvon Blais Inc.,1998; Cheshire, North and Fawcett, Private international law, XIVth
edition, Oxford University Press, 2008; T. Ballarino, D. Milan, Corso di diritto internazionale privato, terza edizione,
Casa editrice Dott, Antonio Milani, 2008; B. Barel, S. Armellini, Manual breve Diritto internazionale privato, Dott. A.
Giuffre Editore, Milano, 2007; E.Groffier, Precis de Droit international prive quebecois, 4e edition, Les editions Yvon
Blais Inc., 1990.
8
Conflictul de legi poate primi două definiții:
 o definiție științifică: conflictul de legi este instituția care apare în cazul în

care într-un raport juridic există un element de extraneitate și care consta în
faptul că acest raport juridic devine susceptibil de a i se aplică două sau mai
multe sisteme de drept, aparținând unor state diferite.
 o definiție metaforică: conflictul de legi este acea problemă care se pune în

mintea celui care urmează să soluționeze un litigiu constând în întrebarea:
care sistem de drept urmează a se aplica?
De exemplu, avem un contract de vânzare-cumparare încheiat între o parte română-

vânzător și o parte germână-cumpărător. Contractul se încheie la București, marfa
urmând a fi livrată în Germânia. Între părți apare un conflict/litigiu legat de
neexecutarea obligației de către partea germână. Instanța română este sesizată.
Întrebarea principală este: ce lege urmează să aplice aceasta?
Așadar, izvorul conflictului de legi este reprezentat de elementul de extraneitate.
Conflictul de legi nu trebuie să ne ducă cu gândul la un conflict de suveranitate între

state. Conflictul de legi nu are nicio legătură cu dreptul internațional public.
Conflictul urmează a fi soluționat prin prisma sistemului de drept al instantei sesizate,

astfel încât sintagma „conflict de legi ”(termen generic) trebuie înțeleasă drept un
„concurs de legi” , în sensul ca se pot aplică două sau mai multe sisteme de drept.
Așadar, deși conflictul se numește de legi, acest concurs există între sistemele de
drept ale statelor cu care are legătură raportul juridic. Nu este exclus ca legile, aflate
în concurs, să conțină aceeasi reglementare.
1.3. Norma conflictuală. Rol, definiție și structură
Conflictul de legi poate să apară numai în legătură cu un raport juridic de drept

privat. Numai în raporturile juridice de drept privat judecătorul național poate aplică o
lege străină.
Conform art. 2557 C. civ.: „(1) Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea
legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat. (2) În înţelesul prezentei cărţi,
9
raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi
alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.”
Așadar, ca exemple de ramuri în care pot apărea conflicte de legi, menționăm:

dreptul comerțului internațional, dreptul transporturilor, dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii, drept procesual civil.
Raporturile de drept public, cum ar fi cele de drept penal, procedură penală, drept
financiar, drept administrativ, nu dau naștere la conflicte de legi, chiar dacă și în
aceste raporturi juridice pot exista elemente de extraneitate.
Soluționarea conflictului de legi se face cu ajutorul unei norme specifice de drept

internațional privat, numită normă conflictuală.
Norma conflictuală este o normă juridică specifică dreptului internațional

privat care soluționează conflictul de legi în sensul că arată care din sistemele
de drept în prezență este aplicabil unui anumit raport juridic cu element de
extraneitate.
Normele juridice apartinand celorlalte ramuri de drept sunt norme materiale care pot
fi norme de drept material sau norme de drept procesual.
Normele conflictuale, spre deosebire de normele materiale, nu cârmuiesc raportul

juridic pe fondul său, ci numai arată sistemul de drept aplicabil.
Norma conflictuală este, așadar, o normă de fixare sau de trimitere, spre deosebire
de normele materiale, care dau soluția pe fondul litigiului.
Totodată, normele conflictuale au o aplicare prealabilă normelor materiale. Ca atare,

în soluționarea unui raport juridic cu element de extraneitate, avem următoarea
succesiune logică:
 mai intâi, se aplică normele conflictuale care indică sistemul de drept aplicabil;
 apoi, instanța sesizată va indica în sistemul căutat, acea normă materială care
va soluționa litigiul pe fond.
10
Normele conflictuale influențează normele materiale incidente deoarece, după cum
urmează a se aplică un sistem de drept sau altul, soluția pe fondul litigiului poate fi
diferită.
Norma conflictuală este o normă juridică, astfel încât, la fel ca orice normă, ea
urmează structura clasică – ipoteză, dispoziție, sancțiune – cu anumite particularități.
Astfel, norma conflictuală este alcătuită din conținut, respectiv legătură.
Conținutul normei conflictuale reprezinta ipoteza normei, adică categoria de

raporturi juridice la care norma respectiva se referă.
Legătura normei conflictuale coincide cu dispoziția unei norme juridice obișnuite și

este acea parte a normei conflictuale care indică sistemul de drept aplicabil
raportului juridic.
Legatura normei conflictuale este cea care plasează conținutul în sfera unui sistem
de drept în prezență. Legătura se materializează printr-un element concret care se
numește punct de legătură.
Vom ilustra structura normei conflictuale cu câteva exemple.
 Art 2572 alin. (1) C. civ.: „Starea, capacitatea și relațiile de familie ale persoanei
fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se
prevede altfel”.
 Conținutul normei conflictuale: “starea, capacitatea și relațiile de familie ale

persoanei fizice”.
 Legătura normei conflictuale: „legea națională a acelei persoane”.
 Punctul de legătură este dat de art. 2568 C. civ.: “Legea națională este legea
statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză.” Ca atare, cetățenia este
punctul de legătură pentru norma conflictuală.
 Art. 2580 alin. (1) C. civ.: “Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de
legea sa națională.”
 Conținutul normei conflictuale: „statutul organic al persoanei juridice”.
11
 Legătura: „legea sa națională”.
 Punctul de legătură îl găsim la art. 2571 alin. (1) C. Civ.: “Persoana juridică
are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social.”
 Art. 2613 C. civ.: „Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de, afară numai dacă prin
dispoziţii speciale se prevede altfel.”
 Conținutul normei conflictuale: „Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte

drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale”
 Legătura normei conflictuale: legea locului unde bunurile sunt situate sau se
află.
 Punctul de legătură: locul unde bunul este situat sau se află.
Temă de reflecție 1.1.
Alegeți o normă conflictuală din Codul civil și analizați structura acesteia.
1.4. Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale
Normele conflictuale aparțin, ca regulă, sistemului de drept al instanței sesizate.

Sistemul de drept al instanței sesizate poartă denumirea de legea forului (lex fori).
Această regulă se justifică prin următoarele argumente:
 Argumentul ce ține de forța juridică a normei conflictuale. Normele conflictuale

fiind, de regulă, imperative, judecătorul trebuie să le aplice ca atare.
 Normele conflictuale trebuie să aparțină legii forului deoarece la acel moment

numai legea instanței sesizate este cea cunoscută, în timp ce legea ce ar
urma să se aplice pe fondul litigiului va fi identificată ulterior, doar după
aplicarea normei conflictuale.
12
 Argumentul / principiul „cine alege instanța alege și dreptul” (qui eligit judici,
eligit jus).
Există și excepții de la această regulă.
În primul rând, în cazul arbitrajului internațional ad-hoc nu există o lex fori, astfel
încât arbitrii vor aplica legea desemnată de normele conflictuale pe care ei le vor
considera potrivite în speță.
În al doilea rând, în cazul retrimiterii de gradul I, atunci cand norma conflictuală

română trimite la un sistem de drept străin, instanța română va aplică norma
conflictuală străină, care retrimite la dreptul român. Aceasta este, în fapt, o excepție
aparentă deoarece, în primă fază, instanța aplică propria normă conflictuală, doar pe
baza acesteia ajungându-se la aplicabilitatea normei conflictuale străine.
Trebuie precizat că părțile pot alege doar legea care să guverneze raportul juridic pe
fond, nu și normele conflictuale.
Explicați printr-un exemplu concret de ce, în cazul retrimiterii, suntem în prezența

unei excepții aparente de la regula că normele conflictuale aparțin lui lex fori.
1.5. Normele de aplicație imediată
Spre deosebire de normele conflictuale care sunt norme de trimitere, ce nu dau

soluția pe fond, normele de aplicație imediată sunt norme materiale. Ele aparțin
totuși materiei dreptului internațional privat datorită consecințelor pe care le produc.
Definiție. Normele de aplicație imediată sunt acele norme materiale care aparțin
unui alt stat decât cel a cărui lege constituie legea aplicabilă și care, dat fiind gradul
lor inalt de imperativitate, se aplică imediat unui raport juridic cu element de
extraneitate atunci cand acel raport juridic are un anumit punct de legătură concret și
semnificativ cu statul respectiv, excluzând, în acest fel, conflictul de legi și, implicit,
aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
Normele de aplicație imediată sunt reglementate, în dreptul comun, în 2566 C. civ.
13
Conform art. 2566 alin. (1) C. civ.: “Dispoziţiile imperative prevăzute de legea
română pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se
aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi
privind determinarea legii aplicabile.”
Iar art. 2566 alin. (2) C. civ. prevede că: „Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile
imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea
acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în
vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din
aplicarea sau neaplicarea lor.”
Ca exemplu de normă de aplicație imediată, ne vom raporta la o prevedere din legea

ce a precedat Codul civil, și anume legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat.
Conform art 19 alin. (1) din legea nr. 105/1992, „Forma încheierii căsătoriei este
supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează”. Aceasta este o normă
conflictuală.
Dar alineatul 2 consacră o normă de aplicație imediată: „Căsătoria unui cetățean

român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorităților locale de stat
competente ori în fața agenților diplomatici sau funcționarilor consulari, fie ai
României, fie ai statului celuilalt viitor soț.”
Această normă reglementează regimul încheierii unei căsătorii de către un cetățean

român aflat în străinătate. Este o normă materială pentru că oferă o soluție pe fond,
stabilește autoritatea competentă.
Căsătoria constituie un raport de drept privat, ceea ce înseamnă că, atunci când
conține un element de extraneitate, ar trebui să i se aplice o norma conflictuală.
Norma conflictuală ar trebui să ne indice sistemul de drept aplicabil. Cum căsătoria
urmează să se încheie în străinătate, ar urma să se aplice, în primul rând, norma
conflictuală din acel sistem de drept. Aceasta urma să indice norma materială ce va
guverna forma încheierii căsătoriei. Totuși, legiuitorul român a considerat căsătoria
cetățenilor români în străinătate drept o problemă importantă și atunci a reglementat-
o printr-o normă materială directă care se aplică cu prioritate față de norma
14
conflictuală. Această normă de aplicație imediată împiedică încheierea unei căsătorii
confesionale de un cetățean român în străinătate.
Interpretarea pe care o putem da la momentul actual este că, din moment ce noul
legiuitor nu a mai reglementat această execpție, cetățeanul român are dreptul să
încheie căsătorii confesionale sau să încheie o căsătorie în fața oricărei autorități.
Elementele definitorii ale normelor de aplicație imediată:
a) sunt norme materiale, per a contrario nu sunt norme conflictuale;
b) aparțin, ca regulă, lex fori;
c) sunt imperative, în sensul că părțile nu pot deroga de la acestea;
d) se aplică imediat unui raport juridic cu element de extraneitate, atunci când acel
raport juridic are un punct de legătură cu statul care a edictat norma de aplicație
imediată;
e) norma de aplicație imediată înlatură norma conflictuală și, implicit, întreg

raționamentul conflictual;
În ceea ce privește comparația dintre normele conflictuale și normele de aplicație

imediata, asemănările sunt că:
 amândouă privesc raporturile juridice cu element de extraneitate, raporturi ce

au un punct de legătură cu țara forului;
 amândouă aparțin, ca regulă, sistemului de drept al instanței sesizate.
Deosebirea esențială constă în aceea că, în timp ce norma conflictuală este o normă
de trimitere, norma de aplicație imediată este o normă materială, care dă o soluție
imediată, pe fondul cauzei.
Realizați o comparație între normele de aplicație imediată și normele conflictuale.
15
1.6. Principalele tipuri de conflicte care pot apărea în legătură cu raporturile
de drept privat
Dreptul internațional privat este un drept conflictual care vine să soluționeze mai
multe tipuri de conflicte ce pot să apară în cazul în care intr-un anumit raport juridic
apare un element de extraneitate.
Astfel, avem:
 conflictul de jurisdicții - obiectul conflictului de jurisdicții îl constituie

competența instanțelor sesizate. El se soluționează după normele de
procedură ale instanței sesizate.
 conflictul de legi aplicabil procedurii – obiectul său este de a stabili legea

aplicabilă procedurii și se soluționează după legea instanței sesizate.
 conflictul de calificări – este acea situație care apare atunci când o noțiune din
conținutul sau din legătura normei conflictuale are înțelesuri diferite în
sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport juridic.
 conflictul de legi în spațiu – este conflictul primordial al dreptului internațional

privat, cel care se naște odată cu apariția unui element de extraneitate și în
baza căruia stabilim legea aplicabilă pe fondul cauzei.
 conflictul mobil de legi – este acea situație care apare atunci când un raport
juridic este supus succesiv la două sisteme de drept diferite, ca urmare a
deplasării faptice a punctului de legatură al normei conflictuale.
 conflictul de legi în timp și spațiu – apare atunci când efectele unui raport
juridic născut sub incidența unui sistem de drept se cer a fi recunoscute pe
teritoriul altui stat.
Test de autoevaluare 1.1
Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. Norma conflictuală:
a) poate să își găsească aplicarea și în absența unui element de extraneitate;
b) aparține, ca regulă, forului;
16
c) soluționează conflicte de jurisdicții.
2. Conținutul normei conflictuale:

a) coincide cu dispoziția unei norme juridice obișnuite;
b) arată sfera raporturilor juridice la care norma respectivă se referă;
c) poate fi modificat de părți prin manifestarea lor de voință.
3. Conflictul de legi:
a) este declanșat, întotdeauna, de un element de extraneitate;
b) reprezintă un conflict de suveranitate între state;
c) poate surveni în materie penală.
Răspunsuri test de autoevaluare 1.1. – 1.b) ; 2.b); 3.a)
I. Răspundeți la următoarele întrebări :
1. În ce constă un conflict de legi?
2. Ce este o normă conflictuală?
3. Care este sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale?
4. Cum acționează o normă de aplicație imediată?
II. Soluționați următoarele grile :
1. Normele de aplicație imediată:
a) aparțin în toate cazurile lex fori;
b) sunt o specie de norme conflictuale;
c) oferă soluția pe fondul raportului juridic.
2. În ceea ce priveşte norma conflictuală:
17
a) regula este că normele conflictuale aparţin lui lex fori, cu excepţia retrimiterii
de gradul I şi a arbitrajului internațional instituţionalizat;
b) aceasta este, în toate cazurile, o normă de fixare;
c) conţinutul normei conflictuale coincide cu dispoziţia unei norme juridice

obişnuite şi reprezintă acea parte a normei conflictuale care indică sistemul
de drept aplicabil raportului juridic în discuţie.
3. Punctul de legătură:
a) este un element de fapt;
b) se găsește în conținutul normei conflictuale;
c) nu poate fi deplasat.
4. Normele de aplicație imediată:
a) sunt, la fel precum normele conflictuale, norme imperative;
b) se pot găsi doar în materie contractuală;
c) exclud conflictul de legi în timp și spațiu.
Răspunsuri lucrare de verificare 1.7.:
I. 1. – se va explica în ce constă conflictul de legi conform pct. 1.2 din Unitatea

de învățare 1.
2. – se va arăta ce este norma conflictuală conform pct. 1.3. din Unitatea de

învățare 1.
3. – se va arăta cărui sistem de drept aparțin normele conflictuale conform

pct. 1.4. din Unitatea de învățare 1.
4. – se va arăta cum operează o normă de aplicație imediată pe baza

informațiilor de la pct. 1.5. din Unitatea de învățare 1.
II. 1.c); 2.b); 3.a); 4.a).
18
19
Unitatea de învățare 2 – Partea generală. Calificarea şi conflictul de
calificări
CUPRINS
2.1. Noțiunile de calificare și conflict de calificări
2.2. Speța lider în materia conflictului de calificări
2.3. Legea după care se face calificarea
2.4. Efectele calificării
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să înțeleagă:
 noţiunile de calificare şi conflict de calificări;
 cum se soluţioneaza conflictul de calificări și care este legea potrivit căreia se

face calificarea (regulă, excepţii);
 efectele calificării.
20
2.1. Noțiunile de calificare și conflict de calificări
După cum am văzut în prima unitate de învățare, normele conflictuale au în structura

lor două elemente: conținutul și legătura.
Ambele elemente sunt exprimate prin noțiuni juridice. Astfel:
 conținutul normelor conflictuale poate fi exprimat prin noțiuni ca: starea civilă,
capacitatea, relațiile de familie, statutul organic al persoanei juridice, regimul
bunurilor, condițiile de fond și formă ale actului juridic, ale căsătoriei,
moștenirii;
 legătura poate fi exprimată prin termeni ca: domiciliul, sediul social, cetățenia,
locul situării bunului.
Aceste noțiuni care intră în structura normei conflictuale nu au aceleași accepțiuni în

diferitele sisteme de drept. De exemplu, în dreptul anglo-saxon, prescripția este
considerată o problema de procedură, nu de fond, ca în dreptul românesc, astfel
încât devine necesară calificarea instituției juridice.
Această calificare poate fi definită în două moduri:
 pornindu-se de la normele conflictuale către starea de fapt;
 pornindu-se dinspre raportul juridic înspre norma conflictuală.
Avem, astfel, două tipuri de definiții:
 Calificarea este operațiunea logico-juridică de determinare a sensului exact și

complet al noțiunii juridice care intră în conținutul sau în legătura normei
conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic, adică o situație de fapt
concretă, se include sau nu în acele noțiuni.
 Calificarea apare ca interpretarea unui raport juridic pentru a vedea în

conținutul sau în legătura cărei norme conflictuale intră.
Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când o noțiune din
conținutul sau din legătura normei conflictuale are înțelesuri diferite în sistemele de
drept susceptibile de a se aplica acelui raport juridic.
21
Explicați care este legătura dintre calificare și conflictul de calificări.
2.2. Speța lider în materia conflictului de calificări
Un exemplu privind conflictul de calificări este dat de speța lider în domeniu,

soluționată de instanțele franceze la sfârșitul secolului XIX.
Un cetățean olandez a facut în Franta un testament olograf. Codul civil din Olanda
din acel moment interzicea cetățenilor olandezi să facă testamente olografe și
prevedea această interdictie și pentru testamentele întocmite în străinătate. După
decesul persoanei respective a apărut un litigiu între succesorii acestuia.
Litigiul a fost dedus instantelor franceze care au avut de rezolvat, în primă fază,
problema calificării noțiunii de testament olograf. Instantele au constatat că dreptul
olandez și cel francez dădeau interpretări diferite noțiunii de testament olograf.
Astfel, în dreptul francez, testamentul olograf era calificat ca o problemă de formă,

de exteriorizare a voinței, și, fiind o problemă de formă, era supus legii locului unde
s-a întocmit testamentul.
În schimb, dreptul olandez califica această noțiune ca o problemă de capacitate a

persoanei fizice, de capacitate a testatorului. Fiind o problemă de capacitate, ea
urma să fie supusă legii naționale a testatorului; în cazul nostru, legea cetățeanului
olandez, astfel încât ar fi urmat să se aplice legea olandeză.
De modul cum se soluționa problema calificării, depindea soluția pe fond. Astfel,

dacă era calificată ca o problemă de formă, conform dreptului francez, testamentul
era supus legii locului încheierii sale - legea franceză, care considera testamentul
valabil.
In schimb, dacă ar fi fost interpretată ca o problemă de capacitate a cetățeanului

olandez, testamentul ar fi fost supus legii nationale a testatorului, iar dreptul olandez
interzicea intocmirea testamentului olograf chiar și în străinătate, astfel încât
testamentul ar fi fost declarat nul, urmând a se aplica dispozițiile moștenirii legale.
22
În acest context, instanța franceză a decis să efectueze calificarea în conformitate cu
propriul sistem de drept. Ca atare, testamentul olograf al olandezului a fost
considerat valabil.
Prezentați speța lider în materia conflictului de calificări.
2.3. Legea după care se face calificarea
În ceea ce privește legea după care se face calificarea, există o regulă și anumite
excepții.
Art. 2558 C. civ. ne oferă regula privind calificarea, și anume că aceasta se face
după legea instanței sesizate (lex fori).: „Când determinarea legii aplicabile depinde
de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se
ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.”
În sprijinul acestei reguli, pot fi aduse mai multe argumente:
 normele conflictuale aparțin, ca regulă, sistemului de drept al instanței

sesizate. Este firesc atunci ca noțiunile normei conflictuale să fie interpretate
tot după același sistem de drept. De altfel, există un principiu care spune că
aceluia care a edictat normele de drept îi aparține interpretarea acestora (ejus
est interpretari cujus est condenere);
 Numai legea forului este cunoscută în momentul în care urmează a se face

calificarea. Legea aplicabila pe fond raportului juridic (lex causae) nu este
cunoscută în acest moment, ci ea urmează a fi stabilită în urma calificarii și
trimiterii operate de norma conflictuală.
De la această regulă, există mai multe excepții.
În primul rând, atunci când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-
un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor (art. 2558 alin.
(5) C. civ.).
23
Apoi, în caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la
legea română. Este vorba de noțiunile din conținutul sau legătura normei conflictuale
străine la care a trimis norma conflictuală română.
Totodată, natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii locului
unde acestea se află sau, după caz, sunt situate (art. 2558 alin. (3) C. civ.).
O altă excepție o întâlnim în materia calificării instituțiilor juridice necunoscute forului.

Conform art. 2558 alin. (4) C. civ.: „Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie
juridică străină sau o cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate
lua în considerare calificarea juridică făcută de legea străină.”
Nu în ultimul rând, o excepție este reprezentată de interpretarea autonomă dată

noțiunilor din normele conflictuale adoptate prin regulamente europene.
Analizați excepțiile de la calificarea după lex fori.
2.4. Efectele calificării
Calificarea produce efecte diferite, după cum este vorba de conținutul sau legătura
normei conflictuale.
Atunci când obiectul calificării îl constituie conținutul normei conflictuale, modul de

soluționare a conflictului de calificări determină însăși norma conflictuală aplicabilă,
așadar determină sistemul de drept aplicabil și, implicit, situația pe fond.
Atunci când calificarea privește legatura normei conflictuale, modul de soluționare a

conflictului nu influențează normele conflictuale, dar influențează sistemul de drept
aplicabil și soluția pe fond.
24
1. Nu reprezintă o excepție de la regulă:
a) calificarea instituțiilor juridice necunoscute forului după legea străină care le

cunoaște;
b) interpretarea autonomă dată noțiunilor din normele conflictuale adoptate prin

regulamente europene
c) calificarea după lex fori.
2. Calificarea:
a) produce aceleași efecte, indifferent că vorbim de noțiuni cuprinse în conținutul

sau în legătura normei conflictuale;
b) atunci când privește legătura normei conflictuale, modul de soluționare a

conflictului de calificări determină însăși norma conflictuală aplicabilă;
c) atunci când privește conținutul normei conflictuale, modul de soluționare a

conflictului de calificări determină însăși norma conflictuală aplicabilă.
3. În speța Testamentul Olandezului:
a) legea olandeză califica testamentul olograf ca o problemă de capacitate a

persoanei fizice;
b) legea franceză califica testamentul olograf ca o problemă de fond a actului

juridic unilateral;
c) norma conflictuală franceză în materie de capacitate ar fi trimis pe fond la

legea franceză.
Răspunsuri test de autoevaluare 2.1. – 1.c) ; 2.c) ; 3.a).
25
I. Răspundeți la următoarele întrebări:
1. Care este scopul efectiv al calificării?
2. Care este legea după care se face, de regulă, calificarea?
3. Care este legea după care se face calificarea pentru a determina natura
mobiliară sau imobiliară a unui bun?
4. Care sunt efectele calificării?
1. Nu reprezintă o excepție de la regulă :
a) calificarea unei instituții după voința părților ;
b) determinarea naturii mobiliare sau imobiliare a bunului după legea locului

unde se află sau sunt situate bunurile ;
c) calificarea după legea instanței sesizate.
2. Calificarea:
a) duce la soluționarea conflictului de legi;
b) duce la identificarea normei conflictuale aplicabile unui anumit raport juridic ;
c) se face, ca regulă, după legea aleasă de părți.
3. În speța Testamentul Olandezului:
a) instanța sesizată a fost instanța statului a cărui cetățenie o avea autorul actului
juridic litigios;
b) norma conflictuală olandeză ar fi trimis pe fond la legea olandeză, ce ar fi

invalidat testamentul;
c) în urma soluționării conflictului de calificări, s-a aplicat legea franceză.
26
I. 1. – se va explica scopul calificării pe baza informațiilor de la pct. 2.1 din

Unitatea de învățare 2.
2. – se va arăta care este legea după care, se face, ca regulă calificarea.
3. – se va arăta care este legea după care se face calificarea pentru a
determina natura mobiliară sau imobiliară a unui bun.
4. – se vor prezenta efecta calificării, conform pct. 2.4 din Unitatea de învățare
2.
II. 1.c; 2.b); 3.c).
27
Unitatea de învățare 3 – Partea generală. Conflictul în
spaţiu al normelor conflictuale şi retrimiterea
CUPRINS
3.1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale
3.2. Retrimiterea. Condiții și definiție
3.3. Speța lider în materia retrimiterii
3.4. Regimul juridic al retrimiterii în dreptul român
După studiul acestei unităţi, studenţii vor cunoaște:
 noţiunea de conflict în spaţiu al normelor conflictuale;
 condiţiile și definiția retrimiterii;
 regimul juridic al retrimiterii în dreptul român.
28
3.1. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale
Conflictul în spațiu de norme conflictuale apare atunci când sistemele de drept în

prezență conțin norme conflictuale care au puncte de legătură diferite.
Se numește conflict în spațiu deoarece normele conflictuale din sistemele de drept în

prezență coexistă în spațiu.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi pozitiv sau negativ.
Conflictul pozitiv de norme conflictuale există atunci când fiecare normă

conflictuală trimite la propriul său sistem de drept. De exemplu, se pune o problemă
de stare civilă (vârsta pentru căsătorie) a unui cetățean român cu domiciliul în Marea
Britanie.
Dacă este sesizată instanța engleză, aceasta va aplica normele conflictuale din
propriul său sistem de drept. În Marea Britanie, starea civilă și capacitatea persoanei
fizice sunt guvernate de legea domiciliului.
Dacă însă este sesizată o autoritate română, aceasta va aplica norma conflictuală
română care va trimite la legea cetățeniei.
În acest caz, fiecare norma trimite la propriul său sistem de drept. Conflictul pozitiv
nu duce la retrimitere. Acesta se soluționează, în principiu, de către fiecare autoritate
prin aplicarea propriului sistem de drept.
Conflictul negativ de norme conflictuale există în cazul în care niciuna din normele
conflictuale în prezență nu trimite la propriul său sistem de drept, ci fiecare trimite la
dreptul celuilalt stat sau la sistemul de drept al unui stat terț.
Analizați diferența dintre conflictul pozitiv de norme conflictuale și conflictul negativ

de norme conflictuale.
3.2. Retrimiterea. Condiții și definiție
Prima condiție a retrimiterii este dată tocmai de existența acestui conflict negativ.
29
Aceasta este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Mai trebuie întrunită și o a
doua condiție, ce ține de sensul trimiterii pe care norma conflictuală a forului o face
la un sistem de drept străin.
Astfel, trimiterea poate fi făcută:
 fie numai la normele materiale ale sistemului de drept străin, caz în care se va
aplica dreptul material străin, fără a exista posibilitatea retrimiterii.
 fie la întregul sistem de drept străin, adică și la normele conflictuale străine.
Sensul trimiterii este stabilit de catre dreptul forului, fiind, în definitiv, o problemă de
calificare.
În concluzie, pentru a exista retrimitere, trebuie întrunite două condiții cumulative:
 să existe un conflict negativ de norme conflictuale;
 normele conflictuale ale forului să trimită la întregul sistem de drept străin

(norme materiale plus norme conflictuale).
Definiție. Retrimiterea este acea situație juridică apărută în cazul în care norma
conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin în întregul său, așadar
inclusiv la normele sale conflictuale, iar sistemul de drept străin, prin normele sale
conflictuale, nu primește trimiterea și trimite fie înapoi la dreptul forului, fie mai
departe la legea unui stat terț.
Retrimiterea este o operație logico-juridică ce are loc exclusiv în mintea judecătorului

sau autorității. Ea nu trebuie confundată cu declinarea de competență din dreptul
procesual civil.
Explicați condițiile retrimiterii în dreptul internațional privat.
30
3.3. Speța lider în materia retrimiterii
Și în materia retrimiterii, avem o speță lider, speța Forgo.
În cauză, un cetățean bavarez a trăit mare parte din viață în Franța, unde nu a
dobândit însa nici cetățenia, nici domiciliul legal, având doar un domiciliu de fapt în
Franța. La moartea sa, a lăsat o succesiune mobiliară importantă, iar rudele
colaterale dupa mamă au intentat în fața instanțelor franceze o acțiune în
revendicarea succesiunii.
În fața instanței, s-a pus problema după ce sistem de drept va fi soluționată

succesiunea. Potrivit normei conflictuale franceze, succesiunea mobiliară era supusă
legii cetățeniei defunctului, astfel încât se trimitea la dreptul bavarez. Instanța
franceză a constatat însă că în dreptul bavarez exista o normă conflictuală, conform
căreia, succesiunea mobiliară era supusa legii domiciliului de fapt al defunctului.
Cu alte cuvinte, dreptul francez a trimis la sistemul de drept străin - cel bavarez, dar
acesta nu a primit trimiterea, trimițând inapoi la sistemul de drept francez.
Soluția pe fond a fost, așadar, dată de legea franceză. Conform acesteia, sfera
rudelor era mult mai restrânsă ca în dreptul bavarez, astfel încât rudele colaterale
care introduseseră acțiunea nu erau considerate succesori. Succesiunea, devenind
vacanta, a fost culeasă de statul pe teritoriul căruia se aflau bunurile.
Analizați speța lider în materia retrimiterii.
3.4. Regimul juridic al retrimiterii în dreptul român
Cunoaștem două categorii de retrimitere:
 retrimiterea de gradul I (retrimitere simplă sau trimitere înapoi) - intervine atunci

când norma conflictuală trimite la dreptul forului;
 retrimitere de gradul II (retrimitere complexă sau trimitere mai departe) - norma

conflictuală străină trimite la dreptul unui stat terț.
31
Retrimiterea este reglementată în art. 2559 C. civ.
Art. 2559 alin. (1) C. Civ. arată că legea străină cuprinde dispoziţiile de drept
material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare. Ca atare,
ca regulă, trimiterea pe care norma conflictuală o face este considerată a viza
sistemul de drept străin în ansamblul său, adică atât norme materiale, cât și norme
conflictuale.
Art. 2559 alin. (2) C. civ. stabilește că, care prevede că, daca legea străină
determinată potrivit normelor conflictuale române retrimite la dreptul român sau la
dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
Observăm cum sistemul nostru de drept admite retrimiterea de gradul I, adică

admite trimiterea pe care norma conflictuală străină o face înspre dreptul material
român.
Argumente pentru acceptarea retrimiterii de gradul I:
 trimiterea făcută de norma conflictuală română la un sistem de drept străin

este o ofertă făcută acestuia de a se aplica, iar nu o obligație. Daca dreptul
strain nu primește trimiterea, ci trimite inapoi, se va ține seama de această
soluție.
 Unitatea sistemului de drept străin. Dacă norma conflictuală română trimite

generic la un sistem de drept străin, acesta trebuie privit în ansamblul său,
adică incluzând atât normele materiale, cât și cele conflictuale.
 Retrimiterea de gradul I asigură o coordonare între sistemele de drept în

prezență, în sensul că normele conflictuale din ambele sisteme de drept sunt
deopotrivă aplicabile.
Retrimiterea de gradul I nu este admisă totuși:
 în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă;
 în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor

extracontractuale;
32
 în alte cazuri prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este
parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.
Retrimiterea de gradul II nu este admisă, ca regulă, în dreptul român pentru că

există riscul unor trimiteri succesive. Retrimiterea facută de legea străină la dreptul
altui stat este fără efect, urmând a se aplica legea română.
În vechea reglementare, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 prevedea că
retrimiterea făcută la legea unui stat terț este fără efect. Nu se preciza că se va
aplica legea română. Interepretarea acestui text de lege era că, în situația în care
norma conflictuală străină a trimis mai departe la legea unui stat terț, urmau să se
aplice normele materiale străine din sistemul de drept la care a trimis norma română.
Sub acest aspect, apreciem că reglementarea anterioară era mai inspirată decât cea
actuală deoarece, din punct de vedere logic, a nu admite retrimiterea, indiferent de
forma ei, echivalează cu a accepta că norma conflictuală a trimis doar la normele
materiale, nu și la cele conflictuale.
Explicați argumentele în favoarea admiterii retrimiterii de gradul I în dreptul român.
Test de autoevaluare 3.1.
1. Pentru aplicarea retrimiterii este necesară:
a) Îndeplinirea a două condiții cumulative;
b) Îndeplinirea a două condiții alternative;
c) Îndeplinirea a trei condiții alternative.
2. Retrimiterea de gradul I este permisă:
a) Atunci când părțile au ales legea aplicabilă raportului juridic;
b) În materia legii aplicabile formei contractului;
33
c) În materia normelor conflictuale privind persoanele juridice.
3. În speța lider în materia retrimiterii:
a) Instanța sesizată era cea a statului a cărui cetățenie o avea defunctul;
b) Punctul de legătură al normei conflictuale incidente din sistemul de drept

bavarez era reprezentat de domiciliul de fapt al defunctului;
c) Soluția pe fond a fost dată de legea națională a defunctului.
Răspunsuri la testul de autoevaluare 3.1.: 1.a); 2.c); 3.b).
3.5. Lucrare de verificare:
I. Răspundeți la următoarele întrebări-grilă:
1. În ce constă conflictul de norme conflictuale?
2. Care sunt condițiile retrimiterii?
3. De ce nu este admisă retrimiterea de gradul II în dreptul român?
4. Care sunt excepțiile de la admiterea retrimiterii de gradul I în dreptul român?
1. În cazul retrimiterii:
a) Trebuie să existe un conflict pozitiv de norme conflictuale;
b) Trimiterea făcută de norma conflictuală trebuie să vizeze exclusiv normele

materiale ale sistemului de drept străin;
c) Pentru ca aceasta să opereze, este necesară aplicarea a două norme

conflictuale, din două sisteme de drept diferite.
2. În speța Forgo:
a) Obiectul disputei îl reprezenta o succesiune imobiliară;
34
b) Instanța sesizată a aplicat, pe fond, legea sistemului de drept din care face
parte;
c) Succesiunea a fost atribuită rudelor defunctului.
3. Retrimiterea de gradul II:
a) Are drept consecință aplicarea pe fond a normelor materiale române;
b) Necesită ca sistemul de drept străin, prin norma sa materială, să trimită la un

sistem de drept terț;
c) La fel precum retrimiterea de gradul I, nu este permisă, ca regulă, în dreptul

român.
I. 1. – se va explica în ce constă conflictul de norme conflictule pe baza

informațiilor de la pct. 3.1 din Unitatea de învățare 3.
2. – se vor prezenta condițiile retrimiterii.
3. – se va explica de ce nu este permisă retrimiterea de gradul II, în dreptul
român.
4. – se vor prezenta excepțiile de la admiterea retrimiterii de gradul I, în dreptul
român.
II. 1.c; 2.b); 3.a).
35
Unitatea de învățare 4 – Partea generală. Aplicarea legii străine ca
lex causae
CUPRINS
4.1. Aplicarea legii străine ca lex causae
4.2. Titlul cu care este aplicat dreptul străin în România
4.3. Cine poate invoca legea străină în fața autorităților forului?
4.4. Cui incumbă sarcina probei legii străine?
4.5. Care sunt căile de atac în cazul greșitei interpretări sau aplicări a legii
străine?
4.6. Mijloacele de probă a legii străine
4.7. Forța probantă a mijloacelor de probă din străinătate
4.8. Consecințele imposibilității de probare a legii străine
 titlul cu care este aplicat dreptul străin în România;
 consecinţele aplicării dreptului străin ca element de drept;
 regulile privind invocarea legii străine, sarcina probei, interpretarea legii străine,
căile de atac în cazul greşitei aplicări a legii străine, proba legii străine.
36
4.1. Aplicarea legii străine ca lex causae
Instanța sesizată, aplicând în mod corect norma conflictuală română, poate să

constate că:
 Norma conflictuală română trimite la legea română, care se va aplica pe fondul

cauzei. În această situație, judecătorul sau arbitrul va aplica legea română
precum în cazul unui raport juridic fără element de extraneitate.
 Norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin ce urmează a se

aplica fondului problemei. În acest caz, dreptul străin urmează a se aplica tocmai
datorită faptului că norma română trimite la el, neaplicarea acelui sistem
însemnând de fapt o neaplicare a normei conflictuale române. În cazul în care
norma conflictuală română trimite la un sistem străin, acel sistem de drept este
privit în totalitatea izvoarelor sale de drept, care vor trebui aplicate.
4.2. Titlul cu care este aplicat dreptul străin în România
Spre deosebire de alte sisteme de drept (spre exemplu, cel englez, american etc.),
unde dreptul străin este considerat un element de fapt, în concepția juridică
românească, dreptul străin la care norma conflictuală română a trimis este
considerat un element de drept. Așadar, dreptul străin este aplicat în România cu
același titlu precum dreptul național, de aici decurgând mai multe consecințe juridice
importante, pe care le vom aborda în continuare.
4.3. Cine poate invoca legea străină în fața autorităților forului?
Ca urmare a faptului că legea străină este considerată un element de drept, ea poate

fi invocată atât din oficiu de instanța de judecată, cât și de partea interesată. Astfel,
instanța de judecată, în temeiul rolului activ (art. 22 C. proc. civ.), poate invoca din
oficiu și pune în discuția părților aplicarea unei legi străine când norma conflictuală
străină a trimis la ea.
Când norma conflictuală română este imperativă (regula în materia normelor

conflictuale), instanța română este chiar obligată să invoce dreptul străin, atunci
când norma conflictuală trimite la el. Pe de altă parte, orice parte interesată poate
invoca în fața instanței un drept străin, în temeiul principiului disponibilității.
37
În sistemele de drept care consideră dreptul străin un element de fapt, invocarea legii
străine în faţa instanţelor forului poate fi făcută numai de partea interesată, în timp ce
instanţa nu are obligaţia de a aplica o normă străină.
În concluzie, dreptul român îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului
activ al judecătorului cu cel al disponibilităţii părţilor.
4.4. Cui incumbă sarcina probei legii străine?
În dreptul român, sarcina probei legii străine se împarte între judecător și părți.
Astfel, instanța de judecată, datorită caracterului obligatoriu al aplicării dreptului

străin (când norma conflictuală română trimite la el), precum și în temeiul principiului
rolului activ, va trebui să depună toate diligențele pentru aflarea conținutului și
înțelesului, corect și complet, al legii străine.
În acest scop, instanța poate dispune, chiar și din oficiu, administrarea tuturor
mijloacelor de probă pe care le consideră adecvate.
Sub acest aspect, există o mare deosebire între dreptul străin și dreptul național,
constând în aceea că, pentru dreptul străin, nu se aplică prezumția că judecătorul
cunoaște legea (jura novit curia).
În cazul legii străine, sarcina probei legii străine nu incumbă exclusiv judecătorului, ci
este împărțită între acesta și părți. Această idee este exprimată în art. 2562 C. civ.
care în alin. (1) arată – conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa
judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat o, prin
avizul unui expert sau printr un alt mod adecvat, iar alin. (2) prevede faptul că partea
care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
Interpretarea legii străine la care norma conflictuală română a trimis se face, în

principiu, după regulile de interpretare existente în respectivul sistem de drept (art.
2563 C. civ.).
4.5. Care sunt căile de atac în cazul greșitei interpretări sau aplicări a legii
străine?
În demersul său de a interpreta şi aplica o lege străină, instanţa română se poate afla
în situaţia ca, din motive diverse, să o interpreteze sau să o aplice în mod eronat. În
38
acest caz, partea nemulţumită va avea la îndemână aceleaşi căi de atac aplicabile
pentru aplicarea greşită a dreptului naţional, cu o singură excepţie.
Astfel, calea de atac ordinară a apelului (art. 466 - 482 C. proc. civ.) se poate aplica
și pentru greșita aplicare a legii străine. De asemenea, pot fi aplicate și căile
extraordinare de atac: recurs (art. 483 – 502 C. proc. civ), contestație în anulare (art.
503 – 508 C. proc. civ.), revizuire (art. 509 – 513 C. proc. civ.).
În ceea ce privește recursul în interesul legii, care este inclus de noul Cod de
procedură civilă în categoria „Dispoziţiilor privind asigurarea unei practici judiciare
unitare”, acesta nu este o cale de atac la îndemâna părților. Potrivit art. 514 C. proc.
civ., doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei
Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și
Avocatul Poporului au dreptul să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se
pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea
instanțelor judecătorești. Soluția se pronunță numai în interesul legii și nu are efect
asupra hotărârii examinate sau asupra situației părților din aceste procese.
Recursul în interesul legii nu poate fi promovat pentru greșita aplicare a legii străine
pentru următoarele argumente:
 rolul instanței supreme este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară

a legii române pe întreg teritoriul țării, iar nu a legii străine, a cărei unitară
interpretare cade în sarcina autorităților competente din statul respectiv;
 Din moment ce soluțiile date de ÎCCJ, nu au efect asupra hotărârilor

judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din respectivele
procese, rezultă că nu există interesul direct al părților de a solicita promovarea
acestui recurs.
În schimb, recursul în interesul legii poate fi promovat pentru greșita interpretare sau
aplicare a normei conflictuale române.
Implicațiile faptului că, în alte sisteme de drept, legea străină este considerată un
39
element de fapt.
4.6. Mijloacele de probă a legii străine
Legea română consacră libertatea instanței și a părților în alegerea mijloacelor de

probă a legii străine. În acest sens, art. 2562 alin. (1) C. civ. prevede: „conținutul legii
străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele
statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”.
Mijloacele de probă sunt:
 directe: constând din culegeri de drept și jurisprudență;
 indirecte: procurate fie de la autoritățile competente din statul străin, fie de la

diferite organisme reprezentative ale acestuia, din România.
Astfel, ca mijloace de probă provenite de la autoritățile statului străin s-au utilizat

certificate eliberate de Ministerul Justiției din statul străin, certificate de cutumă sau
alte atestări provenite de la notari publici, Camera de Comerț etc.
Dintre sursele de documentare procurate pe plan intern pot fi date ca exemplu

certificatele eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în România
sau informațiile de la organizațiile de cult corespondente din România.
Codul Civil menționează expres posibilitatea dovedirii legii străine prin apelarea la
expertiză. Daca se apelează la avizul unui expert, proba va fi dispusă și administrată
conform legii române ca orice altă probă în fața instanțelor naționale.
4.7. Forța probantă a mijloacelor de probă din străinătate
În principiu, aceste mijloace de probă trebuie asimilate celor prevăzute de legea

română, adică beneficiază de aceeași forță probantă.
Instanțele române nu sunt abilitate în principiu să ia legătura cu instanțele statului

străin sau cu ambasadele sau alte organisme/instituții de reprezentare, ci trebuie să
ceară sprijinul Ministerului Justiției, care va contacta aceste instituții sau organisme
prin Ministerul Afacerilor Externe.
40
România este parte la Convenția Europeană în domeniul informării asupra dreptului
străin (Londra - 7 iunie 1968) și la Protocolul Adițional la această Convenție
(Strasbourg - 15 martie 1978).
Convenția prevede obligația statelor membre de a-și transmite reciproc informații

privind dreptul lor. Informațiile se vor transmite printr-un organ național de legătură
pe care fiecare stat și-l desemnează.
Cererea trebuie să emane de la o instanță judecătorească și să se dovedească

existența unui proces pe rol. Răspunsul trebuie să fie obiectiv și imparțial, urmând să
conțină texte de lege, dar și lucrări doctrinare și comentarii explicite.
Statul solicitat poate refuza informația atunci când interesele sale sunt afectate de
litigiul care a ocazionat formularea cererii sau atunci când consideră că răspunsul ar
fi de natură să aducă atingere securității sau suveranității sale. Răspunsul la cerere
trebuie dat în limba statului solicitat.
4.8. Consecințele imposibilității de probare a legii străine
Conform art. 2562 alin. (3) din C. civ. „în cazul imposibilității de a se stabili într-un
termen rezonabil conținutul legii străine”, se va aplica legea română. Imposibilitatea
de probare a conținutului legii străine trebuie să fie una absolută, în sensul că
instanța trebuie să facă dovada că s-au depus toate diligențele pentru identificarea
conținutului legii străine. O simplă dificultate de probare a legii străine, generată de
depărtarea geografică a statului străin, de necunoașterea chiar totală a dreptului său
în România, de inexistenta izvoarelor scrise, nu justifică aplicarea imediată a legii
române. Aplicarea legii române trebuie să fie doar un subsidiar în cazul în care
într-un termen rezonabil (termen rezonabil analizat în funcţie de circumstanţele cauzei)
nu se poate face proba conţinutului legii străine.
Instanţa de judecată, atât timp cât legiuitorul nu o face, este cea care va stabili ce
înseamnă termenul rezonabil. Dacă imposibilitatea de probare a conţinutului legii
străine este cauzată de faptul că instanţa română nu a depus toate diligenţele pentru a
afla conţinutul legii străine, cel care se consideră vătămat în drepturile sale prin
aplicarea legii române poate ataca soluţia prin intermediul căilor de atac.
Argumentele pentru aplicarea subsidiară a legii române sunt că:
41
 Litigiul nu poate rămâne nejudecat, acțiunea reclamantului neputând fi
respinsă, deoarece nu există culpa nimănui pentru faptul că legea străină nu a
putut fi probată.
 În cazul în care legea străină nu poate fi dovedită într-un termen rezonabil, se

aplică prezumția simplă exprimată în adagiul „cine alege instanța, alege și
dreptul” (qui eligit judicem, eligit jus).
1. Care este titlul cu care se aplică dreptul străin în România?
a) ca drept național;
b) ca element de fapt;
c) cu titlu subsidiar.
2. Printre consecințele aplicării dreptului străin ca un element de drept se numără

faptul că:
a) legea străină nu poate fi invocată decât de instanța de judecată;
b) sarcina probei nu incumbă exclusiv judecătorului;
c) pot fi aplicate si căile extraordinare de atac.
3. Care este consecința imposibilității de probare a legii străine?
a) se va aplica legea română, în anumite condiții;
b) se va aplica o lege străină cu un conținut similar, dacă va putea fi probată;
c) indiferent dacă imposibilitatea de probare era una absolută sau nu, se aplică
legea română.
Răspunsuri test de autoevaluare 4.1. – 1.a) ; 2.c); 3.a)
42
I. Răspundeți la următoarele întrebări :
1. Care sunt argumentele pentru care recursul în interesul legii nu poate fi

promovat pentru greșita aplicare a legii străine?
2. Ce poate constata instanța sesizată, aplicând norma conflictuală română?
1. În legătură cu sarcina probei străine:
a) pentru dreptul străin nu se aplică prezumția jura novit curia;
b) pentru dreptul străin se aplică prezumția că judecătorul cunoaște legea;
c) principiul rolului activ al instanței de judecată nu se aplică.
2. Convenția europeană în domeniul informării asupra dreptului străin prevede:
a) obligația statelor de a oferi informații în legătură cu interpretarea dreptului

lor național, în orice condiții;
b) că statele își pot transmite reciproc informații numai prin intermediul

instanțelor de judecată;
c) obligația statelor de a își transmite reciproc informații privind dreptul lor

dacă se dovedește existența unui proces pe rol.
I. 1. – se vor ilustra motivele pentru care recursul în interesul legii nu poate fi

promovat pentru greșita aplicare a legii străine, conform pct. 4. din Unitatea
de învățare 4.
2. – se vor prezenta cele două variante, conform pct. 4.1 Unitatea de

învățare 4.
II. 1.a); 2.c).
43
Unitatea de învățare 5 – Partea generală. Cazurile de înlăturare de la
aplicare a legii străine
CUPRINS
5.1. Ordinea publică de drept internațional privat
5.1.1. Noțiunea de ordine publică de drept internațional privat
5.1.2. Conținutul noțiunii de ordine publică de drept internațional privat român
5.1.3. Mecanismul excepției de ordine publică
5.1.4. Caracterele (esențiale) ale ordinii publice de drept internațional privat

român
5.1.5. Comparație între ordinea publică de drept intern și ordine publică de

drept internațional privat
5.1.6. Efectele ordinii publice de drept internațional privat
5.1.7. Sfera noțiunii de ordine publică de drept internațional privat
5.2. Frauda la lege în dreptul internațional privat
5.2.1. Noțiunea de fraudare a legii aplicabile în dreptul internațional privat
5.2.2. Modalitățile fraudei la lege
5.2.3. Condițiile fraudei la lege în dreptul internațional privat
5.2.4. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat român
5.2.5. Domeniile în care poate interveni frauda la lege
5.2.6. Comparație între frauda la lege și alte instituții juridice
5.3. Înlăturarea excepțională de la aplicare a legii străine
44
 ordinea publică de drept internaţional privat: noţiune, elemente definitorii,

caractere, sferele ordinii publice de drept internaţional privat, efectele aplicării sale;
 frauda la lege în dreptul internaţional privat: noţiune, modalităţi de fraudare a legii

în dreptul internaţional privat, condiţiile fraudei la lege, sancţiunea fraudei la lege,
domeniile în care poate apărea frauda la lege, mijloacele de reprimare a acesteia,
delimitarea fraudei la lege de alte instituţii juridice;
 situațiile de înlăturare excepțională de la aplicare a legii străine.
45
În cazul în care norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, în
principiu, acesta urmeaza a se aplica. Exista totuși situații expres prevăzute de lege ,
cand legea străină nu se va aplica, și anume:
 atunci când legea străină încalcă ordinea publică de drept internațional privat
român (Secțiunea 5.1);
 atunci când legea străină a devenit competentă prin fraudarea legii române
(Secțiunea 5.2);
 în anumite ipoteze, de înlăturare excepțională de la aplicare, a legii străine

(Secțiunea 5.3).
5.1. Ordinea publică de drept internațional privat român
5.1.1. Noțiunea de ordine publică de drept internațional privat
Ordinea publică de drept internațional privat român este formată din ansamblul
principiilor fundamentale de drept ale statului român aplicabile în raporturile
juridice cu element de extraneitate. Sub aspect procedural, ordinea publică de drept
internațional privat român se materializeaza prin/în excepția de ordine publică de
drept internațional privat.
5.1.2. Conținutul noțiunii de ordine publică de drept internațional privat român
Conținutul noțiunii îl constituie principiile fundamentale de drept ale statului forului, în

cazul de față cel român, aplicabile în raportul juridic de drept internațional privat, cele
ale dreptului Uniunii Europene și cele ale drepturilor fundamentale ale omului.
Acesta este un conținut abstract al notiunii.
Conținutul noțiunii poate fi determinat, însă, și în mod concret. Aceasta se

realizează prin două moduri:
 De regulă, el se determină de către instanța de judecată, în sensul că instanța

va stabili când o normă din sistemul de drept român consacră un principiu juridic
fundamental al statului nostru, astfel încât încălcarea acestuia de către legea
străină poate să justifice înăturarea ei de la aplicare;
46
 Există cazuri în care legiuitorul stabilește explicit normele juridice a căror
încălcare constituie un temei de invocare a ordinii publice de drept internațional
privat român și, implicit, de înlăturare a legii străine contrare.
5.1.3. Mecanismul excepției de ordine publică
Ordinea publică este protejată, în materie procedurală, prin excepția de ordine

publică. Aceasta poate fi invocată, în principiu, de către orice parte interesată sau din
oficiu de către instanță. În cazul în care excepția este admisă, ea împiedică
producerea pe teritoriul țării a efectelor legii străine.
În cazul în care excepţia este admisă, constatându-se că legea străină vine în

contradicţie cu ordinea publică română, se împiedică producerea pe teritoriul României
a efectelor legii străine. Trebuie însă reţinut faptul că această soluţie a instanţei nu
afectează legea străină în conţinutul ei, aceasta rămânând aplicabilă atât în statul de
provenienţă, cât şi pe teritoriul altor state a căror ordine publică nu-i cenzurează
aplicarea.
5.1.4. Caracterele (esențiale) ale ordinii publice de drept internațional privat

român
A. Din punct de vedere spațial, ordinea publică de drept internațional privat

are un caracter național
Din punct de vedere spatial, ordinea publică are un caracter național, în sensul că ea
se interpretează prin prisma sistemului de drept român (în cazul nostru). Fiecare stat
are propriile sale reglementări imperative care formează ordinea publică de drept
internațional privat român a statului respectiv.
B. Din punct de vedere temporal, ordinea publică de drept internațional privat

are, întotdeauna, un caracter actual
Din punct de vedere temporal, ordinea publică de drept internațional privat român
are întotdeauna un caracter actual, în sensul că se ține seama de ordinea publică
din momentul pronunțării unei hotărâri, iar nu de ordinea publică în momentul nașterii
raportului juridic.
47
C. Din punct de vedere material (pe fond), ordinea publică de drept
internațional privat are un caracter de excepție
Din punct de vedere material (pe fond), ordinea publică are un caracter de excepție
de la regula ca legea străină normal competentă trebuie să se aplice raportului juridic
cu element de extraneitate. Acest caracter de excepție generează anumite
consecințe:
 Ordinea publică este de strictă interpretare, în sensul că ea nu poate fi

interpretată extensiv, ci numai restrictiv;
 Ordinea publică de drept internațional privat român împiedică producerea pe

teritoriul României numai a acelor efecte care sunt strict contrare principiilor
fundamentale de drept ale forului. Dacă raportul juridic respectiv produce și alte
efecte, acelea vor fi recunoscute și executate.
5.1.5. Comparație între ordinea publică de drept intern și ordinea publică de

drept internațional privat
Asemănări. Cele două instituții se aseamănă prin faptul ca amândouă înlătură de la

aplicare o lege, cu precizarea că ordinea publică de drept internațional înlătură de la
aplicare legea aleasă de către părți, iar ordinea publică de drept intern cenzurează
actele juridice ale părților, care constituie legea acestora. Totodată, ambele instituții
isi au izvorul în dreptul intern al statului.
Deosebiri. Cele două mecanisme îndeplinesc funcții diferite. Ordinea publică de

drept intern, care este dată de ansamblul normelor imperative ale sistemului de drept
respectiv, are ca scop împiedicarea producerii efectelor actelor juridice care sunt
contrare acestor norme. Așadar, aceasta exprimă limitele autonomiei de voință a
părților în raporturile juridice interne.
În schimb, ordinea publică de drept internațional privat român are scopul de a
împiedica aplicarea pe teritoriul statului forului a efectelor unei legi străine, normal
competente să se aplice raportului juridic respectiv. Astfel, ea exprimă limitele
aplicării legii străine în țara forului.
Totodată, cele două mecanisme au sfere de aplicare diferite Ordinea publică de

drept internațional privat român are o sferă mai restrânsă decât ordinea publică de
48
drept intern. În consecință nu tot ce este ordine publică de drept intern este de
ordine publică și în drept internațional privat. Statele reglementează cu mai
multa fermitate raporturile juridice de drept intern, unde se limitează autonomia de
voință a părților, decât raporturle juridice de drept internațional privat, deoarece în
acest caz sistmul de drept al forului intră în corelație cu un sistem de drept străin, iar
incompatibilitățile reciproce trebuie pe cât posibil înlăturate.
Spre exemplu, în materia prescripţiei extinctive, existenţa termenelor de prescripţie

extinctivă este de ordine publică în dreptul intern (părţile nu pot declara imprescriptibile
drepturi pe care legea le considera prescriptibile), dar nu sunt de ordine publică în
dreptul internaţional privat român. De ordine publică, şi înainte de intrarea în vigoare a
C. civ., dar şi acum, era existenţa unui termen de prescripţie, nu durata termenului de
prescripţie. Existenţa unui termen de prescripţie extinctivă este de ordine publică (un
interes general intră în concurs cu un interes privat) pentru că ţine de interesul general
obştesc protejat (care este siguranţa circuitului civil), care este superior interesului
privat al creditorului.
Tot astfel, în dreptul intern este de ordine publică forma autentică a donației. Această
măsură îl protejează pe donator, fiind instituită pentru a îi atrage atenţia acestuia că
donaţia este un act cu titlu gratuit cu consecințe juridice semnificative, în schimbul
bunului donat neintrând nimic în patrimoniul donatorului.
5.1.6. Efectele ordinii publice de drept internațional privat
Ordinea publică de drept internațional privat implică două efecte:
 efectul negativ: constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine la care norma

conflictuală română a trimis. În acest sens, art. 2564 alin.(1) C. civ. precizează
că ”aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român”.
 efectul pozitiv: constă în aplicarea legii române în locul celei înlăturate de la

aplicare, art. 2564 alin. (1) teza a doua C. civ. stabilind că ”în cazul înlăturării
aplicării legii străine se va aplica legea română”.
5.1.7. Sfera noțiunii de ordine publică de drept internațional privat român
49
Sferele noțiunii de ordine publică diferă în funcție de cadrul conflictului în care se
aplică. Astfel, ordinea publică poate fi invocată fie în cadrul conflictului de legi în
spațiu, fie în cadrul conflictului de legi în timp și spațiu.
Conflictul de legi în spațiu apare în momentul nașterii, modificării sau stingerii unui
raport juridic atunci când, cu privire la acel raport juridic, sunt susceptibile de aplicare
două sau mai multe sisteme de drept diferite. Acesta este conflictul la care ne-am
referit până acum cu precădere în cadrul unităților de învățare. Se numește conflict
în spatiu pentru că cele două sisteme de drept susceptibile de aplicare coexistă în
spațiu.
Conflictul de legi în timp și spațiu apare în cazul în care un raport juridic s-a
născut sub incidența unui anumit sistem de drept, iar ulterior se cere ca efectele să
fie recunoscute într-un alt stat.
Acest conflict se consideră a fi în spațiu, pentru că sistemele de drept coexistă în

spațiu și este și în timp, deoarece între momentul nașterii raportului juridic și
momentul în care se cer a fi recunoscute efectele acelui raport juridic trece o
anumită perioadă de timp.
Sfera ordinii publice este diferită în cazul celor două tipuri de conflicte de legi.
Astfel, conflictul de legi în spațiu are mai multe situații de aplicare. Sfera ordinii
publice este mai largă pentru conflictul de legi în spațiu decât în cazul
conflictului de legi în timp și spațiu. Cu alte cuvinte, nu toate principiile care sunt
de ordine publică atunci când sunt invocate în cadrul conflictului de legi în spațiu
(momentul nașterii / modificării / stingerii unui raport juridic) sunt de ordine publică și
atunci când privesc drepturi deja dobândite în străinătate.
Exemple:
 căsătorie între o româncă și un cetățean străin (libian) care mai este căsătorit în
țara sa, nu se poate încheia în România, chiar dacă legea națională a
cetățeanului străin permite căsătoria poligamă. În acest caz, conflictul de legi
este în spațiu. Dacă, însă, aceleași două persoane s-au căsătorit în Libia, iar
soția româncă solicită ulterior să i se recunoască în România efectele
patrimoniale și nepatrimoniale ale acelei căsătorii, aceste efecte vor fi
50
recunoscute. În acest caz, conflictul de legi este în timp și spațiu, punându-se
problema recunoașterii drepturilor dobândite de un cetățean român în
străinătate.
 Efectele unei căsătorii religioase încheiate în străinătate într-un stat în care

această căsătorie produce efecte între doi cetățeni ai aceluiași stat vor fi
recunoscute în România, deși o căsătorie încheiată numai religios în România
nu produce efecte juridice.
Din cele de mai sus rezultă că ordinea publică are trei sfere de cuprindere cu
întinderi variabile :
1. (cea mai largă) ordinea publica de drept intern;
2. apoi, ordinea publică în cazul conflictului de legi în spațiu;
3. ordinea publica în cazul conflictului de legi în spațiu și timp.
Prin ce se caracterizeză în esență ordinea publică de drept internațional și care

sunt efectele aplicării excepției de ordine publică
Soluționați următoarele grile:
1. Conținutul concret al ordinii publice de drept internațional privat poate fi

determinat de către:
a. Părțile unui raport juridic;
b. Legiuitor;
c. Instanța ce a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere este cerută forului.
2. Ordine publică are, din punct de vedere material:
a. Caracter de excepție;
51
b. Caracter național;
c. Caracter general.
Răspunsuri test de autoevaluare:
1. b); 2.a).
5.2. Frauda la lege în dreptul internațional privat
5.2.1. Noțiunea de fraudare a legii aplicabile în dreptul internațional privat
Frauda la lege în dreptul internațional privat există atunci când părțile unui raport
juridic folosesc într-un scop fraudulos sau ilicit un mijloc de drept internațional
privat și fac aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât cel normal
competent să se aplice.
5.2.2. Modalitățile fraudei la lege
Pot fi identificate două modalități de fraudare a legii aplicabile.
Prima constă în introducerea artificială și frauduloasă a unui element ce

declanșează un conflict de legi.
În momentul în care, într-un raport juridic de drept intern care, în mod normal, nu ar
trebui să aibă un element de extraneitate, se introduce în mod fraudulos un element
nou care declanșează artificial un conflict de legi. Norma conflictuală va trimite la un
alt sistem de drept, decât dreptul intern, care ar fi fost în mod firesc competent a se
aplica acelui raport juridic.
Un exemplu foarte des utilizat este cel al unei societăţi care prin elementele ei
esenţiale, care o identifică (naţionalitate, sediu, fond de comerţ) ar avea o personalitate
juridică română şi, implicit, ca lex societatis, legea română, dar asociaţii stabilesc prin
actul constitutiv ca sediul să fie situat în străinătate, în scopul de a eluda legile fiscale
româneşti.Prin schimbarea sediului, declanşează un conflict de legi, elementul de
extraneitate fiind dat de sediul social aflat în străinătate. Aplicarea normei conflictuale
normal competente (lex societatis) va face aplicabil acelei societăţi comerciale dreptul
străin în detrimentul celui român.
52
Cea de-a doua modalitate de fraudare a legii aplicabile constă în schimbarea
punctului de legătură într-un raport de drept internațional privat preexistent.
Astfel, părțile schimbă în mod fraudulos punctul de legătură, făcând aplicabil acelui
raport juridic, prin intermediul normei conflictuale aplicabile, un alt sistem de drept
decât cel normal competent conform normei conflictuale inițiale.
Spre exemplu, un cetățean străin își schimbă cetățenia doar pentru a avea efectele
noii cetățenii, fraudând astfel legea competentă.
5.2.3. Condițiile fraudei la lege în dreptul internațional privat
Condițiile fraudei la lege – care trebuie să fie întrunite cumulativ – sunt următoarele:
a) Activitatea volitivă a părților raportului juridic. Trebuie să existe un act de

voință al părților în sensul deplasării punctului de legătură privitor la un anumit
raport juridic.
Frauda la lege poate interveni numai în cazul raportul juridic căruia îi sunt aplicabile
norme conflictuale cu puncte de legătură mobile sau variabile, adică cu puncte de
legătură ce pot fi deplasate. Trebuie, însă, reținut că nu toate punctele de legătură
sunt mobile, ci există puncte de legătură fixe.
Ca exemple de puncte mobile de legătură, menționăm cetățenia și domiciliul

persoanei fizice, sediul persoanei juridice, iar pentru cele fixe, exemplele ar fi: locul
producerii unui delict, locul situării unui bun mobil.
b) Folosirea de către părți a unui mijloc de drept internațional privat licit.

Părțile trebuie să folosească un mijloc de drept internațional privat care prin el însuși
este licit. De exemplu, operațiunea de stabilire a sediului social în străinătate este o
operațiune licită prin ea însăși.
c) Scopul ilicit urmărit de către părți. Cea de-a treia condiție este ca scopul
urmărit de părți să fie ilicit. Frauda la lege la presupune, în mod esențial, existența
acestui element subiectiv (intenția frauduloasă a părților). Scopul urmărit de părți
este înlăturarea sistemului de drept normal competent de la aplicare și atragerea ca
aplicabil a unui alt sistem de drept. Rezultă că frauda la lege reprezintă o încălcare
53
indirectă a normei conflictuale a forului și, deci, a sistemului de drept normal
competent să se aplice raportului juridic respectiv.
d) Rezultatul obținut să fie ilicit. A patra condiție este cea a rezultatului ilicit ce
este obținut. Caracterul ilicit al rezultatului este dat de caracterul ilicit al scopului. Prin
ipoteză, rezultatul urmărit și realizat de către părți trebuie să fie mai favorabil
pentru părți decât cel care s-ar fi obținut dacă s-ar fi aplicat sistemul de drept
normal competent.
5.2.4. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat român
În ceea ce privește sancțiunea fraudei la lege, trebuie să distingem după cum:
 este fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin;
 este fraudat dreptul străin în favoarea dreptului român.
A. Este fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin
Art. 2564 alin. (1) C. civ. prevede că ”înlăturarea legii străine va opera atunci când a
devenit competentă prin fraudă. În cazul înlăturării aplicării legii străine se va aplica
legea română”.
Din acest text de lege, rezultă că sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional
privat implică două efecte:
 unul negativ, constând în înăturarea legii străine devenite competente prin

fraudă;
 unul pozitiv, reprezentat de aplicarea în subsidiar a legii române.
În mod concret, pe planul actului juridic fraudulos incheiat de părți, efectul negativ al
sancțiunii fraudei la lege se materializeaza prin două situații:
a) Inopozabilitatea actului în fața autoritatilor române. Astfel, actul juridic

încheiat în străinătate sau sub incidența unei legi străine este considerat ca
inexistent în fața autorităților române. Cu toate acestea, actul încheiat între părți
rămâne valabil în străinătate.
54
b) Declararea nulității actului juridic de către instantțle judecătorești române.
În această situație actul juridic respectiv nu va mai produce efecte nici în țară,
nici în străinătate.
Frauda la lege trebuie sancționată chiar și în situațiile în care problema fraudei apare
în sfera unui contract, adică acolo unde funcționează autonomia de voință a părților,
deoarece ceea ce se sancționează este intenția frauduloasă (fraus omnia
corrumpit), iar nu simpla încălcare a normei conflictuale române competente a se
aplica.
B. Este fraudat dreptul străin în favoarea dreptului român
Nici legea 105/1992, nici Codul Civil nu reglementează această situație, astfel încât
s-a pus problema dacă se va mai sancționa frauda la lege. Concluzia a fost că
frauda la lege trebuie sancționată. Vor opera aceleași sanctiuni.
Argumentele în favoarea acestei soluții sunt următoarele:
 dreptul străin este considerat un element de drept și, prin urmare, trebuie să
beneficieze de aceeași protecție;
 prin fraudarea dreptului străin normal competent a se aplica, se fraudează

implicit norma conflictuală română care ar fi trimis la el;
 ceea ce se sancționează este frauda.
5.2.5. Domeniile în care poate interveni frauda la lege
Există anumite domenii predilecte în care a intervenit frauda la lege.Atât legea

105/1992, cât și noul Cod Civil au prevăzut anumite reglementări care să
îndepărteze sau, cel puțin, să diminueze posibilitatea fraudei la lege în domeniile
respective.
a. Statutul persoanei fizice (starea civilă, capacitatea și relațiile de familie ale

persoanei fizice). Frauda în acest domeniu constă, de regulă, în faptul că persoana
fizică își schimbă în mod fraudulos cetățenia / domiciliul / reședința.
Avem o speță lider în această materie, speța Bertola. Doi soți italieni care domiciliau
în București au introdus o acțiune în divorț în fața instanței române. Aplicând norma
55
lex patriae, instanța română le-a respins actiunea deoarece legea italiană, la care
norma conflictuală română trimisese, nu permitea divorțul. În această situație, cei doi
soți italieni au îndeplinit condițiile care, potrivit legii italiene, duceau la pierderea
cetățeniei italiene, devenind apatrizi. Ulterior, au introdus din nou acțiune de divorț în
fața instanțelor române care, de data aceasta, le-a fost admisă, deoarece, fiind
apatrizi, instanța le-a aplicat legea română ca lege a domiciliului lor comun, lege ce
permitea divorțul2.
Legea 105/1992 a prevăzut un mic remediu în art. 22: daca soții au o lege națională
comună sau un domiciliu comun, acea lege națională comună cârmuiește divorțul
chiar în cazul în care unul dintre soți își schimbă cetățenia sau domiciliul. Codul Civil,
însă, în materia desfacerii căsătoriei, a divorțului, vorbește în art. 2627 despre faptul
că ”soții pot alege de comun acord una din următoarle legi aplicabile divorțului […]”
b. Statutul organic al persoanei juridice. În cazul acesta o societate comercială își

schimbă sediul (punct de legatură) într-un paradis fiscal.
Codul Civil prevede în art. 2571 alin (2) că ”în cazul în care o persoană juridică își
are sediile în mai multe state se va lua în considerare legea sediului real, adică
centrul principal de conducere și de gestiune”.
c. Regimul juridic al bunurilor mobile. Un bun din patrimoniul cultural național

este transferat fraudulos în străinătate, într-un stat în care nu există restricții în
legătură cu bunul respectiv.
Atât Legea 105/1992 anterior, cât și actualmente Codul Civil, în art. 2617
precizează că ”constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui
bun care și-a schimbat așezarea, continuă să fie cârmuite de legea locului unde
acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, modificat
sau stins dreptul respectiv”.
d. Forma actului juridic. Spre exemplu, în România donația este act autentic și
atunci părțile încheie contractul de donație într-o țară unde forma autentică nu este
cerută pentru donație.
2
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 121.
56
Art. 2639 alin (3) C. civ. reia soluția din Legea 105/1992 și arată că în cazul în care
legea aplicabilă fondului actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită
formă solemnă, nicio altă lege pentru care părțile pot să opteze, nu poate să înlăture
o asemenea cerință, indiferent de locul încheierii actului.
5.2.6 Comparație între frauda la lege în dreptul internațional privat și alte

instituții juridice
A. Comparație cu frauda la lege în dreptul intern
Există fraudă la lege în dreptul intern atunci când părțile la un anumit raport juridic
fără element de extraneitate aplică o dispozitie legală prin deturnarea ei de la scopul
firesc pentru care a fost edictată de legiuitor, eludând astfel prevederile unei alte legi
interne imperative, care le este însă defavorabilă.
Cele două instituții se aseamănă prin faptul că trebuie să îndeplinească aceleași

condiții:
 să fie un act de voință al părților;
 să fie un mijloc licit;
 dar să aibă un scop și un rezultat ilicit.
Există, însă, deosebiri, sub urmatoarele aspecte:
 Sub aspectul obiectului fraudei
Astfel, în timp ce în cazul dreptului internațional privat se fraudează un sistem de

drept în favoarea altui sistem de drept, în dreptul intern se fraudează o lege internă
în favoarea unei alte legi interne.
 Mecanismul fraudării
În dreptul intern se schimbă conținutul faptic al raportului juridic, făcând astfel

aplicabilă o altă normă juridică, în timp ce, în cazul dreptului internațional privat, se
schimbă conținutul faptic conflictual, ceea ce duce la aplicarea unui alt sistem de
drept decât cel care ar fi fost competent.
57
B. Comparație între frauda la lege și ordinea publică de drept internațional
privat
Asemănarea esențială: atât frauda la lege, cât și ordinea publică de drept

internațional privat sunt cazuri de înlăturare de la aplicare a sistemelor de drept
normal competente să se aplice în cauză.
Deosebiri:
 Din punct de vedere al cauzei neaplicării legii: la ordinea publică de drept

internațional privat, această cauză este de natură obiectivă, legea străină
încălcând principiile fundamentale ale statului forului. La frauda la lege cauza
este de natură subiectivă, constând în activitatea frauduloasă a părților.
 Din punct de vedere al sancțiunii aplicabile: la ordinea publică de drept

internațional privat, sancțiunea constă în înlăturarea efectelor legii străine și
aplicarea, în locul ei, a legii forului. La frauda la lege, sancțiunea constă în
inopozabilitatea actului în fața autorităților române sau, dupa caz, nulitatea
actului juridic respectiv.
 Din punctul de vedere al rolului instanței judecătorești: La ordinea publică

de drept internațional privat, instanțele judecătorești trebuie să aibă cunoștință
de conținutul legii străine, pentru că, numai în acest mod, pot să își dea seama
în ce măsură legea străină încalcă principiile fundamentale ale forului. Astfel,
rolul instanței este mai important decât la frauda la lege, unde nu este necesar
ca legea străină să fie cunoscută de instanță în continutul său, deoarece legea
va fi înlăturată pentru că s-a ajuns la aplicarea sa prin fraudă.
C. Comparație între frauda la lege și simulație
Asemănări: Ambele implică un acord de voință al părților. Prin acest acord, în

ambele cazuri se creează artificial un anumit conflict de legi. Mijloacele folosite sunt
prin ele însele licite.
Deosebiri:
58
 Frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, respectiv a actului
juridic fraudulos; simulația presupune două acte juridice: un act ascuns, dar real
(contraînscrisul) și un act aparent, dar mincinos.
 Cea mai importantă deosebire: frauda la lege implică o operațiune materială

efectivă de deplasare a punctului de legătură de sub incidența unui sistem de
drept sub incidența altui sistem de drept; la simulație operațiunea este fictivă,
adică este exprimată prin actul aparent, dar contrazisă prin contraînscris.
De exemplu, o societate comercială are toate elementele sale juridice în

România (naționalitatea asociaților, organele de conducere și control), dar își
fixează în mod efectiv sediul în alt stat. În incidența normei conflictuale lex
societatis, acelei societăți îi va deveni aplicabil sistemul de drept străin, de la
locul unde și-a stabilit sediul, deși în principal activitatea societății se desfășoară
în România. În aceste situații ne aflăm în fața fraudei la lege, pentru că sediul
social din străinătate, deși este real, efectiv, nu este serios.
Dacă o societate comercială declară prin statutul său că are sediul în străinătate,
dar centrul principal de conducere și gestiune a activității sale statutare este în
România, înseamnă că sediul din străinătate este doar fictiv, sediul real fiind în
România. În acest caz situația juridică este aceea a simulației prin fictivitate; este
suficient să se îndepărteze actul aparent, dar mincinos (statutul societății) pentru
a rezulta adevarata situație juridică: existența sediului real în România.
 La frauda la lege, scopul este ilicit, la fel și rezultatul; la simulație, scopul poate
fi și licit
 Din punct de vedere al consecințelor pe care cele două instituții le au: la frauda
la lege, nulitatea actului își va produce efectele astfel încât actul respectiv nu va
fi considerat valabil nici între părți. La simulație, contraînscrisul este valabil între
părți și față de succesorii lor universali și cu titlu universal.
Temă de reflecție 5.2
Explicați condițiile fraudei la lege din dreptul internațional privat și diferențele

acesteia față de frauda din dreptul intern.
59
1. Printre condițiile fraudei la lege se enumeră:
a. Utilizarea de către părți a unui mijloc ilicit, fraudulos;
b. Existența unei legi aplicabile alta decât cea română;
c. Deplasarea punctului de legătură al unui raport juridic prin voința părților.
2. Spre deosebire de simulație, în cazul fraudei la lege:
a. Scopul poate fi și licit;
b. Are loc o operațiune materială efectivă de deplasare a punctului de legătură al

raportului juridic;
c. Există cel puțin două acte juridice încheiate între părți.
Răspunsuri test de autoevaluare:
1.c); 2.b).
5.3. Înlăturarea excepțională de la aplicare a legii străine
Pe lângă ordinea publică de drept internațional privat și frauda la lege, art. 2565 C. civ.
adaugă o altă situaţie excepţională de înlăturarea a aplicării legii străine, așa cum
sugestiv indică titlul marginal al articolului.
Art. 2565 alin. (1) arată că: „în mod excepţional aplicarea legii străine la care norma
conflictuală română a trimis, poate fi înlăturată dacă din cauza circumstanţelor cauzei,
raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege”. Astfel, se poate
înlătura legea străină dacă aceasta are o legătură foarte îndepărtată cu raportul juridic.
În această situaţie, legea care o va înlocui pe cea la care norma conflictuală a trimis,
va fi legea cu care raportul juridic are legăturile cele mai strânse.
Art. 2565 alin. (2) exclude aplicare acestui motiv de înlăturare de la aplicare a legii
străine în cazul regulilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi
60
atunci când părţile o aleg, pentru că părţile ştiu cel mai bine care este legea care are
legăturile cele mai strânse cu raportul juridic şi trebuie să se respecte autonomia de
voinţă a acestora.
1. Care este conținutul ordinii publice de drept internațional privat?
2. Care sunt sferele ordinii publice?
3. Ce este frauda la lege și care sunt modalitățile de fraudare?
4. Cum se sancționează frauda la lege?
II. Soluționați următoarele grile:
1. Potrivit Codului Civil, legea străină încalcă ordinea publică atunci când:
a. Contravine principiilor generale de drept internațional;
b. Încalcă normele imperatie ale forului;
c. Contravine principiilor fundamentale ale forului, ale dreptului Uniunii Europene

și drepturilor fundamentale ale omului.
2. Din punct de vedere temporal, ordinea publică de drept internațional privat în

cazul conflictului de legi în timp și spațiu se interpretează prin raportare la:
a. Momentul pronunțării hotărârii judecătorești a cărei recunoaștere este cerută

forului;
b. Momentul încheierii actului juridic de către părți;
c. Momentul analizei făcute de instanța care a pronunțat hotărârea străină pentru

care se cere recunoașterea.
3. Alegeți afirmația adevărată:
a. Ordinea publică de drept intern are un conținut mai amplu decât ordinea
61
publică de drept internațional privat;
b. Ordinea publică de drept intern are același conținut cu ordinea publică de

drept internațional privat;
c. Ordinea publică de drept intern are un conținut mai restrâns decât ordinea
publică de drept internațional privat.
4. Printre modalitățile fraudării legii române se regăsește:
a. Schimbarea punctului de legătură într-un raport de drept internațional privat

preexistent într-un scop licit;
b. Determinarea ca aplicabil a unui alt sistem de drept decât cel român într-un
raport juridic cu elemente de extraneitate;
c. Transformarea unui raport juridic intern într-un raport juridic internațional în

scop ilicit.
5. Printre domeniile considerate de către reglementările în vigoare ca fiind

predispuse fraudei la lege se enumeră:
a. Regimul juridic al bunurilor imobile și al dreptului de proprietate;
b. Statul juridic al persoanei;
c. Materia succesiunilor;
6. Spre deosebire de ordinea publică, la frauda la lege:
a. Este necesară cunoașterea de către instanță a conținutului legii străine;
b. Este necesară utilizarea unor mijloace ilicite;
c. Cauza neaplicării legii străine este de natură subiectivă.
Răspunsuri Lucrare de verificare:
I. 1 - Se va prezenta conținutul ordinii publice, astfel cum este explicat în

secțiunea 5.1.2 din Unitatea de învățare 5.
62
2 - se vor prezenta sferele ordinii publice conform secțiunii 5.1.6 din Unitatea de
învățare 5.
3 – se va prezenta noțiunea fraudei la lege, conform secțiunii 5.2.1 din Unitatea

de învățare 5 și se vor enumera modalitățile de fraudare din secțiunea 5.2.2 din
Unitatea de învățare 5.
4 – se vor prezenta sancțiunile fraudei la lege, astfel cum sunt expuse în

secțiunea 5.2.4 din Unitatea de învățare 5.
II. 1. c); 2.c; 3.a); 4.c); 5.b); 6.c).
63
Unitatea de învățare 6 – Partea generală. Conflictul de legi în timp şi
spaţiu (respectarea drepturilor dobândite în străinătate). Conflictul
mobil de legi
CUPRINS
6.1. Noțiunea de conflict de legi în timp și spațiu
6.2. Formele conflictului de legi în timp și spațiu
6.3. Condițiile recunoașterii in România a drepturilor dobândite în străinătate
6.4. Noțiunea de conflict mobil de legi
6.5. Comparație între conflictul mobil și alte tipuri de conflicte
6.6. Domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi
6.7. Soluționarea conflictului mobil de legi
6.8. Lucrare de evaluare
 noţiunea şi formele conflictului de legi în timp şi spaţiu;
 domeniile în care poate apărea conflictul de legi în timp şi spaţiu;
 condiţiile respectării în România a drepturilor dobândite în străinătate;
 noţiunea conflictului mobil de legi;
 domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi și soluţionarea acestuia.
64
6.1. Noțiunea de conflict de legi în timp și spațiu
Există conflict de legi în timp și spațiu în cazul în care efectele unui raport născut,
modificat sau stins sub incidența unui anumit sistem de drept se cer ulterior a fi
recunoscute într-un alt sistem de drept.
Privit prin prisma dreptului român, conflictul de legi în timp și spațiu pune problema
recunoașterii în România a unor drepturi câștigate într-o altă țară.
 Acest conflict este în spațiu pentru că cele două sisteme de drept în prezență (cel
străin sub incidența căruia s-au născut drepturile și cel român în cadrul căruia
drepturile se cer a fi recunoscute) coexistă din punct de vedere spațial.
 Conflictul este, de asemenea în timp, pentru că între momentul nașterii raportului

juridic respectiv sub incidența legii străine și momentul în care efectele acelui
raport juridic se cer a fi recunoscute în România, se scurge o anumită perioadă
de timp.
Conflictul de legi în timp și spatiu trebuie deosebit de conflictul de legi în spațiu.
Conflictul de legi în spaţiu, este conflictul de legi primordial, cel care se naşte odată cu
întrebarea clasică pentru dreptul internaţional privat, respectiv, care lege va guverna
naşterea, modificarea sau stingerea unui anumit raport juridic, în timp ce conflictul de
legi în timp şi spaţiu, are ca întrebare de bază, aceea de a şti dacă efectele născute
sub incidenţa unei legi vor fi recunoscute şi pe teritoriul altui stat, de către legea
acestuia.
Asemănările dintre ele constă din faptul că ambele sunt conflicte în spaţiu, în sensul că
cele două sisteme de drept ce se află în concurs, coexistă spaţial.
Deosebirea constă în elementul temporal. La conflictul de legi în spaţiu conflictul apare

în momentul naşterii, modificării, stingerii raportului. În cazul conflictului de legi în timp
şi spaţiu, concursul de legi apare după momentul naşterii, modificării, stingerii
raportului juridic respectiv, atunci când drepturile dobândite în străinătate se cer a fi
recunoscute în ţară.
Ca exemplu, dacă un cetăţean român şi un cetăţean englez vor să se căsătorească în

România, se pune problema ce lege va guverna condiţiile încheierii căsătoriei (conflict
65
de legi în spaţiu). Dacă acelaşi cetăţean român se căsătorise deja cu un cetăţean
străin în străinătate iar soţia, cetăţean român, vine în România apoi şi cere pensie de
întreţinere de la soţ (recunoaşterea efectelor căsătoriei), suntem în prezenţa unui
conflict de legi în timp şi spaţiu.
6.2. Formele conflictului de legi în timp și spațiu
Există două forme ale conflictului de legi în timp și spațiu:
 Raportul juridic se naște în sistemul de drept intern al unui stat străin, apoi este
invocat în România.
 Raportul juridic are un element de extraneitate chiar din momentul nașterii sale,
iar ulterior efectele sale sunt invocate în România.
Această a doua formă implică două situații:
 în momentul nașterii raportului juridic, deși acesta era un raport juridic de

drept internațional privat, în sensul că avea în conținutul său un element de
extraneitate, nu exista nicio legătură cu România;
 chiar din momentul nasterii raportlului juridic respectiv exista un element ce

făcea legătură cu dreptul român.
Oferiți exemple pentru fiecare din formele conflictului de legi în timp și spațiu.
6.3. Condițiile recunoașterii în România a drepturilor dobândite în străinătate
Art. 2567 C. civ. prevede că drepturile câștigate în țara străină sunt recunoscute în
România cu respectarea a două condiții.
În primul rând, dreptul trebuie să fie legal născut în străinătate, în sensul că

trebuie să fi respectat în totalitate dispozițiile legii străine care îi era aplicabilă.
Per a contrario, un drept ce nu este valabil în ţara unde s-a născut, nu va putea fi
recunoscut nici în România.
66
Această condiție implică două consecințe:
 un drept valabil născut în străinătate va produce, în principiu, în România toate

efectele pe care legea străină i le recunoaște. De exemplu, unei societăţi
constituite pe teritoriul unui stat străin, cu respectarea legislaţiei competente, i se
vor recunoaşte pe teritoriul României, toate calităţile şi atributele consacrate de
legislaţia statului sub incidenţa căreia s-a născut;
 un drept dobândit în străinătate nu poate produce în România mai multe efecte

decât în țara de origine. De exemplu, reprezentanța unei firme străine în
România nu va putea să săvârșească mai multe acte juridice decât cele pe
care societatea mamă le poate face în țara de sediu chiar dacă legislaţia
românească ar conferi, de principiu, unei reprezentanţe mai multe aptitudini.
În al doilea rând, dreptul dobândit în străinătate trebuie să nu fie contrar ordinii

publice de drept internațional privat român.
Dacă un drept dobândit în străinătate este contrar ordinii publice de drept

internațional privat, efectele vor fi împiedicate a se produce pe teritoriul României.
Aceasta a doua condiţie reiese cu claritate din teza a doua a articolului 2567 C. Civ.
Legea română este şi mai drastică atunci când raportul juridic născut în străinătate a
avut încă din momentul naşterii sale o legătură cu dreptul român. Drepturile dobândite
în străinătate nu vor fi recunoscute în România dacă privesc starea civilă şi
capacitatea unui cetăţean român căruia i s-a aplicat altă lege decât cea română, iar
drepturile diferă de cele care s-ar fi acordat conform legii române.
Cu alte cuvinte, dacă dreptul s-a născut sub incidenţa unei legi străine care nu a
aplicat dreptul român în ceea ce priveşte starea şi capacitatea persoanei fizice, acel
drept nu va fi recunoscut în România.
Totuşi, drepturile dobândite sub incidenţa unei legi străine vor fi recunoscute dacă nu
diferă de ceea ce însăşi legea română ar fi acordat.
6.4. Noțiunea de conflict mobil de legi
Alături de celelalte conflicte de legi specifice dreptului internaţional privat, analizate

anterior, un alt conflict de legi este conflictul mobil de legi.
67
Conflictul mobil de legi este acea situaţie juridică ce apare atunci când, ca urmare a
deplasării punctului de legătură al unei norme conflictuale, raportul juridic la care
norma conflictuală respectivă se aplică, este supus succesiv la două sisteme de drept
diferite.
De exemplu, doi cetățeni străini (soțul francez, soția suedeză) se căsătoresc în

Germania în 2005, trăiesc în acea țară până în 2008, când vin în România,
dobândind cetățenia română. Efectele căsătoriei, de după schimbarea punctului de
legătură, vor fi guvernate de legea germană sau de legea română?
6.5. Comparație între conflictul mobil și alte tipuri de conflicte
În ceea ce privește delimitarea dintre conflictul mobil și conflictul de legi în timp

și spatiu, notăm următoarele:
 Asemănări: ambele presupun coexistența în spațiu a două sisteme de drept și

incidența succesivă în timp a acestora cu privire la același raport juridic.
 Deosebiri: în cazul conflictului de legi în timp și spatiu nu există o schimbare a

punctului de legătură și nici a legii aplicabile, ci numai se cer a fi recunoscute
efectele unui raport juridic născut într-o țară străină. La conflictul mobil are loc o
deplasare a punctului de legătură, ceea ce indică o schimbare a legii aplicabile
raportului juridic.
Conflictul mobil și conflictul în timp al legilor interne ale unui stat
 Asemănări: În ambele situații cu privire la un anumit raport juridic se aplică

succesiv două legi.
 Deosebiri: conflictul de legi din dreptul intern apare atunci când o lege internă
dispare, iar aceasta este înlocuită cu altă lege internă. La conflictul mobil se
schimbă sistemul de drept, cele două sisteme de drept continuând să existe.
Comparați conflictul mobil de legi cu situția unei succesiuni de leig în dreptul

intern.
68
6.6. Domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi
Conflictul de legi nu poate interveni decât acolo unde norma conflictuală are un
punct de legătură mobil. Conflictul mobil poate apărea, spre exemplu, pentru
următoarele puncte de legătură:
 cetățenia și domiciliul persoanei fizice, astfel încât conflictul mobil se poate naște
în raporturile ce privesc starea, capacitatea și relațiile de familie;
 sediul unei persoane juridice;
 locul situării unui bun mobil.
Conflictul mobil de legi nu poate apărea referitor la regimul juridic al imobilelor sau al
delictelor.
6.7. Soluționarea conflictului mobil de legi
Codul civil nu conține o reglementare generală, astfel încât conflictele mobile vor fi
soluționate de la caz la caz.
Soluții:
 legea veche ultraactivează;
 legea nouă retroactivează;
 legea veche se aplică până la momentul schimbării punctului de legătură, iar din
acel moment intră în vigoare legea nouă;
 se aplică legea mai favorabilă.
Legea veche ultraactivează. Ca exemple de situații în care legea veche

ultraactivează, menționăm următoarele:
 În materia căsătoriei – art. 2596 C. civ. – Legea reşedinţei obişnuite comune sau
legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în
cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa sau cetăţenia. Dacă
ambii soţi îşi schimbă reşedinţa sau cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe
comune sau a noii cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor
dacă soţii nu au convenit altfel şi în niciun caz nu poate prejudicia drepturile terţilor.
69
Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea
rămâne aceeaşi chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
 În materia stabilirii filiaţiei copilului din căsătorie – art. 2603 C. civ. – Filiaţia
copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care la data la care s-a născut
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi. Exemplu: În momentul
naşterii copilului, părinţii aveau reşedinţa stabilită în Germania. Problema este
atunci când se tăgăduieşte paternitatea de către soţul mamei. Dacă se schimbă
reşedinţa, se schimbă şi punctul de legătură. Judecătorul când va judeca tăgada
paternităţii va soluţiona în sensul că va dispune ultraactivarea legii, căci filiaţia se
stabileşte, în acest caz, după legea care cârmuieşte căsătoria părinţilor la data
naşterii copilului.
 În materia stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei – art. 2605 alin. (1) C.
civ. – Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a
copilului de la data naşterii sale. Ne interesează stabilirea paternităţii faţă de tată.
Exemplu: problema este că instanţa care va judeca cererea de stabilire a filiaţiei va
aplica legea olandeză, legea iniţială, sau legea română, care s-ar aplica pentru că
mama a schimbat cetăţenia copilului în cea română? Se aplică legea olandeză.
Legea nouă retroactivează. În ceea ce priveşte retroactivitatea legii noi, avem un

exemplu în materia succesiunii. Conform art. 2633 C. civ., moștenirea este supusă în
ceea ce privește bunurile mobile legii naționale pe care persoana decedată a avut-o
la data morții.
În majoritatea cazurilor, soluţia este cea similară rezolvării conflictului de legi în timp al
normelor interne ale unui stat, în sensul că până la schimbarea punctului de
legătură, raportul este guvernat de legea veche, legea nouă urmând a
reglementa respectivul raport din momentul schimbării punctului de legătură.
De exemplu, în materia uzucapiunii, art. 2.616 C. civ. arată că uzucapiunea este

cârmuită de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie,
prevăzut în acest scop.
În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat (are loc schimbarea punctului de
legătură), unde se împlineşte durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere
70
să se aplice legea acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu începere de la data
deplasării bunului în acel stat, toate condiţiile cerute de menţionata lege.
Dacă apare o situaţie de conflict mobil pe care noul Cod civil nu o reglementează, se
consideră că acel conflict trebuie soluţionat prin aplicarea prin analogie a dispoziţiilor
privind rezolvarea conflictului de legi în timp din dreptul intern român: până la
momentul schimbării punctului de legătură se va aplica legea veche, iar după
schimbare, legea nouă.
Aplicarea legii mai favorabile. Art. 2575 C. civ. apartenența unei persoane la o
nouă lege națională nu aduce atingeri majoratului dobândit conform legii care îi era
anterior aplicabilă.
În cazul în care se pune problema filiației unui copil din afara căsătoriei și acesta are
mai multe cetățenii, i se aplică legea cea mai favorabilă.
Oferiți exemple pentru fiecare variantă de soluționare a conflictului mobil de legi.
1. Care sunt condițiile recunoașterii în România a drepturilor dobândite în

străinătate?
a) persoana să se fi aflat pe teritoriul României la momentul solicitării

recunoașterii;
b) dreptul să fie legal născut în străinătate;
c) existența unui drept similar consacrat în sistemul de drept român.
2. În ce domenii pot apărea conflicte mobile de legi?
a) cetățenia persoanei fizice;
b) regimul juridic al imobilelor;
71
c) regimul juridic al delictelor.
3. Cum se soluționează conflictul mobil de legi?
a) legea veche ultraactivează ori de câte ori ne aflăm în prezența unui astfel de
conflict;
b) legea nouă nu retroactivează niciodată;
c) aplicând, printre altele, principiul legii mai favorabile.
Răspunsuri test de autoevaluare 6.1. – 1.b) ; 2.a); 3.c)
1. Care sunt formele conflictului de legi în timp și spațiu?
2. Care sunt domeniile în care poate apărea un conflict mobil de legi?
3. Care sunt asemănările și deosebirile dintre conflictul de legi în timp și spațiu și

conflictul mobil de legi?
1. În legătură cu condiția recunoașterii în România a drepturilor dobândite în

străinătate:
a) un astfel de drept va produce întotdeauna mai multe efecte în România

decât în țara de origine, odată recunoscut;
b) dacă un drept este contrar ordinii publice de drept internațional privat,

aceasta poate produce totuși efecte în anumite condiții;
c) un astfel de drept nu poate produce produce în România mai multe efecte

decât în țara de origine.
2. Soluționarea conflictului mobil de legi:
72
a) se face conform regulilor exprese din C. civ.;
b) se face conform prevederilor C. proc. civ.;
c) se face în mod diferit, de la caz la caz, existând patru soluții posibile.
Răspunsuri lucrare de verificare:
I. 1. – se vor explica formele conflictului de legi în timp și spațiu, conform pct. 6.2
din Unitatea de învățare 6.
2. – se vor prezenta domeniile în care poate apărea un conflict mobil de legi, pe

baza informațiilor de la pct. 6.6. din Unitatea de învățare 6.
3. – se vor explica asemănările și deosebirile dintre conflictul de legi în timp și

spațiu și conflictul mobil de legi, conform pct. 6.5. din Unitatea de învățare 6.
II. 1.c); 2.c).
73
Unitatea de învățare 7 – Partea specială. Norme conflictuale
privind persoanele fizice și juridice
CUPRINS
7.1. Determinarea legii aplicabile în materia statutului persoanei fizice
7.2. Domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice
7.3. Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la

capacitatea persoanei fizice. Teoria interesului național
7.4. Normele conflictuale privind persoanele juridice
7.5. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
Obiectivele unității de învățare 7:
După studiul acestei unități, studenții vor putea să înțeleagă:
 regulile de determinare a legii aplicabile în materia statutului persoanei fizice;
 domeniul legii aplicabile în materia statutului persoanei fizice;
 teoria interesului național, excepţie de la aplicarea legii normale competente în

materia capacităţii persoanei fizice;
 determinarea legii aplicabile persoanelor juridice;
 domeniul legii aplicabile privind persoanele juridice.
74
7.1. Determinarea legii aplicabile în materia statutului persoanei fizice
Art. 2572 C. civ. prevede că „Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt
cârmuite de legea să națională cu excepția cazurilor în care prin dispoziții speciale
se prevede altfel.”
Conținutul acestei norme conflictuale este format din „starea și capacitatea

persoanei fizice”, iar legătura este dată de naționalitatea persoanei fizice.
Noțiunea de naționalitate este reglementată în art. 2568 C. civ. care dispune: „Legea
națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizică.” Aceasta lege
poartă numele de lex patriae, cetățenia fiind punctul de legătură pentru această
normă conflictuală.
Art. 2569 C. civ. prevede că: „Determinarea și proba cetățeniei se fac în conformitate
cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.” Calificarea noțiunii de cetățenie se va
face potrivit lex patriae.
Art. 2568 alin. (2) C. civ. prevede că „dacă persoana are mai multe cetățenii, se
aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este cel mai strâns
legată, în special prin reședința sa obișnuită.” Astfel, dacă un străin are mai multe
cetățenii, legea lui națională va fi considerată legea statului a cărui cetățenie o are și
de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința obișnuită a acestuia.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil aproape peste tot unde se vorbea despre
legea naţională, Legea nr. 105/1992 ne trimitea cu gândul la cetăţenie şi doar în
subsidiar se opta pentru domiciliu sau reşedinţă ca puncte de legătură pentru legea
naţională3.
Acum ideea Codului civil ne apare puţin mai modernă, bazată pe ideea globalizării şi
liberei circulaţii a persoanelor, care duce la opţiunea pentru un punct de legătură ce
trebuie să fie mult mai mobil, soluţia fiind aceea de a se opta cât mai mult pentru
reşedinţa obişnuită4.
3
Pentru argumente privind optiunea legii române pentru cetăţenie ca element de identificare a legii naţionale, a se
vedea: T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160-161; I.P. Filipescu, Drept
internaţional privat, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 23-24.
4
Pentru reglementarea engleză a domiciliului sau reşedinţei, a se vedea J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în
Cheshire, North & Fawcett: Private International Law, fourteenth edition, Oxford University Press, 2008, p. 153-199.
75
Totuşi, în materia stării civile şi a capacităţii persoanei fizice legiuitorul a rămas
conservator, păstrând vechea reglementare ce impunea ca punctul de legătură să fie
cetăţenia. Dar chiar şi în această materie, s-a făcut însă un prim pas, în sensul că,
atunci când o persoană are mai multe cetăţenii, varianta subsidiară a devenit aceea că
elementul de legătură să fie reprezentat de reşedinţa obişnuită a acelei persoane
persoanei.
Art. 2568 alin. (3) C. civ. arată că în cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie –
apatrid – trimiterea la legea naţională este înţeleasă ca fiind făcută la legea statului
unde acesta are reşedinţa obişnuită. Alin. (4) arată că aceste prevederi sunt aplicabile
şi refugiaţilor potrivit dispoziţiilor speciale şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte.
În concluzie, în acest moment, regula în sistemul nostru de drept este aceea că

punctul de legătură pentru legea naţională a persoanei fizice în ceea ce priveşte starea
civilă şi capacitatea persoanei fizice este cetăţenia. În subsidiar, se va aplica legea
reşedinţei obişnuite.
Codul civil definește în art. 2570 C. civ. noţiunea de reşedinţă obişnuită în sensul că
aceasta se află în statul în care persoana fizică îşi are locuinţa sau aşezarea principală
chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile de înregistrare. Pentru determinarea locuinţei
sau aşezării principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe principale şi
profesionale care indică legături durabile cu acel stat sau intenţia de a stabili astfel de
legături cu acel stat. Dovada reşedinţei obişnuite se face cu orice mijloc de probă.
7.2. Domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice
Domeniul de aplicare reprezintă stabilirea materiilor juridice care intră în conținutul

normei conflictuale respective. Astfel, prin domeniul de aplicare se determină ce
instituții de drept și ce raport juridic intra în conținutul acelei norme conflictuale.
Determinarea domeniului de aplicare a unei norme conflictuale este o problemă de

calificare a normei conflictuale respective. Aceasta se va face după legea instanței
sesizate. Legea forului ne arată materiile care se subsumează statutului civil al
persoanei fizice.
76
Instituțiile juridice care intră în domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice
sunt starea civilă și capacitatea.
Starea civilă a persoanei fizice este reprezentată de ansamblul elementelor

personale care izvorăsc din acte și fapte de stare civilă și de care legea leagă
anumite efecte specifice care servesc pentru identificarea persoanei fizice în familie
și în societate.
Sunt supuse normei conflictuale lex patriae următoarele aspecte care intra în
conținutul stării civile:
 numele; în ceea ce privește numele, art. 2576 C. civ. prevede că numele

persoanei fizice este cârmuit de legea sa națională;
 filiația; legea națională se aplică pentru a determina dacă persoana are filiația
stabilită sau nu, dacă este copil din căsătorie sau din afara căsătoriei etc.;
 căsătoria; legea persoanei fizice ne va spune dacă o persoană este căsătorită

sau necăsătorită, divorțată etc.;
 aspecte ce ţin de calitatea de a fi adoptat şi, implicit, calităţile de adoptat, respectiv

adoptator;
 rudenia și afinitatea.
Nu intră sub incidența legii naționale aspectele privind întocmirea actelor și faptelor
de stare civilă. Acestea sunt probleme de formă a actului, astfel că vor fi supuse legii
locului întocmirii actului („locus regit actum”).
Capacitatea civilă a persoanei fizice este compusă din capacitatea de folosință și

capacitatea de exercițiu.
În privința capacitații de folosință, atât începutul, cat și încetarea capacitații de

folosință sunt guvernate de legea națională a persoanei fizice.
Incapacitățile de folosință reprezintă excepții și trebuie expres prevăzute de lege.
Pentru a identifica legea ce urmează să guverneze incapacitățile, trebuie distins

după mai multe aspecte.
77
Astfel, după natura incapacităților avem:
 incapacități cu caracter de sancțiune civilă - de exemplu, decăderea din

drepturile părintești. Această incapacitate este supusă legii naționale a persoanei
în cauza.
 incapacități cu caracter de măsuri de ocrotire.
Cele din urmă se împart în două subcategorii:
 incapacități de folosință absolute;
 incapacități de folosință relative.
Incapacitățile de folosință absolute operează între persoana incapabilă și toate

celelalte persoane nedeterminate. Aceste incapacități sunt supuse legii naționale a
persoanei incapabile, deoarece ele sunt prevăzute de lege în considerarea
particularităților incapabilului.
Ca exemple, menționăm:
 incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune prin donație sau testament;
 incapacitatea minorului intre 16-18 ani de a dispune prin testament de mai mult
de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune ca major.
Incapacitățile de folosință relative operează între incapabil și alte persoane

determinate. Aceste incapacități sunt legate de un act juridic și nu de o anumita
persoana și de aceea ele nu vor fi supuse legii naționale, ci legii actului juridic (Legii
contractului/actului sau lex successionis).
Ca exemple, menționăm:
 incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donație în favoarea

tutorelui sau;
 incapacitatea medicului/preotului/farmacistului de a primi donații sau legate de la

persoana pe care a tratat-o de ultima boala (de care a murit).
Aceste incapacități sunt supuse legii donației sau, după caz, legii testamentului.
78
În materia vânzării-cumpărării: incapacitatea soților de a încheia contracte de
vânzare-cumpărare intre ei.
Capacitatea de exercițiu este supusă legii naționale a persoanei fizice. Aceasta

guvernează începutul, conținutul capacității de exercițiu, incapacitățile de exercițiu și
încetarea capacitații de exercițiu.
Tot legea națională guvernează sancțiunea încălcării incapacității de exercițiu. în

acest sens, legea națională ne arata cazurile de nulitate, felurile nulității, persoanele
care pot invoca nulitatea și condițiile în care poate fi invocata.
7.3. Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la

capacitatea persoanei fizice. Teoria interesului național
Teoria interesului național este reglementată în art. 2579 C. civ., sub denumirea de
„ocrotirea părților”.
Art. 2579 C. civ. prevede că: „(1) Persoana care, potrivit legii naționale, este lipsită
de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă nu poate să opună această
cauză de nevaliditate celui care, de bună-credință la momentul încheierii actului și
conform legii locului unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin
capabilă. Această regulă nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire
și la drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului. (2) De asemenea, lipsa calității de reprezentant, stabilită potrivit legii
aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terțului care cu bună-credință s-
a încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă
actul a fost încheiat între prezenți și pe teritoriul aceluiași stat.”
S-a pornit de la o speță lider: speța Lizardi (1869). Un cetățean mexican care locuia
la Paris a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de mare valoare pe care urma
să le plătească prin mai multe cambii pe care le-a emis cu acea ocazie. Când la
scadenta bijutierul a prezentat cambiile, Lizardi (cetățeanul mexican) a invocat
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare arătând ca la data încheierii
respectivului contract, deși el era capabil potrivit legii franceze, nu era totuși capabil
potrivit legii naționale (mexicane). Instanțele franceze au fost sesizate cu nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare pentru incapacitate bazata pe o lege străină.
Aplicând lex patriae, instanța franceza urma să facă aplicarea dreptului mexican,
79
drept care îl considera pe Lizardi incapabil. Instanțele franceze însă nu au făcut
aplicarea legii mexicane, considerând ca această situație ar leza interesele
naționalului francez, deoarece s-ar prejudicia un cetățean francez de buna-credință
în momentul încheierii actului.
Instanțele franceze au înlăturat de la aplicare lex patriae și au aplicat dreptul francez,

conform căruia cetățeanul mexican avea capacitate de exercițiu, instituindu-se astfel
această excepție de la aplicarea legii personale normal competente.
Condiții pentru aplicarea teoriei interesului național:
 persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu potrivit legii sale naționale, lex
patriae, dar să fie capabilă potrivit legii forului;
 Actul să fie întocmit în țara forului.
 Cocontractantul local să fi fost de bună-credință. Acesta să nu fi cunoscut și în

mod rezonabil nici să nu fi putut cunoaște cauza de nevalabilitate, adică
incapacitatea străinului.
 Anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat

cocontractantului național.
Daca aceste patru condiții sunt întrunite, lex patriae va fi înlăturată și în locul ei se
aplică lex loci actus, adică legea locului încheierii actului.
Pentru această teorie, în literatura de specialitate s-au oferit mai multe explicații:
 unii autori au încercat să o asimileze unei situații de ordine publica dar

consideram ca nu suntem în prezenta unei excepții de ordine publica, pentru ca
nu suntem în prezenta unui efect al legii străine.
 un alt argument pornește de la necunoașterea scuzabilă a legii străine de către

cetățeanul național.
 de asemenea, s-a mai încercat argumentarea acestei teori.i pornind de la ideea

îmbogățirii fără justă cauză a cetățeanului străin.
 ideea erorii comune și invincibile (error communis facit jus).
80
Concluzia este însă ca legea română a avut ca scop ocrotirea bunei-credințe,
acesta apărând ca temei al acestei teorii în dreptul român.
Explicați speța lider în materia teoriei interesului național.
1. Lex patriae reprezintă:
a) legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizică;
b) legea descendenților persoanei fizice;
c) legea instanței competente să soluționeze litigiul pe fond.
2. Starea civilă:
a) reprezintă ansamblul elementelor personale care izvorăsc doar din acte

juridice și de care legea leagă anumite efecte specifice care servesc pentru
identificarea persoanei fizice;
b) reprezintă ansamblul elementelor personale care izvorăsc din acte și fapte

de stare civilă și de care legea leagă anumite efecte specifice care servesc
pentru identificarea persoanei fizice;
c) este un element de fapt.
3. Teoria interesului național a fost consacrată pentru prima dată în:
a) tratatele internaționale;
b) jurisprudență;
c) legea franceză.
Răspunsuri test de autoevaluare 7.1. – 1.a); 2.b); 3.b).
81
7.4. Normele conflictuale privind persoanele juridice
Art. 2580 C. civ. precizează că „statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de
legea sa națională.” Conținutul acestei norme conflictuale este reprezentat de
statutul organic al persoanei juridice. Legătura normei conflictuale este legea
națională a persoanei juridice.
Această lege, ca lege aplicabilă, este cunoscută sub denumirea de legea societății
sau lex societatis.
Determinarea noțiunii de persoană juridică este o problemă de calificare care se

va face după lex fori.
În cazul în care lex fori este legea română trebuie văzute criteriile de determinare a
naționalității persoanei juridice, conform dreptului român. Astfel, în dreptul român,
există un criteriu comun și anumite criterii speciale de determinare a naționalității.
Art. 2568 C. civ. arată că „legea națională este legea statului a cărui naționalitate o
are persoana juridică.” Art. 2571 C. civ. califică noțiunea de naționalitate și spune că
„persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a constituit sediul
social.”
Prin urmare, în dreptul român, criteriul general pentru stabilirea naționalității

este dat de sediul social al persoanei juridice. Sediul social este stabilit potrivit
actului constitutiv.
Sediul social trebuie să îndeplinească două condiții:
 să fie serios; per a contrario, dacă nu este serios, este fraudulos, actul constitutiv
urmând a fi anulat sau lipsit de efecte juridice.
 să fie real, iar nu fictiv, adică să nu existe o simulație prin fictivitate.
Criteriul sediului social pentru persoana juridică este validat și de cele doua acte
normative fundamentale în materia persoanelor juridice: Legea 31/1990 privind
societățile și OG 26/ 2000 privind asociațiile și fundațiile.
82
În dreptul anglo-saxon, în ceea ce privește stabilirea naționalității persoanei juridice
avem teoria încorporării. Astfel, persoanele juridice au naționalitatea statului unde
s-au înregistrat.
Criterii speciale pot fi stabilite prin acte normative speciale. Un exemplu ar fi

determinarea naționalității după criteriul controlului. Astfel, o persoana juridică are
naționalitatea statului de pe al cărui teritoriu se exercită controlul asupra acelei
persoane juridice.
De regulă, controlul se apreciază după cetățenia/naționalitatea asociaților,

proveniența capitalului social sau cetățenia/naționalitatea organelor de conducere.
Criteriul controlului în dreptul român este întâlnit în cazul convențiilor internaționale la
care România este parte:
 Convenția de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative

la investiții intre state și persoanele altor state (România a aderat în 1975): o
societate este considerată străină dacă asupra ei se exercită un anumit control de
către interese străine.
 Acordul dintre România și Israel din 1999 pentru promovarea și protejarea

reciproca a investițiilor: o societate este considerată străină daca este controlată
de pe teritoriul celuilalt stat.
Legea aplicabilă persoanei juridice cu mai multe sedii, în state diferite. Art.
2571 alin. (2) C. civ. prevede o situație specială dată de împrejurarea că o societate
are sedii în mai multe state, astfel, „dacă există sedii în mai multe state, determinant
pentru a identifica naționalitatea persoanei juridice este sediul real.”
Sediul real reprezintă locul unde se află centrul principal de conducere și de

gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate
potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state.
Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor și filialelor. În ceea ce

privește statutul organic al sucursalei, art. 2580 C. civ. prevede că „Statutul
organic al sucursalei înființate de către persoana juridică într-o altă țară este supus
legii naționale a acesteia.” Acest lucru este justificat de faptul că sucursala nu are
83
personalitate juridică, fiind doar o prelungire a personalității juridice a societății
mamă.
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit
propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înființat-o.
Filiala are o proprie lege națională deoarece ea are o personalitate juridică distinctă
de societatea mamă.
Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naționalitate

străină. Art. 2585 C. civ. arată că fuziunea unor persoane juridice de naționalități
diferite poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legile
naționale aplicabile statutelor organice.
Legea aplicabilă în cazul schimbării naționalității persoanei juridice. Legea

română nu conține o reglementare specială sub acest aspect. Totuși, literatura de
specialitate a considerat că aici trebuie aplicată prin analogie reglementarea de la
fuziunea persoanelor juridice, în sensul că trebuie respectate condițiile prevăzute
de ambele sisteme de drept în prezență.
Recunoașterea persoanei juridice străine. Art. 2582 C. civ. mai vorbeşte şi despre
instituţia recunoaşterii persoanei juridice străine în România. Sub acest aspect, alin.
(1) arată că persoanele juridice străine cu scop patrimonial constituite în statul a cărui
naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România. Iar alin. (2) arată că
persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România pe
baza aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească (cumulativ), sub
condiţia reciprocităţii dacă sunt valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar
scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi economice din
România.
Efectul recunoaşterii este acela că o persoană juridică străină care este recunoscută
beneficiază de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic. Pe de altă
parte, persoana juridică străină recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţii
economice, sociale, culturale sau de altă natură.
84
7.5. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice
Statutul organic al persoanei juridice interesează capacitatea de folosință și

capacitatea de exercițiu a acestei.
În ceea ce privește capacitatea de folosință, în domeniul legii statutului intră

elementele constitutive ale persoanei juridice, modalitățile de constituire, conținutul
capacitații de folosința, incapacitățile de folosința, limitele capacitații de folosință sau
încetarea persoanei juridice.
În legătură cu capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, interesează aspecte

privind constituirea și atribuțiile organelor de conducere sau relațiile între organele de
conducere și persoana juridică.
Tot aspecte reglementate de legea națională a persoanei juridice sunt:
 modul de dobândire și pierdere a calității de asociat;
 drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de asociat;
 modul de alegere și funcțiile organelor de conducere;
 reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
 răspunderea persoanei juridice și a organelor sale fata de terți;
 modificarea actelor constitutive;
 aspecte ce țin de dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.
Care sunt asemănările și deosebirile între capacitatea de folosință și capacitatea de

exercițiu?
1. Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de:
85
a) legea națională a acționarilor majoritari;
b) legea statului în care își are sediul;
c) legea statului de pavilion.
2. Este un criteriu special pentru determinarea naționalității:
a) criteriul controlului;
b) forma de organizare societară;
c) obiectul de activitate.
3. Criteriul general, în dreptul român, pentru stabilirea naționalității persoanei

juridice este dat de:
a) naționalitatea acționarilor majoritari;
b) sediul social;
c) proveniența capitalului necesar desfășurării activității.
Răspunsuri test de autoevaluare 7.2. – 1.b); 2.a); 3.b).
1. Care este, ca regulă, legea aplicabilă stării civile a persoanei fizice?
2. Ce lege guvernează incapacitățile persoanei fizice?
3. Care este legea aplicabilă regimului juridic al persoanei juridice?
1. Sediul real:
a) este reprezentat de imobilul în care își desfășoară activitatea organele de

conducere ale societății;
86
b) este reprezentat de locul unde se află centrul principal de conducere și
gestiune a activității statutare;
c) nu este calificat de legislația română.
2. În speța Lizardi, instanța franceză nu a aplicat legea mexicană, deoarece:
a) nu a putut afla conținutul acesteia;
b) nu exista un tratat între Mexic și Franța care să prevadă această posibilitate;
c) aplicarea legii mexicane ar leza interesele naționalului francez, pentru că s-ar

prejudicia un cetățean francez de bună-credință în momentul încheierii actului.
3. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este supusă, ca regulă:
a) legii locului unde se exercită dreptul;
b) legii naționale a persoanei fizice;
c) legii reședinței obișnuite a persoanei fizice.
I. 1. – se va explica legea aplicabilă stării civile a persoanei fizice pe baza

2. – se va legea care guvernează incapacitățile persoanei fizice, pe baza

3. – se va arăta legea aplicabilă regimului juridic al persoanei juridice, pe baza

II. 1.b); 2.c); 3.b).
87
Unitatea de învățare 8 – Partea specială. Norme conflictuale
privind bunurile. Norme conflictuale privind moștenirea
CUPRINS
8.1. Norme conflictuale privind bunurile. Regula în materia legii aplicabile

statutului real
8.2. Domeniul legii aplicabile statutului real
8.3. Excepţii de la aplicarea statutului real pentru anumite categorii de bunuri
8.4. Norme conflictuale privind moștenirea
8.5. Legea aplicabilă moștenirii conform Codului civil
8.6. Legea aplicabilă moștenirii conform Regulamentului nr. 650/2012 privind

succesiunile
8.7. Domeniul de aplicare al lui lex succesionis
 normele conflictuale privind regimul juridic al bunurilor: determinarea legii

aplicabile statutului real (regulă, excepţii), domeniul legii aplicabile statului real;
 normele conflictuale privind regimul juridic al moştenirii: determinarea legii

aplicabile moştenirii, domeniul legii aplicabile moştenirii etc.
88
8.1. Norme conflictuale privind bunurile. Regula în materia legii aplicabile
statutului real
Când vorbim despre bunuri, trebuie să avem în vedere o teorie generală a acestora,
adică ansamblul reglementărilor care configurează statutul acestora. Trebuie să avem
în vedere, prin urmare, toate aspectele ce vizează bunurile, inclusiv clasificările
acestora.
Din acest punct de vedere, trebuie să înţelegem noţiunea de bun în sens larg,
incluzând aici atât bunurile în sensul lor strict, cât şi drepturile care se exercită asupra
lor5.
Tradiţional, în legislaţia românească, statutul real a fost supus legii locului situării
bunului (lex rei sitae sau lex situs)6.
Această regulă este prevăzută expres în art. 2613 alin. (1) C. civ. conform căruia
„posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele
de garanţii reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află,
afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel”.
Conţinutul acestei norme conflictuale este format din toate aspectele, care cum
spuneam, conturează statutul real, respectiv toate aspectele legate de bunuri, inclusiv
drepturile care se exercită asupra acestora.
Al doilea element al oricărei norme conflictuale, respectiva legătură, este reprezentată

în acest caz de trimiterea spre legea locului unde acestea sunt situate sau se află.
Punctul de legătură este diferit, în funcţie de situaţia în care avem de a face cu bunuri
imobile sau mobile. Astfel, în cazul bunurilor imobile, punctul de legătură care ne indică
în concret legea aplicabilă, este dat de locul unde bunul este situat, în timp ce în cazul
bunurilor mobile, de locul unde acestea se află.
Raţiunea aplicării legii locului situării, sau aflării bunului, constă în faptul că această
lege asigură realizarea a cel puţin trei principii fundamentale în materie:
5
A se vedea în literatura de specialitate românească: C. Hamangiu, I. Rosseti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol. I p. 864 şi urm; Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, 1992, p. 94; A. Ionaşcu, Drept civil.
Partea generală, Bucureşti, 1963, p. 58 şi urm; G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1974, p.
91 şi urm.; I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti, 1993, p. 28 şi urm.
6
Pentru reglementarea din dreptul britanic, a se vedea J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în Cheshire, North &
Fawcett: Private International Law, fourteenth edition, Oxford University Press, 2008, p. 1225 şi urm.
89
 principiul teritorialităţii/suveranităţii care constă în interesul statului de a guverna
prin norme proprii regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în
vedere faptul că bunurile reprezintă valori sociale deosebit de importante;
 principiul generalităţii – legea locului situării bunului asigură aplicarea unui regim
juridic unic pentru toate bunurile aflate pe acelaşi teritoriu;
 principiul siguranţei circuitului civil privind bunurile faţă de părţi/terţi7.
Aplicarea legii situării bunului (lex rei sitae) este o soluţie tradiţională în dreptul român.
Fostul art. 2 alin. (1), C. civ., abrogat prin Legea nr. 105/1992, arăta că imobilele aflate
pe teritoriul României sunt supuse legii române, chiar posedate de străini.
8.2. Domeniul legii aplicabile statutului real
Legea statului pe teritoriul căruia bunul se află sau este situat, cârmuieşte:
 bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale şi clasificarea acestor bunuri în
funcţie de criteriile admise de legea respectivă.
 Drepturile reale care pot exista asupra bunurilor;
 Modurile şi condiţiile de constituire, transmitere şi stingere a drepturilor reale.

Aici trebuie făcută o distincţie. Pe de o parte, modurile specifice sau originare
de transmitere a drepturilor reale – uzucapiunea, tradiţiunea, accesiunea –
precum şi de stingere a drepturilor reale, sunt supuse legii situării bunului.
Pe de altă parte, modurile nespecifice de transmitere a bunurilor – contractul şi

testamentul – vor fi supuse legii locului situării bunului sau altor legi, după cum
este vorba de aspectele lor reale ori de altă natură decât reale.
 Conţinutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care drepturile reale le

conferă titularilor lor, precum şi modul de exercitare a acestor prerogative. Pe
de o parte, lex rei sitae va guverna atributele sau prerogativele pe care aceste
drepturi le conferă titularului lor, precum şi limitele acestora. Pe de altă parte,
lex rei sitae indică modul de exercitare a prerogativelor pe care drepturile reale
7
A se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 189.
90
le conferă precum şi dreptul de urmărire, dreptul de preferinţă al creditorilor cu
garanţii reale.
 Mijloacele de apărare a drepturilor reale, numite şi acţiuni reale (spre exemplu,

regimul juridic aplicabil acţiunii în revendicare);
 Posesia şi acţiunile posesorii.
 Obligaţiile propter rem, acestea reprezentând un accesoriu al dreptului real. În

schimb, obligaţiile scriptae in rem sunt supuse legii situării bunului pentru
aspectele reale şi legii actului juridic din care izvorăsc aceste obligaţii pentru
celelalte aspecte care nu sunt reale.
 Modul de urmărire şi de executare silită asupra bunurilor.
 Sub anumite aspecte, şi formele de publicitate asupra bunului.
Art. 2626 C. civ. arată că formele de publicitate realizate în orice mod,

referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se
îndeplinesc. După cum constatăm, prevederile acestui articol nu plasează direct
formele de publicitate în sfera legii locului situării bunului, ci în sfera legii locului
unde acele forme se întocmesc (locus regit actum). Cu toate acestea însă,
practic, legea locului unde se îndeplinesc formele de publicitate coincide cu cea
a locului situării bunului despre care se face publicitatea. Mai mult decât atât,
art. 2626 alin. (2) C. civ. precizează clar că în ceea ce priveşte formele de
publicitate referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se
găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii, restrângerii sau
stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi.
Prezentați domeniul de aplicare al lex rei sitae.
91
8.3. Excepţii de la aplicarea statutului real pentru anumite categorii de bunuri
Anumite bunuri, datorită naturii lor specifice sau a poziţiei în care se află, nu vor fi
supuse legii locului situării lor, ci unei alte legi8. Vom analiza mai multe astfel de situații
în cele ce urmează.
A. Bunurile aflate în curs de transport. Conform art. 2618 C. Civ., bunul aflat în
curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:
a) părţile interesate au ales, prin acordul lor, o altă lege, care devine astfel aplicabilă;
b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri
asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe
perioada depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reaşezat temporar;
c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii
sale naţionale.
B. Mijloacele de transport. Regimul juridic al acestora este guvernat de art.

2620-2621 C. Civ.. Astfel, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, se prevede faptul că
aspecte cum sunt constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui
mijloc de transport sunt supuse:
a) legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de înmatriculare a

aeronavei;
b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele

feroviare şi rutiere din patrimoniul ei.
Legea astfel identificată se aplică de asemenea:
a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică;
b) creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnică,

întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuieşte

îndeosebi:
8
A se vedea pentru vechea reglementare, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 308-316; D.A. Sitaru, op. cit., p.
196-199.
92
a) puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei;
b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o altă lege;
c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi

actele comandantului şi echipajului;
d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi formele de

publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit şi se sting asemenea
drepturi.
C. Titlurile de valoare.În categoria titlurilor de valoare intră: acţiunile sau obligaţiunile,

nominative sau la purtător, şi titlurile reprezentative asupra mărfurilor.Astfel, conform
art. 2.622, emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la purtător este supusă
legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.
Condiţiile şi efectele transmiterii unei actiuni sau obligaţiuni vor fi supuse:
a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul
nominativ;
b) legii locului de plată a titlului la ordin;
c) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte titlurile reprezentative asupra mărfurilor, noul Cod
face aplicarea principiului autonomiei de voinţă, în sensul că aceste titluri vor fi
guvernate de legea menţionată expres în cuprinsul respectivului titlu de valoare.
Legea desemnată de către părţi, stabileşte dacă respectivul întruneşte condiţiile spre a
fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică.
În lipsa manifestării de voinţă în alegerea legii aplicabile, natura titlului se determină

potrivit legii statului în care îşi are sediul întreprinderea emitentă.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil,
cârmuieşte drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.
93
D. Drepturile asupra creaţiei intelectuale (art. 2624 - 2625 C. Civ.). Drepturile de
creaţie intelectuală, intră în categoria bunurilor mobile necorporale.
În categoria drepturilor de creaţie intelectuală intră cele două mari categorii de drepturi,
respectiv: drepturile de autor și drepturile de proprietate industrială.
Pornind de la această distincţie, Codul civil stabileşte, pentru fiecare în parte, legea ce
urmează să le guverneze.
Astfel, în ceea ce priveşte drepturile de autor, Codul civil arată că naşterea, conţinutul
şi stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală sunt supuse
legii statului unde aceasta a fost pentru întâia oară adusă la cunoştinţa publicului prin
publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.
Atunci când operele de creaţie intelectuală nu ajung la cunoştinţa publicului, vor fi

supuse legii naţionale a autorului.
Iar pe de altă parte, art. 2.625 C. civ., în materia drepturilor de proprietate industrială
arată că, naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrială sunt
supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus
cererea de depozit sau de înregistrare.
E. Drepturile de creanţă. Drepturile de creanţă, care din punct de vedere al clasificării

bunurilor în mobile şi imobile, sunt încadrate în categoria bunurilor mobile incorporale,
se consideră că sunt supuse, de regulă, legii izvorului lor, fie acesta un fapt juridic
stricto sensu sau un act juridic.
F. Bunurile aparţinând unui stat, dar aflate pe teritoriul altui stat. Bunurile
aparţinând unui stat, dar aflate pe teritoriul altui stat sunt supuse în principiu legii
statului căruia îi aparţin ca urmare a principiului imunităţii statului şi a bunurilor sale.
G. Bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat. Bunurile culturale

scoase ilicit de pe teritoriul unui stat sunt supuse unui statut special prevăzut de două
convenţii internaţionale la care România este parte, convenţii care conţin şi dispoziţii
de drept internaţional privat.
Astfel, Convenţia asupra măsurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea şi

împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate a bunurilor
94
culturale, adoptată de Conferinţa Generală UNESCO, la Paris la 14 noiembrie 1970
(România a aderat prin Legea nr. 79/1993, publicată în M. Of. nr. 268/1993), prevede
că statele părţi la Convenţie se angajează să ia măsuri adecvate pentru a sechestra şi
restitui la cererea statului de origine, orice bun cultural furat şi importat, cu condiţia ca
statul reclamant să verse o sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru persoana care
a achiziţionat cu bună-credinţă sau e proprietară de drept a acelui bun.
Statele părţi la Convenţie se angajează ca în cadrul legislaţiei lor să admită acţiunea în

revendicare a bunurilor culturale furate, introdusă de proprietarul legitim sau în numele
acestuia.
Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la
Roma la 24 iunie 1995, ratificată de România prin Legea nr. 149/1997 (publicată în M.
Of. nr. 176 din 30 iulie 1997), prevede că posesorul unui bun cultural furat trebuie să îl
restituie, iar un bun este considerat furat dacă această calificare este conformă cu
legislaţia statului de unde bunul provine. Rezultă că, calificarea bunului ilicit se va face
potrivit legii acelui stat şi nu conform legii statului unde bunul se află în momentul
litigiului (se împiedică astfel frauda la lege care s-ar putea realiza prin mutarea
punctului de legătură pentru a face aplicabilă altă lege)9.
Toate informaţiile de mai sus se referă la bunuri privite ut singuli/ individual.
H. Universalităţile de bunuri au și ele un regim special din perspectiva dreptului

internaţional privat:
 universalităţile de bunuri mobile/imobile aparţin unei persoane fizice care au ca

izvor succesiunea, sunt supuse legii aplicabile succesiunii;
 transmiterea de bunuri în universalitatea lor (patrimoniu sau fracţiune de

patrimoniu) între persoane juridice sunt supuse legii personale a persoanei
juridice reorganizate deoarece operează ca efect al reorganizării.
9
A se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 198.
95
1. Nașterea drepturilor de creanță:
a) este guvernată de lex rei sitae, chiar dacă acestea reprezintă un bun mobil
incorporabil;
b) este guvernată de legea aleasă de părți;
c) este guvernată de legea care se aplică actului ori faptului juridic din care
izvorăște creanța.
2. În materia drepturilor de creație intelectuală:
a) nașterea drepturilor de autor este guvernată de legea reședinței obișnuite a

autorului;
b) stingerea dreptului de proprietate industrială este guvernată de legea locului

unde creația a fost adusă la cunoștința publicului;
c) drepturile de autor sunt guvernate de lex patriae, atunci când creația nu a

ajuns la cunoștința publicului.
3. Lex rei sitae nu guvernează :
a) posesia bunului ;
b) transferul proprietății prin contract ;
c) obligațiile propter rem.
Răspunsuri la testul de autoevaluare 8.1.: 1.c); 2.c); 3.b).
8.4. Norme conflictuale privind moștenirea
De la bun început, trebuie să menționăm că în materie de moștenire sunt aplicabile

două legi care au scop soluționarea conflictului de legi.
Pe de-o parte, avem dispozițiile Codului civil – art. 2633 – 2636 C. civ. – care se
aplică succesiunilor persoanelor ce au decedat anterior datei de 17 august 2015.
96
Pe de altă parte, la nivel european a fost adoptat un regulament, respectiv
Regulamentul nr. 650/2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în
materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor. Acesta
se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la data de 17 august 2015 sau
după data respectivă.
Regulamentul nr. 650/2012, deși adoptat ulterior Codului civil, a constituit o sursă de
inspirație pentru reglementarea internă. Dezbaterile ce au precedat adoptarea
Regulamentului nr. 650/2012 au fost avute în vedere și la adoptarea normelor din
Codul civil, astfel încât regulile principale din cele două reglementări se aseamănă.
Prezentați raportul dintre Regulamentul nr. 650/2012 și Codul civil.
8.5. Legea aplicabilă moștenirii conform Codului civil
Art. 2633 C. civ. precizează că moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul a avut, la data morţii sale, reşedinţa obişnuită. Ca principiu general, trebuie
reţinut faptul că noţiunea care desemnează legea aplicabilă moştenirii este aceea de
lex succesionis.
Cu caracter istoric10, fostul art. 66 din Legea nr. 105/1992 supunea moştenirea unor
legi diferite în funcţie de obiectul ei. Pentru bunurile mobile, oriunde acestea se aflau,
moştenirea era guvernată de legea naţională pe care persoana decedată o avea la
data morţii. Lex patriae era dată de cetăţenia persoanei respective. Se făcea astfel
aplicarea principiului conform căruia bunurile mobile urmează persoana.
Prin urmare, prin compararea celor două reglementări, putem constata că modificarea
principală realizată de C. civ. este aceea că, în ceea ce priveşte punctul principal de
legătură pentru norma conflictuală, acesta nu mai este dat de cetăţenia, ci de ultima
reşedinţă obişnuită a defunctului.
10
Pentru vechea reglementare, a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 412-421; D.A. Sitaru, op. cit., p.
200-208.
97
Totuşi, art. 2634 C. civ. oferă persoanei posibilitatea de a alege ca aplicabilă moştenirii
în ansamblul ei legea statului a cărui cetăţenie o are.
O a doua mare diferenţă este că reglementarea veche trata diferit bunurile imobile şi
bunurile mobile din masa succesorală11, făcându-le aplicabile legi diferite, Codul civil
nu mai face această distincţie, tratându-le pe toate în mod unitar, ca părţi ale
patrimoniului defunctului.
Declarație privind legea aplicabilă. Pentru ca o persoană să aleagă legea care să îi

guverneze succesiunea, aceasta poate să întocmească o declaraţie specială cu privire
la legea aplicabilă succesiunii. Evident, această situaţie se referă la varianta în care
persoana respectivă nu a realizat chiar un testament.
Art. 2634 C. civ. precizează că existenţa şi validitatea consimţământului declaraţiei de

alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru cârmuirea succesiunii.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă pe care respectiva declaraţie trebuie să le

îndeplinească, acestea sunt cele prevăzute de legile pe care Codul le prevede pentru
validitatea formală a testamentului însuşi.Aceeaşi lege va cârmui şi condiţiile de formă
pentru modificarea sau revocarea respectivei declaraţii.
Testamentul. În ceea ce priveşte condiţiile de formă necesare pentru validitatea

testamentului12, acestea sunt reglementate de art. 2635 C. civ. care precizează că
întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă
actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, modificat
sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
 legea naţională a testatorului;
 legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
 legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat;
 legea locului situării imobilului care formează obiectul testamentului;
11
Pentru o analiză detaliată a compunerii masei succesorale, a se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea în
dreptul României, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1966, p. 19 şi urm.; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 13 şi urm.
12
Pentru reglementarea franceză, a se vedea, D. Gutmann, Droit International Prive, 6e edition, Dalloz, 2009, p.
204-205; pentru reglementarea din Quebec, E. Groffier, Precis de Droit International Prive Quebecois, 4e edition,
Les Editions Yvon Blais, 1990, p. 162-173; şi Marea Britanie, J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în Cheshire,
North & Fawcett: Private International Law, fourteenth edition, Oxford University Press, 2008, p. 1263 şi urm.
98
 legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
bunurilor moştenirii.
Codul civil conţine o reglementare foarte generoasă în ceea ce priveşte legea

aplicabilă formei testamentului. Altfel spus, testamentul va fi valid din punct de vedere
formal dacă îndeplineşte cel puţin condiţiile prevăzute de una dintre cele cinci
enumerate. Ideea este de a salva pe cât posibil testamentul. Aceste aspecte sunt
privite din punct de vedere spaţial.
Sub aspect temporal, testamentul este considerat valabil dacă respectă condiţiile de
formă din una din legile amintite aplicabile, fie la data când testamentul a fost întocmit,
fie la data decesului testatorului. Ideea generală este de a se da curs voinţei
testatorului astfel încât testamentul să fie valabil sub toate aspectele, astfel încât el să
poată să îşi producă efectele pentru care a fost întocmit.
În ceea ce priveşte legea ce urmează să guverneze condiţiile de fond necesare pentru

validitatea unui testament, constatăm că nu mai există o reglementare similară celei
din articolul 68 din Legea nr. 105/1992, care oferea libertate atestatorului de a supune
transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât legea statului de cetăţenie
a persoanei decedate, cu precizarea că nu putea să alăture dispoziţiile imperative ale
respectivei legi.
Nemaiapărând un asemenea text de lege în noua reglementare, în materia

testamentului, interpretarea este că toate aspectele de fond ce nu ţin de persoana
defunctului, ci de legea succesiunii, vor fi guvernate exclusiv de legea ultimei reşedinţe
obişnuite a defunctului.
Totuşi, această interpretare, deşi corectă datorită lipsei oricărui text care ar oferi o
libertate testatorului în a alege legea aplicabilă testamentului, ca act juridic unilateral,
intră puţin în contradicţie cu dispoziţia analizată mai sus care vorbeşte despre
declaraţia de alegere a legii cetăţeniei, ca lege ce urmează a guverna moştenirea.
Or, atât timp cât o persoană poate să dea o declaraţie prin care să aleagă legea ce va
guverna succesiunea, consider că poate ca prin actul juridic reprezentat de testament,
să opteze de asemenea pentru legea care să guverneze devoluţiunea testamentară.
Singura dilemă ne rămâne aceea dacă, prin intermediul testamentului se va putea opta
exclusiv pentru legea cetăţeniei, în detrimentul legii reşedinţei obişnuite sau, aplicând
99
reglementarea din materia actului juridic unilateral, respectiv art. 2637 C. civ., autorul
testamentului poate să stabilească o cu totul altă lege decât cele două, (legea
reşedinţei obişnuite sau legea cetăţeniei), pentru a guverna condiţiile de fond ale
actului juridic.
8.6. Legea aplicabilă moștenirii conform Regulamentului nr. 650/2012 privind

succesiunile
În ceea ce priveşte Regulamentul nr. 650/2012, așa cum am arătat și anterior, acesta
se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la data de 17 august 2015 sau
după data respectivă. În acest regulament, avem un Capitol III dedicat problemelor de
lege aplicabilă în materie succesorală.
Primul articol al acestui capitol prevede că orice lege menţionată se aplică indiferent
dacă este sau nu legea unui stat membru, precizare ce echivalează cu conferirea unui
caracter de aplicare universală regulamentului.
Ca regulă generală, ca sub rezerva cazului în care există dispoziţii contrare, legea
aplicabilă succesiunii, în ansamblul său, este cea a statului în care defunctul îşi avea
reşedinţa obişnuită în momentul decesului (art. 21 alin. (1) din Regulamentul nr.
650/2012). Se observă că reglementarea Codului civil coincide, sub acest aspect, cu
reglementarea europeană.
Dacă totuşi, toate circumstanţele cazului indică în mod clar că în momentul decesului
defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât statul unde
îşi avea reşedinţa obişnuită, cu titlu de excepţie, legea aplicabilă succesiunii este legea
acelui stat.
Art. 22 din Regulamentul 650/2012 conferă, la rândul său, unei persoane libertatea de
alege ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său, să fie legea statului
a cărui cetăţenie o deţine în momentul alegerii legii sau la data decesului.
La fel precum Codul civil, Regulamentul 650/2012 arată flexibilitate în ceea ce privește
chestiunea legii aplicabile formei dispozițiilor pentru cauză de moarte. Conform art. 27
alin. (1) din Regulamentul 650/2012, o dispoziție pentru cauză de moarte întocmită în
formă scrisă îndeplinește condițiile de formă în cazul în care forma sa respectă legea:
100
(a) statului în care a fost întocmită dispoziția sau în care a fost încheiat pactul asupra
unei succesiuni viitoare;
(b) statului a cărui cetățenie o posedă testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(c) statului în care își are domiciliul testatorul sau cel puțin una dintre persoanele a
căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare, fie la
momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul decesului;
(d) statului în care își are reședința obișnuită testatorul sau cel puțin una dintre
persoanele a căror succesiune este vizată de un pact asupra unei succesiuni viitoare,
fie la momentul întocmirii dispoziției sau al încheierii pactului, fie la momentul
decesului; sau
(e) în ceea ce privește bunurile imobile, a statului în care acestea sunt situate.
Art. 30 din Regulamentul 650/2012 prevede ca în cazul în care legea statului în care
sunt situate anumite bunuri imobile, anumite întreprinderi sau alte categorii speciale de
bunuri, conţine norme speciale care din motive economice, familiale sau sociale
stabilesc restricţii privind succesiunile, sau care afectează succesiunile în ceea ce
priveşte acele bunuri, acele norme speciale se aplică succesiunii în măsura în care în
temeiul legii acelui stat, respectivele norme sunt aplicabile, indiferent de legea
aplicabilă succesiunii. Cu alte cuvinte, constatăm că legiuitorul european doreşte ca,
atunci când există anumite dispoziţii în materia imobilelor, legea locului unde se află
acele imobile să fie cea aplicabilă succesiunii.
8.7. Domeniul de aplicare al lui lex succesionis
Potrivit art. 2636 C. civ. și art. 23 din Regulamentul nr. 650/2012, legea desemnată de
către normele conflictuale pentru a guverna succesiunea, se va aplica, printre altele
următoarelor aspecte:
 momentul şi locul deschiderii succesiunii.
101
 Persoanele ce au vocaţie succesorală. Lex succesionis ne va indica aceste
persoane deoarece vocaţia succesorală este una din condiţiile esenţiale pentru a
putea veni la moştenire.
 Calităţile cerute pentru a moşteni: capacitatea succesorală, respectiv lipsa

nedemnităţilor succesorale. Capacitatea succesorală, adică existenţa calităţii de
subiect de drept la data deschiderii succesiunii, va fi supusă lui lex succesionis, iar
nu legii naţionale tocmai pentru că această noţiune este calificată drept o condiţie
esenţială pentru a moşteni. În ceea ce priveşte nedemnitatea succesorală, legea
succesiunii ne va indica, care sunt cazurile în care există nedemnitate
succesorală, modurile în care operează nedemnitatea şi efectele acesteia.
 Dreptul de opţiune succesorală, cu toate aspectele ce ţin de condiţiile şi de

efectele acestui drept. Astfel, sub aspectul condiţiilor, lex succesionis ne va spune
cine are dreptul la opţiune succesorală, posibilităţile pe care le au succesibilii,
termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală şi care
sunt actele cu valoare de acceptare a succesiuniiă. Vom regăsi în lex succesionis
efectele acceptării, dar şi efectele renunţării la succesiune. Sub acest aspect, al
dreptului de opţiune succesorală, trebuie precizat faptul că nu intră sub incidenţa
lui lex succesionis aspectele de procedură legate de opţiunea succesorală, cum ar
fi, spre exemplu, inventarierea bunurilor succesiunii care, în sistemul nostru de
drept, sunt supuse lui lex fori.
 Întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul succesoral.
 Drepturile statului asupra succesiunii vacante.
 Condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii

testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin
testament.
 În sfârşit, în domeniul legii succesiunii intră şi partajul succesoral.
102
1. O persoană decedează la 10.01.2015, iar succesiunea sa este deschisă la

10.01.2016. Legea aplicabilă succesiunii este indicată de normele conflictuale
din:
a) Codul civil;
b) Regulamentul nr. 650/2012;
c) Ambele reglementări.
2. Ca regulă, legea aplicabilă succesiunii este:
a) Legea ultimului domiciliu;
b) Legea ultimei reședințe;
c) Legea ultimei cetățenii.
Răspunsuri la testul de autoevaluare 8.2.: 1.a); 2.b).
1. Care este legea aplicabilă, ca regulă, în materia bunurilor mobile?
2. Ce lege guvernează, ca regulă, moștenirea persoanelor decedate în anul

2014?
3. Care este legea aplicabilă formei testamentului?
4. Care este domeniul de aplicare al lex succesionis?
103
1. Forma testamentului:
a) Este o problemă de capacitate, astfel că va fi guvernată de lex patriae;
b) Poate fi guvernată de legea locului unde testamentul a fost modificat;
c) Trebuie să respecte, în toate cazurile, exigențele legii naționale a defunctului.
2. Declarația privind legea aplicabilă:
a) Se poate face doar pe cale separată, nu și în cuprinsul testamentului;
b) Va fi valabilă dacă respectă exigențele legii alese pentru cârmuirea

succesiunii;
c) Poate avea ca finalitate alegerea oricărei legi, indiferent de legăturile autorului

declarației cu statul a cărui lege o va indica.
3. Legea locului unde bunul se află nu se aplică cu privire la:
a) Titlurile de valoare;
b) Accesiunea bunurilor mobile;
c) Prerogativele pe care drepturile reale le conferă titularilor lor.
Răspunsuri la lucrarea de verificare 8.8.:
I. 1. - se va răspunde pe baza informațiilor de la Secțiunea 8.1. din Unitatea de

învățare 8.
2. - se va răspunde pe baza informațiilor de la Secțiunea 8.4. din Unitatea de

învățare 8

învățare 8.

învățare 8
II. 1.b); 2.b); 3.a).
104
105
Unitatea de învățare 9 – Partea specială. Norme conflictuale în
materia obligațiilor contractuale. Norme conflictuale în materia
obligațiilor necontractuale
CUPRINS
9.1. Actele normative ce conțin norme conflictuale privind actele juridice
9.2. Legea aplicabilă formei actului juridic
9.3. Domeniul de aplicare a legii formei actului juridic
9.4. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic
9.5. Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective
9.6. Legea aplicabilă contractului de muncă
9.7. Domeniul de aplicare a legii actului juridic
9.8. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
9.9. Domeniul de aplicare a legii aplicabile faptului juridic ilicit
Obiectivele unității de invățare 9
După studiul acestei unități, studenții vor cunoaște:
 normele conflictuale privind fondul actului juridic: determinarea legii aplicabile prin
voinţa părților (modalităţi de exprimare a voinţei părți lor, limitele voinţei părților)
sau potrivit unor criterii obiective, domeniul legii aplicabile;
 normele conflictuale privind forma actului juridic: determinarea legii aplicabile;

domeniul legii aplicabile
 normele conflictuale privind regimul juridic al delictului civil: determinarea legii

aplicabile, domenul legii aplicabile.
106
107
9.1. Actele normative ce conțin norme conflictuale privind actele juridice
Prezenta Unitate de învățare îşi propune, în prima parte, să analizeze aspecte ce ţin
de legea aplicabilă actelor juridice unilaterale, dar şi contractelor.
Demersul acestei analize, se structurează pe două planuri. Pe de o parte, analiza

reglementării din legislaţia românească, vizând actul juridic unilateral şi anumite
contracte ce nu intră sub incidenţa regulamentelor europene. Pe de altă parte, analiza
reglementării europene din materia contractelor.
Prin urmare, în acest domeniu trebuie să avem în vedere două reglementări.
În primul rând, trebuie avute în vedere dispoziţiile Codului civil13 în materia actului
juridic unilateral şi a contractelor ce nu sunt reglementate la nivelul Uniunii
Europene.
Ca tehnică de redactare a acestor aspecte în Codul civil, aceasta nu este prea reuşită,
având în vedere faptul că reglementarea se regăseşte în cuprinsul a două capitole, şi
anume: Capitolul V „Actul juridic”, respectiv în Capitolul VI denumit: „Obligaţiile”.
Consider neinspirată această tehnică deoarece s-ar înţelege, din tratarea în capitole
diferite, că actul juridic în general nu ar fi prin el însuşi izvor de obligaţii, acestea
părând a îşi găsi sursa doar în contracte şi alte fapte juridice (în sens restrâns) licite
sau ilicite.
Pe de altă parte, avem Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale („Roma I”)14.
Competenţa Regulamentului European în această materie este conferită de însuşi

Codul civil, acesta trimiţând în mod direct la el. Astfel, art. 2640 NCC arată că legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului
comunitar, tehnica juridică folosită de legiuitorul român fiind aceea de încorporare. În
materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor europene, Codul arată că sunt
incidente dispoziţiile din domeniul actului juridic.
În ceea ce priveşte Codul civil, acesta preia în linii mari dispoziţiile din vechea Lege nr.
105/1992, care avea, la rândul ei, două capitole dedicate acestor probleme, Capitolul
13
Republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
14
Publicat în JO L 177, 4.7.2008.
108
VII ,,Actul juridic”, respectiv Capitolul VIII, dedicat ,,Obligaţiilor contractuale şi
extracontractuale”15.
Aderarea României la Uniunea Europeană, în ianuarie 2007, a dus evident, în mod

indirect la golirea de conţinut a Capitolului VIII din lege, în sensul că, acesta deşi nu a
fost abrogat, dispoziţiile din conţinutul său au fost înlocuite cu cele din regulamentele
europene ce vizau pe de o parte, obligaţiile contractuale şi pe de altă parte, obligaţiile
extracontractuale.
Codul civil nu a făcut altceva decât să rezolve această situaţie, în sensul că a

reglementat aspectele ce ţin de actul juridic unilateral și, în ceea ce priveşte obligaţiile
izvorâte din contract, a trimis la reglementarea europeană în materie.
Cât despre reglementarea europeană, aceasta s-a dezvoltat ca urmare a faptului că,
de foarte mult timp s-a încercat realizarea unei unificări a normelor conflictuale în
această materie extrem de importantă pentru practicieni.
Un pas important la nivel european în realizarea acestui demers a fost făcut în anul
1980, odată cu adoptarea Convenţiei de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale16.
Prevederile cuprinse în Convenţia de la Roma au fost preluate în noul Regulament nr.

593/2008, Regulament (CE) care a început să se aplice din 17 decembrie 2009,
moment din care a înlocuit Convenţia de la Roma în ceea ce priveşte legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale. Tocmai datorită faptului că, aşa cum am spus, acest
regulament a preluat reglementarea din Convenţia de la Roma, el este cunoscut în
literatura de specialitate şi în practică, sub denumirea de „Regulamentul Roma I”17.
15
Pentru reglementarea din vechea lege a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 320-366 şi D.A. Sitaru, op. cit., p. 222-298.
16
P. Lagarde, Le nouveau droit international prive des contrats apres l’entrée en vigueur de la Convention de Rome
du 19 juin 1980, Rev. Crit. DIP 1991, p. 287; J. Fouyer, Entrée en viguer de la Convention de Rome du 19 juin 1980
sur la loi applicable aux obligations contractuelles, JDI 1991 p. 601; J. Fawcett and
J. Carruthers, P. North în Cheshire, North & Fawcet: Private International Law, fourteenth edition, Oxford University
Press, 2008, p. 667-669; J.G. Collier, Conflict of Laws, second edition, Cambridge University Press, 1994, p.
181-213; A.V. Dicey, J.H.C. Morris, The Conflict of Laws, Sweet & Maxell, 1993, p. 1187-1284; T. Ballarino, D. Milan
în Corso di Dirito Internazionale Privato, terza edition, Casa Editrice Dott. Antonio Milani, 2008, (CEDAM) p.
227-233.
17
P. Lagarde et A. Tenenbaum, De la convention de Rome au reglement Rome I, Rev. crit. DIP 2008, p. 727; S.
Corneloup, La loi applicable aux obligations contractuelles. Transformation de la Convention de Rome en reglement
communautaire Rome I, JCP 2008. doctr. 205.
109
9.2. Legea aplicabilă formei actului juridic
Art. 2639 C. civ. precizează: „condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de
legea care îi cârmuiește fondul.” Această prevedere se referă la actul juridic
unilateral18 pentru că în ceea ce priveşte contractul reglementarea se găseşte în art.
11 din Regulamentul Roma 1, care prevede că un contract este valabil din punct de
vedere al formei sale, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea care
reglementează fondul său.
Codul civil preia reglementarea tradiţională din dreptul român, respectiv pe cea care o
regăseam şi în Legea nr. 105/1992, atât în materia actului juridic unilateral, cât şi în
materia contractului. De asemenea, observăm că, de principiu, ca regulă generală, de
tradiţie în spaţiul European, şi Regulamentul optează pentru aceeaşi soluţie, şi anume
aceea ca forma contractelor să fie stabilită de aceeaşi lege care îi guvernează şi
fondul. Această opţiune este firească, şi se întemeiază pe ideea că, un act juridic este
de dorit să fie reglementat în mod unitar, de aceeaşi lege, atât în ceea ce priveşte
fondul, cât şi forma necesară pentru valabilitatea acestuia.
În subsidiar, art. 2639 alin. (2) precizează că actul juridic unilateral se consideră totuşi
valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una
dintre următoarele legi:
 Legea locului unde a fost întocmit;
 Legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit;
 Legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează

validitatea actului juridic.
Cu alte cuvinte, se observă intenţia legiuitorului de a salva actul juridic unilateral, chiar
dacă, spre exemplu, legea care guverna fondul risca să-l invalideze din punct de
vedere formal. Astfel, acest act va putea totuşi să fie valid dacă va îndeplini condiţiile
de fond din cel puţin una din cele trei legi enunţate mai sus. Totuşi, în cazul în care
legea care guvernează fondul actului impune sub sancţiunea nulităţii o anumită formă
18
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 320-332 şi D.A. Sitaru, op. cit., p. 210-221; A.V. Dicey, J.H.C.
Morris, op. cit., 1993, p. 1255-1258.
110
solemnă, niciuna din cele trei legi nu poate să înlăture acea cerinţă, indiferent de locul
întocmirii actului.
Aceeaşi tendinţă de salvare a contractului se observă şi în reglementarea europeană.

Astfel, şi în materie contractuală, Regulamentul nr. 593/200819 arată că un contract va
fi valabil sub aspectul formei, chiar dacă nu respectă condiţiile prevăzute de legea care
îi guverna fondul şi atunci când îndeplineşte cerințele uneia din următoarele legi:
 atunci când ambii semnatari se află pe acelaşi teritoriu, legea locului unde se
încheie contractul respectiv;
 când cocontractanţii sau reprezentaţii acestora se află în ţări diferite, legea

naţională a cel puţin unuia dintre cocontractanţi sau legea ţării în care la data
respectivă, îşi are reşedinţa obişnuită oricare din părţi;
 în cazul unui contract care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de
locaţiune asupra unui imobil, legea ţării în care este situat imobilul cu condiţia că
de la acele dispoziţii să nu se poată deroga prin convenţii.
9.3. Domeniul de aplicare a legii formei actului juridic
Legea formei, indiferent care ar fi ea, determină următoarele elemente în legătură cu

forma actului juridic:
 Forma în care trebuie exteriorizat actul juridic, în sensul de negotium. Din acest
punct de vedere legea formei ne va indica, spre exemplu: dacă actul trebuie sau
nu să îmbrace o formă scrisă; atunci când este cerută, care este caracterul acelei
forme (ad validitatem/ad probationem); dacă la contractele reale este necesară
remiterea materială a bunului etc.
 Care sunt condițiile de redactare a actului juridic în sensul de înscris. Legea ne

indica daca înscrisul trebuie să cuprindă mențiuni speciale (multiplu exemplar,
mențiunea bun și aprobat).
19
D. Gutmann, Droit International Prive,6e edition, Dalloz, 2009, p. 237-240; Rome 1 Regulation: F. Ferrari, S.
Leible The Law Applicable to Contractual Obligations în Europe; Yearbook of International Private Law vol. VIII 2006:
U. Magnus, Set-off and the Rome I Proposal; The European Private International Law Of Obligation, third edition,
Richard Plender and Michael Wilderspin, Thomson Reuters, 2009.
111
 Care sunt formele ce trebuie îndeplinite pentru actele autentice și care sunt
persoanele competente să întocmească un act solemn.
 Mijloacele de probă a actelor juridice. Sub acest aspect, legea formei actului
juridic reglementează: forța probantă și admisibilitatea înscrisurilor ca mijloace de
probă preconstituite; dacă actul are putere doveditoare până la înscrierea în
fals/la proba contrară; care este importanța dată înscrisului sub semnătura
privata etc.
 Durata de valabilitate a unui act juridic atunci când acesta este limitat în timp.
 Sancțiunea aplicabilă în cazul în care se încalcă o condiție de formă.
9.4. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic
Codul civil și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 prevăd ca în ce privește condițiile de

fond ale actului juridic unilateral, respectiv contractului, se aplică, mai întâi, legea
aleasa de părți pentru a guverna fondul actului (legea voinței părților/lex voluntatis).
Daca părțile nu au desemnat o lege aplicabilă, actul juridic va fi plasat în sfera unui
anumit sistem de drept în baza unor criterii obiective.
Exista prin urmare două situații:
 părțile au ales legea aplicabilă actului juridic.
 părțile nu au ales legea aplicabilă actului juridic.
Lex voluntatis este expresia pe planul dreptului internațional privat a principiului

autonomiei de voință a părților sau a principiului libertății contractuale.Din moment ce
Codul Civil permite părților să determine conținutul actului juridic încheiat, este firesc
ca atunci când actul juridic conține un element de extraneitate, să se permită părților
să aibă aceeași posibilitate în ce privește alegerea legii aplicabile.
Principiul autonomiei de voință se aplică atât actelor juridice unilaterale, cât și

contractelor. Astfel, art. 2637 alin. (1) C. civ.: „condițiile de fond ale actului juridic
unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său”. Iar conform art. 3 alin.
(1) din Regulamentul Roma I, contractul este supus legii alese prin consens de către
părți.
112
Există o controversă dacă lex voluntatis îşi are izvorul în ea însăşi sau izvorul lui lex
voluntatis este legea care permite părţilor să aleagă legea aplicabilă. Concluzia
normală este că izvorul voinţei părţilor derivă din lege deoarece noi spunem că părţile
pot să aleagă legea pentru că norma conflictuală din sistemul de drept naţional conferă
această libertate părţilor, trimiţând pe tărâmul dreptului internaţional privat la sistemul
de drept pe care părţile l-au ales.
În privința modalităților de exprimare, atât Codul civil, cât și Regulamentul Roma I

precizează că alegerea legii aplicabile contractului sau actului juridic trebuie să fie
expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.
Rezultă astfel că în dreptul român există două modalități prin care părțile își pot
exprima voința în vederea legii aplicabile. Există astfel o :
 alegere expresă
 alegere tacită.
Alegerea expresă a legii se face fie prin inserarea în acel contract a unei clauze
speciale de alegere, fie printr-un acord separat pe care părțile îl încheie. Această
convenție prin care părțile desemnează expres legea aplicabilă se numește clauza
de alegere, pactum de lege utenda sau clauza de electio iuris.
Dacă clauza de alegere este cuprinsă în contractul principal, se pune problema

raportului dintre aceasta și contractul principal. Raportul constă în faptul că această
clauză beneficiază de o autonomie relativă20, ceea ce generează doua idei:
 există o legătură între clauză și contract;
 pentru că este vorba de o autonomie, înseamnă că, sub anumite aspecte, regimul
juridic al clauzei de alegere este diferit, față de cel al contractului principal.
Ambele idei implică anumite consecințe :
 legătura dintre clauză și contract se exprimă prin următoarele elemente:
o pe planul dreptului internațional privat, aceasta legătură reiese din faptul că

atât clauza, cât și contractul, sunt supuse aceleiași legi;
20
D.A. Sitaru, op. cit., p. 226-227; A.V. Dicey, J.H.C. Morris, op. cit., 1993, p. 1248-1254.
113
o anumite cauze de nevalabilitate pe fond ale contractului principal, atrag și
nevalabilitatea clauzei. De exemplu, dacă părțile au fost incapabile la
încheierea contractului principal, erau implicit incapabile și în ce privește
inserarea clauzei de alegere. Tot astfel, dacă consimțământul a fost viciat la
contract, implicit viciul există și asupra clauzei de alegere (cazuri de nulitate
convergenta).
 pe de altă parte, clauza de alegere este autonomă față de contract, ceea ce

înseamnă că, sub anumite aspecte, va avea un regim juridic distinct de cel al
contractului principal.
De exemplu, rezoluțiunea/rezilierea contractului pentru neexecutare nu afectează

valabilitatea clauzei. Totodată, anumite cauze de nulitate nu sunt convergente,
afectează doar contractul, nu și clauza de alegere. De exemplu, necompetența
organului care a întocmit contractul afectează doar contractul, nu și clauza de
alegere. Instanțele judecătorești/de arbitraj desemnate de părți să judece un litigiu
cu privire la acel contract după un anumit sistem de drept vor fi competente să
pronunțe rezoluțiunea/nulitatea contractului în temeiul clauzei de alegere.
Alegerea tacită reprezintă situația în care, atunci când părțile nu au ales în mod
expres legea ce va guverna fondul actului juridic, este posibil ca judecătorul/arbitrul
competent în soluționarea litigiului să extragă voința părților, folosindu-se de anumite
elemente subiective. Acestea pot exprima o alegere tacită a legii aplicabile.
Pot exista anumiți indici subiectivi intrinseci contractului21, cum ar fi:
 utilizarea de către părți a unor noțiuni juridice sau a unor instituții juridice
specifice unui anumit sistem de drept. Acest lucru poate fi un indiciu că părțile au
dorit să localizeze respectivul contract în respectivul sistem de drept;
 referirea părților la o uzanța care acționează numai într-o anumită țară;
 încheierea contractului într-o anumita limbă poate fi un indiciu, dar nu unul foarte
puternic;
21
D.A. Sitaru, op. cit., p. 228-229.
114
 alegerea de către părți a instanței dintr-un anumit stat pentru soluționarea
litigiului este o prezumție slabă în ce privește alegerea de către părți a legii
aplicabile pentru că, în dreptul internațional privat, există foarte des situația ca
instanțele să aplice un sistem de drept străin.
Exista și elemente extrinseci contractului care rezultă din voința părților exprimată
ulterior încheierii contractului. De exemplu, după încheierea contractului, părțile
încheie un act adițional în care fac referire la legea unui anumit stat. Acesta poate fi
un indiciu ca părțile au înțeles să aplice acea lege și contractului principal.
În ceea ce privește întinderea voinței părților, Regulamentul Roma I (în art. 3 alin.
(1) teza a doua) și art. 2637 alin. (3) C. civ. prevăd ca părțile pot alege legea
aplicabilă întregului contract sau numai unei anumite părți a contractului. Rezultă,
prin urmare, că este posibil ca părțile să aplice legi diferite pentru diferite aspecte ale
aceluiași contract.
Această posibilitate trebuie utilizată cu multă prudență pentru că există riscul ca

acele legi să conțină soluții diferite și diferite incompatibilități. Astfel, este de dorit ca
părțile să aleagă o singura lege care să guverneze întregul act juridic.
De asemenea, atât Regulamentul Roma I, cât și Codul Civil, oferă posibilitatea ca

ulterior încheierii contractului să hotărască supunerea acestuia unei alte legi decât
anterioara stabilita la momentul încheierii contractului, cu mențiunea ca legea nou
aleasa nu poate aduce atingere validității formei contractului stabilita conform art.11
din Regulament, și nu poate afecta în mod negativ drepturile terților.
În ceea ce privește limitele libertății de alegere a legii aplicabile, în principiu, nici

codul civil, nici Regulamentul (CE) nr. 593/2008 nu prevăd limite ale libertății de
alegere, astfel încât părțile pot alege ca aplicabilă contractului orice lege a oricărui
stat, chiar și o lege care nu are nici o legătură cu contractul respectiv.
Exista totuși anumite limite ale voinței părților, care rezultă din alte principii și pot fi
clasificate in:
 limite generale, care sunt date de principiile generale ce rezultă din ordinea
publica și frauda la lege. Sub acest aspect, este important faptul că Regulamentul
face trimitere atât la ordinea publică a statului membru, cât și la dispozițiile
115
imperative ale dreptului comunitar, atunci când legea aleasă de părți este cea a
unui alt stat nemembru.
 limite speciale, care decurg din aplicarea unor alte reguli de drept.
Spre exemplu, părţile au ales ca aplicabilă contractului lor o lege care anulează
contractul său cel puţin o parte a acestuia, caz în care alegerea părţilor va fi
înlăturată şi instanţa (judecătorească/arbitrală) va proceda la o localizare obiectivă
a contractului în sfera unui alt sistem de drept, sistem ce validează contractul
respectiv. Soluţia se bazează pe principiile generale de interpretare a actului juridic.
O altă situaţie poate să apară atunci când părţile au trimis prin voinţa lor la un
sistem de drept, iar acel sistem de drept nu conţine norme juridice care să
reglementeze situaţia litigioasă. Exemplu, un contract de vânzare-cumpărare între
o societate comercială română şi o societate comercială din Grecia, contract ce are
ca obiect livrarea de către societatea greacă a unei cantităţi de măsline de o
anumită calitate. Între părţi poate izbucni un litigiu cu privire la calibrajul măslinelor,
iar părţile să fi ales legea română.
9.5. Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective
Daca părțile nu au desemnat în mod expres legea aplicabila și nici nu rezulta o

alegere tacita, organul de jurisdicție va trebui să procedeze la localizarea contractului
în sfera unui sistem de drept pe baza unor criterii obiective.
Localizarea obiectiva este întotdeauna subsidiară legii alese de părți, astfel încât
organul de jurisdicție trebuie să verifice dacă părțile și-au manifestat sau nu voința.
În privința criteriilor de localizare obiectivă, exista o diferență de abordare între

legea 105/1992 și Regulamentul 593/2008 deși pe fond, consider că soluțiile sunt, în
principiu, aceleași.
A. Criteriile obiective de determinare a legii aplicabile conform Codului civil
Astfel, sub aspect istoric, atât conform Legii nr. 105/1992, cât și Codului civil, dar
numai în ceea ce privește actele juridice unilaterale, există un criteriu principal și
mai multe criterii subsidiare.
116
Criteriul principal. Potrivit art. 2638 alin. (1) teza întâi C. Civ., în lipsa alegerii de
către părţi a legii ce va reglementa actul juridic, se aplică legea statului cu care actul
juridic are legăturile cele mai strânse.
Această soluţie este o soluţie nouă fiind o influenţă a sistemului de drept anglo-saxon,
unde există o teorie a legii proprii a contractului (proper law). Trebuie să remarcăm că
nu există criterii fixe, ci are loc o localizare a contractului pe baza legăturilor celor mai
strânse.
Art. 2638 alin. (2) C. civ., precum şi dispoziţiile din materia contractelor din Legea nr.
105/1992, califică noţiunea de „legături cele mai strânse” în felul următor: se consideră
că legăturile cele mai strânse sunt cu legea statului debitorul prestaţiei caracteristice
(în materia contractelor) sau, după caz, cu legea statului unde autorul actului are la
data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul
social.
Altfel spus, noţiunea de legea statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse
se exprimă prin noţiunea de prestaţie caracteristică a debitorului.
Anterior, art. 78 din Legea nr. 105/1992, în materia contractelor, definea noţiunea de
prestaţie, după cum urmează.
În contractele translative de drepturi reale cu privire la un bun mobil, prestaţia

caracteristică este prestaţia părţii care înstrăinează bunul mobil. Prin urmare, aceste
tipuri de contracte se localizau, potrivit Legii nr. 105/1992, în ţara vânzătorului, fiind
supuse legii ţării unde acesta avea reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social.
În contractul de închiriere sau altele asemănătoare, prestaţia caracteristică aparţinea

părţii care punea la dispoziţia unei alte persoane pe o perioadă determinată folosinţa
unui bun. Debitorul prestaţiei caracteristice era locatorul sau comodantul pentru că ei
sunt cei care pun la dispoziţie bunul. Prin urmare, contractul de locaţiune sau de
comodat se localiza obiectiv în ţara unde respectivii îşi aveau reşedinţa obişnuită,
fondul de comerţ sau sediul social.
În cazul contractului de mandat, depozit, antrepriză şi în general în cazul

contractelor de prestări de servicii, prestaţia caracteristică aparţine mandatarului,
depozitarului, antreprenorului şi, în general, prestatorului de servicii, astfel încât
117
respectivele contracte urmau a fi localizate efectiv în sfera sistemului de drept unde
respectivele părţi îşi aveau sediul social, reşedinţa obişnuită sau fondul de comerţ.
În contractele de garanţie, de cauţiune sau altele similare, prestaţia caracteristică

aparţine garantului, astfel încât contractul se localiza obiectiv în ţara acestuia.
Exista şi o situaţie specială în care Legea nr. 105 califică legăturile cele mai strânse în
ceea ce priveşte bunurile imobile. Conform art. 77 alin. (3), „contractele referitoare la
un drept imobiliar/drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele
mai strânse cu legea statului unde imobilul este situat”.
Criteriul subsidiar. Art. 2638 alin. (1) teza 2 C. Civ. (pentru actul juridic unilateral),
precum şi fostul art. 79 (pentru contracte) din Legea nr. 105/1992 prevedeau că un act
juridic care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică va fi supus, în ce
priveşte condiţiile de fond, legii locului unde actul juridic a fost întocmit. Se aplică lex
loci actus/lex loci contractus.
Legea nr. 105/1992 proceda şi la o calificare a noţiunii de loc în care se încheie

contractul între absenţi. Astfel, dacă părţile se află în state diferite, contractul se
consideră încheiat în ţara domiciliului/ sediului părţii de la care a pornit ofertă ferma de
a contracta, ofertă ce a fost acceptată.
B. Criteriile obiective de determinare a legii aplicabile conform

Regulamentului Roma I
Regulamentul Roma I, în art. 4 alin. (1), indică diferențiat, particularizând la fiecare

contract în parte, legea aplicabilă în lipsa alegerii făcute de părți. Astfel, spre
exemplu:
 contractului de vânzare-cumpărare de bunuri i se aplică legea țării unde își are

reședința obișnuită vânzătorul;
 contractului de prestări de servicii, legea țării unde își are reședința obișnuită
prestatorul de servicii;
 contractului de franciză, legea țării unde își are reședința beneficiarul francizei;
 contractului de distribuție, legea țării unde își are reședința obișnuită distribuitorul;
118
 doar contractului privind un drept real imobiliar i se va aplica, în mod logic, legea
locului unde bunul este situat.
Se poate constata că deși Regulamentul nu o prevede expres, legea aplicabilă

ne apare de fiecare dată, ca fiind legea țării unde își are reședința obișnuită
debitorul prestației caracteristice.
Mai mult, chiar în alin. (2) al aceluiași articol, Regulamentul arată expres că, în cazul
în care unui contract nu ii este aplicabil alin. (1) sau i-ar fi aplicabile mai multe din
variantele de la acel alineat, legea aplicabilă va fi întotdeauna legea țării în care își
are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
În final, în alin. (3) și (4), Regulamentul vorbește și de legea cu care contractul are
legăturile cele mai strânse ca lege aplicabilă, atunci când:
 fie din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul

contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o alta lege decât cea ce ar
apărea ca aplicabilă conform alin. (2) și (3);
 fie atunci când legea aplicabilă nu poate fi determinată, conform acelorași

dispoziții.
9.6. Legea aplicabilă contractului de muncă
Dreptul muncii este o ramură complexă de drept ce include aspecte de drept public,
dar şi aspecte de ordin privat. Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, ne
interesează doar aspectele ce ţin de contractul individual de muncă.
Ca regulă, contractul individual de muncă va fi guvernat de legea convenită de comun

acord de către părţi (lex voluntatis). Acest aspect este consacrat de primul alineat al
art. 8 din Regulamentul nr. 593/2008, care reglementează legea aplicabilă contractului
de muncă22.
În cazul lipsei unei legi alese, art. 8 alin. (2) din Regulamentul nr. 593/2008 (la fel
precum art. 102 din Legea nr. 105/199223) prevede că, contractul individual de muncă
22
Pentru o analiză recentă a legii aplicabile contractului de muncă, a se vedea P. Mankowski, Employment
Contracts under Article 8 of the Rome I Regulation, în Rome 1 Regulation: The Law Applicable to Contractual
Obligations in Europe, F. Ferrari, S. Leible (Eds) ed. Selliers, 2009, p. 171-216.
23
Pentru prevederea din Legea nr. 105/1992, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 511 şi urm.
119
va fi supus legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi îndeplineşte în mod obişnuit
munca, chiar dacă este detaşat temporar în alt stat.
În situaţia în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în modul arătat mai sus, se
va aplica legea ţării în care îşi are sediul unitatea angajatoare.
Alin. (4) al aceluiaşi art. 8 face trimitere şi la legea cu care contractul are legăturile cele
mai strânse, atunci când din circumstanţele de ansamblu ale cauzei ar rezulta că legea
aparţine unui alt sistem de drept decât cele deja arătate.
Din art. 8 rezultă că legea aplicabilă contractului de muncă printr-o localizare obiectivă
diferă în funcţie de locul în care angajatul îşi îndeplineşte munca după distincţia din
text:
 în cazul în care salariatul îşi îndeplineşte munca în mod obişnuit pe teritoriul unui
singur stat se va aplica legea statului respectiv (legea locului de
exercitare/executare a muncii – lex loci laboris);
 iar dacă salariatul îşi îndeplineşte munca în mai multe state se aplică legea statului
pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii angajatoare – lex societatis a
angajatorului;
 şi în ultimă instanţă, legea unui stat cu care contractul ar avea o legătură mai
strânsă.
9.7. Domeniul de aplicare a legii actului juridic
Dacă fie s-a făcut o localizare subiectivă, fie una obiectivă, problema care se pune
este aceea de a afla care sunt materiile pe care legea contractului le reglementează,
care este sfera de aplicare a legii contractului. În domeniul de aplicare a actului
juridic intră:
 Majoritatea condițiilor de fond ale actului juridic;
o Capacitatea de a contracta nu este supusă legii contractului, ci este supusă

legii personale a cocontractanților;
120
o Consimțământul: legea contractului va stabili care este raportul dintre voința
internă și voința declarată, care sunt condițiile consimțământului, care sunt
viciile, care este mecanismul formării consimțământului etc.;
o Obiectul este guvernat tot de legea contractului;
o Cauza contractului, precum și modalitățile actului juridic, intră tot sub

incidența legii contractului.
 Interpretarea contractelor şi efectele contractului. Legea va stabili care sunt

efectele contractului, principiile care guvernează efectele contratului, efectele
specifice ale contractelor sinalagmatice (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea,
riscul contractului).
 Executarea contractului. Aceasta este supusă, de regulă, unor legi diferite. O

parte este supusă legii contractului (modalităţile de executare a contractului,
executarea voluntară a contractului, durata în timp a contractului, punerea în
întârziere a debitorului/teoria impreviziunii). Alte aspecte ale executării contractului,
care ţin de modul de executare, sunt supuse legii locului de executare, lex loci
executionis: modalităţile şi formele concrete de executare, măsurile luate de
creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării obligaţiei de către debitor (termen de
garanţie, recepţia cantitativă şi calitativă a mărfii etc.).
 Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului (acţiunea pauliană,

acţiunea oblică/subrogatorie, acţiunea în declararea simulaţiei). Măsurile pentru
conservarea patrimoniului debitorului sunt supuse de regulă legii creanţei ocrotite,
iar dacă creanţa izvorăşte dintr-un contract, legea aplicabilă este tot legea
contractului.
 Răspunderea contractuală: condiţiile răspunderii, consecinţele neexecutării

contractului, regimul forţei majore, a altor cauze exoneratoare de răspundere,
evaluarea prejudiciului, regimul daunelor, dobânzilor, clauze penale, convenţiile
asupra răspunderii.
 Stingerea obligaţiilor contractuale.
 Nulitatea contractului, fiind consecinţa încălcării unor condiţii de formă sau fond,
va fi supusă legii care guverna condiţiile de fond şi de formă ale contractului. În
121
legea respectivă vom observa care sunt cauzele de nulitate, sfera persoanelor
care pot invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, posibilitatea acoperirii
nulităţii, efectele nulităţii.
Care este legea aplicabilă fiecărei condiții de fond a contractului?
1. Conform regulilor incidente în materia legii aplicabile formei contractului :
a) un contract este valabil din punct de vedere al formei sale, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de legea antecontractului încheiat anterior între părți;
b) un contract este valabil din punct de vedere al formei sale, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de legea care reglementează fondul contractului;
c) un contract nu este valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește

doar condițiile prevăzute de legea care reglementează fondul contractului.
2. Lex voluntatis:
a) reprezintă expresia voinței parlamentului național de a edicta legi;
b) se confundă cu actul juridic încheiat de părți;
c) este expresia pe planul dreptului internațional privat a principiului autonomiei

de voință a părților.
3. Alegerea tacită a legii aplicabile:
a) reprezintă situația în care judecătorul alege, conform opiniei proprii, legea care
va guverna actul juridic;
122
b) reprezintă situația în care, deși părțile nu au ales în mod expres legea care va
guverna fondul actului juridic, este posibil ca un judecător să extragă voința
părților, folosindu-se de anumite elemente subiective;
c) nu poate rezulta din elemente extrinseci contractului.
Răspunsuri test de autoevaluare 9.1.: 1.b); 2.c); 3.b).
9.8. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite
Şi în ceea ce priveşte obligaţiile izvorâte din fapte juridice, Cod civilul, prin art. 2641
alin. (1), procedează la fel ca în materia obligaţiilor contractuale, trimiţându-ne la
dispoziţiile dreptului Uniunii Europene.
În acest domeniu a devenit aplicabil, odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană, Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale (Roma II)24.
Din punct de vedere istoric, Regulamentul Roma II are aproximativ aceeaşi geneză ca
Regulamentul Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.
Astfel, încă din anul 1972, cele şase state membre ale comunităţii europene au
pregătit draftul unei convenţii privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi
necontractuale25. Însă atenţia a fost atrasă mai mult de obligaţiile contractuale, fapt ce
a dus la apariţia Convenţiei de la Roma din 1980, privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale.
Problema legii aplicabile obligaţiunii necontractuale a fost adusă pe agenda Consiliului

Uniunii Europene în anul 1996. Prima Carte Verde asupra acestui aspect a fost
propusă în anul 2002, aceasta stând la baza primei propuneri de Regulament din anul
2003.
24
O analiză detaliată în: Yearbook of International Private Law vol IX 2007, Comentariile diferite asupra impactului
Roma II privind obligaţiile necontractuale: Th.M. DeBoer, Party Autonomy and its Limitations in the Rome II; P.
Huber/M. Illmer, International Product Liability. A commentary on Article 5 of the Rome II Regulation; M. Hellner,
Unfair Competition and Acts Restricting Free Competition. A Commentary on Article 6 of the Rome II Regulation; T.
Kadner Graziano, The Law Applicable to Contahendo in the Conflict of Laws. A Commentary on Article 12 of the
Rome II Regulation; G. Garriga, Relationship between Rome II and Other International Instruments; A Commentary
on Article 28 of the Rome II Regulation; S.C. Symeonides, Rome II: A Centriste Critique; R. Plender and M.
Wilderspin, The European Private International Law Of Obligation, third edition, Thomson Reuters, 2009.
25
A se vedea Documentele comisiei consultative din 1974. Aspectele ce ţineau de obligaţiile necontractuale erau
cuprinse în Documentele de lucru ale comisiei nr. 87 (1984).
123
După lungi dezbateri26, Regulamentul a fost adoptat în iulie 2007.
Tocmai datorită acestei geneze, Regulamentul este cunoscut în doctrina de

specialitate şi sub denumirea de Roma II.
Potrivit articolului 3 din Regulament, acesta se aplică indiferent dacă este sau nu legea
unui stat membru. Această afirmaţie consacră de fapt, caracterul de aplicabilitate
universală a acestuia.
În continuare, o să ne referim doar la legea aplicabilă obligaţiilor rezultate din faptul

juridic ilicit, sau delictul civil.
Ca regulă generală, art. 4 alin. (1) Roma II prevede că legea aplicabilă unei obligaţii
rezultate dintr-un fapt juridic ilicit este legea ţării în care s-a produs prejudiciul (lex
loci laesionis), indiferent de locul în care s-a săvârşit faptul cauzator de prejudicii şi
indiferent de ţară sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului
fapt27.
Dacă însă victima faptului ilicit şi făptuitorul îşi au reşedinţe obişnuite în aceeaşi ţară,
se va aplica legea respectivei ţări.
Totuşi, Regulamentul Roma II prevede şi o a treia posibilitate. Astfel, atunci când din
toate circumstanţele referitoare la caz rezultă că fapta ilicită are o legătură mai
strânsă cu o altă ţară decât cele prevăzute anterior, se va aplica respectiva lege.
Elementul de extraneitate care conferă raportului juridic caracter de drept internaţional

privat, trebuie să fie altul decât locul săvârşirii delictului sau producerii de prejudicii şi
este de regulă cetăţenia, domiciliul/ reşedinţa făptuitorului /victimei.
Autonomia de voință a părților. Regulamentul creează o inovaţie faţă de legislaţia

obişnuită, mai ales din dreptul românesc, în sensul că şi pe tărâmul acesta al
raporturilor juridice născute din fapte juridice ilicite, face aplicarea principiului
autonomiei de voinţă. Astfel, părţile au libertatea de a alege legea aplicabilă
raporturilor obligaţionale născute între ele din fapte juridice stricto sensu.
26
A se vedea J. Fawcett and J. Carruthers, P. North, în Cheshire, North & Fawcett: Private International Law,
fourteenth edition, Oxford University Press, 2008, p. 770-771.
27
A se vedea R. Plender and M. Wilderspin, op. cit., p. 499-514.
124
Totuşi, această libertate este limitată în anumite domenii, unde părţile nu pot opta
pentru o altă lege, decât cea care era stabilită în mod imperativ de dispoziţiile
Regulamentului Roma II.
Astfel, părţile îşi pot manifesta respectivul acord de voinţă, în ceea ce priveşte legea ce
urmează să le guverneze raportul juridic, fie printr-un acord încheiat ulterior producerii
faptului cauzator de prejudiciu, fie atunci când toate părţile implicate desfăşoară o
activitate comercială, printr-un acord liber negociat, încheiat anterior producerii faptului
cauzator de prejudicii.
În ceea ce priveşte modul în care trebuie să se exteriorizeze alegerea părţilor,

Regulamentul precizează că aceasta trebuie să fie explicită sau să poată să fie
identificată cu un grad rezonabil de certitudine din circumstanţele referitoare la caz. Se
mai pune şi o ultimă exigenţă şi anume, aceea că alegerea părţilor nu trebuie să aducă
atingere drepturilor terţilor.
De asemenea, atunci când părţile optează pentru legea unui anumit stat, respectiva
alegere nu poate să aducă atingere legii statului pe teritoriul căruia se află toate
elementele relevante pentru situaţia respectivă, în momentul în care are loc faptul
cauzator de prejudicii, şi de la care nu se poate deroga prin acord.
În sfârşit, „în cazul în care toate elementele relevante pentru situaţia respectivă, în
momentul în care are loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe
state membre, alegerea de către părţi a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat
membru, nu poate aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor
imperative ale dreptului comunitar de la care nu se poate deroga prin acord, astfel
cum au fost puse în aplicare în statul membru al instanţei competente.” (art. 14 alin.
(3) Roma II).
9.9. Domeniul de aplicare a legii aplicabile faptului juridic ilicit
Sunt supuse legii care guvernează raporturile juridice delictuale următoarele aspecte:
 temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot

răspunde delictual pentru faptele lor;
 motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii;
125
 existenţa, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate;
 în limitele competenţei conferite instanţei prin codul său de procedură, măsurile

asigurătorii pe care le poate adopta o instanţă pentru a preveni sau înceta
vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;
 posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a

pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;
 persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;
 răspunderea pentru fapta altuia;
 modalităţile de stingere a obligaţiilor şi normele care reglementează prescripţia şi

decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea
termenelor de prescripţie şi decădere.
1. Care este legea aplicabilă formei actului juridic?
2. Care este legea aplicabilă fondului actului juridic conform Regulamentului

Roma I?
3. Care este legea aplicabilă delictului civil?
1. Dacă victima faptului ilicit și făptuitorul își au reședința obișnuită în aceeași țară:
a) se va aplica legea țării în care ambii își au reședința comună;
b) se va aplica legea oricărei țări, atât timp cât este legea primei instanțe
sesizate.
c) această situație nu este relevantă pentru determinarea legii aplicabile.
2. În cazul contractului de vânzare de bunuri, debitorul prestației caracteristice este:
126
a) cumpărătorul;
b) vânzătorul;
c) ambii sunt debitori ai unei prestații caracteristice.
3. Libertatea de alegere a legii aplicabile:
a) este absolută;
b) poate fi limitată de ordinea publică de drept internațional privat;
c) poate fi limitată de judecător, în cazul în care acesta consideră că este

dificil de realizat proba legii străine.
4. Legea aplicabilă, în principiu, unui fapt juridic ilicit este:
a) legea țării în care s-a produs prejudiciul;
b) legea națională a victimei;
c) legea țării în care s-a comis fapta ilicită.
I. 1. – se va răspunde prin indicarea legii aplicabile formei actului juridic, conform

Codului civil.
2. – se va răspunde prin indicarea legii aplicabile fondului actului juridic, conform

Regulamentului Roma I.
3. - se va răspunde prin indicarea legii aplicabile delictului civil
II. 1.a); 2.b); 3.b); 4.a).
127
Unitatea de învățare 10 – Partea specială. Norme conflictuale în
materia dreptului familiei
CUPRINS
10.1. Norme conflictuale aplicabile în materia căsătoriei
10.2. Norme conflictuale aplicabile în materia divorțului
10.3. Norme conflictuale aplicabile în materia filiației
10.4. Norme conflictuale aplicabile în materia adopției
Obiectivele Unității de învățare 10
 normele conflictuale privind căsătoria;
 normele conflictuale privind divorţul;
 normele conflictuale privind filiaţia;
 normele conflictuale privind adopţia.
128
10.1. Norme conflictuale aplicabile în materia căsătoriei
Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei. Condiţiile de fond cerute pentru

încheierea valabilă a căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi la momentul celebrării acesteia [art. 2586, alin. (1) noul C. civ.]. Aici, prin
lege naţională, legiuitorul a înţeles să facă trimitere la legea personală (lex personalis),
adică la legea cetăţeniei aşa cum este reglementată în materia stării civile a persoanei
fizice28.
Legea aplicabilă efectelor căsătoriei. În ceea ce priveşte efectele căsătoriei, adică

relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, legiuitorul realizează o adevărată
schimbare faţă de vechea reglementare.
Astfel, Legea nr. 105/1992, în articolul 20, stabilea că relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi (adică efectele căsătoriei) urmau a fi supuse următoarelor legi în scară:
 legea naţională comună a soţilor (dacă există);
 în lipsa cetăţeniei comune urma a se aplica legea domiciliului lor comun; cele două
legi (legea naţională şi legea domiciliului) continuau să reglementeze efectele
căsătoriei şi în cazul în care unul dintre soţi îşi schimba cetăţenia/domiciliul.
 dacă nu aveau nici cetăţenie, nici domiciliu comun – legea reşedinţei comune;
 dacă nu aveau nici reşedinţă comună urma a se aplica legea statului cu care soţii
întreţineau în comun legăturile cele mai strânse (soluţie preluată din dreptul
anglo-saxon)29.
Art. 2589 C. civ. schimbă ordinea legilor ce ar urma să guverneze efectele generale
ale căsătoriei.
Astfel, potrivit noii reglementări, acestea vor fi guvernate, ca principiu, de legea

reşedinţei obişnuite, comune a soţilor, iar în lipsă, de legea cetăţeniei comune a soţilor
şi în final, în lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia
căsătoria a fost celebrată.
28
A se vedea Unitatea de învățare nr. 7, care abordează problema legii care guvernează statutul persoanei fizice.
Legiuitorul român a rămas încă, aşa cum se observă, conservator ideii că, cetăţenia trebuie să rămână principalul
punct de legătură şi în ceea ce priveşte legea naţională aplicabilă în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale încheierii
căsătoriei.
29
A se vedea D.A. Sitaru, op. cit. (nota 6), p. 337-338.
129
Art. 2589 alin. (2) C. civ. arată că oricare din cele trei legi enumerate se va aplica atât
efectelor personale, cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le
reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales
de aceştia.
Pe cale de excepţie totuşi, drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul
unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este
situată.
Vorbind de efectele căsătoriei, atingem inevitabil şi problema regimurilor matrimoniale.

Fiind pe tărâmul dreptului internaţional privat, de neevitat ne apare şi întrebarea: care
lege va guverna regimul matrimonial?
Legea aplicabilă regimului matrimonial. Fiind o problemă unde manifestarea de

voinţă a părţilor stă la baza opţiunii pentru una din variantele de regim matrimonial
oferite de Codul civil, a apărut ca firească şi reglementarea libertăţii de alegere de
către soţi a legii care să le guverneze regimul matrimonial.
Conform art. 2590 C. civ., aceştia pot opta pentru:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
Convenţia prin care părţile optează pentru o anumită lege aplicabilă regimului
matrimonial (convenţia de alegere a legii aplicabile) se poate încheia fie înainte de
celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
Forma pe care convenţia de alegere a legii aplicabile trebuie să o îndeplinească va fi

stabilită de legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial sau de legea locului
încheierii convenţiei de alegere. Se constată, prin urmare, aceeaşi tendinţă a
legiuitorului român (manifestată şi în materia actelor juridice), ca sub aspect formal să
se ofere variante alternative, conservarea valabilităţii respectivei convenţii.
130
În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un
înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei
convenţii matrimoniale. Când legea română este aplicabilă, trebuie respectate
exigenţele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea
condiţiilor prevăzute anterior. Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă
soţii nu au dispus altfel, şi nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.
Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, va avea loc o
localizare obiectivă a acesteia, astfel încât acesta va fi supus legii aplicabile efectelor
generale ale căsătoriei.
Explicație legea aplicabilă regimului matrimonial.
Legea aplicabilă regimului matrimonial va reglementa:
 condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia

capacităţii;
 admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia

capacităţii;
 limitele alegerii regimului matrimonial;
 posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
 conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor,

precum şi regimul datoriilor soţilor;
 încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala

bunurilor comune. Cu toate acestea, formarea loturilor precum şi atribuirea lor sunt
supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului.
Condițiile de formă ale convenției matrimoniale. Conform art. 2594 C. civ.,

condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele
131
prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele prevăzute de legea
locului unde aceasta se încheie.
Măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse

legii aplicabile regimului matrimonial.
Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ
aceştia aveau reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilă legea
acestui stat, cu excepţia următoarelor cazuri:
a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea

aplicabilă regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat
cu imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe

teritoriul căruia este situat imobilul.
Pe lângă multe soluţii noi, moderne şi interesante, aşa cum a fost şi cea prezentată
anterior, Codul civil conţine şi anumite reglementări cel puţin controversate. O astfel de
reglementare este cea din art. 277, Interzicerea sau echivalarea unor forme de
convieţuire cu căsătoria30.
Potrivit acestui text de lege:
„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate
fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt
recunoscute în România.
(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.”
30
Pentru o prezentare a acestor tipuri de parteneriate în diferite state ale Uniunii Europene: Legal Recognition of
Same-sex Couples in Europe, edited by K. Boele-Woelki, A. Fuchs, Intersentia Antwerp-Oxford-New York 2003.
132
Acest articol nu se regăseşte în partea dedicată reglementării de drept internaţional
privat român din noul Cod civil, respectiv Cartea a VII-a, ci în materia dedicată
dreptului familiei. Cu toate acestea, el interesează mai multe aspecte ale dreptului
internaţional privat.
Art. 277 alin. (1) C. Civ. La prima vedere, primul paragraf stabileşte o dispoziţie de
drept privat român, în materia căsătoriei, în sensul că, pentru realizarea unei căsătorii
există o condiţie de fond esenţială şi necesară, respectiv diferenţa de sexe. În alte
cuvinte, pe teritoriul României este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi sex.
Prin urmare, cum legea nu distinge, rezultă că pe teritoriul României este interzisă
căsătoria între persoane de acelaşi sex, indiferent de (i) naţionalitatea celor două
persoane și de (ii) faptul că legea lor națională la care norma conflictuală română a
trimis, le permite acest lucru.
Din această perspectivă, dispoziția citată poate fi considerată una de ordine publică
de drept internațional privat român, ea limitând aplicarea pe teritoriul României a legii
străine normal competente, care permitea naționalului său o asemenea căsătorie.
A fortiori, nu va fi permisă căsătoria pe teritoriul României a unui cetăţean român cu

un cetăţean străin, atât timp cât au acelaşi sex.
Acest alineat va trebui considerat din perspectiva dreptului românesc ca fiind o

normă de aplicaţie imediată, adică o dispoziţie specifică dreptului internaţional privat
care, datorită gradului înalt de imperativitate, se aplică automat, înlăturând aplicarea
unei norme conflictuale competente în materie. În acest caz, ar fi vorba despre
norma conflictuală din domeniul condiţiilor de fond ale încheierii căsătoriei.
Ce înseamnă în mod concret aceasta pentru cetăţeanul român? Acesta nu poate să

se căsătorească cu o persoană de acelaşi sex, iar dacă a făcut-o, căsătoria nu
produce efecte în România. Instanţele române ar putea fi sesizate cu o asemenea
problemă doar atunci când o astfel de căsătorie s-a încheiat deja în străinătate, iar
cetăţeanul român, parte la căsătorie, solicită recunoaşterea efectelor pe teritoriul
României. O astfel de solicitare ar urma să fie respinsă tocmai pentru că din chiar
momentul naşterii acelei forme de căsătorie s-a încălcat o dispoziţie imperativă a legii
române, care protejează o valoare fundamentală a legii române.
133
Art. 277 alin. (2) C. Civ. Alineatul al doilea al aceluiaşi articol 277 C. Civ., vine să
întărească dispoziţia primului alineat, adăugând însă la acesta.
Analizând acest alineat, constatăm că include trei situaţii faptice posibile:
1. se cere recunoaşterea efectelor unei căsătorii încheiate sau contractate în

străinătate între doi cetăţeni români;
2. efectele unei asemenea căsătorii vizează două persoane de acelaşi sex, dintre
care una română şi una de altă cetăţenie;
3. ultima ipoteză a acestui alineat vizează recunoaşterea efectelor unei căsătorii

încheiate în mod corect în străinătate, între persoane de altă naţionalitate (niciuna
română). Cu alte cuvinte, acel raport juridic, la momentul naşterii sale, nu avea nicio
legătură cu dreptul român. Acea căsătorie, dacă a îndeplinit toate condiţiile pentru a
fi valabilă, îşi va produce toate efectele (i) pe teritoriul statelor unde îşi au cetăţenia
cele două persoane, (ii) pe teritoriul statului unde s-a încheiat şi, în principiu, (iii) pe
teritoriul oricărui stat, mai puţin pe teritoriul României. Așadar, asistăm la o anomalie
juridică, în sensul că o asemenea căsătorie îşi va produce toate efectele, atât
personale, cât şi patrimoniale, până la graniţa cu România, iar odată trecută această
graniţă, efectele căsătoriei încetează.
Așa cum estimam încă de la adoptarea Codului Civil, art. 277 ar trebui să facă
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, fiind evidentă discrepanţa dintre acest
text de lege şi principiile Constituţiei României.
Prin Decizia nr. 534 din 18.07.2018, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate a acestui paragraf și a celui final, afirmând că „dispoziţiile art.
277 alin. (2) şi (4) C. civ. sunt constituţionale în măsura în care permit acordarea
dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul
european, soţilor - cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni
ai statelor terţe - din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau
contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.”31
31
Curtea Constituțională, Decizia nr. 534 din 18.07.2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil.
134
Art. 277 alin. (3) C. Civ. Alineatul al treilea introduce o dispoziţie controversată cu
care, de principiu, nu putem fi de acord, deoarece nu găsim niciun fundament juridic
care să o justifice.
Potrivit acestui text de lege „Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de
acelaşi sex, încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de
cetăţeni străini, nu sunt recunoscute în România.”
La o primă vedere, pare că textul a urmărit să aibă un spectru larg de aplicare, în

sensul că vizează orice tip de parteneriate civile, atât între persoane de acelaşi sex,
cât şi între persoane de sex opus.
Parcurgând însă atent această prevedere, printr-o analiză logică şi sistematică, ne

este clar că scopul a fost acela de a interzice recunoaşterea efectelor parteneriatelor
între persoane de acelaşi sex, iar introducerea interdicţiei în ceea ce privește
persoanele de sex opus, nu pare a avea vreun sens, unicul scop al menţionării sale,
fiind aceea de a încerca păstrarea aparenţei nediscriminării pe criterii de orientare
sexuală.
Acest alineat ridică mai multe probleme.
În primul rând, prin intermediul acestei reglementări se interzic efectele unei instituţii,
„parteneriatul civil”, pe care dreptul nostru nu o recunoaşte. Considerăm o soluție
absurdă să nu recunoști efectele juridice ale unei instituţii (i) pe care nu o cunoşti şi
(ii) ale cărei efecte îţi sunt total necunoscute. Doar sistemul de drept străin care
cunoaşte acea instituţie evident o poate califica şi îi poate interpreta efectele.
Aici se încalcă şi o dispoziţie esențială din materia dreptului internaţional privat în

general, şi a celui român în particular (art. 2558 C. Civ.), conform căreia calificarea
noţiunilor juridice necunoscute de către sistemul de drept al instanţei sesizate se va
face după sistemul de drept care cunoaşte acele noţiuni.
Mergând mai departe cu analiza, constatăm din nou că ar trebui să facem distincţia
între ipotezele pe care deja le-am relevat când am făcut disecat alineatului doi, şi
anume:
135
 În primul rând, un parteneriat civil încheiat în străinătate între doi cetăţeni români
(de sex opus sau de acelaşi sex), caz în care avem o nouă sub-distincţie, după
cum norma conflictuală din acel sistem trimite sau nu la dreptul român;
 a doua situaţie vizează încheierea unui parteneriat civil între două persoane, din
care unul cetăţean român;
 ultima variantă se referă la un parteneriat încheiat în străinătate între persoane de

altă naţionalitate decât cea română, așadar un raport juridic fără niciun punct de
legătură cu dreptul român.
Faptul că un asemenea parteneriat civil îşi poate produce toate efectele oriunde, mai
puţin pe teritoriul României, creează aparența unei discriminări total nejustificate care
nu îşi găseşte niciun argument juridic.
Mai mult, din punct de vedere practic, se vor crea situaţii destul de greu de gestionat
cum ar fi, spre exemplu, cea a unui parteneriat civil valabil, născut în străinătate, cu
foarte mult timp în urmă, şi care a dat naştere unei sumedenii de efecte, atât
patrimoniale, cât şi personale, între cei doi parteneri, cât şi faţă de terţi, şi brusc,
odată ajunşi pe teritoriul României, regimul juridic al bunurilor, să spunem, se
schimbă radical faţă de cel anterior.
Chiar şi relaţia dintre cei doi parteneri şi copiii rezultaţi din acea uniune va trebui să
fie interpretată după nişte criterii pe care legislaţia României nu le oferă, creându-se
un vid de reglementare prin neaplicarea sistemului de drept normal competent.
Prezentați categoriile de parteneriate civile și căsătorii încheiate în străinătate care

vor fi recunoscute în România, în ciuda prevederilor art. 277 C. civ.
1. Nu va fi recunoscută în România:
a) Căsătoria încheiată în străinătate între un bărbat și o femeie, ambii de
136
cetățenie română;
b) Căsătoria dintre un bărbat din România și un bărbat din Olanda, chiar dacă
prin nerecunoaștere s-ar aduce atingere libertății de circulație a persoanelor la
nivelul Uniunii Europene;
c) Parteneriatul civil homosexual dintre două persoane care nu au cetățenie

română.
2. Convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial poate fi încheiată:
a) doar anterior celebrării căsătoriei;
b) doar odată cu celebrarea căsătoriei;
c) fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în

timpul căsătoriei
Răspunsuri testul de autoevaluare 10.1.: 1.c); 2.c).
10.2. Norme conflictuale aplicabile în materia divorțului
Tendinţa manifestată în Codul civil, de a face cât mai accesibil divorţul, prin
liberalizarea formelor pe care le au la dispoziţie părţile pentru a desface căsătoria, se
manifestă şi pe planul dreptului internaţional privat român, prin faptul că vechea
dispoziţie a Legii nr. 105/1992 care stabilea că divorţul va fi guvernat de legea care era
desemnată, conform art. 20 pentru efectele căsătoriei, a fost înlocuită cu o dispoziţie
nouă, care permite părţilor să aleagă legea care să guverneze divorţul (art. 2597 C.
civ.).
Astfel, soţii pot alege una din următoarele legi pentru a le guverna divorţul:
 legea statului unde îşi au reşedinţa obişnuită la data manifestării acestui acord;
 legea statului ultimei reşedinţe obişnuite a soţilor, dacă cel puţin unul din ei
locuieşte acolo, la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
 legea statului a cărui cetăţenie o are unul din soţi;
 legea statului pe al cărui teritoriu soţii au locuit cel puţin trei ani.
137
În cazul în care părţile nu îşi manifestă acordul de voinţă în vederea stabilirii legii ce ar
urma să le guverneze divorţul, Codul realizează o localizare obiectivă a acestei legi.
Legile care vor guverna divorţul sunt tot cele pentru care părţile puteau opta doar că, în
cazul localizării obiective, acestea urmează a fi aplicate în scară, fiecare din ele
dobândind vocaţie de aplicare în cazul în care nu se îndeplinesc condiţiile din
anterioara lege32.
Art. 2600 alin. (1) C. civ. introduce şi anumite aspecte ce ţin de ordinea publică de
drept internaţional privat român, în sensul că, atunci când legea ce urmează a guverna
divorţul, fie ca urmare a alegerii acesteia de către părţi, fie pe baza localizării obiective,
fie nu permite divorţul fie îl admite în condiţii deosebit de restrictive, dacă unul dintre
soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român, legea străină este înlocuită în
aplicare cu legea română.
În sfârşit, articolul 2601 C. civ. introduce o instituţie nouă pe care vechea Lege nr.
105/1992 nu o cunoştea, respectiv recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală.
Acest text de lege face trimitere la o instituţie juridică nereglementată în dreptul român,
o instituţie juridică care este evident una discriminatoare pentru femeia care încheie o
căsătorie.
Deşi titlul acestui articol este „Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală” el
stabileşte în principal o regulă şi anume că un act întocmit în străinătate prin care se
manifestă voinţa unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca respectiva
lege să confere acelaşi drept femeii, nu va fi recunoscut în România.
Pe cale de excepţie, un asemenea act va fi recunoscut totuşi, dacă sunt îndeplinite

cumulativ anumite condiţii: actul să fi respectat toate condiţiile prevăzute de legea sub
incidenţa căreia s-a născut; femeia să fi acceptat în mod liber, neechivoc, această
modalitate de desfacere a căsătoriei; şi în sfârşit, să nu existe niciun alt motiv de refuz
32
Art. 2600 alin. (1) C. Civ.: „În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este: a) legea statului pe
teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ; b) în lipsa reşedinţei
obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin
unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ; c) în lipsa
reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună,
legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ; d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea
ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii
de divorţ; e) legea română, în toate celelalte cazuri”
138
al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii de desfacere a căsătoriei în această
modalitate.
Aşa cum a devenit deja o obişnuinţă, la nivel european s-a încercat crearea de acte
normative care să unifice normele conflictuale din diferite domenii specifice dreptului
privat. În ceea ce priveşte divorţul, până acum s-a reuşit redactarea unui nou
regulament, respectiv Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de
corp („Roma III”)33.
Trebuie observat că acest act normativ la nivel european reiterează, în linii mari,
dispoziţiile prevăzute deja de Codul civil care, evident, a preluat aceste reglementări
din Proiectul care a stat la baza regulamentului.
Astfel, şi regulamentul dă prioritate autonomiei de voinţă a părţilor în a opta pentru una

din legile enumerate anterior. În lipsa manifestării de voinţă, şi Regulamentul
realizează o localizare obiectivă a legii aplicabile.
Regulamentul introduce o noutate pe tărâmul dreptului internaţional privat, prin

intermediul art. 11 care exclude retrimiterea în acest domeniu al legii ce guvernează
divorţul. Trimiterea făcută de norma conflictuală competentă, se consideră ca fiind
adresată doar normelor materiale din acel sistem de drept.
10.3. Norme conflictuale aplicabile în materia filiației
Filiaţia copilului din căsătorie. Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit
legii, care la data naşterii copilului cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor lor (art. 2603
alin. (1) C. civ.). Dacă înainte de naşterea copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a
fost desfăcută se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele.
Domeniul legii filiaţiei copilului din căsătorie:
 tăgăduirea paternităţii;
 dobândirea numelui copilului din căsătorie; raporturile dintre părinţi şi copil, inclusiv
obligaţia părinţilor de a întreţine şi educa copilul, precum şi de a-i administra
bunurile personale.
33
Publicat în J.O. L 343, 29.12.2010.
139
Filiaţia copilului din afara căsătoriei. Filiaţia copilului din afara căsătoriei este
supusă legii naţionale a copilului de la data naşterii sale (art. 2605 alin. (1) C. civ.).
Dacă copilul, la data naşterii sale, are mai multe cetăţenii dintre care una este română i
se va aplica legea română. Dacă la data naşterii sale copilul are mai multe cetăţenii,
toate străine, i se va aplica legea cea mai favorabilă.
Domeniul legii filiaţiei copilului din afara căsătoriei:
 recunoaşterea şi efectele filiaţiei;
 contestaţia recunoaşterii de filiaţie;
 raportul dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţia acestuia de a-l întreţine, educa şi
administra bunurile personale.

Realizați o prezentare comparativă a normelor conflictuale aplicabile în materia filiației.
10.4. Norme conflictuale aplicabile în materia adopției
Adopţia îşi găseşte reglementarea în art. 2607-2610 C. civ. Această instituţie trebuie
analizată sub următoarele aspecte:
 condiţiile de formă necesare pentru încheierea valabilă a adopției;
 condiţii de fond;
 efectele pe care adopţia le generează;
 nulitatea adopţiei.
Legea aplicabilă condițiilor de formă. În ceea ce priveşte forma necesară încheierii

adopţiei, aceasta trebuie să se supună legii statului pe teritoriul căruia adopţia s-a
încheiat, aşa cum prevede art. 2609 C. civ.
Legea aplicabilă condițiilor de fond. Dacă în ceea ce priveşte forma, lucrurile sunt
foarte simple, în ceea ce priveşte condiţiile de fond, art. 2607 C. civ. arată că se vor
aplica cumulativ legea naţională a adoptatorului şi legea naţională a persoanei
140
adoptate. Important este de reţinut faptul că atât adoptatorul, cât şi persoana adoptată
vor trebui să respecte toate dispoziţiile obligatorii din cele două legi. Scopul acestei
reglementări, deşi pare extrem de împovărătoare, este acela al protejării cât mai
puternice a persoanei adoptate. Acest scop derivă din natura instituţiei adopţiei, aceea
de a crea o protecţie sporită a unui copil, căruia trebuie să i se stabilească o relaţie cât
mai naturală cu noua familie.
În situaţia în care adopţia se realizează de către doi soţi, condiţiile de fond pe care
aceştia trebuie să le îndeplinească pentru a putea adopta sunt cele prevăzute de legea
care reglementează efectele căsătoriei lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când
unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt soţ.
Legea aplicabilă efectelor adopției. Efectele adopției urmează a fi stabilite de legea

naţională a adoptatorului. Dacă adopţia este realizată de ambii soţi, se va aplica în
mod corespunzător şi logic legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Desfacerea adopţiei, fiind rezultatul nerespectării drepturilor şi obligaţiilor dintre părţile
raporturile juridice rezultate din adopţie, urmează în mod firesc să fie guvernată de
aceeaşi lege, arătată puţin mai sus, care guvernează de principiu efectele adopţiei.
Nulitatea adopției. În sfârşit, în ceea ce priveşte nulitatea adopţiei, aceasta inter-

venind tocmai ca urmare a nerespectării fie a condiţiilor de formă, fie a condiţiilor de
fond necesare pentru încheierea valabilă a acesteia, va fi guvernată, după caz, fie de
legea locului încheierii acesteia (dacă nu s-au respectat condiţiile de formă), fie de cele
două legi aplicate cumulativ, legea naţională a adoptatului şi legea naţională a
adoptatorului (când nu s-au respectat condiţiile de fond).
1. Care este legea aplicabilă formei căsătoriei?
2. Care este legea aplicabilă divorțului, conform Codului civil?
3. Care este legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției?
141
4. Care este legea aplicabilă filiației copilului din afara căsătoriei?
1. Curtea Constituțională a declarat neconstituțional refuzul de a recunoaște o

căsătorie homosexuală, atunci când prin acest refuz se aduce atingere :
a) libertății de a încheia o căsătorie ;
b) libertății de alegere a locului încheierii căsătoriei ;
c) libertății de circulație a persoanelor în cadrul Uniunii Europene.
2. Soții nu pot alege a se aplica regimului lor matrimonial:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la
data alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea locului încheierii căsătoriei.
3. Conform Codului civil, în lipsa alegerii legii aplicabile divorțului, acesta va fi

guvernat, cu prioritate, de:
a) legea reşedinţei obişnuite comune la data introducerii cererii de divorţ ;
b) legea cetățeniei comune ;
c) legea aplicabilă căsătoriei.
4. Filiația copilului din căsătorie este guvernată de :
a) legea locului unde s-a născut copilul ;
b) legea cetățeniei soților;
c) legea aplicabilă efectelor căsătoriei.
142
I. 1. Se va arăta legea aplicabilă formei căsătoriei, conform informațiilor din
la pct. 10.1 din Unitatea de învățare 10.
2. Se va arăta care este legea aplicabilă divorțului, conform Codului civil.
3. Se va arăta care este legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției.
4. Se va arăta care este legea aplicabilă filiației copilului din afara

căsătoriei.
II. 1.c) ; 2.c) ; 3.a).
143
Unitatea de învățare 11 – Partea specială. Procesul civil
internaţional. Competenţa internaţională a instanţelor române
CUPRINS
11.1. Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă
11.1.1 Dispoziții generale de competență internațională
11.1.2 Dispoziții speciale de competență internațională
11.2. Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa, recunoaşterea şi

executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Bruxelles I Bis)
 Normele incidente privind procedura în materia dreptului internațional privat;
 Determinarea competenţei jurisdicţionale internaţionale a instanţelor române

(competenţă de drept comun, competenţă alternativă / facultativă, competenţă
exclusivă, competenţă specială);
 Posibilitatea de alegere a jurisdicţiei;
 litispendenţa şi conexitatea internaţională, forul de necesitate și alte instituții

specifice procesului civil internațional.
144
Procesul civil internațional implică următoarele aspecte:
 competența jurisdicțională internațională a instanțelor judecătorești;
 legea aplicabilă procedurii;
 condiţia juridicǎ a strǎinului ca parte în proces;
 recunoașterea și executarea hotararilor judecătorești și arbitrale străine în

România.
În continuare, ne vom îndrepta atenția asupra regulilor de competență internațională.

Mai întâi, le vom aborda pe cele din Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă
(Secțiunea 11.1), apoi le vom analiza pe cele din Regulamentul nr. 1215/2012
privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială (Bruxelles I Bis) (Secțiunea 11.2).
11.1. Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă
Aspectele de competenţă se regăsesc în Titlul I art. 1066-1082 C. proc. civ. Acest

Titlu este structurat, la rândul său, pe două capitole: primul dedicat dispoziţiilor
generale (Secțiunea 11.1.1.) şi al doilea dedicat dispoziţiilor speciale de competenţă
internaţională a instanţelor române (Secțiunea 11.1.2.).
11.1.1. Dispoziţii generale de competență internațională
Competenţa generală. În categoria dispoziţiilor generale, regăsim pentru început

reglementată regula potrivit căreia, competenţa instanţelor este dată de domiciliu, iar în
lipsa domiciliului de reşedinţa obişnuită a pârâtului persoană fizică, respectiv de sediul
principal sau în lipsa sediului principal de fondul de comerţ, pentru pârâtul persoană
juridică.
Cu alte cuvinte, instanţa română este competentă cu caracter general atunci când
pârâtul, persoana fizică sau juridică, îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită, sediul
principal, sediul secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României.
Competenţa instanţei române este atrasă, de asemenea, şi atunci când, în cazul

unei pluralităţi de pârâţi, cel puţin unul dintre aceştia se află în situaţia prezentată mai
sus. Această competenţă nu va fi atrasă totuşi, atunci când cererea a fost făcută în
145
scop fraudulos, de a-l sustrage pe pârât de la o jurisdicţie străină dată de domiciliul,
reşedinţa obişnuită, sediul principal ori secundar al acestuia din străinătate.
Pentru o persoană juridică străină (cu sediul principal în străinătate), dar care îşi are
sediul secundar (sucursală sau reprezentanţă) în România, C. proc. civ. atrage de
asemenea competenţa instanţei române, bazată doar pe baza sediului secundar,
dând astfel reclamantului posibilitatea de a o acţiona în calitate de pârât, în faţa unei
instanţe române.
Prorogarea voluntară de competenţă. În completarea competenţei generale,

pornind de la principiul general al autonomiei de voinţă, C. proc. civ. creează şi
posibilitatea ca părțile într-un litigiu cu element de extraneitate să poată opta, printr-un
acord de voinţă, pentru competenţa unei instanţe româneşti, în acele materii ce au ca
obiect drepturi de care părți pot dispune liber.
Pe lângă această manifestare expresă a acordului de voinţă în vederea stabilirii unei

competenţe române, este reglementată de asemenea în art. 1067 alin. (2) C. proc.
civ. o acceptare tacită de către pârât a competenţei unei instanţe române, atunci
când, fiind citată în faţa acesteia, nu invoca necompetenţa acesteia, cel mai târziu
până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.
Totuşi, atât în caz de opţiune expresă a părților, cât şi în caz de acceptare tacită din
partea pârâtului, instanţa română poate să se declare necompetentă atunci când din
toate circumstanţele cauzei nu rezultă că litigiul ar avea vreo legătură semnificativă
cu România.
Convenţia prin care părțile îşi mânifestă acordul pentru competenţă unei instanţe
trebuie să ia forma unui înscris, telegraf, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de
comunicare ce permite a fi probat printr-un text.
Totuşi, alegerea părților este lipsită de efect în două situaţii:
 atunci când această alegere ar lipsi una dintre părți de o protecţie specială pe
care ar fi asigurat-o instanţa prevăzută de legea română;
 în al doilea rând, atunci când se încalcă, prin această convenţie, competenţa

exclusivă, fie a instanţei române, fie a unei instanţe străine.
146
Forul de necesitate. Preluând din reglementări europene din domeniu, C. proc. civ.
introduce instituţia „forului de necesitate”. Potrivit acestei instituţii, instanţa română
poate să devină competentă şi atunci când, deşi potrivit legii, aceasta nu avea o
competenţă, dar, pe de o parte, forul român prezintă o legătură suficientă cu cauza şi,
pe de altă parte, se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în
străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în
străinătate.
Care este rațiunea pentru care legiuitorul român a reglementat forul de necesitate?
Ca şi în vechea Lege nr. 105/1992, şi în C. proc. civ. Se stabileşte că atunci când

instanţele române sunt competente, dar în cadrul acestora pe baza reglementării
interne nu poate fi stabilită în concret o anume instanţă competentă, cererea va fi
îndreptată Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv Tribunalului
Bucureşti, în funcţie de competenţa materială.
Litispendenţa şi conexitatea. Tot în capitolul dedicat dispoziţiilor generale sunt

reglementate alte două instituţii specifice, respectiv litispendenţa şi conexitatea
internaţională.
Astfel, în ceea ce priveşte litispendenţa, atunci când o cerere este introdusă în

acelaşi timp, atât în faţa unei instanţe române, cât şi în faţa unei instanţe străine,
dacă instanţa română este sesizată ulterior, acesta poate suspenda judecata până la
pronunţarea hotărârii de către instanţa străină tocmai pentru a se evita pronunţarea
într-o cauză între aceleaşi părți cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a două sentinţe ce
ar putea fi ireconciliabile.
În ceea ce priveşte conexitatea internaţională, ea se referă la situaţia în care o

instanţă română sesizată cu o cerere de chemare în judecată este competentă să
judece o altă cerere legată de cea dintâi. Astfel, există interesul judecării acestora în
acelaşi timp în scopul de a se evita pronunţarea a două soluţii care nu ar putea fi
conciliate dacă s-ar judeca separat.
147
Care este diferența între litispendență internațională și conexitate internațională?
11.1.2 Dispoziţii speciale
În capitolul dedicat dispoziţiilor speciale se reglementează de fapt, pe de-o parte, o

competenţă exclusivă a instanţelor române şi, pe de altă parte, o competenţă
preferenţială a acestor instanţe.
A. Competenţa exclusivă a instanţelor române
În ceea ce priveşte competenţa exclusivă, aceasta este diferenţiată din punct de

vedere personal şi din punct de vedere material.
Competenţa exclusivă din punct de vedere personal. Potrivit art. 1079 C. proc.
civ. „Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de
extraneitate din sfera statutului personal referitoare la:
1. acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România

şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi;
2. încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat domiciliază în România şi

este cetăţean român sau apatrid;
3. tutela şi curatela pentru protecţia unei persoane cu domiciliul în România, care

este cetăţean român sau apatrid;
4. punerea sub interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România;
5. desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu
excepţia celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii
cererii ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau
apatrid.”
Competenţa exclusivă în materia unor acţiuni patrimoniale. Pe de altă parte,

potrivit art. 1080 C. proc. civ. „Instanţele române sunt exclusiv competente să judece
litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:
148
1. imobile situate pe teritoriul României;
2. bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România;
3. contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în

România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau familial al
consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia,
dacă:
a) furnizorul a primit comândă în România;
b) încheierea contractului a fost precedată în România de o ofertă sau o publicitate şi

consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii contractului.”
B. Competenţa preferenţială a instanţelor române
În ceea ce privește competența preferențială a instanțelor române, art. 1081 alin. (1) C.
proc. civ. stabileşte că: „Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi
litigiile în care:
1. reclamantul din cererea privind obligația de întreținere are domiciliul în România;
2. locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație
contractuală se află în România;
3. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau
se produc efectele acestuia se află în România;
4. stația feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau
debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
5. bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;
6. ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competența

exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.”
De asemenea, alineatul (2) al aceluiaşi articol prelungeşte această competenţă

preferenţială a instanţelor române şi la alte categorii de procese:
„1. procese referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie
judecătorească, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;
149
2. cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe
teritoriul României de cel puţin un an;
3. declararea judecătorească a morţii unui cetăţean român, chiar dacă acesta se afla
în străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii
de către instanţa română rămân valabile măsurile provizorii dispuse de instanţa
străină;
4. procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de

stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părți este cetăţean
român;
5. procese referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei

persoane domiciliate în România, cetăţean român sau apatrid, rezervată fiind o
convenţie de alegere a forului;
6. procese între străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice
privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale
persoanelor din România;
7. procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum şi cele

referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă
ori întrun spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a) nava sau aeronava arborează pavilionul român sau, după caz, este înmatriculată
în România;
b) locul de destinaţie sau primul port ori aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se
găseşte pe teritoriul României;
c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România;
8. procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse originare

din România, indiferent de cetăţenia victimei, de locul survenirii accidentului sau locul
producerii prejudiciului.”
150
11.2. Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Bruxelles I Bis)
Acest regulament European este cunoscut în doctrina de specialitate sub denumirea

prescurtată de Bruxelles I bis. Explicaţia acestei denumiri se regăseşte în faptul că
el a venit să înlocuiască vechiul Regulament nr. 44/2001, avându-și originea într-o
convenţie foarte importantă încheiată la Bruxelles pe data de 27 septembrie 1968.
Scopul acelei convenţii, după cum îi spunea şi numele, a fost acela de a reglementa
o competenţă judiciară la nivelul Uniunii Europene, precum şi de a stabili aspecte ce
ţineau de executarea unor hotărâri judecătoreşti în materie civilă şi comercială.
Odată cu o tot mai mare tendinţă de unificare a legislaţiei la nivelul Uniunii Europene,
aşa cum s-a întâmplat şi cu alte dispoziţii prevăzute în convenţii europene, şi
dispoziţiile extrem de importante care se regăseau în Convenţia de la Bruxelles au
fost preluate şi adaptate realităţilor actuale prin intermediul unui regulament al
Consiliului Uniunii Europene, respectiv Regulamentul nr. 44/2001, care la rândul său,
aşa cum am spus deja, a fost înlocuit în prezent, de actualul Regulament nr.
1215/2012.
Acest regulament are din punctul de vedere al domeniului de aplicare o vocaţie

universală în sensul că, aşa cum îi spune titlul, este aplicabil în materie civilă şi
comercială. Cu alte cuvinte, pare a se aplica tuturor proceselor de drept privat cu
element de extraneitate între subiecte de drept din state membre ale Uniunii
Europene.
Pe de altă parte, acest regulament nu se aplică în materie fiscală, vamală,

administrativă, precum nici în materia arbitrajului.
În ceea ce priveşte competenţa, Regulamentul stabileşte: (a) o competenţă generală

, (b) derogări de la aceasta, (c) anumite competenţe speciale în domenii determinate,
(d) competența exclusivă, (e) prorogarea de competență, (f) verificarea competenței
de către instanță și (g) litispendența și conexitatea.
Care este raportul dintre Regulamentul Bruxelles I Bis și Codul de procedură civilă în
151
materie civilă și comercială?
A. Competenţa generală. Potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I bis,
persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie,
indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză. Astfel, se
consacră şi aici principiul general, care conferă competenţă generală instanţelor
statului membru unde îşi are domiciliul pârâtul.
B. Excepţii de la regulă. Regula generală se completează cu o reglementare care

spune că împotriva unui pârât poate fi introdusă o acţiune pe teritoriul altui stat decât
statul unde îşi are domiciliul, în anumite situaţii:
a) în materie contractuală, acţiunea poate fi introdusă în faţa instanţelor de la locul

executării contractului. În funcţie de natura contractului, se va face o distincţie,
după cum urmează: în cazul vânzării de mărfuri, locul introducerii acţiunii va fi
acela unde a fost sau ar fi trebuit să fie livrată marfa; în cazul contractelor de
prestări servicii, acţiunea poate fi introdusă la locul unde, în temeiul contractului,
au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile.
b) În materie delictuală şi cvasidelictuală, acţiunea va fi introdusă în faţa instanţei

unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.
c) în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire, născută în temeiul

săvârşirii unei infracţiuni, instanţa competentă va fi cea sesizată cu privire la
acţiunea penală, în măsura în care, conform legislaţiei interne, instanţa
respectivă este competentă şi în soluţionarea laturii civile a procesului penal;
d) în cazul unei acţiuni civile bazate pe dreptul de proprietate, în recuperarea

unui bun cultural, astfel cum este definit la articolul 1 punctul 1 din Directiva
93/7/CEE, iniţiate de către persoana care îşi revendică dreptul de a recupera
acest bun, în faţa instanţelor de la locul în care se află bunul cultural la momentul
sesizării instanţei
e) în ceea ce priveşte litigiile rezultate din funcţionarea sucursalelor, agenţiilor

sau altor asemenea unităţi, instanţa competentă este cea de la locul unde se
află sucursala, agenţia sau unitatea respectivă;
152
f) în cazul unui litigiu îndreptat împotriva unui fondator, administrator de
active sau beneficiar al unui trust, în faţa instanţelor din statul membru pe
teritoriul căruia trustul în cauză îşi are sediul;
g) acţiunile reale imobiliare vor fi introduse la locul situării bunului imobil.
C. Competenţa specială. În anumite materii speciale, cum sunt: materia asigurărilor,

a contractelor încheiate de consumatori şi a contractelor de muncă, Regulamentul nr.
1215/2012 prevede o competenţă specială:
În materia asigurărilor, Regulamentul Bruxelles I Bis face distincţie intre situaţia în

care asigurătorul este pârât şi situaţia în care asigurătorul este reclamânt.
a) Dacă asigurătorul este pârât, competenţa aparţine:
 instanţei de la sediul asigurătorului pârât;
 instanţei de la sediul reclamântului, atunci când reclamantul este deţinătorul

poliţei de asigurare;
 în cazul asigurărilor de răspundere civilă şi asigurărilor pentru bunuri imobile,

instanţa competentă poate fi cea de la locul producerii prejudiciului sau de la
locul în care bunul imobil se află;
 în caz de răspundere civilă, asigurătorul poate fi acţionat în faţa instanţei la

care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asigurătorului.
b) Dacă asigurătorul este reclamant, instanţa competentă este cea de la domiciliul

sau sediul pârâtului (asigurat).
În materia contractelor încheiate de consumatori, de asemenea, se face aceeaşi

distincţie, astfel încât:
 în cazul în care consumatorul este reclamânt, acesta are libertatea de a alege

între a sesiza instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa de la domiciliul
reclamântului;
 dacă consumatorul este pârât, instanţa competentă este cea de la domiciliul

său.
153
În cazul contractului individual de muncă, de asemenea:
 atunci când angajatorul este pârât, instanţa competentă este cea de la sediul
pârâtului (angajator), dar poate fi şi instanţa de la locul desfăşurării obişnuite a
activităţii potrivit contractului de muncă;
 dacă angajatorul este reclamant, instanţa competentă este cea de la domiciliul

pârâtului angajat.
D. Competenţa exclusivă. Pe lângă regula generală, excepţiile de la regulă şi

competenţa specială în anumite materii, la fel cum am văzut că făcea şi Codul de
procedură civilă, şi Regulamentul nr. 1215/2012 prevede cazuri de competenţă
exclusivă, în anumite domenii:
a) acţiunile reale imobiliare sunt de competenţa exclusivă a instanţelor de la locul

situării imobilului;
b) litigiile privind societăţile comerciale sunt de competenţa exclusivă a instanţei

de la sediul societăţii;
c) acţiunile privind înscrierile în registrele publice sunt de competenţa exclusivă

a instanţei statului pe teritoriul căruia se păstrează registrul respectiv;
d) acţiunile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală sunt de

competenţa instanţelor de la locul înregistrării drepturilor respective;
e) acţiunile privind executarea hotărârilor sunt de competenţa exclusivă a

instanţei de la locul unde urmează să se execute.
E. Prorogarea de competenţă. Art. 25 din Regulamentul Bruxelles I Bis conferă

libertatea părți lor de a stabili prin acordul lor instanţa competentă să le soluţioneze
litigiul. Astfel, dacă părție au convenit că o instanţă dintr-un stat membru urmează să
aibă competenţă în soluţionarea unui litigiu ce a survenit sau urmează să survină,
acea instanţă este competentă. Astfel, se consacră principiul autonomiei de voinţă a
părți lor şi în acest domeniu al alegerii instanţei.
Convenţia prin care părțile îşi manifestă acest acord, numită şi convenţie atributivă
de competenţă trebuie încheiată:
154
 în scris ori verbal cu confirmare scrisă, sau
 într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți , sau
 în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părți le sunt

sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este
cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părțile la contractele de
tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.
F. Verificarea competenţei de către instanţă. Un alt aspect important este

verificarea competenţei de către instanţă. În cazul în care o instanţă judecătorească
dintr-un stat membru sesizată pe cale principală cu un anumit litigiu, litigiu în legătură
cu care a fost sesizată anterior o altă instanţă sau în legătură cu care există o
competenţă exclusivă a altei instanţe, aceasta trebuie să îşi verifice competenţa şi,
după caz, să se declare competentă sau necompetentă să soluţioneze respectivul
litigiu.
De asemenea, atunci când un pârât nu este acţionat în faţa instanţei de pe teritoriul

statului membru unde îşi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ, ci în faţa unei
instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa în faţa
căreia este dedus litigiul trebuie, din oficiu, să îşi verifice competenţa şi să se declare
necompetentă în cazul în care competenţa sa nu rezultă din dispoziţiile
Regulamentului Bruxelles I bis.
G. Litispendenţa şi conexitatea. În ceea ce priveşte litispendenţa, în cazul în care

cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părți în faţa
unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu
acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa instanţei. Dacă se
constată că instanţa sesizată anterior este competentă, a doua instanţă sesizată îşi
va declina competenţa în favoarea primei instanțe.
În legătură cu conexitatea, trebuie precizat faptul că sunt considerate conexe acele

acţiuni atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea
lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în
cazul în care s-ar judeca separat cele două sau mai multe cauze.
155
În cazul în care acţiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanţe din state membre
diferite, instanţa sesizată ulterior poate suspenda judecata. Dacă aceste acţiuni sunt
în prima instanţă, instanţa sesizată ulterior poate, la cererea oricăreia dintre părți, să
îşi decline competenţa dacă instanţa sesizată anterior are competenţă în acţiunea în
cauză şi evident dacă legislaţia internă a statului respectiv permite conexarea acestor
acţiuni.
Rezolvați următoarele grile:
1. În cazul pluralității de pârâți:
a) in toate situațiile, se aplică regulile de la competența generală a instanțelor

române;
b) la primul termen, părțile stabilesc de comun acord competența instanței;
c) se vor aplica regulile de la competența generală, doar atunci când cel puțin
unul dintre pârâți se află intr-una dintre situațiile enumerate la art. 1066 C. proc.
civ.
2. Litigiile cu element de extraneitate referitoare la imobilele situate pe teritoriul

României:
a) sunt de competența exclusivă a instanței de la domiciliul proprietarului;
b) sunt de competența exclusivă a instanțelor române;
c) sunt de competența instanței pe care părțile o stabilesc în contractul de

vânzare.
3. Potrivit Regulamentului Bruxelles I bis, acțiunile în răspundere delictuală și

cvasidelictuală:
a) vor fi introduse în fața instanței de la domiciliul persoanei prejudiciate;
b) vor fi introduse în faţa instanţei unde s-a produs sau riscă să se producă fapta
prejudiciabilă;
c) vor fi introduse în fața instanței de la domiciliul pârâtului.
156
1. Care este instanța competentă pentru soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un
contractul individual de muncă, conform Regulamentului Bruxelles I Bis?
2. Care sunt cazurile de competență preferențială ale instanțelor române, conform

Codului de procedură civilă?
3. Care este soluția în cazurile de litispendență internațională, conform

Regulamentului Bruxelles I Bis?
1. Conform dispozițiilor din Codul de procedură civilă, competența generală a instanțelor

române este dată de:
a) reședința obișnuită a persoanei fizice, fără excepții;
b) fondul de comerț al persoanei juridice, fără excepții;
c) ca regulă, domiciliul persoanei fizice.
2. Regulamentul Bruxelles I Bis reglementează:
a) legea aplicabilă în materie contractuală la nivelul Uniunii Europene;
b) aspecte ce țin de executarea hotărârilor judecătorești în materie delictuală și

comercială;
c) aspecte de țin de executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă, comercială

și penală.
Răspunsuri corecte test de autoevaluare 11.1: 1. c); 2.b); 3.b).
157
I. 1. - se vor indica prevederile relevante din Regulamentul Bruxelles I bis,
prezentate în secțiunea 11.2. din Unitatea de învățare 11;
2. - se vor prezenta dispozițiile art. 1081 C. proc. civ.;
3. - a se vedea secțiunea 11.3, pct. G, din Unitatea de învățare 11.
II. 1. c); 2. a).
158
Unitatea de învățare 12 – Partea specială. Procesul civil
internaţional. Legea aplicabilă procedurii. Capacitatea și drepturile
străinilor parte la proces. Recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești străine.
CUPRINS
12.1 Legea aplicabilǎ procedurii în procesul civil internațional
12.2. Capacitatea și drepturile străinilor parte la proces
12.3. Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine conform

Cărții a VII-a a Codului de procedură civilă

Regulamentului Bruxelles I Bis
După studiul acestei unităţi, studenţii vor putea să:
 determine legea aplicabilă procedurii de judecată în procesul civil internațional;
 înțeleagă condiţia juridică a străinului ca parte în procesul civil;
 determine care sunt efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România

(recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, încuviinţarea executării
hotărârilor judecătoreşti străine);
 identifice normele incidente în materia recunoașterii și executării hotărârilor din

cadrul unui proces internațional privat.
159
12.1. Legea aplicabilǎ procedurii în procesul civil internațional
În procesele privind raporturi de drept internaţional privat, instanţele române aplică

legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres (art. 1088 C.
proc. civ.). Rezultǎ cǎ procedura este guvernatǎ de legea forului (lex fori).
Calificarea unei probleme ca fiind de drept procesual sau de drept substanţial se face
conform legii române, sub rezerva instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul
român. În schimb, calitatea procesuală a părţilor, obiectul şi cauza acţiunii în procesul
civil internaţional se stabilesc conform legii care guvernează fondul raportului juridic
dedus judecăţii.
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului
constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părţi, când legea locului
încheierii actului juridic le acordă această libertate. În lipsa acestei libertăţi sau când
părţile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii actului.
În schimb, în ceea ce priveşte proba faptelor juridice, aceasta este supusă legii locului
unde ele s-au produs ori au fost săvârşite.
Codul de procedură civilă precizează în art. 1091 alin. (3) că atunci când legea română
admite şi alte mijloace de probă decât cele prevăzute de legile stabilite conform
prevederilor Codului, ea este aplicabilă. Legea română se aplică şi în cazul în care ea
acceptă proba cu martori şi cu prezumţii ale judecătorului, chiar şi în situaţiile în care
aceste mijloace de probă n-ar fi admisibile conform legii străine declarate aplicabile.
Administrarea probelor se va face întotdeauna potrivit legii române.
Actele oficiale străine pentru care se solicită recunoașterea sunt uneori supuse une
cerințe de supralegalizare, care are scopul de a certifica, în principiu, că actul
respectiv este unul oficial. Potrivit dispoziţiilor art. 1093 C. proc. civ., actele oficiale
întocmite sau legalizate de către o autoritate străină sau de un agent public străin pot fi
produse în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale
administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi sigiliului.
160
Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înţelegeri
internaţionale la care este parte România sau pe bază de reciprocitate.
În acest context, trebuie menționată Convenţia de la Haga din 1961 cu privire la

suprimarea cerinţei supralegalizǎrii actelor oficiale străine.
Sunt considerate acte oficiale, în sensul Convenţiei de la Haga:
1) documentele care emană de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei

jurisdicţii a statului, inclusiv cele care emână de la Ministerul Public, de la un
grefier sau de la un executor judecătoresc;
2) documentele administrative;
3) actele notariale;
4) declaraţiile oficiale, cum ar fi: cele privind menţiuni de înregistrare, viza de

învestire cu dată certă şi legalizări de semnătură, depuse pe un act sub
semnătură privată.
Fiecare stat contractant scuteşte de supralegalizare actele cărora li se aplică

această convenţie şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul său.
Supralegalizarea are în vedere numai formalitatea prin care agenţii diplomatici sau
consulari ai ţării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veridicitatea
semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea
sigiliului şi a ştampilei de pe acest act. Singura formalitate care ar putea fi cerută
pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul
actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este
aplicarea apostilei eliberată de către autoritatea competentă a statului din care
emână documentul.
Autorităţile române competente să aplice apostila sunt: curţile de apel, pentru actele
oficiale prevăzute la lit. a), c) şi d), şi prefecturile, pentru actele oficiale prevăzute la
lit. b).
Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele române se face, din

partea autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor
Externe, în această ordine.
161
Care sunt actele oficiale scutite de supralegalizare în temeiul Convenției de la Haga
din 1961?
12.2. Capacitatea și drepturilor străinilor parte la proces
Capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părți în proces este cârmuită de legea sa

naţională, datoritǎ faptului cǎ aceastǎ capacitate procesualǎ este calificatǎ ca fiind o
problemǎ de stare civilă și capacitate, iar nu ca o problemǎ de procedurǎ.
Potrivit Codului de procedură civilă, persoane fizice şi persoane juridice au, în

condiţiile legii, în faţa instanţelor române, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii
procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice
române. Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind
raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe şi alte
cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi
în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de
cetăţenie sau de domiciliu al solicitanţilor.
Sub aceeaşi condiţie a reciprocităţii, reclamantul de cetăţenie străină nu poate fi

obligat să depună cauţiune ori vreo altă garanţie, pentru motivul că este străin sau că
nu are domiciliul ori sediul în România.
Reglementările prevăzute pentru cetăţenii străini, vor fi aplicate, conform articolului

1.087 C. proc. civ. şi apatrizilor, fără a fi cerută condiţia reciprocităţii.
Cât privește comunicarea actelor judiciare către străini, România este parte la
Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965.
Conform acestei Convenții, la care România a aderat prin Legea nr. 124/2003, actele
juridice se pot comunica în strǎinǎtate astfel:
a) prin autoritatea centralǎ (Ministerul Justitiei). Actul juridic se transmite potrivit legii
statului solicitat, în limba acestuia, cǎtre autoritǎţile centrale destinatare.
Transmitere urmeazǎ a fi probatǎ printr-o dovadǎ de comunicare;
162
b) prin agentul diplomatic sau consular român din strǎinǎtate;
c) prin poştǎ (direct) cu condiţia ca statul de destinaţie sǎ nu fi fǎcut rezerve în acest

sens.
Potrivit Acordului european asupra transmiterii cererilor de asistenţă judiciară,

adoptat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, ratificat de România prin Legea nr.
356/2005, orice persoană având reşedinţa obişnuită pe teritoriul uneia dintre părțile
contractante, care doreşte să solicite asistenţă judiciară în materie civilă, comercială
sau administrativă pe teritoriul unei alte părți contractante, poate prezenta cererea să
în statul reşedinţei sale obişnuite. Acest stat este obligat să transmită cererea
celuilalt stat.
Fiecare parte contractantă desemnează una sau mai multe autorităţi expeditoare
care să transmită direct cererile de asistenţă judiciară autorităţii străine desemnate și
o autoritate centrală primitoare, însărcinată să primească cereri de asistenţă
judiciară provenind de la o altă parte contractantă şi să le dea curs. România a
desemnat Ministerul Justiţiei ca autoritate centrală expeditoare şi autoritate centrală
primitoare.
Aceste reglementări, prevăzute în Codul de procedură civilă, dar şi în convenţiile

generale la care România este parte, vizează cetăţenii străini indiferent dacă fac sau
nu parte din statele membre ale Uniunii Europene.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit aplicabile pe teritoriul

României şi cele două regulamente europene aplicabile în această materie a
comunicării şi cooperării între instanţele statelor membre:
 Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau
comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie
civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) şi abrogarea
Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului;
 Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind

cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în
materie civilă sau comercială.
163
Regulamentul nr. 1393/2007 se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care
un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr-un stat membru în altul
pentru a fi notificat sau comunicat. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală,
vamală sau administrativă, nici în ceea ce priveşte răspunderea statului privind acte
sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice (acta iure imperii).
Fiecare stat membru trebuie să desemneze două categorii de funcţionari publici,

autorităţi sau alte persoane:
 categorie care îi vizează pe cei care au competenţa să transmită actele

judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într-un
alt stat membru („agenţii de transmitere”);
 şi o alta formată din cei care au competenţa să primească actele judiciare sau
extrajudiciare provenind din alt stat membru („agenţii de primire”).
Un stat membru poate desemna fie o agenţie de transmitere şi o agenţie de primire, fie
o singură agenţie care să îndeplinească ambele funcţii.
De asemenea, fiecare stat membru desemnează o autoritate centrală însărcinată să:
 furnizeze informaţii agenţiilor de transmitere;
 identifice soluţii pentru orice dificultăţi care pot să apară cu ocazia transmiterii
actelor în scopul notificării sau al comunicării;
 înainteze, în cazuri excepţionale, la cererea unei agenţii de transmitere, o

cerere de notificare sau comunicare către agenţia competentă de primire.
Actele judiciare sunt transmise direct şi în termenul cel mai scurt între agenţiile
desemnate de fiecare stat în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în regulament, prin
orice mijloace corespunzătoare, cu condiţia ca actul primit să aibă un conţinut conform
şi fidel cu cel al actului înaintat şi ca toate informaţiile conţinute de acesta să poată fi
citite cu uşurinţă.
Actele şi toate documentele transmise sunt scutite de legalizare, precum şi de orice

altă formalitate echivalentă.
164
Regulamentul prevede şi alte mijloace de transmitere şi de notificare sau de
comunicare a actelor judiciare:
 Transmiterea pe cale consulară sau diplomatică.Fiecare stat membru este liber să

transmită acte judiciare, în situaţii excepţionale, pe cale consulară sau diplomatică,
în scopul notificării sau al comunicării, către agenţiile pe care un alt stat membru
le-a desemnat.
 Notificarea sau comunicarea prin intermediul agenţilor diplomatici sau consulari.

Fiecare stat membru este liber să procedeze la notificarea sau comunicarea
actelor judiciare persoanelor care au reşedinţa într-un alt stat membru, fără nicio
constrângere, în mod direct prin agenţii săi diplomatici sau consulari.
 Notificarea sau comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat. Fiecare stat

membru este liber să efectueze notificarea sau comunicarea actelor direct prin
intermediul serviciilor de curierat persoanelor având reşedinţa într-un alt stat
membru, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul
primire sau echivalentul acesteia.
 Notificare sau comunicare directă. Orice persoană care are un interes într-o cauză
poate efectua notificarea sau comunicarea actelor judiciare direct prin intermediul
funcţionarilor judiciari, al autorităţilor sau al altor persoane competente din statul
membru de primire, în cazul în care o astfel de transmitere directă este permisă în
conformitate cu legislaţia acelui stat membru.
Cât privește Regulamentul nr. 1206/2001, cererile prevăzute de către Regulament, se

transmit direct de către instanţa înaintea căreia procedura este angajată sau urmează
a fi angajată, denumită „instanţa solicitantă”, instanţei competente a altui stat membru,
denumită „instanţa solicitată”, în vederea îndeplinirii actului de cercetare solicitat.
Fiecare stat membru îşi desemnează un organism central care răspunde de:
a) furnizarea de informaţii instanţelor;
b) căutarea de soluţii la dificultăţile ce pot apărea în legătură cu o cerere;
c) înaintarea unei cereri către instanţa competentă, în cazuri excepţionale, la

solicitarea unei instanţe solicitante.
165
Cererile, precum şi comunicările prevăzute de regulament sunt transmise prin
mijloacele cele mai rapide pe care statul membru solicitat le-a indicat ca putând fi
acceptate. Transmiterea se poate efectua prin orice mijloc corespunzător, cu condiţia
ca documentul primit să reflecte cu acurateţe conţinutul documentului expediat şi ca
toate menţiunile să fie lizibile.
Cererea şi toate documentele ataşate la cerere sunt scutite de legalizare sau de orice
altă formalitate echivalentă. Instanţa solicitată trimite fără întârziere instanţei solicitante
documentele care atestă executarea cererii.

Cărții a VII-a a Codului de procedură civilă
Codul de procedură civilă reglementează în Cartea a VIIa, Titlul III, eficacitatea

hotărârilor străine.
În chiar primul articol al acestui titlu, legiuitorul român a făcut un demers normal
definind noţiunea de hotărâre străină, ca fiind actele de jurisdicţie contencioasă sau
necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi
competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.
Din analiza acestui articol, constatăm faptul că, aşa cum am mai precizat la început,
legiuitorul a dorit să evidenţieze încă odată, faptul că reglementarea din Codul de
procedură civilă se referă doar la hotărârile judecătoreşti pronunţate în state
nemembre ale Uniunii, pentru hotărârile pronunţate de instanţe ale statelor membre,
urmând să găsim reglementarea în regulamentele europene pe care le vom analiza
puţin mai târziu.
În ceea ce priveşte eficacitatea hotărârilor, noul Cod de procedură civilă tratează

distinct cele două aspecte importante, şi anume, pe de o parte recunoaşterea
hotărârilor, şi pe de altă parte executarea hotărârilor străine.
Recunoaşterea hotărârilor străine. Codul vorbeşte despre două tipuri de

recunoaştere, o recunoaştere de plin drept, respectiv despre o recunoaştere
condiţionată.
166
Recunoașterea de plin drept. În ceea ce priveşte recunoaşterea de plin drept, art.
1095 C. proc. civ., arată că o hotărâre străină va fi recunoscută fără îndeplinirea
vreunei condiţii în două situaţii:
a) dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde a fost pronunţată;
b) sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întâi în statul de
cetăţenie al fiecărei părți ori, în lipsă de recunoaştere, a fost pronunţată în baza legii
determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român.
Aceste hotărâri trebuie totuşi să nu fie contrarii ordinii publice de drept internaţional
privat român şi să fi fost respectat dreptul la apărare.
Recunoașterea condiționată. Pe de altă parte, conform art. 1096 alin. (1) C. proc.
civ. ,,o hotărâre judecătorească, care nu se referă la condiţiile arătate mai sus, va
putea fi recunoscută în România, doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţă să

judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor
bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei
jurisdicţii;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi

statul instanţei care a pronunţat hotărârea.”
La aceste trei condiţii, atunci când hotărârea a fost pronunţată în lipsa părți care a
pierdut procesul, se mai adaugă alte două condiţii pe care instanţa trebuie să le
verifice, şi anume:
a) că părții în cauză i-a fost înmânată timp util atât citaţia pentru termenul de
dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei;
b) că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva

hotărârii.
167
şPe lângă aceste condiţii pe care hotărârile judecătoreşti trebuie să le îndeplinească,
Codul de procedură civilă prevede şi anume motive pentru care instanţa sesizată
poate refuza recunoaşterea hotărârii. Suntem de fapt, în prezenţa aşa numitor
condiţii negative. Acestea sunt enumerate în art. 1097 C. proc. civ.:
„a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat
român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de
intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului
astfel produs;
b) hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de

drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii
aplicabile conform dreptului internaţional privat român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a
instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării
instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă

de a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţă exclusivă pentru judecarea cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.”
În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea, aceasta este, potrivit

Codului de procedură civilă, tribunalul în circumscripţia în care îşi are domiciliul sau,
după caz, sediul, cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. Dacă nu poate fi
determinată instanţa aşa cum am precizat mai sus, reclamantul va trebui să se
adreseze Tribunalului Bucureşti.
Aceste aspecte de stabilire a competenţei instanţei, se referă la situaţia în care

recunoaşterea se solicită pe cale directă. Atunci, însă când este invocată o hotărâre
judecătorească pe cale incidentală într-un alt proces, având un alt obiect,
competenţa de a analiza condiţiile pentru recunoaştere va aparţine instanţei în faţa
căreia a fost dedusă cererea principală.
168
Codul de procedură civilă indică și documentele ce urmează să însoţească cererea
privind recunoaşterea. Acestea sunt potrivit art. 1100 alin. (1) C. proc. civ.:
„a) copia hotărârii străine;
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părți care

a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul
de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia sa
pronunţat hotărârea;
d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte

celelalte condiţii prevăzute la art. 1.096 C. proc. civ.”
Toate documentele pe care reclamantul trebuie să le depună în anexa la cerere,

trebuie să fie însoţite de traduceri autorizate şi supralegalizate. Supralegalizarea nu
va fi cerută atunci când părți le acceptă de comun acord că sunt suficiente copii
certificate pentru conformitate.
Instanţa sesizată cu cererea de recunoaştere va trebui întotdeauna să se limiteze la

verificarea condiţiilor pozitive, respectiv, negative, fiindu-i interzisă examinarea pe
fond a hotărârii sau modificarea acesteia.
Explicați ce este ordinea publică de drept internațional privat, utilizând și informațiile

din Unitatea de învățare 5.
Executarea hotărârilor străine. De principiu, o hotărâre judecătorească străină,

pronunţată într-un stat nemembru şi recunoscută pe teritoriul României, ar trebui să fie
executată de bunăvoie de cel împotriva căruia a fost pronunţată.
Atunci însă când ele nu sunt executate de bunăvoie, partea interesată poate să
solicite instanţelor din România încuviinţarea executării unei asemenea hotărâri.
Potrivit art. 1102 C. proc. civ., instanţa la care trebuie să se adreseze cel interesat
este tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea.
169
Pentru ca o asemenea cerere, privind executarea unei hotărâri străine, să fie
acceptată, instanţa trebuie să verifice respectarea condiţiilor prevăzute pentru
recunoaştere. Pe lângă îndeplinirea acestora, instanţa trebuie să constate că
respectiva hotărâre este executorie potrivit legii statului unde îşi are sediul instanţa
care a pronunţat-o. Pentru a dovedi îndeplinirea acestei din urmă condiţii, la cererea
de încuviinţare, alături de documentele necesare pentru recunoaştere trebuie depusă
şi dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a
pronunţat-o.
Cererea de încuviinţare a executării se va soluţiona printr-o hotărâre. Pe baza

hotărârii definitive de încuviinţare a executării, se emite titlul executoriu în condiţiile
legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.
Nici Codul de procedură civilă nu rezolvă în mod expres o problemă practică care se
ridică în faţa instanţelor şi potrivit Legii nr. 105/1992.
Astfel, se punea întrebarea dacă cererea privind încuviinţarea executării unei hotărâri
judecătoreşti străine putea fi introdusă odată cu cererea de recunoaştere a unei
hotărâri judecătoreşti, ca al doilea capăt de cerere al acesteia sau ar trebui să se
aştepte ca hotărârea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine să devină
definitivă şi abia apoi să poată fi introdusă.
Majoritatea instanţelor au admis, în mod corect, faptul că cele două cereri: de

recunoaştere, respectiv de încuviinţare a hotărârii, să fie formulate printr-o singură
acţiune în instanţă, fără să fie nevoie să treacă un interval de timp între cele două
cereri.
Argumentul pentru care considerăm că această soluţie este cea corectă rezidă din
textele pe care le-am citat, care condiţionează încuviinţarea executării doar de faptul
că hotărârea este executorie în sistemul de drept unde a fost pronunţată. Cu alte
cuvinte, la baza executării a fost şi rămâne hotărârea judecătorească străină,
instanţa română nefăcând altceva decât să o recunoască ca atare şi implicit să îi
recunoască efectele, şi consecinţa firească, să dispună executarea ei, la cererea
părții interesate.
170
Regulamentului Bruxelles I Bis
În ceea ce priveşte recunoaşterea unei hotărâri pronunţate, în materie civilă și

comercială, într-un stat membru al UE, Regulamentul Bruxelles I B stabileşte ca
regulă că o hotărâre judecătorească străină este recunoscută de drept pe teritoriul
altui stat membru fără a fi necesară îndeplinirea vreunei proceduri în faţa instanţelor
statului respectiv.
Totodată, în Regulamentul Bruxelles I Bis, este eliminată procedura de încuviințare a

executării silite, procedura necesară, după cum am văzut, pentru hotărârile
pronunţate în state nemembre.
Totuşi, în cazul în care este contestată o asemenea hotărâre, se va trece la

verificarea acelei hotărâri, astfel încât vor trebui verificate anumite condiţii pe care
hotărârea ar trebui să le îndeplinească.
O hotărâre străină pronunţată într-un stat membru nu va fi recunoscută în cazul în

care se constată existenţa unor anumite impedimente la recunoaştere. Sunt două
categorii de impedimente: impedimente propriu-zise şi de fond şi impedimente de
competenţă.
Impedimentele de fond sunt următoarele:
a) recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice;
b) s-a încălcat dreptul la apărare prin faptul că actul de sesizare al instanţei sau alt
act echivalent nu a fost comunicat pârâtului care nu s-a înfăţişat în timp util şi într-o
mânieră care să îi permită pregătirea apărării, atunci când pârâtul din cauza acestor
situaţii nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o
facă;
c) dacă hotărârea străină este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu

dintre aceleaşi părți în statul membru solicitat;
d) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-un alt stat

membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părți, într-o cauză având acelaşi obiect şi
171
aceeaşi cauză cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească ea însăşi
condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat.
Impedimentele de competenţă constau în:
a) încălcarea competenţei exclusive a instanţelor statului unde se invocă o hotărâre

străină;
b) s-au încălcat regulile de competenţă în materia asigurărilor, a protecţiei

consumatorilor sau a contractului de muncă.
Hotărârea străină nu poate fi cercetată pe fond.
În ceea ce priveşte executarea, o astfel de hotărâre, care este executorie în statul pe

teritoriul căruia s-a pronunţat, este pusă în executare pe teritoriul altui stat la cererea
oricăreia dintre părțile interesate, dacă a fost declarată executorie şi în statul
respectiv. În acest domeniu, avem şi Legea nr. 191/2007 care stabileşte că cererile
pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României, a hotărârilor în materie
civilă şi comercială pronunţate întrun stat membru al UE în condiţiile Regulamentului
nr. 1215/2012 sunt de competenţa tribunalului.
Partea care solicită încuviinţarea executării trebuie să prezinte o copie a hotărârii care
trebuie să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia. În
acest sens, instanţa sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a
pronunţat hotărârea eliberează la cererea oricăreia dintre părţile interesate un certificat
cuprinzând instanţa emitentă, părţile, caracterul definitiv şi executoriu, semnătura
agentului care întocmeşte certificatul. Hotărârea pronunţată de tribunal în baza cererii
de executare poate fi atacat numai cu recurs. Termenul de recurs este de o lună dacă
partea are domiciliul în statul de executare şi de trei luni dacă domiciliază în alt stat
membru. În judecarea unui asemenea recurs se vor analiza doar posibilele
impedimente la încuviinţarea executării.
Răspundeți la următoarele grile:
172
1. Conform Convenției de la Haga din 1961, la care România a aderat prin Legea
124/2003, actele judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială se pot
comunica în străinătate:
a) exclusiv prin poștă, cu respectarea condițiilor subsecvente;
b) exclusiv cu poșta militară;
c) și prin agentul diplomatic sau consular român din strǎinǎtate.
2. Conform Regulamentului Bruxelles I Bis, procedura de exequatur:
a) nu se aplică hotărârilor pronunțate în materie civilă și comercială, într-un stat

membru al Uniunii Europene;
b) a fost suprimată, astfel că nu se mai pune problema compatibilității cu ordinea

publică de drept internațional privat;
c) se desfășoară după reguli similare celor din Codul de procedură civilă.
3. Conform Codului de procedură civilă, o hotărâre nu va fi recunoscută în România:
a) atunci când a fost încălcată competența preferențială a instanțelor române;
b) atunci când a fost pronunțată în România o hotărâre care ar fi putut fi invocată

în cadrul procesului în care a fost pronunțată hotărârea străină;
c) atunci când hotărârea străină poate face obiectul unei căi de atac în statul de
origine.
I. Răspundeți la următoarele întrebări
1. Căror instituții publice din România le aparține competența de

supralegalizare și care sunt actele scutite de supralegalizare, conform
Convenției de la Haga?
2. Care sunt acele situații în care o hotărâre străină este recunoscută de plin
drept pe teritoriul României, conform cărții a VII-a din Codul de procedură
173
civilă?
3. Care sunt motivele de refuz al recunoașterii unei hotărâri pronunțate în

materie civilă și comercială de o instanță din Uniunea Europenă?
II. Rezolvați următoarele grile:
1. Autoritatea competentă de a emite apostilă este:
a) Curtea de Apel;
b) doar Prefecturile;
c) Curtea de Apel și Primăria.
2. Hotărârile pronunțate de o instanță din Uniunea Europeană în materie civilă și

comercială, conform Regulamentului Bruxelles I Bis:
a) nu mai pot fi refuzate de la executare, pe motiv că a fost încălcată competența

exclusivă a instanțelor române;
b) sunt executorii, fără a fi necesară o procedură de încuviințare a executării silite;
c) trebuie recunoscute de către instanțele române.
3. Instanța competentă cu încuviințarea executării unei hotărări străine este:
a) Curtea de Apel;
b) Judecătoria;
c) Tribunalul.
Răspunsuri test de autoevaluare 12.1.: 1.c); 2.b); 3.c).
I.1. – Se va răspunde pe baza informațiilor din Secțiunea 12.1. din Unitatea de

învățare 12;
174
2. - se vor prezenta prevederile relevante din C. proc. civ., astfel cum sunt expuse în
Secțiunea 12.3 din Unitatea de învățare 12;
3. - se vor prezenta prevederile relevante din Regulamentul Bruxelles I Bis, conform

secțiunii 12.4. din Unitatea de învățare 12.
II. 1.a); 2.b); 3.c).
175
Drept internațional privat – Sinteză
Dreptul internațional privat – ramură a dreptului român studiază raporturile juridice de drept privat cu element de extraneitate.
Elementul de extraneitate - acea parte a raportului juridic aflată în străinătate sau sub incidența unei legi străine,
Conflictul de legi - instituția care apare în cazul în care, într-un raport juridic, există un element de extraneitate și constă în faptul că acest
raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept, aparținând unor state diferite.
Conflictul de legi se soluționează cu ajutorul normei conflictuale
Normele de drept internațional privat
Norma conflictuală este o normă juridica specifică dreptului Normele de aplicație imediată sunt acele norme materiale care
internațional privat care soluționează conflictul de legi în sensul că aparțin unui alt stat decât cel a cărui lege constituie legea aplicabilă și
arată care din sistemele de drept în prezență este aplicabil unui care, dat fiind gradul lor inalt de imperativitate, se aplică imediat unui
anumit raport juridic cu element de extraneitate. raport juridic cu element de extraneitate atunci cand acel raport juridic
are un anumit punct de legătură concret și semnificativ cu statul
Normele conflictuale aparțin, ca regulă, sistemului de drept al respectiv, excluzând, în acest fel, conflictul de legi și, implicit,
instanței sesizate. Sistemul de drept al instanței sesizate poartă aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
denumirea de legea forului (lex fori).
Calificarea și conflictul de calificări
Pentru a identifica norma conflictuală incidentă din sistemul de drept al instanței sesizate, trebuie să procedăm la calificare.
Calificarea este operațiunea logico-juridică de determinare a sensului exact și complet al noțiunii juridice care intră în conținutul sau în legătura
normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic, adică o situație de fapt concretă, se include sau nu în acele noțiuni.
176
Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când o noțiune din conținutul sau din legătura normei conflictuale are înțelesuri
diferite în sistemele de drept susceptibile de a se aplica acelui raport juridic.
Ca regulă, calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).
Norma conflictuală poate trimite la o lege străină care să se aplice pe fondul cauzei.
 Legea străină poate refuza trimiterea. Retrimiterea este acea situație juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite
la un sistem de drept străin în întregul său, așadar inclusiv la normele sale conflictuale, iar sistemul de drept străin, prin normele sale
conflictuale, nu primește trimiterea și trimite fie înapoi la dreptul forului, fie mai departe la legea unui stat terț.
 Pentru dreptul străin, nu se aplică prezumția că judecătorul cunoaște legea (jura novit curia). sarcina probei legii străine nu incumbă
exclusiv judecătorului, ci este împărțită între acesta și părți. În cazul imposibilității de a stabili conținutul legii străine, se va aplica legea
română.
 Legea străină poate fi înlăturată de la aplicare atunci când:
o încalcă ordinea publică de drept internațional privat român (ordinea publică de drept internațional privat român este formată din
ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului român aplicabile în raporturile juridice cu element de extraneitate);
o a devenit competentă prin fraudarea unei alte legi, la care norma conflictuală ar fi trimis, în absența fraudei.
Conflictul de legi în timp și spațiu - conflict de legi în timp și spațiu în cazul în care efectele unui raport născut, modificat sau stins sub
incidența unui anumit sistem de drept se cer ulterior a fi recunoscute într-un alt sistem de drept.
Drepturile câştigate în străinătate sunt recunoscute în România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internaţional privat român.
177
Conflictul mobil de legi – acea situaţie juridică ce apare atunci când, ca urmare a deplasării punctului de legătură al unei norme conflictuale,
raportul juridic la care norma conflictuală respectivă se aplică, este supus succesiv la două sisteme de drept diferite.
Materia Principalele reguli de soluționare a conflictului de legi Sedes materiae
Persoanele fizice Lex patriae – legea națională (a cetățeniei) persoanei fizice Art. 2572 C. civ.
lex societatis
Persoanele juridice Legea națională (a sediului social) a persoanei juridice Art. 2580 C. civ.
Bunurile Lex rei sitae – legea unde bunul este situat (bunuri imobile) sau se află (bunuri Art. 2613 C. civ.
mobile)
Succesiuni Legea statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii sale, reşedinţa Art. 21 din Regulamentul nr.
obişnuită 650/2012 și art. 2633 C. Civ.
Acte juridice unilaterale Lex voluntatis – legea aleasă de către părți Art. 2637 C. civ.
Obligații contractuale Lex voluntatis – legea aleasă de către părți Art. 3 alin. (1) Roma I
Delicte civile Legea locului unde s-a produs prejudiciul Art. 4 alin. (1) Roma II
Efectele căsătoriei Legea reşedinţei obişnuite, comune a soţilor (în subsidiar, legea cetățeniei Art. 2589 C. civ.
comune sau legea locului celebrării căsătoriei)
Divorț Lex voluntatis – legea aleasă de către părți (alegere limitată la anumite Art. 2597 C. civ. și art. 5 Roma III
sisteme de drept)
Filiație Legea națională a copilului din afara căsătoriei, respectiv legea aplicabilă Art. 2603 și art. 2605 C. civ.
efectelor căsătoriei, pentru copilul din căsătorie
Adopție Cumulativ, legea naţională a adoptatorului şi legea naţională a persoanei Art. 2607 C. civ.
adoptate
178
Procesul civil internațional – procesul de drept privat decurgând dintr-un raport juridic cu element de extraneitate
Conflictul de jurisdicții - obiectul conflictului de jurisdicții îl constituie competența instanțelor sesizate. El se soluționează după normele de
procedură ale instanței sesizate.
Regula generală în materie de competență internațională (guvernată în materie civilă și comercială, de Codul de procedură civilă, respectiv
Regulamentul Bruxelles I Bis): instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului.
Hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate. Sunt supuse unei proceduri speciale de recunoaștere și încuviințare a executării
(procedura de exequatur). Recunoașterea și/sau executarea poate fi refuzată doar în circumstanțe excepționale, cum ar fi încălcarea ordinii
publice de drept internațional privat, absența caracterului definitiv al hotărârii, existența unei hotărâri irenconciliabile care a fost pronunțată deja
în România. Pentru hotărârile pronunțate în materie civilă și comercială într-un stat membru UE (guvernate de Regulamentul Bruxelles I Bis),
procedura exequaturului a fost suprimată.
179

Curs - Drept International Privat 2018 - ID PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Drept International Privat 2018 - ID PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DR. CLAUDIU – PAUL BUGLEA

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Dreptul internaţional privat constituie o disciplină de sinteză, având ca obiect de

Obiectivele acestui modul de studiu:

Stabilirea notei finale (procentaje):

Unitatea de învățare 1 – Aspecte introductive privind dreptul internaţional privat.

Unitatea de învățare 2 – Partea generală. Calificarea şi conflictul de calificări.

Unitatea de învățare 3 – Partea generală. Conflictul în spaţiu al normelor

Unitatea de învățare 4 – Partea generală. Aplicarea legii străine ca lex causae.

Unitatea de învățare 5 – Partea generală. Cazurile de înlăturare de la aplicare a legii

Unitatea de învățare 6 – Partea generală. Conflictul de legi în timp şi spaţiu

Unitatea de învățare 7 – Partea specială. Norme conflictuale privind persoanele

Unitatea de învățare 8 – Partea specială. Norme conflictuale privind bunurile. Norme

Unitatea de învățare 9 – Partea specială. Norme conflictuale în materia obligațiilor

Unitatea de învățare 10 – Partea specială. Norme conflictuale în materia dreptului

Unitatea de învățare 11 – Partea specială. Procesul civil internaţional. Competenţa

Unitatea de învățare 12 – Partea specială. Procesul civil internaţional. Legea

 I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internațional privat, Editura C.H. Beck,

 S. Clavel, Droit international privé, 4e edition, Dalloz, 2016.

 J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în Cheshire, North & Fawcett: Private

 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul

 M. Jacotă, Drept internațional privat, Editura Didactică și Pedagogică,

 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 5e éd. Dalloz, Paris, 1996.

 Ș.Al. Stănescu, Drept internaţional privat. Practică judiciară, Ed. Hamângiu,

 Ș.Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și

 E. Ungureanu, Recunoaşterea hotărârilor străine în România, Ed. Noël, Iaşi,

 S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea

 Codul Civil, cartea a VII-a.

 Codul de procedură civilă, cartea a VII-a.

 Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiior contractuale

 Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale

 Regulamentul nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de

 Regulamentul nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă,

 Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și

 Regulamentul nr. 4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea

 Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și

 Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și

 Regulamentul nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență.

1.1. Elementul de extraneitate

1.2. Conflictul de legi. Definiție și caracteristici

1.3. Norma conflictuală. Rol, definiție și structură

1.4. Sistemul de drept căruia îi aparțin normele conflictuale

1.5. Normele de aplicație imediată

1.6. Principalele tipuri de conflicte care pot apărea în legătură cu raporturile

1.7. Lucrare de verificare

Obiectivele unității de învățare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare, studentii vor reuşi să cunoasca:

 elementul de extraneitate – noţiune;

 conflictul de legi – noţiune și elemente definitorii;

 noţiunea şi domeniul dreptului internaţional privat ;

 conţinutul dreptului internaţional privat: normele conflictuale, normele de

 izvoarele dreptului internaţional privat;

 identificarea tipurilor de conflicte specifice dreptului internaţional privat.

Dreptul internațional privat1, ca disciplină de studiu, prezintă o particularitate

Elementul de extraneitate nu este un element nou al raportului juridic (al patrulea

Ca exemple de element de extraneitate, menționăm:

1.2. Conflictul de legi. Definiție și caracteristici

 o definiție științifică: conflictul de legi este instituția care apare în cazul în

 o definiție metaforică: conflictul de legi este acea problemă care se pune în

De exemplu, avem un contract de vânzare-cumparare încheiat între o parte română-

Așadar, izvorul conflictului de legi este reprezentat de elementul de extraneitate.