Drept Procesual Penal II Unitatea I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPT PROCESUAL PENAL II

CURS ID/FR
DRAGU CREŢU
CONSTANTIN TANASE
MONICA POCORA
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2014
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CREŢU, DRAGU
Drept procesual penal II Curs ID/FR/ Dragu Creţu, Constantin Tănase,
Monica Pocora. - Ed. a 2-a. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2014
ISBN 978-606-533-330-7
I. Tănase, Constantin
II. Monica Pocora
343(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Drept procesual penal – I 2

CUPRINS
1. URMĂRIRE PENALĂ
1.1. Dispoziţii generale............................................................................................................11
1.2. Competenţa organelor de urmărire penală...................................................................18
1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.................22
1.4. Efectuarea urmăririi penale............................................................................................27
1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței......................................................................40
1.6. Reluarea urmăririi penale...............................................................................................44
1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală....................................47
Rezumat...................................................................................................................................57
Teste de autoevaluare.............................................................................................................57
Bibliografie minimală.............................................................................................................58
2. JUDECATA
2.1. Dispoziţii generale privind judecata...............................................................................61
2.2. Procedura de judecată în primă instanţă......................................................................72
2.3. Căile de atac ordinare......................................................................................................86
2.4. Căile extraordinare de atac...........................................................................................104
Rezumat.................................................................................................................................124
Teste de autoevaluare...........................................................................................................124
Lucrare de verificare............................................................................................................125
Bibliografie minimală...........................................................................................................125

3. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
3.1. Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale.......................128
3.2. Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârilor penale
definitive.................................................................................................................................139
Rezumat.................................................................................................................................148
Bibliografie minimală...........................................................................................................150
4. PROCEDURI SPECIALE
4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției...........................................................................152
4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice..............................................................154
4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori...................................................................156
4.4. Alte proceduri speciale..................................................................................................162
4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală...................................................168
Rezumat.................................................................................................................................180
Bibliografie minimală ..........................................................................................................181
Lucrare de verificare............................................................................................................182
Bibliografia de elaborarea a cursului..................................................................................183
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept procesual penal - partea specială se studiază în anul
III sem. al II-lea şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului
procesual penal.
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe
generale.
Competențele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 încadrarea disciplinei Drept procesual penal - partea specială în

cadrul sistemului ştiinţelor juridice;
 operarea cu noţiunile specifice părţii speciale a dreptului procesual
penal;
 explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale acestei discipline;
 asumarea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina drept
procesual penal - partea specială;
 interpretarea normele de drept procesual penal în raport cu situaţiile
concrete
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

o Urmărirea penală;
o Judecata;
o Executarea hotărârilor penale
o Proceduri speciale
În prima unitate de învăţare, intitulată Urmărirea penală, vei regăsi

operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea
capacitatea:
- să delimitezi principiile specifice urmăririi penale;
- să descrii problematica etapelor şi stadiilor urmăririi penale;
- să identifici procedura trimiterii în judecată;
- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică
urmăririi penale,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare,
Judecata, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei
dobândi capacitatea:
- să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii
procesual penale în materia etapei judecăţii;
Drept procesual penal – partea specială 6

- să descrii, în maximum două pagini, principiile acestei etape a
procesului penal;
- să delimitezi fazele şi stadiile specifice judecăţii,
care îţi vor permite să înţelegi că aplicarea dreptului operează cu metode
convergente situaţiei concrete. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a
cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care, după corectare, o vei
primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare, intitulată Executarea hotărârilor penal, vei regăsi
operaţionalizarea altor obiective specifice, vei fi în consecinţă capabil:
- să descrii conceptele de cale ordinară şi cale extraordinară de atac;
- să argumentezi în maxim două pagini necesitatea reglementării căilor de
atac;
- să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica căilor ordinare şi extraordinare de atac,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi alte teste.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare
Proceduri speciale, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe şi vei avea capacitatea:
- să explici conceptul de punere în executare a hotărârilor penale
definitive;
- să evidenţiezi modurile de executare a hotărârilor penale, în funcţie de
natura sancţiunii de drept penal;
- să enumeri argumentat procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură penală, dar şi în legile speciale,
care îţi vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării acestor
proceduri. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o
lucrare de evaluare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate
şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 citeşti modulul cu maximă atenţie.
 evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat.
 răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse.
 mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris.
 compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe.
 în caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de

modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi
informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activităţi aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% şi teme de control - 5%.
N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare.
1. URMĂRIRE PENALĂ

Dragu Creţu Urmărirea penală
1.1. Dispoziţii generale........................................................................................................11

1.2. Competenţa organelor de urmărire penală...............................................................18
1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.............22
1.4. Efectuarea urmăririi penale........................................................................................27
1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței..................................................................40
1.6. Reluarea urmăririi penale...........................................................................................44
1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală................................47
Rezumat................................................................................................................................57
Teste de autoevaluare..........................................................................................................57
Bibliografie minimală.........................................................................................................58
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să delimitezi principiile specifice urmăririi penale;
 să descrii problematica etapelor şi stadiilor urmăririi penale;
 să identifici procedura trimiterii în judecată;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică
urmăririi penale
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept procesual penal – II 10

1.1. Dispoziţii generale

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind reglementată în
cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art. 285-341.
Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor procesului penal
datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate pe parcursul desfăşurării ei.
Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru cunoaşterea
împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării făptuitorului, strângerea probelor,
stabilirea răspunderii în vederea trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat realizarea reprimării
prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi atribuţii specifice acestei faze
procesuale.
Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale şi procedurale

efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către autorităţile judiciare,
părţile, subiecții procesuali principali și alți subiecți procesuali din proces, îndeplinind
un obiect limitat în realizarea scopului procesului penal 1.
Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a fenomenului

infracţional prin mijloace de drept penal.
În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are drept unic scop
strângerea de probe care sunt necesare procurorului competent, pentru a dispune
trimiterea în judecată sau a soluţiei de netrimitere în judecată.
Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de investigare a faptei şi
etapa de investigare a persoanei.
Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor judiciare competente
(poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin inculparea unei persoane
determinate, care se va realiza printr-un act formal.
În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea penală împotriva ei
purta denumirea de suspect.
Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi penale urmată de
decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în
mişcare a acţiunii penale, atunci când, din cercetările efectuate, rezultă motive
verosimile de a crede că această persoană a săvârşit fapta investigată.
Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la urmărire, date în
competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire, cu sau fără aplicarea unei
sancţiuni, în cazuri în care gravitatea infracţiunii este redusă, măsura este
proporţională cu gravitatea învinuirii, iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă
pentru a pune capăt tulburării provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea
inculpatului.
1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.

Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor sancţiuni, va fi

supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta principiul potrivit căruia
judecătorul este garantul libertăţilor fundamentale.
Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se începe urmărirea
penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei
rechizitorului, denumită procedura de cameră preliminară, astfel încât, dacă nu sunt
suficiente probe, instanţa judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu
poate conduce la o condamnare.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin
administrarea de probe.
1.1.1. Obiectul urmăririi penale

Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului penal român,
potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a Codului de procedură penală.
În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936, urmărirea penală
constituia o activitate exercitată de către procuror sau partea vătămată prin care se
punea în mişcare acţiunea penală în faţa instanţei de judecată.
Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub denumirea de
„Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.
Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de strângere a probelor
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată de către procuror prin trimiterea
în judecată a învinuitului sau sesizarea judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării
instrucţiei prealabile.
Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă, activitate ce
consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de trimitere în judecată sau
de scoaterea de sub urmărire.
În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956, cabinetele de
instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală desfăşurându-se sub forma
cercetării penale şi anchetei penale.
Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta miliţie) iar ancheta
penală era instrumentată de procurori.
Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi conţinut 2, din care
rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în
care se strâng şi se verifică probele cu privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă
făptuitorul stabilindu-se răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată.
Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de procedură
penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune şi la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea
în judecată.
2 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, p.23.

Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei persoane se

înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către organele de cercetare
penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune trimiterea în judecată sau eventual
clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere orice infracţiune
indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă, infracţiune consumată,
infracţiune continuă, etc.).
Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are în vedere aflarea

datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât ca
persoane fizice, cât şi ca identitate3.
Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul administrat a lămurit
cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând temeiuri pentru tragerea la
răspundere penală a făptuitorului.
Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi penale 4 şi prezintă
importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a cauzei.
Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări
a acesteia.
Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală îşi
concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi acte procesuale şi acte
procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele
procesuale5.
Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare a acţiunii
penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în judecată) iar actele
procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în general de organele de
cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea percheziţiilor,
instrumentarea rechizitorului).
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile pe cale le
supraveghează (art.324 alin.(2) C.proc.pen.) şi să delege, prin ordonanță, organelor de
cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală în cazurile în care efectuiază
urmărirea penală potrivit legii (art. 324 alin.(3) Cod procedură penală).
1.1.2. Limitele urmăririi penale

În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele fixate între
momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării activităţii de urmărire
penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate fi trimitere în judecată, clasarea
sau renunțarea la urmărirea penală.
Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv, existând posibilitatea
plângerii la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 340 și 341 Cod de
procedură penală.
3 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.25.
4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.10; I.Neagu Tratat de
procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
5 Idem

Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa funcţională şi materială a
organelor de cercetare penală.
Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa unor sancţiuni
procedurale penale.
1.1.3. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală se desfăşoară
pe baza unor trăsături specifice fazei respective.
Dintre acestea, în doctrină6 se apreciază că pot fi considerate specifice fazei de
urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală; lipsa
de publicitate a urmăririi penale; caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi
caracterul preponderent al formei scrise.
§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală
Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din Constituţie, judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii, în faza de urmărire penală, procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministerului justiţiei 7.
Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63 alin.(1) din
Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de supraveghere a
activităţii de cercetare penală efectuată de organele de poliţie judiciară şi de alte
organe de cercetare penală.
Astfel, potrivit art.303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea dispoziţii cu
privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală,
precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea
infracţiunilor8.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de
cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să
comunice procurorului măsurile dispuse.
§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale
Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul secret al urmăririi
penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din cauza penală nu aveau cunoştinţă
despre anumite activităţi efectuate de organele de cercetare penală 9, ci în sensul că
actele aflate în cauza respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi
oficiali, cauza nefiind publică.
Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la 1968, au
diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a o transforma într-o
fază cu caracter public10.
6 I. Neagu, op.cit.p.401
7 Art.132 (1) din Constituţia României.
8 Art.219 (2) Cod de procedură penală.
9 Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date.

Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat regula potrivit căreia
procedura din cursul urmăririi penale este ne publică.
Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate ar îngreuna
aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a probatoriilor.
Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură penală, dă
posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o perioadă determinată de
timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se aduce atingere bunei desfăşurări a
urmăririi penale.
§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale
În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în faza urmăririi

penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar, şi anume procurorul
întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de învinuire, apărare şi de soluţionare a
cauzei penale11.
Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi penale, ca de
exemplu în cazul confruntării; 12 în cazul arestării inculpatului de către instanţa de
judecată, după ascultarea sa etc.
Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în rezolvarea cauzelor.

§4. Caracterul preponderent al formei scrise
Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se realizează în
forma scrisă.
Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine preponderentă, căpătând
eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub forma
scrisă13 iar pe de altă parte pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în
scris prin cerere şi memorii scrise.
Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii posibilităţii
limbajului oral între participanţii în cauza penală.
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, principiile fazei de urmărire penală
10 Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”.
11 Gr. Theodoru, op.cit.p.51
12 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999.
13 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.

1.1.4 Organele de urmărire penală

Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile înscrise în art. 30 și
55-59, organele de urmărire penală care realizează activităţile ce au loc în această fază
procesuală.
Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., organele de urmărire penală sunt: procurorul;
organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală
speciale.
În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare 14 funcţionează lucrători
specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne
anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori
avizul procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
procurorului general15.
Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin. (5) C.pr.pen.:
ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de
urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie16.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul structurilor Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism 17.
Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări
a acesteia18, adunând probele atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului.
Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste chiar dacă
învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să explice
învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.
Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului sau inculpatului,
înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a fi asistat de un apărător
când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede
în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o
14 Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în M.Of. nr.869 din 23 septembrie
2004.
15 Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006.
16 Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea nr.54/2004.
17 Art.27 din Legea nr.508/2004.
18 Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală.

limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei

împotriva sa”.
Într-o speţă19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că informaţiile
conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii
esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii imputate, acestea fiind de
nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul procesului, scurgându-se o lungă
perioadă de timp între momentul inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu
rapiditatea derulării fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere
reclamantului (inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi
organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut.
Într-o altă cauză 20 referitoare la „recalificarea juridică a faptei imputate celui acuzat”,
constând în schimbarea încadrării juridice din „deturnare de fonduri” (la prima
instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de apel), reclamantul a invocat faptul că această
recalificare juridică l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat
din timp cu privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în
judecată.
În practica judiciară21, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306 C.pr.pen, alături de

alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmării penale şi
sesizarea instanţei, determină refacerea urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind
incidente prevederile art.334 Cod procedură penală.
În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune asupra actelor
sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează propuneri prin referat (art. 286
alin. 4).
Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de art.286 alin.(2)
C.proc.pen.
Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi atestă aducerea la
îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile procesuale 22.
Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea condițiilor legale de
întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de dispoziţie 23.
Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală consideră că
este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.
Propunerile se concretizează prin referate 24, alteori procese-verbale25.
19 A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în “Recueil 2000- IX”,
p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed.
I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219
20 A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în Recueil 2001- II”,
op.cit.p. 220
21 Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.8, ICCJ, Secţia
penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.
22 Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115.
23 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530.
24 Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu propuneri pentru luarea unor
măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod
procedură penală).
25 Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării (art.88 Cod procedură
penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214).

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie încuviinţată, autorizată
sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne
la procuror.26
26 Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală.

1.2. Competenţa organelor de urmărire penală

A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a verifica dacă un organ
are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea urmăririi în cauza respectivă.
Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, în Titlul III,
capitolul II al părţii generale a Codului de procedură penală, este reglementată
competenţa materială, competenţa teritorială şi competenţa funcţională.
Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în procedeele probatorii
prin care se obţin mijloacele de probă27.
În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele de cercetare ale
poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
1.2.1. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de Legea nr. 364/2004,
potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor
specializate ale Ministerului Afacerilor Interne.
Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi
agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a începerii
urmăririi penale şi de cercetare penală.
Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare.
Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207 Cod procedură
penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea
penală, pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa
altor organe de cercetare penală.
Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o
competenţă materială generală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul infracţiunilor
pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi în
cazurile în care cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele de
cercetare penală speciale.
Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii care nu fac
parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a încunoştinţa de îndată
procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare cu privire la cele constatate
şi de a le înainta, actele încheiate28.
Organele Serviciului Român de Informaţii 29, nu pot efectua acte de cercetare penală,
dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de
cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională.
În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 C.proc.pen., dispoziţiile prevăzute în
art.30-36 C.proc.pen., se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
27 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528
28 Art.3 din Legea nr.364/2004.
29 Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi
completările ulterioare.

1.2.2. Competenţa organelor de cercetare speciale

Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite sau având în
vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează de către organele de
cercetare speciale.
Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire penală numai în

condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării structurii din care fac parte,în
cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de
corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant
al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a
navigației ori a personalului.
Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare obligatorie şi

exclusivă30 cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se referă art.54 alin.(2) Cod
procedură penală.
1.2.3. Competenţa procurorului în faza urmăririi

Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea penală poate fi
efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând dispoziţii care să-i interzică
acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei asemenea activităţi.
Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie pentru procuror.
Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a procurorului sunt
stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a calității persoanei.
Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține
Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art. 289-294 din Codul
penal;
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea
unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală
aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuiază, în mod
obligatoriu, de procurorul militar.
Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării
urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziţia
conducătorului parchetului ierarhic superior când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei,
duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre
procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii
instanţei;
30 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori
altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.
În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad, procurorii pot infirma
actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt
contrare legii.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu caracter intern 31.
Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca efectuarea urmăririi
penale să fie făcută în mod obligatoriu de către procuror şi în alte cauze.
În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii dacă
sunt date în scris şi în conformitate cu legea.
Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi penale şi nici
concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti.
Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi contestate la
Consiliul Superior al Magistraturii.
1.2.4. Condiţii pentru realizarea urmăririi penale de către procuror

Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în aceleaşi condiţii
ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de organele de cercetare penală 32.
Unele din actele procurorului care efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul
anumitor organe superioare33 ( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328
alin. (1) Cod de procedură penală).
Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul principiului
controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau infirmarea acestuia 34.
Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie contrasemnate de procurorii care îi
coordonează.
1.2.5. Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, se aplică
după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor săvârşite în ţară (art.41
C.proc.pen.), sau cele privitoare la infracţiunile săvârşite în străinătate (art.42
C.proc.pen.).
Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 281 alin.
(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de urmărire penală fiind obligat să-şi
31 Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

32 N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.21
33 Idem

verifice competenţa după ce a fost sesizat.

Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze
cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în
vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va declina competenţa
în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile art. 59 C.proc.pen., permit o extindere limitată a competenţei organelor de
cercetare penală, în cazurile în care actele de cercetare nu suferă amânare.
Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării trebuie
realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un organ ierarhic
inferior35.
1.2.6. Actele încheiate de unele organe de constatare

Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62, categoriile de organe
de constatare ce pot încheia acte de constatare în cazul săvârşirii de infracţiuni.
Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele inspecţiilor de stat,

ale altor organe de stat, precum şi ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale
altor persoane juridice de drept public pentru infracţiunile care constituie încălcări
ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele
de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice
sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură
cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine
publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării
atribuțiilor prevăzute de lege.
De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi calităţii

produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din regimul vamal, fiscal,
etc.
O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere ale administraţiei
publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept public pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; de
exemplu: actele de constatare întocmite de organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale în materia Codului aerian (Legea nr.29/1997).
Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a cadrul
Jandarmeriei Române36.
Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii
și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor
flagrante, au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde
pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate
împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de
urmărire penală.
Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane:

36 Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în M.Of. nr.1175 din 13
decembrie 2004.

- comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul

cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau a
aeroporturilor;
- agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;
Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale, de a verifica
lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe făptuitor şi a-l preda de îndată
procurorului.
Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat că
prevederile art.215 alin.(1) C.proc.pen., sunt constituţionale şi nu contravin
dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia României, care consacră dreptul părţilor la
un proces echitabil, chiar dacă sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire
penală37.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază cadrul legal al competenţei procurorului în faza de
urmărire penală (maximum o pagină).
1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire penală reprezintă
principala sarcină a acestuia 38 având în vedere că marea majoritate a infracţiunilor sunt
instrumentate de către organele de cercetare penală.
Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului general al
procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor constituţionale şi a ordinii de
drept, a drepturilor şi libertăţilor omului.
Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt înscrise în
art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative, precum Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare.
1.3.1. Obiectul supravegherii urmăririi penale

Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza urmăririi penale este
dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 C.proc.pen., dar şi de alte reglementări cuprinse
în alte acte normative.
37 Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în M.Of. nr.597 din 11 iulie 2006.
38 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.202; N.Volonciu,
Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti, p.29.

Potrivit art.299 alin.(1) C.proc.pen., în exercitarea supravegherii respectării legii în

activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie
descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie
urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.
În literatura de specialitate 39, s-a arătat că procurorul, ca organ de supraveghere, are
îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie efectuată cu celeritate 40, în mod
complet şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a
cauzei sale....”.
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest moment este „data la care o
persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente potrivit dispoziţiilor
legii naţionale sau o „dată anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data
arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante.
Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în sensul art.6
alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care emană de la autoritatea
competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală 41.
O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se apreciază termenul
rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că acestea sunt: complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului (inculpatului) şi comportamentul autorităţilor 42.
Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio persoană să nu
fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legea penală.
Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie
efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate
potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni43.
Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire penală diferă faţă de
supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a
sancţiunilor aplicate.
Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi, cu
drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărire penală efectuate de
organele aflate sub supravegherea sa: supravegherea este permanentă şi completă, în
sensul că se exercită din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei,
cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei 44.
Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic, necondradictoriu şi în
formă scrisă45.
39 Gr. Theodoru, opt.cit.p. 547

40 I.Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p.105
41 A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în “Recueil....” 1998 – III-
citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, p.cit.,p163.
42 A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539.
43 Gr. Theodoru, op.cit.p.549.
44 Idem
45 Idem

1.3.2. Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale

În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent să exercite
supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală, procurorul de la parchetul
corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza respectivă.
Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie nu va putea
supraveghea cercetarea penală efectuată de organul de poliţie competent, dacă
infracţiunea este de competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului.
În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele de
competenţa instanţelor militare.
Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa secţiilor maritime

şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de procurorii de la secţiile
maritime şi fluviale ale parchetelor corespunzătoare instanţei care judecă în primă
instanţă cauza.
Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în care urmărirea
penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în literatura de specialitate
au fost exprimate puncte de vedere diferite.
Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, nu ar
exista o activitate de supraveghere a actelor de cercetare 46.
Potrivit unei alte opinii47, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către
procurori, supravegherea se exercită de către primul- procuror al parchetului din care
face parte, de către adjunctul acestuia sau de procurorul şef de secţie în baza
regulamentului de ordine interioară.
Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul procuror,
supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior.
Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea penală este efectuată
în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât din verificarea rechizitoriului
sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim- procurorul parchetului sau după caz de
procurorul ierarhic superior.
1.3.3. Exercitarea supravegherii

Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să dispună după
necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit
organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune de procurorul de
la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a
organului de cercetare penală care preia cauza după încunoştinţarea procurorului care
exercită supravegherea acesteia.
În literatura de specialitate 48 s-a susţinut că o asemenea măsură se impune pentru a
asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau operativitate.
46 I.Neagu, opt.cit.p.47
47 Gr.Theodoru, op.cit.p. 550

O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de abţinere sau
recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu întârziere.
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune că, atât organul
de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se trece, să se afle sub
supravegherea aceluiaşi procuror.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta poate dispune ca
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele de poliţie judiciară.
1.3.4. Modalităţi de exercitare a supravegherii

Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3) din Constituţia
României potrivit cărora, parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare, art. 300 alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o
formulare mai cuprinzătoare, arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare
specială.
Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a activităţii de
cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în curs de soluţionare.
Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe
procuror despre infracţiunile de care au luat la cunoştinţă.
După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de cercetare penală
având la îndemână următoarele mijloace:
- poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-l efectueze
personal;
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală asigură
respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da eficienţă mai mare
actului efectuat49.
- verificarea lucrărilor de cercetare penală.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la verificarea
lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea consultării, a dovezilor de la
dosarul de cercetare penală, acesta fiind obligat să le trimită, cu toate actele,
materialele şi datele referitoare la faptele care formează obiectul cercetării.
Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de către organul
de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei confirmări,
atunci când legea prevede aceasta 50 (de ex., în cazul în care organul de cercetare
penală propune procurorului punerea în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se
pronunţa, procurorul trebuie să verifice actele care au stat la baza propunerii).
48 N. Volonciu, op.cit.p.30
50 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27

Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de exemplu,

percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia prealabilă a judecătorului
care poate fi solicitată de procuror).
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organelor de cercetare
penală, însă valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului (de exemplu,
exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)
În literatura juridică51 se susţine că aprobările date de procuror, în conformitate cu art.
303 alin.(1) C.proc.pen., încuviinţarea, autorizarea, confirmarea anumitor acte de
cercetare penală, reprezintă mijloace de exercitare a supravegherii.
Potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.
În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare

penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organelor de
cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice
procurorului măsurile dispuse.
Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire

penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă.
După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul de
cercetare penală sau îl poate reface personal.
Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în care se constată că
au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acestora conforma art.197 Cod procedură penală.
Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, soluţiile
adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior,
când sunt apreciate ca fiind nelegale52.
În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca procurorul să conteste
măsura de infirmare la instanţa de judecată.
Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind declarate
neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile art.132 din Constituţia
României.
1.4. Efectuarea urmăririi penale

1.4.1. Sesizarea organelor de urmărire penală
Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei fapte penale şi
informarea organului de urmărire penală.
Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se poate face în
lipsa unei sesizări legale.
51 I.Neagu,op.cit.p.50; N. Volonciu, op.cit.p.29; Gr.Theodoru, op.cit.p.552

52 Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64, precizăm că acesta a mai
fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin
Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie 2006.

Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea penală 53.
Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de declanşare a
activităţii procesuale54.
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura juridică se înţelege

mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei
infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea
urmăririi penale referitoare la acea infracţiune 55.
Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în literatura de
specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de clasificare 56.
Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi externă şi internă.
Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în doctrină ca moduri
obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri speciale de sesizare, întâlnite în
situaţia în care anumite persoane au obligaţia să informeze despre săvârşirea unei
infracţiuni, aceste moduri fiind denumite şi referinţe obligatorii 57 .
Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară 58.
Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea despre săvârşirea
unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa organului de urmărire penală.
Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior prin faţa unui alt
organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un organ de urmărire penală îşi
declină competenţa altui organ).
În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod, deoarece organele de
urmărire penală nu pot începe urmărirea penală.
Sub acest aspect, art.288 alin.(2) C.proc.pen., prevede că, atunci când punerea în
mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu
autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa
acestora59.
§ 1. Plângerea
53 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36.
54 E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70.
55 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
56 A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N. Volonciu. Tratat de
procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55; Gr. Theodoru, Drept procesual penal.
Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83.
57 V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în R.R.D.
nr.3/1969, p.26
58 I.Neagu, op.cit.p.51.
59 Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul
următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1, art.196, art.197 alin.1, art.210, art.209 3, art.213,
art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu
dispoziţii penale ( de ex. Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În
practica judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind societăţile
comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a acţionarilor societăţii. Un alt punct de
vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost
exprimat în literatura de specialitate, susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii
penale. Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990 republicată şi a
Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.282 1 din legea nr.31/1990, text introdus prin Legea
nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al
Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222.

Potrivit art.289 alin.(1) C.proc.pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o

persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin
infracţiune.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi confundată cu
plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi timp o condiţie de
pedepsibilitate şi procedibilitate60.
În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu,
plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de sesizare.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare trebuie să cuprindă:
numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori,
pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în
registrși ul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei 61.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special iar
procura rămâne ataşată plângerii.
În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie în care trebuie
să fie semnată de petiţionar.
Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seama de
ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare din oficiu.
Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea într-un proces-
verbal de organul care o primeşte.
În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a reglementat

următoarele categorii:
a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune: pentru persoana
cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de către părinţi, tutore,
curator;
b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special;
c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai persoanei
vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru părinţi;
d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
(minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie).
Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
§ 2. Denunţul
În conformitate cu art. 290 C.proc.pen., denunţul este încunoştinţarea făcută de către
o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
60 I. Neagu, op.cit.p.419
61 Idem

Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de către o altă
persoană decât persoana vătămată prin infracţiune.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor
prin atragerea acestora în sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile
de a căror săvârşire au luat la cunoştinţă şi despre cei care le-au comis 62. Potrivit art.
410 şi art. 267 Cod penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod
expres aceasta.
De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infracțiuni contra
securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409
constituie infracțiune.
În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de însuşi cel care a
săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei.
De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de urmărire să fi fost sesizat pentru
acea infracţiune.
Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii de control, care
a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze
de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară
urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.
Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea penală, potrivit
art. 267 Cod penal.
Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de conducere sau de
control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a
săvârşit una dintre infracţiunile, date prin lege, în competenţa acestei instituţii.
Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării revine persoanelor
cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din unitatea în care îşi desfăşoară
activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor de serviciu iau cunoştinţă de aceste
infracţiuni.
Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni în
afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire penală prin formularea unui
denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură penală.
Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) C.proc.pen., prevede că denunţul trebuie să
conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
§3. Sesizarea din oficiu
Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei infracţiuni în mod direct
şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o sesizare din oficiu.
Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei
infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de informare în masă, denunţuri

anonime, zvonul public, cercetarea altor fapte, din activitatea serviciilor de informaţii,
etc.
§4. Plângerea prealabilă
Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat cunoştinţă de
săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare, dacă este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o
infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de
care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca urmare, nu începe şi nici continua
urmărirea penală63.
Potrivit art. 295 alin.(1) C.pr.pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de
către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Plângerea
prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. Termenul de
introducere a acesteia este de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre
săvârșirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de
3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei. În
cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate minor sau
incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă greșit îndreptată la
organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă,
organului judiciar competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică dacă aceasta
îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În
cazul în care organul de cercetare penală costată tardivitatea plângerii prealabile
înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este
necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată
și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire
penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și
propunerea de clasare.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate
săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii
flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și, dacă aceasta
declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de
cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.
1.4.2. Desfăşurarea urmăririi penale

§1. Începerea urmăririi penale
Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi.64

64 I. Gorgăneanu, op.cit.p.37

Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare etapă este compusă
din stadii procesuale65, prima dintre acestea fiind începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă importanţă pentru că
determină limita în timp a declanşării procesului penal şi poziţia procesuală a
participanţilor fixându-le drepturile şi obligaţiile66.
Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 288
dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1).
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a), c) și g), data şi
ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru
special, stabilindu-se astfel momentul începerii urmării penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1), organul de urmărire
penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de clasare.
În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată restituie actele 67
organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin ordonanță motivată.
Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea urmăririi penale
nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de preşedintele completului de
judecată, ci prin încheierea instanţei de judecată.
Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a activităţilor care
formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului penal 68.
Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după
caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală.
În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, potrivit
art.4797 Cod de procedură penală, organul judiciar comunică organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică,
începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată a persoanei juridice.
Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod despre acuzaţiile
ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să curgă termenul privitor la
durata rezonabilă a procesului penal69 .
§2. Suspectul
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor nefiind necesară
cunoaşterea făptuitorului.
Când acesta devine cunoscut 70 apare posibilitatea începerii urmăririi penale „in
personam,” adică împotriva făptuitorului.
66 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993 p.64.
67 Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă.
68 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.,p.40.
69 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228; C.E.D.O., cauza
Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, op.cit.p.12
70 Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V. Dongoroz, op.cit.p.256.

Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la răspundere penală având
o persoană certă.
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte suspect până la
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are obligaţia de a-i aduce
la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 C.pr.pen. (drepturile inculpatului),
încheindu-se în ac.st sens un proces-verbal.
Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în
procesul-verbal de ascultare.
Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire aceste garanţii ale
dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod procedură penală, dar şi a
art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 71
şi atrage incidenţa prevederilor art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală.
§3. Renunțarea la urmarirea penală
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în
raport cu conținutul faptei, cu modulși mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu
împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există interes public în urmărirea acesteia.
Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere
și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii
infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii.
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului ca acesta să
îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu
partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o prestperioadă
cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una
sau mai multe obligații din cele enumerate, stabilește prin ordonanță termenul până la
care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni
pentru obligațiile asumate prin acord de mediere cu partea civilă și care curge de la
comunicarea ordonanței.
Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286
alin. (2) C.pr.pen. și dispozițiile privind măsurile dispuse, dintre cele prevăzute la alin.
71 C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan, op.cit.p.505; C.E.D.O., cauza
Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu, A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit.p.8.

(3) al art. 318. Ordonanța se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea,
suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi
penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de
împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1).
Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este aceea a
existenței unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă, adică rațională sau
acceptabilă, că o persoană a săvârșit o infracțiune. A doua condiție are în vedere
inexistența vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către organul de
urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se eliberează inculpatului o
copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura. Dacă apreciază a fi necesar, procurorul
îl audiază personal pe inculpat și îi eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă
inculpatul lipsește nejustificat, se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală
continuă urmărirea fără a-l audia.
Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa trebuie să se refere la
toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute.
§5. Arestarea preventivă a inculpatului
Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 223 alin.(1) C.proc.pen.,propune motivat luarea măsurii arestării
preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.
Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află
locul de reținere, locul săvârșirii infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de soluționare a
propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc.
În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de
arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Ziua și ora se
comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața
judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința
avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru
studiu.
Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se
aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului, acestuia din urmă
acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului,
în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din
cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă
sau nu poate fi adus în fața judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența

juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care
este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă
formulată de procuror.
Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi
aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio
declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute

de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului,
prin încheiere motivată. Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel
mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După
luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o
înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea

preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți respinge, prin încheiere
motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului
reținut. Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și
libertăți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202
alin. (4) lit. b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la
domiciliu).
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus asupra
măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de
ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la
judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic
superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi îndeplinite
pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor categorii de persoane
precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii, magistraţii- asistenţi, membrii
Guvernului României.
Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor.
Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi sau arestaţi
numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii 72.
Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în condiţiile art. 234
Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit art. 242 din acelaşi Cod.
§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză
După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare a acţiunii
penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale vor fi continuate, cu
excepţia situaţiei în care intervine o cauză de suspendare a urmăririi penale.
72 Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în prezenţa unui

apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă învinuirea şi drepturile pe care
le are, conform metodologiei prezentate anterior.
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit normelor de drept
internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat.
În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional
aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare recomandată.
La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în străinătate, se va ţine
seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se
află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia să fie
primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.
În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa inculpatului, poate
formula cereri şi depune memorii.
Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se
confidenţialitatea convorbirilor.
Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile pentru care s-a
luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea de libertate se impune în
continuare, procurorul care supraveghează urmărirea penală, poate face propunere de
prelungire a duratei arestării preventive cu încă 30 de zile.
§7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată fapte noi în
sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care pot duce la schimbarea
încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus
în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la
săvârşirea faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării
juridice.
Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea
încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă,
propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării
juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a
dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe
persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la cunoștință calitatea
de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați, încadrarea juridică, drepturile
procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire la alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât acţiunea penală fiind pusă în
mişcare, nu ridică alte probleme.

În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în sarcina inculpatului,

iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va proceda la punerea în mişcare a
acţiunii penale şi extinderea cercetărilor.
Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea
penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă noua încadrare juridică atrage
competenţa altui organ, cauza va fi trimisă acelui organ 73.
„Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi
sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă constatarea că un alt text
de lege prevede şi sancţionează fapta care formează obiectul cercetărilor 74.
1.4.3. Suspendarea urmăririi penale

Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca suspectul sau inculpatul
să participe efectiv la administrarea probatoriilor, astfel încât să-şi organizeze o
apărare eficientă.
Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată urmare a unor fapte
obiective, neimputabile acestuia, activitatea de urmărire penală trebuie întreruptă.
Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală, rezultă că
principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit sau inculpat să ia parte
la urmărire este starea de boală gravă 75.
Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o expertiză medico-
legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe medicale sau a unui certificat
medical.
Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment
legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.
Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă şi la momentul
săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea sa, se va dispune clasarea în
baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură penală (existenţa unei cauze de
neimputabilitate).
Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, care trebuie să
cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele privitoare la persoana
suspectului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat
suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului 76.
Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie, suspectului sau
inculpatului şi persoanei vătămate77.
73 N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p.103.
74 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88.
75 În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală gravă în care se află
inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi penale prevăzut de art.239 Cod de procedură
penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de art.71 1 din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se
referă la întreruperea audierii învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-
ar putea pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia
imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.
76 Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu măsurile de siguranţă
prevăzute în art.162 C.proc.pen., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau inculpatului într-o instituţie spitalicească sau
chiar tratament la domiciliu.

În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare penală continuă să
efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau
inculpatului.
Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă
cauza care a determinat suspendarea urmării penale.
La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă
este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.
§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe parcursul sau la terminarea
urmăririi penale
Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se finalizează cu trimiterea

inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la răspundere penală, însă există şi
posibilitatea constatării unor impedimente de natură a împiedica exercitarea acţiunii
penale.
Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune sau că a fost
comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină amnistia, retragerea
plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în care se dispune clasarea.
Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale cât şi la terminarea
acesteia.
Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată de necesitatea

administrării de probe care să formeze convingerea organelor de urmărire penală că
se impune o asemenea rezolvare a cauzei.
Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.
1.4.4. Clasarea
Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea acesteia atunci
când se constată că a intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.16 alin. (1)
C.proc.pen.
Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte
fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu privire la suspecții sau
inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de clasare.
Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în întregime a cauzei
penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură cu aceasta intervine un motiv
de împiedicare a exercitării acţiunii penale; sau deşi sunt mai multe fapte intervine
moartea unicului suspect sau inculpat)78.
Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi, ori
dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de împiedicare a exercitării
acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre susecți sau inculpaţi ori numai anumite
fapte.
Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce constituie temeiuri de
achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de clasare, instanţa trebuie să ia în
77 În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă
poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale suspendate în această situaţie, deschide din nou
posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.
78 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.83

considerare cazurile de achitare, excluzând pe cele de încetare a procesului penal,

prioritate având cazurile de achitare79.
Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de achitare sau mai
multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte ordinea prevăzută în art.16 alin.(1)
C.proc.pen., în sensul că va face aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în
ordinea din textul menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în
cauză.
Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra prevederilor
graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit pentru săvârşirea
unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată.
În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită prescripţia răspunderii

penale.
În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire prevăzute de lege,
pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă suspectul sau inculpatul cere
continuarea procesului penal.
Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul împreună cu propuneri de
clasare.
Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă.

Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se pronunţe
asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea.
Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de încetare a urmăririi
penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertăți revocarea măsurii arestării
preventive a inculpatului.
Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în art. 286 alin.
(2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum şi arătarea temeiurilor
de fapt şi de drept pentru care se dispune această măsură.
De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu privire la
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, 80 a cheltuielilor judiciare, stabilind
cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând încetarea lor, restituirea
continuării în cazurile prevăzute de lege.
Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se
comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau inculpatului şi, după caz,
altor persoane interesate.
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți
comunică prin adresă administraţia locului de detenţie, dispoziţia de a-l pune în
libertate pe învinuit sau inculpat.81
Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea, restituie dosarul
organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.
79 ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732
80 A se vedea, Decizia nr.XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M.Of.
nr.119 din 8 februarie 2006.
81 Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală (M.Of. nr.1088 din 23 noiembrie 2004)

Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de cercetare care

mai trebuie efectuate.
1.4.5. Terminarea urmăririi penale

Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează dosarul
procurorului însoțit de un referat.
Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum și date
suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la
ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află. Când urmărirea
penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă
aceste date cu privire la toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să
se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la urmărire.
În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la verificarea

lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora. Rezolvarea cauzelor în care
sunt arestați se face de urgență și cu precădere.
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost
efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat
urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite
cauza la alt organ de cercetare penală dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă
acesta (art. 302). Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai
cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă,
procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare
penală.
Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care trebuie să cuprindă,
pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce
trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate și
a mijloacelor de probă ce urmeză a fi administrate.

1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

1.5.1. Rezolvarea cauzelor
Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal
administrate, procurorul:
a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta
răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală, potrivit
dispozițiilor legale.
Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală.

De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este complet
epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc 82.
Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este procurorul, întrucât
acesta este titularul acţiunii penale.
Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile procurorului 83.
Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului de instrucţie,
acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o ordonanţă de trimitere în
judecată, care constituia astfel un act jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată.
Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră preliminară de
verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel încât, dacă nu sunt
suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin
administrarea de probe.
Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea legalităţii şi
temeiniciei actului de trimitere în judecată.
Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii exerciţiului acţiunii
penale.
În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire în cazul în care
aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public.
Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă, procurorul are
posibilitatea de a renunța la urmărirea penală.
Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, în
cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu închisoarea până la un anumit
cuantum.
În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act al unui juriu,
constituit ca o instanţă de trimitere în judecată.
82 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală, vol.II, p.62
83 Gr. Theodoru, op.cit., p.611

După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15 zile, să procedeze

la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora.
Verificarea lucrărilor de urmărire penală 84constă în: regularitatea sesizării sale,
competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet al urmăririi penale,
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea adevărului, strângerii probelor
necesare soluţionării cauzei şi legalităţii administrării probelor.
Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de recomandare,
nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar.
În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu precădere.
1.5.2. Procedura trimiterii în judecată

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un act procedural
scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în
judecată85.
Rechizitoriul86 se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a supravegheat personal
activitatea de urmărire penală a organului de cercetare penală, fie că a efectuat
personal urmărirea penală.
Potrivit art. 327 C.proc.pen., dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile
legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând
probele necesare şi legal administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în
judecată sesizând instanța competentă.
În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune prin acelaşi
rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o soluţie de netrimitere în
judecată.
1.5.3. Rechizitoriul
Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii rechizitoriului, sunt
prevăzut în art. 328 C.proc.pen..
Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia procurorului
(actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind
sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul de sesizare.
Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat

urmărirea penală.
Pe lângă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) C.proc.pen. rechizitoriul trebuie să
cuprindă, datele privitoare fapta reţinută în sarcina inculpatului, încadrarea juridică,
probele și mijloacele de probă pe care se întemeiază inculparea, măsura preventivă
luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
84 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit., p.64

85 Gr. Theodoru, op.cit., p.612
86 Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme procesuale străine. Cuvântul
îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta, întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din
1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv, prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât
după efectuarea instrucţiei şi rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia
în cauza respectivă (Tr. Pop op.cit. vol.IV, p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, Ed.Paideia, 1999, p.101).

De asemenea, în rechizitoriu trebuie să se arate numele şi prenumele persoanelor care

trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi
citate.
În cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu privire la mai multe fapte şi faţă de
mai multe persoane, se va întocmi un singur rechizitoriu.
Rechizitoriul este format din trei părţi:
În prima parte, numită şi partea introductivă se consemnează denumirea parchetului de
la care provine rechizitoriul, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
procurorului care-l emite, date privitoare la persoana inculpatului şi infracţiunile la
care se referă.
Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, situaţia de fapt

reţinută, probele pe care se întemeiază încadrarea juridică dată faptei.
Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde dispoziţia de trimitere în
judecată, numele, prenumele inculpatului sau inculpaţilor, fapta sau faptele pentru care
s-a luat această măsură.
Instanţa supremă a statuat că sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni este

legală numai atunci când în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este
menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică, nefiind suficientă descrierea acesteia făcută
în cuprinsul rechizitoriului87.
Până la pronunţarea acestei soluţii, practica instanţelor era constantă, în sensul că dacă
fapta era descrisă în partea expozitivă, fără a fi menţionată în dispozitiv, instanţa era
legal investită cu judecarea ei, întrucât potrivit art.371 C.proc.pen., obiectul judecăţii îl
constituie fapta şi persoana arătată în actul de sesizare 88.
Soluţia pronunţată de instanţa supremă comportă discuţii, în raport cu practica
anterioară a instanţelor şi cu părerea majoritară a teoreticienilor.
§1. Actul de sesizare a instanţei
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim- procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul
ierarhic superior.
Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar
când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul
general al acestui parchet.
Verificarea89 se efectuiază sub aspectul legalității și temeiniciei.
87 C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-37.
88 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.210/1977 în C.D. 1977, p.340; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia
nr.511/1979, în C.D. 1979, p.498; C. Turianu, Limitele sesizării prin rechizitoriu instanţei de judecată, în Dreptul
nr.6/2002, p.160-163.
89 În cazul rechizitoriilor întocmite de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se aplică reglementările cuprinse în art.22 2 din O.U.G. nr.43/2002,
respectiv în art.20 din Legea nr.504/2004.

Legea nu stabileşte un termen pentru verificarea rechizitoriului însă în cazurile cu

arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării
preventive.
În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie
procurorul care a efectuat verificarea confirmă rechizitoriul şi îl înaintează instanţei
competente.
Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie,
rechizitoriul este infirmat.
Verificarea rechizitoriului de către conducătorul parchetului sau de către procurorul
ierarhic superior, după caz, constituie o modalitate obligatorie de exercitare a
controlului ierarhic.
Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate,
pentru a fi comunicate inculpaților, se înaintează instanţei competente.
A fost înlăturat termenul de 24 ore privitor la înaintarea dosarului şi a tuturor actelor
necesare instanţei de judecată.
§2. Sesizarea instanţei de judecată
Înaintarea dosarului se face printr-o adresă semnată de conducătorul parchetului care
nu produce efecte juridice, nu constituie actul de aprobare al rechizitoriului sau un
mod de sesizare a instanţei ci reprezintă doar un mijloc administrativ de trimitere a
dosarului instanţei competente.90
Într-o altă opinie91, adresa de înaintarea dosarului nu produce efecte, ci constituie doar
mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei fiind
efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată.
În practica judiciară,92 s-au evidenţiat două orientări cu privire la înaintarea
rechizitoriului instanţei competente, prin adresă, sub semnătura prim-procurorului,
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorului ierarhic
superior care semnifică formal exercitarea şi respectarea controlului instituit de art.
328 alin.(1) C.proc.pen..
Într-o primă opinie, instanţele au considerat că verificarea rechizitoriului sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei, conform art. 328 alin.(1) C.proc.pen., trebuie materializată
printr-o menţiune expresă, ceea ce semnifică faptul că semnarea adresei de înaintare a
dosarului de către procurorul ierarhic superior nu este echivalentă cu îndeplinirea
obligaţiei instituite de textul citat.
Într-o altă opinie contrară, instanţele au stabilit că verificarea legalităţii şi temeiniciei

rechizitoriului s-a efectuat dacă acesta nu a fost infirmat fiind suficientă, pentru
realizarea condiţiilor instituite de art. 328 alin.(1) C.proc.pen., semnătura procurorului
ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului.
Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile
Unite, prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008, a statuat, că dispoziţiile art.264 alin.(3)
C.proc.pen. de la 1969 (anterior), se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să
conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.
90 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, op.cit. p.69

91 Gr. Theodoru, op.cit. p.616.
92 I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.9 din 18 februarie 2008, nepublicată.

§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt organ de urmărire penală

Urmărirea penală nu poate fi considerată terminată dacă aceasta nu este completă sau
dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului.
În această situaţie, procurorul poate dispune, restituirea cauzei pentru completarea
cercetărilor sau refacerea cercetărilor ori trimiterea cauzei la alt organ pentru
completarea sau refacerea cercetărilor, potrivit art. 323 C.proc.pen..
Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea aceluiaşi organ ori
trimite către alt organ întreaga cauză, pentru completarea sau refacerea cercetărilor.
Procurorul poate reţine cauza pentru a proceda personal la completarea probaţiunii sau
refacerea actelor de urmărire penală.
Restituirea ori trimiterea cauzei pentru refacerea sau completarea cercetărilor se
dispune de către procuror prin ordonanţă, când prin referatul întocmit de organul de
cercetare penală s-a propus trimiterea în judecată.
Ordonanţa cuprinde pe lângă menţiunile arătate în art.286 alin. (2) C.proc.pen. şi
indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi
folosite.
§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asigurătorii

Potrivit dispozițiilor art. 330 C.pr.pen., când procurorul dispune trimiterea în judecată
a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare, menținere,
revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii.
Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranță cu
caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.
Asupra acestor propuneri se pronunță, prin încheiere, judecătorul de cameră
preliminară.
Sarcina de lucru 3
Delimitează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală.
1.6. Reluarea urmăririi penale

1.6.1. Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale
Faza urmăririi penale se finalizează prin dispoziţia procurorului, act procedural scris,
de trimitere în judecată a inculpatului.

Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ori la sfârşitul acesteia, procurorul poate

dispune suspendarea urmăririi penale, renunțarea la urmărirea penală sau clasarea
cauzei.
În urma pronunțării unei asemenea soluții, urmărirea penală poate fi reluată.
Cazurile în care urmărirea penală poate fi reluată sunt:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschiderea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale constituie o activitate eventuală, cu caracter de excepţie,
prin care, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, se realizează reactivarea cursului
urmăririi penale.93
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit
o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.16 alin.
(1) C.proc.pen.
§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare
Când situaţia care a determinat suspendarea urmăririi penale încetează, organul de
cercetare penală care constată această situaţie înaintează dosarul procurorului pentru a
dispune asupra reluării urmăririi penale.
Dacă procurorul apreciază că a încetat cauza de suspendare, el dispune prin ordonanţă
reluarea urmăririi penale, după care restituie dosarul organului de cercetare penală
pentru a continua urmărirea ce fusese întreruptă.
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen., precum și
dispoziția de reluare a urmăririi penale.
§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus
restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b).
Când restituirea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., reluarea
se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut
de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularității este necesară
efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale
se vor menționa și actele ce urmează a fi efectuate.
În ambele situații, procurorul efectuiază urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza
la organul de cercetare penală, dispunând prin ordonanță actele de urmărire penală ce
urmează a fi efectuate.
§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a
existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune
redeschiderea urmăririi penale, trimițând dosarul la organul de cercetare penală.
Dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe
care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea
urmăririi penale.
93 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.p.80

Când constată să suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile

stabilite cu prilejul renunțării la urmărirea penală, procurorul revocă ordonanța și
dispune redeschiderea urmăririi penale.
Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră

preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de
cameră preliminară dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără
participarea procurorului și a suspectului sau inculpatului, asupra legalității și
temeiniciei ordonanței prin care s-a redeschis urmărirea penală. Încheierea
judecătorului de cameră preliminară este definitivă.
Când s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi
penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea
împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de
urmărire penală.
În raport cu dispozițiile legale privind reluarea urmăririi penale, se poate aprecia că

aceasta constituie un remediu procedural aplicabil în cazul soluțiilor de netrimitere în
judecată, având ca temei descoperirea sau apariția unor fapte și împrejurări noi,
necunoscute la data dispunerii soluției.
Sarcina de lucru 4
Compară cazurile de reluare a urmăririi penale.

1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

1.7.1. Dreptul de a face plângere
În vederea sporirii garanţiilor privind libertatea persoanei, Codul de procedură penală,
prin dispoziţiile art. 336-341 a prevăzut posibilitatea celor interesaţi de a se plânge
împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o
vătămare intereselor sale legitime.
Potrivit art.23 pct.10 din Constituţia României şi art.5 alin.3 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cel împotriva căruia s-a luat
măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii în cazul în care
consideră că este ilegală, are dreptul să se adreseze instanţei de judecată.
Pot formula plângere nu numai persoanele care participă ca părţi în procesul penal, ci
orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau o măsură
procesuală.94
În literatura de specialitate, 95 s-a susţinut că, sub aspectul naturii juridice, plângerea
reglementată în dispoziţiile art. 336 şi urm. C.proc.pen., reprezintă o cale de atac
îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a modalităţii de control
al legalităţii acestora.
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se deosebeşte de
plângerea penală reglementată ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală în
art. 289 C.proc.pen..
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
Plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale.
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii luate sau a actului
efectuat de organul de cercetare penală.
În vederea rezolvării plângerii depuse la organul de cercetare penală, art. 337
C.proc.pen., impune ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze
procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la
primire şi să comunice de îndată persoanei care, a făcut plângerea modul în care a fost
rezolvată.
Conform art. 99 lit.i din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive imputabile constituie
abatere disciplinară.
Dacă în urma rezolvării plângerii procurorul ia unele măsuri sau dă dispoziţii
organului de cercetare penală, acestea vor fi comunicate de îndată şi organului de
cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, un exemplar al acesteia comunicându-se
persoanei care a făcut plângerea.
94 În practica judiciară, s-a constatat că plângerea poate fi făcută atât de persoana vătămată prin soluţia de netrimitere în
judecată, cât şi de o organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia drepturilor omului, fundaţie, ş.a.Prin sintagma
„orice alte persoane” nu s-a dorit limitarea sferei titularilor, ci dimpotrivă extinderea acestora, fie persoane fizice, fie
persoane juridice de drept privat, urmând ca vătămarea intereselor legitime să fie dovedită.
95 Gh. Mateuţ, op.cit., p.219

§1. Plângerea contra actelor procurorului

Dispoziţiile art. 339 C.proc.pen., disting două categorii de acte ale procurorului,
împotriva cărora persoanele interesate pot formula plângere dacă prin acestea s-a adus
o vătămare intereselor sale legitime:
a) actele efectuate de procuror;
b) actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor date de
procuror.
Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza dispoziţiilor date
de procuror se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 96
În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general
al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate
pe baza dispoziţiilor date către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic
superior.
În cazul soluțiilor declasare ori de renunțare la urmărire ,plângerea se face în termen
de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă, potrivit art. 339 alin.(4).
Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva actelor procurorului se
comunică persoanei care a făcut plângerea. 97
În literatura de specialitate s-a susţinut că există similitudine între plângerea contra

actelor şi măsurilor procurorului şi cea prevăzută în art. 408 C.proc.pen. (apelul) 98 şi
că plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală are natura juridică a
unei căi de atac.99
§2. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire
În urma modificării Codului de procedură penală de la 1969 prin Legea nr.281/2003 a
fost introdus art.2781, care reglementa controlul judecătoresc asupra soluţiilor de
netrimitere în judecată pronunţate de procuror.
Introducerea acestui text s-a datorat faptului că în mai multe rânduri Curtea
Constituţională100 a decis că prevederile art. 278 C.proc.pen. (anterior) erau
neconstituţionale numai în măsura în care nu împiedică pe cel nemulţumit de
rezolvarea de către procuror a plângerii sale, să se adreseze instanţei de judecată în
temeiul art. 21 din Constituţie.
Potrivit dispozițiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., după respingerea plângerii făcute
conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală
96 În cazul în care petentul nu a formulat plângere la procurorul ierarhic superior celui care a luat o măsură sau a dispus o
soluţie de netrimitere în judecată, şi a adresat o plângere directă instanţei competente, înainte de introducerea alin.(3) al
art.2781 C.proc.pen., plângerea era respinsă ca inadmisibilă şi nu se dispunea scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia
procurorului ierarhic superior spre competentă soluţionare.
97 Semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei căreia îi aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia sau ordonanţa nu
înseamnă că acesta şi-a însuşit şi motivarea din rezoluţie; I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.62 din 14 martie
2005, în B.J., baza de date.
98 I. Neagu, op. cit., p.97
99 Gh. Mateuţ, op. cit., p.219
100 Curtea Constituţională, decizia nr.486/1997, publicată în M. Of. Nr.105 din 6 martie 1998.

sau de încetare a urmăriri penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice
alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de
20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit
art.277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în
rechizitoriu.
În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de
20 de zile prevăzute în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1) al art.278 1
C.proc.pen., curgea de la data expirării acestui termen.
Din interpretarea dispoziţiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., rezulta că, după
respingerea plângerii persoana ale cărei interese erau vătămate, nu se mai putea adresa
în continuare procurorului ierarhic, la fel ca în cazul celorlalte măsuri sau acte de
urmărire penală, ci direct instanţei de judecată. 101
Respingerea plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic
superior constituie o procedură prealabilă obligatorie 102ce condiţionează exercitarea
plângerii potrivit art.2781 alin.(1) C.proc.pen.
Actualul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, a preluat aceasta
instituție, perfecționând-o în sensul simplificării și sporirii celerității.
Astfel, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. prevede că persoana a cărei plângere împotriva
soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau
rechizitoriu, a fost respinsă de procurorul ierarhic-superior, poate face plângere, în
termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la
instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în 20 de zile, dreptul de a face plângere va fi
exercitat oricând după împlinirea acestui termen în care trbuia soluționată plângerea,
dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
1.7.2. Procedura de soluţionare a plângerii

Plângerea se depune la instanța competentă unde se trimite judecătorului de cameră
preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului
judiciar competent.
Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este
comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și pârților, care pot
depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se
va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut calitatea de inculpat poate
formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a
efectuării urmăririi penale.
101 Prin decizia nr.XII din 12 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că plângerea
adresată instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acesta să fie atacate
în prealabil conform art.278 la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă.
Având în vedere modificările aduse art.278 1 prin Legea nr.356/2006, soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţiile Unite, trebuie reconsiderată, în sensul că, potrivit alin.(13) al art.278 1, plângerea greşit îndreptată nu va mai
fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi trimisă procurorului competent pentru a proceda în conformitate cu art.278.
102 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit., p.157.

Dosarul cauzei va fi trimis judecătorului de cameră preliminară de către procuror în 3

zile de la primirea comunicării. Dacă plângerea a fost depusă la procuror, dosarul se
va transmite odată cu plângerea.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a
intimaților.
Dacă în cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră
preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror
pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în
mișcare acțiunea penală;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin
aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
Dacă în cauză s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară
dispune una dintre următoarele soluții:
1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude
probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de
urmărire penală egectuate cu încălcarea legii și:
a)respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror
pentru a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu
privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în
mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând
dosarul spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă
prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
Încheierea prin care s-a dispus una din soluțiile prevăzute de lege, cu excepția celei de
a se începe judecata este definitivă. Încheierea prin care s-a admis plângerea, s-a
desființat soluția atacată și s-a dispus începerea judecății (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)
poate fi contestată.
1.7.3. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară

Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea
judecății, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de
soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării
urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre
soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori,
când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului

competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea
procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține
dispoziția de începere a judecății;
b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit art. 341
alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a
efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate. Probele care au fost excluse nu
pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
1.7.4. Plângerea prealabilă ca mod special de sesizarea a organelor de cercetare

penală
§1. Noţiune
În unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lăsată de
legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate precizându-se că punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la
principiul oficialităţii procesului penal.
Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate
şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor judiciare şi în al doilea rând ca
o expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea să fie urmărită.
Instituţia plângerii prealabile spre deosebire de celelalte instituţii ce ţin de
desfăşurarea procesului penal, are pe lângă reglementarea procesual penală şi o
reglementare penală (art. 157-158 C. pen.), motiv pentru care are o natura juridica
mixta, fiind o cauza de pedepsibilitate şi procedebilitate.
Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea sancţiunii prevăzută

de legea penală este condiţionată de existenţa acesteia. 103
Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.
Sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate
numai poate avea loc, urmare a abrogării art. 279 alin (2) litera (a) din Codul de
procedură penală de la 1969 prin Legea nr. 356/2006, doar începerea urmăririi penale
şi punere în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionata de plângerea prealabila.
În această situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de procedebilitate. 104
Codul penal actual prevede ca acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea
prealabila a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni:
- lovirea sau alte violenţe - art. 193;
- vătămarea corporală din culpă - art. 195;
- amenințarea – art. 206;
- hărțuirea – art. 208;
- violul - art. 218 alin. (1) și (2);
- agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1);

104 Idem

- hărțuirea sexuală – art. 223;

- violarea de domiciliu – art. 224;
- violarea sediului profesional – art. 225;
- violarea vieții private – art. 226;
- divulgarea secretului profesional – art. 227;
- furtul pedepsit la plângerea prealabilă - art. 231 alin. (1);
- abuzul de încredere - art. 238;
- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239;
- bancruta simplă – art. 240;
- bancruta frauduloasă – art. 241;
- gestiunea frauduloasă - art. 242;
- distrugerea - art. 253 alin. (1) și (2);
- tulburarea de posesie – art. 256;
- asistența și reprezentarea neloială – art. 284;
- abandonul de familie - art. 378;
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor - art. 379;
- împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381;
Desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate nu
numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi desfăşurarea procesului penal întrucât se
poate împăca cu inculpatul.
§2. Titularul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe care legea le prevede
în acest sens.
Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii penale rezultă şi din
dispoziţiile art. 157 C. pen., potrivit căruia în cazul infracţiunilor pentru care punerea
în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile
de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Aceste reglementari fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă un caracter

personal determinat, indivizibil şi netransmisibil, raportat la caracterul infracţiunilor
pentru care Codul penal prevede că este necesară o astfel de plângere 105.
Plângerea poate fi introdusă şi de o persoană juridică ce a suferit o vătămare printr-o
infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea penală de plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.106
În această situaţie, plângerea poate fi introdusă prin reprezentantul său legal.
Când persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau având
capacitate de exerciţiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de
105 I. Neagu, op.cit., p.103

106 De exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute în art.213 şi 214 Cod penal.

făptuitor, organul de cercetare penală se poate sesiza şi din oficiu, fără a fi obligat să
verifice dacă cel îndreptăţit a introdus plângerea în termenul legal ori a declarat că nu
face o astfel de plângere.
Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu va putea introduce plângere
prealabilă prin reprezentantul său legal, iar în cazul persoanei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, plângerea se va face de către acesta, dar cu încuviinţarea
ocrotitorului său legal.
Persoana vătămată fiind singura care are dreptul exclusiv de a trage la răspundere pe o
altă persoană pentru care a săvârşit una din acele infracţiuni pentru care este necesară
plângerea prealabilă.
Conform art. 157 alin. (3) Cod penal, fapta care a adus o vătămare mai multor
persoane va atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se
menţine numai către una dintre ele.
Potrivit art. 157 alin. (4) Cod penal, fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut
sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.
Plângerea prealabila poate fi formulată şi de o persoană juridică ce a suferit o
vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de o astfel de plângere.
Dacă după introducerea plângerii prealabile a intervenit decesul persoanei vătămate,
procesul penal va continua întrucât decesul acesteia nu constituie o cauza din cele să
conducă la stingerea acţiunii penale.
§3. Conţinutul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (3), plângerea prealabilă trebuie să cuprindă datele prevăzute de
lege pentru plângere,
Legea nu cere ca persoana vătămată să arate şi încadrarea juridică a faptei pe care o
reclamă.
Plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă dar şi oral în cazul în care persoana
vătămată nu ştie să scrie.
Plângerea prealabilă va fi semnată de persoana vătămată.
§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile
Potrivit art. 296 alin. (1), în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni, din
ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.
In literatura de specialitate unii autori 107 au susţinut că termenul de introducere a

plângerii prealabile este un termen de prescripţie a răspunderii penale şi trebuie
calculat potrivit normelor de drept penal privitoare la termenele substanţiale, în timp
ce alţi autori, consideră că este un termen de decădere, 108 depăşirea lui atrăgând
anularea plângerii prealabile şi a urmăririi efectuate.
107 M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură penală, în RRD nr.9/1969,
p.23
108 N.Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială, vol.II, Ed.Academiei
Bucureşti, 1976, p.100.

Intr-o altă opinie109 se apreciază că termenul de introducere a plângerii prealabile are

un caracter special cu elemente substanţiale, dar şi de procedură.
Potrivit acestei opinii, lipsa plângerii prealabile sau introducerii ei tardivă constituie o
cauză de înlăturare a răspunderii penale.
In consecinţă termenul, de 3 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu-se la
dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se stinge în momentul în care nu a fost
introdusă în termen plângerea prealabilă. 110
Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluţii de fond
respectiv clasarea.
In acest sens este şi dispoziţia din art. 285 care prevede că plângerea prealabilă greşit
îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite
organului competent. In aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost
introdusă în termen la organul competent.
Ca urmare termenul de 3 luni, deşi este un termen substanţial, este supus normelor din
Codul de procedura penală.111
§5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală
Potrivit art. 295 alin (2), plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare
penală sau procurorului potrivit legii.
Când făptuitorul are calitatea de judecător, procuror, notar, militar, poliţist, deputat,
senator etc., la momentul săvârşirii infracţiunii plângerea prealabilă se adresează
organului competent să efectueze urmărirea penală.
In aceste condiţii subiectul activ al infracţiunilor este un subiect circumstanţiat, iar
competenţa este dată de calitatea persoanei care a comis infracţiunea. Organul
competent să efectueze urmărirea penală în acest caz este procurorul.
Atunci când făptuitorul nu deţine o anumită calitate plângerea prealabilă se adresează
organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt, cele mai multe, în competenţa
judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la procurorul competent
teritorial sau la organele de cercetare ale poliţiei judiciare.
Dacă prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate organul de cercetare penală a fost
sesizat cu mai multe infracţiuni din care, pentru unele infracţiuni punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă iar pentru alte infracţiuni punerea în
mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu
este posibilă disjungerea, într-un atare caz se va aplica procedura prevăzută de art.
44.In caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate
săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.
Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele prevăzute în Codul penal pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la plângerea prealabilă, organul de
urmărire penală va chema persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că formulează
plângere prealabilă, continuă urmărirea penală.
109 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.577.
110 Gr.Theodoru, op.cit., p.577
111 I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982, p.140.

In caz contrar, procurorul va dispune clasarea.

După înregistrarea plângerii prealabile, organul de cercetare penală al poliției judiciare
sau procurorul va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă motivată.
Art. 297 alin. (2), prevede ca "dacă într-o cauza în care s-au făcut acte de cercetare
penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care
este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea
vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere".
Funcţie de manifestarea de voinţă, organul de cercetare penală, va continua sau nu
cercetarea.
Dacă partea vătămata nu înţelege să formuleze plângere prealabilă organul de
cercetare penală va înainta procurorului actele dosarului cu propunerea de clasare.
Având în vedere că plângerea prealabilă, ca instituţie de drept penal, este legată de
condiţiile tragerii la răspundere penală, în doctrină 112 şi jurisprudenţă113 se admite că
principiul mitior lex este aplicabil şi normelor de procedură penală referitoare la
plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor.
În cazurile penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea
plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, se aplică în
mod corespunzător şi dispoziţiilor Legii nr.192/2006 privind medierea. 114
§6. Camera preliminară
A. Obiectul, durata și măsurile premergătoare
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea
legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală. Procedura în camera preliminară nu poate depăși termenul de 60 de zile de la
data înregistrării cauzei la instanță.
După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu

judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a rechizitoriului și, după caz,
traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după
caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solcitat comunicarea actelor de
procedură. Totodată i se aduce la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară,
dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către
judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile
cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
În cazurile când asistența juridică a inculpatului este obligatorie, judecătorul de

cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește,
în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20
de zile.
112 Gr.Theodoru, op.cit., p.57

113 G. Antoniu şi colab., op.cit.p.63-64 şi P. 72.
114 Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai 2006.

La expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și

excepțiile formulate de către inculpat ori ridicare din oficiu parchetului, care poate
răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.
B. Procedura în camera preliminară
În situația în care s-au formulat cereri și s-au ridicat excepții, eventual unele din oficiu,
judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la
expirarea termenelor prevăzute de lege.
Dacă se constată neregularități ale actului de sesizare, dacă sancționează, potrivit
dispozițiilor art. 280-282 referitoare la nulități, actele de urmărire penală efectuate cu
încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se
comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.
În 5 zile de la comunicare, procurorul trebuie să remedieze neregulile actului de
sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția
de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
C. Soluțiile ce sepot dispune în cadrul procedurii de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivatp, în camera de
consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de
îndată procurorului și inculpatului.
Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea
termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) C.pr.pen., judecătorul de cameră
preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a
efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.
Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a)rechizitoriul este nerrgulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de
procuror în termenul de 5 zile, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii
obiectului sau limitelor judecății;
b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c) procurorul solicită restituirea cauzei potrivit dispozițiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen.,
ori nu răspunde în termenul prevăzut de lege, respectiv 5 zile.
În toate celelalte cazuri, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea

judecății. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata de fond a cauzei.
Dacă apreciază că instanța de sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră
preliminară procedează potrivit art. 50-51 C.pr.pen. referitoare la declinarea
competenței și la conflictul de competență.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de

judecată în cauză.
D. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat cererile și
excepțiile și a dispus soluțiile prevăzute de lege, poate fi atacată cu contestație de
procuror și inculpat.
Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea încheierii.

Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a hotărât prin

încheiere și judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic
superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție,
contestația se judecă de completul competent, potrivit legii.
În cadrul procedurii, judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din
oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive. În cazurile în care față de inculpat s-a dispus o măsură
preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii
preventive conform dispozițiilor legale (art. 207 C.pr.pen.)
Rezumat
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind reglementată
în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art. 200-286. Activitatea
de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor procesului penal
datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate pe parcursul
desfăşurării ei. Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru
cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării făptuitorului,
strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat realizarea
reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi atribuţii specifice
acestei faze procesuale. Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi
măsuri procesuale şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute
de lege, de către autorităţile judiciare şi părţile din proces, îndeplinind un
obiect limitat în realizarea scopului procesului penal. Procesul penal are drept
scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă
la răspundere penală. Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de
combatere a fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal.
Teste de autoevaluare
1). La punerea in mişcare a acţiunii penale este obligatorie:
a) prezenţa inculpatului;
b) asistenţa judiciară a inculpatului;
c) ascultarea inculpatului.
2). Suspendarea urmăririi penale se poate dispune:

a) când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că învinuitul sau
inculpatul suferă de o boală grava care în împiedică să ia parte la
procesul penal;
b) când învinuitul sau inculpatul este plecat în străinătate;
c) când învinuitul sau inculpatul este dispărut.
3). Pe perioada suspendării urmăririi penale:

a) organul de cercetare penală nu mai poate efectua nici un act;

b) organul de cercetare este obligat să se intereseze periodic dacă mai
subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale;
c) organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror
îndeplinire nu este împiedicata de situaţia învinuitului/inculpatului.
4). În cazul în care nu s-a pus in mişcare acţiunea penală, încetarea urmăririi
penale se dispune prin:
a) ordonanţă;
b) rezoluţie;
c) proces-verbal.
5). Când cazul de încetare a urmăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat
arestat preventiv, procurorul trebuie sa se pronunţe asupra încetării urmării
penale:
a) în termen de 24 de ore de la primirea dosarului;
b) în termen de 48 de ore de la primirea dosarului;
c) în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de
cercetare penală.
Bibliografie minimală
C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-
37.
CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539.
E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p.70.
Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 103; 115.
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, p.202;
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528,
530, 577
Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
I. Neagu, Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.140.
I. Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti,
2006, p.105
Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai
2006.
Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în

M.Of. nr.869 din 23 septembrie 2004.
Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române,
publicată în M.Of. nr.1175 din 13 decembrie 2004.
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti,
1999.
M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură
penală, în RRD nr.9/1969, p.23
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
2007, p. 222; 228
N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.10;
21, 27,
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia,
Bucureşti, 1993 p.64.
N. Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea
specială, vol.II, Ed.Academiei Bucureşti, 1976, p.100.
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed.
Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, p.23.
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală, vol.II, p.62
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed.
Academiei Române Bucureşti, 1976, p.25.
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de
procedură penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26

Drept Procesual Penal II Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal II Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPT PROCESUAL PENAL II

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

II. Monica Pocora

Tipografia Zigotto Galaţi

Drept procesual penal – I 2

Drept procesual penal – I 3

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Drept procesual penal – I 4

Competențele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 încadrarea disciplinei Drept procesual penal - partea specială în

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

În prima unitate de învăţare, intitulată Urmărirea penală, vei regăsi

Drept procesual penal – partea specială 6

Drept procesual penal – partea specială 7

N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

Drept procesual penal – partea specială 8

1.1. Dispoziţii generale........................................................................................................11

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept procesual penal – partea specială 9

Drept procesual penal – II 10

1.1. Dispoziţii generale

Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale şi procedurale

Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a fenomenului

Drept procesual penal – II 11

Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor sancţiuni, va fi

1.1.1. Obiectul urmăririi penale

Drept procesual penal – II 12

Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei persoane se

Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are în vedere aflarea

1.1.2. Limitele urmăririi penale

Drept procesual penal – II 13

1.1.3. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

Drept procesual penal – II 14

În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în faza urmăririi

Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în rezolvarea cauzelor.

Drept procesual penal – II 15

1.1.4 Organele de urmărire penală

Drept procesual penal – II 16

limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei

În practica judiciară21, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306 C.pr.pen, alături de

Drept procesual penal – II 17

Drept procesual penal – II 18

1.2. Competenţa organelor de urmărire penală

1.2.1. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

Drept procesual penal – II 19

1.2.2. Competenţa organelor de cercetare speciale

Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire penală numai în

Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare obligatorie şi

1.2.3. Competenţa procurorului în faza urmăririi

30 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209

Drept procesual penal – II 20

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

1.2.4. Condiţii pentru realizarea urmăririi penale de către procuror

1.2.5. Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală

31 Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Drept procesual penal – II 21

verifice competenţa după ce a fost sesizat.

1.2.6. Actele încheiate de unele organe de constatare

Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele inspecţiilor de stat,