Drept Penal. Partea Generala 2

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de DREPT
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (II)
- SUPORT de CURS -
pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă (I.F.R.)
Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI
Lect. univ. dr. Mihai DUNEA
Anul al II-lea de studii de Licenţă
Semestrul al II-lea
An universitar 2021-2022
(ultima actualizare: 19 martie 2022)
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drept penal. Partea generală (II) / 2021-2022
La elaborarea acestui suport de curs s-au avut (în principal) în vedere:
1. Prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicată în M. Of. nr. 510 din 24
iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare – la data redactării formei actualizate a acestui suport de
curs [debutul semestrului al II-lea, an univ. 2021-2022], ultimul act normativ care a dus modificări / completări
Codului penal este Legea nr. 8/2022).
2. Prevederile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
(publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).
3. Prevederile Legii nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii (M. Of. nr. 515 din 14
august 2013).
4. Succinte comentarii din doctrina penală, însoţite de extrase de practică relevantă (obligatorie): decizii ale
Curţii Constituţionale a României; decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Completul pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii – R.I.L. / Hotărâri prealabile pronunţate de Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – H.P. Comp. D.C.D. pen.).
[5. Prevederile Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în M. Of. 513
din 14 august 2013). Prevederile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în M. Of. nr. 514 din 14
august 2013), cu modificările şi completările ulterioare ]
Cuvântul autorilor
Suportul de curs reprezintă doar o sinteză a teoriei penale, conform reglementării cuprinse, cu precădere, în
Partea generală a Codului penal, adresându-se în principal studenţilor din anul al II-lea, studii de Licenţă, învăţământ
cu frecvenţă redusă (IFR), de la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, fiind un
îndrumar practic, conceput ca un instrument util în fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de instituţiile
fundamentale reprezentate de răspunderea penală și ansamblul sancțiunilor de drept penal (studiate în semestrul al
II-lea). Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia care urmează a constitui obiectul evaluării studenţilor de la
I.F.R. în sesiunea de la finalul celui de-al doilea semestru de studiu din anul universitar 2020-2021. Ca atare, suportul
de curs este focalizat pe expunerea materiei corespunzătoare dispoziţiilor cuprinse în Titlurile III - IX din Partea
generală a Codului penal.
Suportul de curs reprezintă un apendice care completează dezbaterile şi prezentarea / analiza materiei de la
întâlnirile de studiu desfăşurate, pe parcursul semestrului al II-lea, cu studenţii, cuprinzând – ca anexe – şi unele fişe
de lucru furnizate şi analizate cu ocazia acestor întâlniri. Menționăm că prezentul suport de curs include şi unele
extrase de practică penală relevantă – decizii obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și ale Curţii
Constituţionale a României privind materia analizată (sub rezerva modificărilor / completărilor anunțate în domeniul
dreptului penal, după cum și a posibilității intervenirii unor noi decizii obligatorii). Totodată, suportul de curs vizează
fixarea aspectelor teoretice principale ale materiei, dar – în mod necesar – după parcurgerea prealabilă a doctrinei
recomandate, sau a oricărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografică, din cele disponibile potrivit ofertei
generoase existente pe piaţă (sunt vizate în special lucrările indicate la bibliografie în fişa disciplinei şi la finalul
prezentului suport de curs).
Important: Comentariile cuprinse în suportul de curs asigură un minim de cunoștințe din domeniul de referință.
Pregătirea individuală nu trebuie limitată doar la parcurgerea prezentului material, sens în care recomandăm a se
vedea programa analitică / fişa disciplinei și reperele bibliografice acolo indicate! Astfel, avertizăm că stăpânirea
(doar) a informațiilor aferente prezentării materiei din suportul de curs nu garantează promovarea disciplinei şi
poate, în cel mai bun caz, să conducă la obținerea unei note minime de promovare a disciplinei, în urma evaluării
finale corespunzătoare de la finalul semestrului al II-lea.
2
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea
CUPRINS
Informații de natură organizațional-administrativă...............................................................................................p.5

I. Ansamblul sancțiunilor de drept penal (Sancţiunile de drept penal aplicabile persoanei fizice) [Unitatea nr. 1
de studiu individual] …………………....................................………................…………………………....….....…p.8
Preliminarii…………………………………………………………………..............…………...…….....p.8
I.1. Pedepsele – generalități ………………………………………………………………….............…….......p.9
I.1.1. Pedepsele – noțiuni și caracterizare de ansamblu ……………………..............……………….........p.10
I.1.2. Pedepsele aplicabile infractorului (major) persoană fizică ……………………………................….p.10
I.1.2.1. Pedepsele principale..................................................................................................................p.10
a) Detenţiunea pe viaţă.............................................................................................................p.11
b) Închisoarea...........................................................................................................................p.12
c) Amenda penală [Unitatea nr. 2 de studiu individual]..........................................................p.13
I.1.2.2. Pedepsele complementare..........................................................................................................p.16
a) Interzicerea exercitării unor drepturi...................................................................................p.16
b) Degradarea militară.............................................................................................................p.18
c) Publicarea hotărârii definitive de condamnare....................................................................p.18
I.1.2.3. Pedeapsa accesorie....................................................................................................................p.18
I.2. Individualizarea răspunderii penale ( ~ individualizarea pedepselor – lato sensu) [Unitatea nr. 3 de studiu
individual]………………..........................................................................................................................……......p.22
Preliminarii ………………………………………………………………………..............……....p.22
I.2.1. Individualizarea judiciară a pedepselor (criterii generale) …................………………………..….p.22
I.2.2. Regimul circumstanţelor generale de atenuare şi de agravare a răspunderii penale …................…p.23
a) Circumstanţele generale atenuante. Efecte.................................................................................p. 24
b) Circumstanţele generale agravante. Efecte [Unitatea nr. 4 de studiu individual].....................p. 25
c) Concursul între cauzele de atenuare şi / sau agravare a pedepsei. Efecte.................................p. 27
I.2.3. Individualizarea judiciară a stabilirii / aplicării / executării pedepsei [Unitatea nr. 5 de studiu
individual]…............................................................................................................................................................p.29
Preliminarii ………………………………………………………………….............………….…p.29
I.2.3.1. Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei …………………………………...............……p.30
I.2.3.2. Instituţia amânării aplicării pedepsei ……………………………………..............……...p.32
I.2.3.3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere [Unitatea nr. 6 de studiu
individual]………………………………………………………...……………………….p.35
I.2.4. Liberarea condiționată (formă de individualizare execuțională a executării pedepsei) [Unitatea nr. 7
de studiu individual]……………………………………...................…………......………..……...p.40
II. Regimul de sancţionare a infractorilor minori [Unitatea nr. 8 de studiu individual]…..................................p.44
Preliminarii …………………………………………………………………………...............….…p.44
II.1. Măsurile educative - caracterizare generală …………………………………………...................…p.45
II.2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate ………………………………...................…p.46
II.3. Regimul măsurilor educative privative de libertate ……………………………….................……..p.49
II.4. Particularităţi privind individualizarea măsurilor educative ……………….................………...…..p.50
III. Măsurile de siguranță [Unitatea nr. 9 de studiu individual]…………………............................……...…......p.57
III.1. Preliminarii (măsurile de siguranță – caracterizare generală)………………………….....................p.57
III.2. Categorii de măsuri de siguranță …………………………………................………………...….…p.58
IV. Răspunderea penală. Înlăturarea răspunderii penale [Unitatea nr. 10 de studiu individual]...…................p.65
IV.1. Preliminarii (răspunderea penală – noțiune și principii)…………………..........................……......p.65
IV.2. Cauzele care înlătură răspunderea penală ……………………………………………….................p.66
IV.2.1. Amnistia ……………………………….............................................................................p.66
IV.2.2. Prescripţia răspunderii penale…………................................................................................p.67
IV.2.3. Lipsa / Retragerea plângerii prealabile (în cazul anumitor infrcţiuni)...................................p.72
IV.2.4. Instituţia împăcării...................………….............................................................................p.76
3
IV.2.5. Medierea în latura penală a anumitor cauze penale ………………………………..............p.77
V. Cauzele care înlătură sau modifică executarea sancțiunilor penale [Unitatea nr. 11 de studiu individual]
……………………………………………………………………………….................………………………..p.80
Preliminarii …………………………………………………………………………………..…...............p.80
V.1. Grațierea …………………………………..................…………………………................……......p.81
V.2. Prescripţia executării sancţiunilor penale ……………………………………………..........……....p.82
V.2.1. Prescripția executării pedepsei ……………………………………………................……p.82
V.2.2. Prescripția executării măsurilor educative …………………………………………….....p.84
VI. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării [Unitatea nr. 12 de studiu individual]…......................….p.86
Preliminarii ………………………………………………………………………………….................…p.86
Reabilitarea în cazul persoanei fizice .........................................................................................................p.87
VII. Răspunderea penală a persoanei juridice [Unitatea nr. 13 de studiu individual]….................................….p.91
VII.1. Generalităţi; condiţii de existenţă ale răspunderii penale a persoanei juridice; sfera persoanelor
juridice care răspund penal................................................................................................................p.91
VII.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice.............................................................................................p.93
VII.3. Particularităţile unor instituţii generale de drept penal în raport de persoana juridică – subiect activ al
infracţiunii [Unitatea nr. 14 de studiu individual]………………...............…………………….…p.96
Bibliografie ………………………………………………………………………………..............................…...p.100
Anexe :
Anexa 1. LEGE nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii ....................................................p.102
Anexa 2. FIȘE DE LUCRU corespunzătoare materiei de studiu a semestrului al II-lea ………………..........…..p.104
4
Informații generale despre curs
Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (I)

Tipul disciplinei (impusă, opțională, facultativă): IMPUSĂ (obligatorie)
Informații despre coordonatorul de disciplină
Nume și titlu științific: (Conf. univ. dr. MARIA-IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI) / Lect. univ. dr. Mihai DUNEA
Contact e-mail: (mmich@uaic.ro); mihai.dunea@uaic.ro
Program consultații: după întâlnirile de seminar
Condiționări și cunoștințe pre-rechizite
Înscrierea la curs este condiționată de parcurgerea cursurilor de: Teoria generală a dreptului / Drept constituțional / Drept penal.
Partea generală (I)
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general
- Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe specifice.
- Însuşirea capacităţii de recunoaştere / identificare / prezentare / expunere a cunoştinţelor dobândite, prin raportare
la situaţii teoretice dar şi exemple de tip practic (speţe).
- Dobândirea unui limbaj tehnico-juridic (de specialitate) corespunzător.
- Dezvoltarea capacităţii de soluţionare a unor probleme specifice concrete, prin selectarea, coroborarea şi aplicarea
bagajului informaţional de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe dobândite în domeniul juridico-penal şi în domeniile
conexe acestuia.
- Însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de specialitate privind instituţiile fundamentale de drept penal -
infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunile de drept penal - şi instituţiile corespunzătoare acestora, prin prezentarea
de probleme curente, de factură teoretică şi practică.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Explice în ce constau instituțiile fundamentale ale dreptului penal și instituțiile de ramură subordonate acestora.
 Descrie modul în care funcționează (din punct de vedere teoretic, dar și cu aplicabilitate practică) mecanismele
care asigură funcționalitatea instituțiilor dreptului penal (parte generală), fiind capabili să le exemplifice, prin
intermediul ilustrării unor situații faptice (spețe), raportate la diverse norme de incriminare.
 Utilizeze corespunzător terminologia juridico-penală de specialitate, precum și să utilizeze dispozițiile legale în
vigoare, cunoștințele dezvoltate în doctrina de specialitate și jurisprudența obligatorie în domeniu, pentru a
soluționa diverse situații practice (spețe), ori subiecte teoretice de evaluare (grile, subiecte de sinteză ori de
analiză etc.).
 Analizeze un text normativ în domeniul juridico-penal, identificând corect toate elementele componente ale
acestuia, mesajul transmis, sancțiunea incidentă în ipoteza nerespectării sale, cu reținerea capacității de a-l
interpreta, inclusiv prin corelare cu alte dispoziții legale.
 Calculeze impactul produs, în practică, ca urmare a unei potențiale modificări normative expres indicate, precum
și să calculeze consecințele juridice care ar decurge, în sarcina unui anume subiect de drept, în eventualitatea
nerespectării anumitor dispoziții legale, în situații faptice anume determinate.
Competenţe profesionale
C1. Însuşirea, fixarea şi utilizarea adecvată a conceptelor şi teoriilor din domeniul juridico-penal
C.2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice de identificare / recunoaştere / înţelegere / descifrare / analiză /
soluţionare a problemelor specifice domeniului juridico-penal.
C2. Cunoaşterea legislaţiei româneşti în materie de drept penal – parte generală; înţelegerea prevederilor legale în
domeniu, pătrunderea configurării şi modului de funcţionare a instituţiilor specifice.
C3. Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridico-penale din dreptul naţional corespunzător legislaţiei
actuale (şi – sub anumite aspecte – a instituţiilor teoretice penale, la un nivel general de drept comparat).
5
C4. Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o problemă concretă de drept
penal – partea generală.
C5. Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridico-penale, în încadrarea lor corectă din punct de vedere
juridic şi în soluţionarea lor efectivă, eficientă şi argumentată în mod rezonabil (satisfăcător).
C6. Dobândirea aptitudinii de asimilare dinamică a transformărilor legislative și doctrinar-jurisprudențiale care pot
surveni pe parcursul studiilor (precum și ulterior), prin formarea flexibilității în înțelegerea, stăpânirea și
interpretarea contextuală a informațiilor specifice materiei.
Competenţe transversale
CT1. Realizarea sarcinilor curriculare / profesionale (studențești, academice) în mod eficient şi responsabil, cu
respectarea regulilor ştiinţifice şi deontologice specifice domeniului.
CT2. Evidenţierea abilităţilor de rezolvare eficientă a unor probleme specifice, atât în mod individual, cât şi prin
probarea abilităţilor de efort integrat în cadrul unui colectiv.
CT3. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate).
CT4. Întrebuinţarea noţiunilor, cunoştinţelor şi mecanismelor de relaţionare normală în mediul social, a
interferenţelor dintre cunoştinţele de ordin general şi cele cu specific socio-uman (spirit civic, cultură filosofică,
informaţii de natură istorică etc.) pentru explicarea, înţelegerea, pătrunderea, asimilarea informaţiei referitoare la
mecanismele de funcţionare şi fundamentul unor instituţii juridico-penale, precum şi pentru soluţionarea rezonabilă
şi adecvată a unor tipuri de situaţii de fapt cu un grad sporit de relativitate.
CT5. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare, de informare şi de formare profesională asistată, atât în limba
română, cât şi într-o limbă străină de circulaţie internaţională (capacitatea de a apela la resurse şi materiale în format
electronic: legislaţie, jurisprudenţă, dispoziţii de drept comparat etc.)
Programarea conţinutului activităţilor
I. Studiu individual prin materiale specifice ID/IFR (suport de curs şi bibliografie)
1. Sancţiunile de drept penal aplicabile persoanei fizice – generalităţi – (minim) 2 ore

2. Pedepsele aplicabile persoanei fizice – (minim) 2 ore
3. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (I): formele individualizării pedepsei; individualizarea judiciară
(criterii) – (minim) 2 ore
4. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (II): cauze de atenuare și de agravare; clasificări – (minim) 2 ore
5. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (III): regimul circumstanțelor atenuante și agravante – (minim) 2
ore
6. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (IV): renunțarea la aplicarea pedepsei; amânarea aplicării
pedepsei – (minim) 2 ore
7. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (V): individualizarea judiciară a executării pedepsei (suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei); individualizarea execuțională (liberarea condiționată) – (minim) 2 ore
8. Minoritatea infractorului – (minim) 2 ore
9. Măsurile de siguranţă – (minim) 2 ore
10. Cauzele care înlătură răspunderea penală – (minim) 2 ore
11. Cauzele care înlătură sau modifică executarea sancţiunilor penale (pedepse / măsuri educative) – (minim) 2 ore
12. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării – (minim) 2 ore
13. Răspunderea penală a persoanei juridice I (generalităţi; condiţii de existenţă ale răspunderii penale a persoanei
juridice; sfera persoanelor juridice care răspund penal; pedepsele aplicabile persoanei juridice) – (minim) 2 ore
14. Răspunderea penală a persoanei juridice II (particularităţile unor instituţii generale de drept penal în raport de
persoana juridică – subiect activ al infracţiunii) – (minim) 2 ore
6
II. Seminar (faţă în faţă / cu desfăşurare online, în funcţie de deciziile luate la nivel de Facultate / Universitate /
centralizat după evoluţia contextului pandemic)
1. Recapitularea materiei din sem. I şi organizarea studiului materiei pentru sem. al II-lea - 2 ore
2. Sancţiunile de drept penal (generalităţi) - 2 ore
3. Pedepsele aplicabile persoanei fizice (I) - 2 ore
4. Pedepsele aplicabile persoanei fizice (II) - 2 ore
5. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (I) - 2 ore
6. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (II) - 2 ore
7. Individualizarea răspunderii penale / pedepselor (III) - 2 ore
8. Minoritatea infractorului - 2 ore
9. Măsurile de siguranţă - 2 ore
10. Cauzele care înlătură răspunderea penală - 2 ore
11. Cauzele care înlătură sau modifică executarea sancțiunilor penale (pedepse / măsuri educative) - 2 ore
12. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării - 2 ore
13. Răspunderea penală a persoanei juridice - 2 ore
14. Recapitulare. Planificarea sesiunii. Încheierea situaţiei de seminar anterior intrării în sesiune - 2 ore
Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs
Minim 2 (două) / V (verificare) – T (testare) / se adaugă evaluare continuă pe parcurs (EVP) – ascultare orală, dialog, interogaţii
etc.
Metodele și instrumentele de evaluare
Evaluarea finală – examen scris: 50% (eliminator)

Evaluare formativă continuă: 50% (eliminator)
7
Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu individual
I. ANSAMBLUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

(Sancţiunile de drept penal aplicabile persoanei fizice)
Obiective:
- Fixarea categoriilor distincte de sancţiuni de drept penal, reprezentate de: pedepse, măsuri educative şi măsuri de
siguranţă.
- Însuşirea cunoştinţelor privind categoriile şi felurile pedepselor aplicabile persoanelor fizice (/ juridice), precum şi
regimul lor de aplicare şi executare.
- Dobândirea abilităţii de înţelegere a operaţiunii de individualizare judiciară a pedepselor, prin prisma însuşirii
criteriilor operante, a regimului circumstanțelor (generale) atenuante şi agravante, precum şi a instituţiilor de
individualizare judiciară a stabilirii, aplicării şi executării pedepselor, cu accentuarea, în principal, a instituţiilor
(noi) reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei (mijloc funcţional anterior stabilirii pedepsei) şi amânarea
aplicării pedepsei, cât şi a instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
- Expunerea regimului actual de sancţionare rezervat infractorilor minori, urmărind însuşirea capacităţii de sesizare
a particularităţilor existente la nivelul sancţiunilor operante reprezentate de măsurile educative (neprivative si
privative de libertate).
- Fixarea cadrului măsurilor de siguranţă, cu recunoaşterea distincţiilor prezentate în raport de celelalte sancţiuni
de drept penal, precum şi însuşirea cunoştinţelor privind felurile acestora şi regimul lor legal.
- Evidenţierea unor extrase de practică penală relevantă (obligatorie) în materia sancţiunilor de drept penal.
*
Preliminarii: Ansamblul sancţiunilor operante în materie juridico-penală este alcătuit (într-o accepţiune unanim
admisă) din sancţiunile de drept penal reprezentate de: pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă,
constituind o instituţie fundamentală de drept penal (alături de instituţia fundamentală a infracţiunii şi de aceea a
răspunderii penale).
Dintre sancţiunile de drept penal, (doar) pedepsele şi măsurile educative reprezintă sancţiuni penale
propriu-zise, în sensul că acestea sunt acele sancţiuni de drept penal care reprezintă consecinţe ale angajării
răspunderii penale, în urma comiterii în concret a unei fapte penale (=infracţiune). Măsurile de siguranţă nu pot fi
calificate drept sancţiuni penale, nefiind consecinţe ale angajării răspunderii penale (conform art. 107 alin. 2 C.pen.,
acestea se pot dispune chiar dacă fapta comisă nu reprezintă infracţiune, ci o simplă faptă prevăzută de legea penală
– care este, în plus, nejustificată), astfel încât ele rămân apte de caracterizare doar ca sancţiuni de drept penal!
Pedepsele sunt sancţiuni penale aplicabile – în condiţiile prevăzute de lege – fie infractorilor persoane
fizice majore la data săvârşirii faptelor penale (art. 53-55 C.pen. şi urm.), cât şi infractorilor persoane juridice (art.
136 şi urm. C.pen.) - în considerarea angajării răspunderii lor penale pentru infracţiunile comise. Acestea sunt
sancţiunile penale tipice, originare (de altfel, denumirea ramurii dreptului penal provine din aceeaşi rădăcină
terminologică cu noţiunea de pedeapsă, anume din termenul latinesc: poena = suferinţă, durere, retribuţie, sancţiune,
pedeapsă); stabilirea şi aplicarea unei pedepse implică neapărat aprecierea faptei săvârşite în concret ca reprezentând
o infracţiune (simpla calificare de faptă prevăzută de legea penală nu este suficientă pentru a pedepsi, pentru a
sancţiona o persoană prin aplicarea unei pedepse – stricto sensu). Scopul pedepselor este, deopotrivă, retributiv
(aflictiv) şi de reeducare, urmărind reinserţia socială a infractorului prin intermediul privaţiunilor / suferinţelor pe
care le implică.
Distinct de pedepse, în ipoteza comiterii de infracţiuni de către persoane fizice minore (aşadar, exclusiv de
către minori care răspund penal – infractorii minori), operează măsurile educative – sancţiuni penale care reprezintă
consecinţe specifice ale răspunderii penale pe care şi-o angajează (doar) această categorie de infractori (art. 115 şi
urm. C.pen.). Prin urmare, în linii generice, se poate aprecia că măsurile educative constituie, în raport de infractorii
minori, un oarecare echivalent a ceea ce reprezintă pedepsele pentru infractorii majori. În mod similar, o măsură
educativă nu se poate dispune decât în raport de un minor răspunzător penal care a săvârşit, în concret, o faptă
calificată drept infracţiune (simpla constatare a comiterii unei fapte prevăzute de legea penală nu este suficientă
pentru sancţionarea prin măsură educativă). Scopul lor este în principal reeducativ, implicând însă (în secundar) şi o
oarecare dimensiune coercitivă.
Pe de altă parte, măsurile de siguranţă (art. 108 şi urm. C.pen.) sunt (doar) sancţiuni de drept penal (iar nu
8
sancţiuni penale!) care se iau faţă de persoana care a săvârşit o (simplă) faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte incriminate
(iar nu coerciţia / retribuţia sau reeducarea, spre deosebire de pedepse şi de măsurile educative). Măsurile de
siguranţă nu reprezintă consecinţe ale răspunderii penale, nefiind condiţionate (de regulă), de săvârşirea în concret a
unei fapte penale (infracţiune). În principiu, ca sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă operează faţă de orice
persoană fizică (majoră sau minoră), respectiv faţă de orice persoană juridică care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată (indiferent dacă aceasta este şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o).
I.1. Pedepsele - generalităţi
Reglementări privitoare la pedepse sunt cuprinse în Titlul al III-lea al Părţii generale a Codului penal (în
mod expres intitulat astfel) care înscrie dispoziţii ce consacră: categoriile pedepselor aplicabile persoanei fizice
majore (Capitolul I, art. 53-55 C. pen.); pedepsele principale corespunzătoare persoanelor fizice – detenţiunea pe
viaţă, închisoarea şi amenda penală (Capitolul II, art. 56-64 C. pen.); pedepsele secundare destinate persoanelor
fizice – pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară şi
publicarea hotărârii de condamnare (Capitolul III, art. 65-69 C. pen.); metoda de calcul a duratei pedepselor
(Capitolul IV, art. 71-73 C. pen.); individualizarea pedepselor – criteriile generale de individualizare a pedepselor,
regimul circumstanţelor generale atenuante / agravante, instituţiile de individualizare judiciară a pedepselor:
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
inclusiv instituţia de individualizare execuţională a executării pedepselor privative de libertate, anume: liberarea
condiţionată (Capitolul V, art. 74-106 C. pen.).
Se impune precizarea potrivit căreia dispoziţiile legale ce dau conţinut Titlului III al Părţii generale a
Codului penal vizează preponderent situaţia infractorului - persoană fizică majoră, atât prin prisma sancţiunilor
penale aplicabile (anume: pedepse), cât şi cu referire la instituţiile de individualizare judiciară a (stabilirii şi aplicării)
pedepsei (= renunţarea la aplicarea pedepsei / amânarea aplicării pedepsei), ori de individualizare judiciară a
executării pedepsei (= suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei), respectiv la instituţia individualizării
execuţionale a executării pedepselor privative de libertate (= liberarea condiţionată), toate acestea fiind inaplicabile
în cazul infractorilor - persoane fizice minore (minori răspunzători penal / minori infractori) la data comiterii
infracţiunii. În aceeaşi ordine de idei, fără a intra – acum şi aici – în detalii, reluăm ideea potrivit căreia, de lege lata,
consecinţele răspunderii penale a infractorilor minori rezidă (exclusiv) în stabilirea / aplicarea / executarea unor
măsuri educative, sancţiuni penale distincte de pedepse. Menţionăm faptul că, în alegerea măsurii educative care
urmează să fie luată faţă de infractorul minor, sunt operante criteriile generale de individualizare prevăzute de art.
74 Cod penal (aceleaşi ca în cazul infractorului major), iar efectele cauzelor de atenuare şi agravare a răspunderii
penale (printre care se numără şi circumstanţele generale prevăzute de lege) asupra infractorilor minori (măsurilor
educative luate faţă de aceştia) sunt specifice (proprii, particulare), conform cu dispoziţiile art. 128 Cod penal.
Alte reglementari legale privitoare la pedepse sunt cuprinse în Titlul VI al Părţii generale a Codului penal
(intitulat: „Răspunderea penală a persoanei juridice”), care înscrie dispoziţii ce consacră pedepsele aplicabile
infractorilor - persoane juridice, anume: pedeapsa principală a amenzii (amenda penală) şi pedepsele secundare
reprezentate (exclusiv) de pedepsele complementare anume (distinct) prevăzute de lege, precum şi regimul acestora
(Capitolul I, art. 136, art. 137 şi Capitolul II, art. 138-145 Cod penal). De asemenea, se impune precizarea potrivit
căreia instituţiile de individualizare judiciară a pedepsei / a executării pedepsei (ante-menţionate în raport de situaţia
infractorilor – persoane fizice majore), respectiv instituţia individualizării execuţionale a executării pedepsei
(liberarea condiţionată), sunt inaplicabile în cazul în care subiectul activ al infracţiunii este o persoană juridică
(dintre cele care răspund penal în condiţiile legii). În aceeaşi ordine de idei, mai menţionăm faptul că o parte
însemnată dintre dispoziţiile legale din Titlul III al Părţii generale a Codului penal (cum ar fi cele privitoare la:
criteriile generale de individualizare a pedepsei, efectele circumstanţelor generale atenuante / agravante) sunt
incidente (mutatis mutandis) şi în cazul infracţiunilor săvârşite de persoana juridică.
Ținem să menționăm că reglementări de interes în materie sunt cuprinse și în alte acte normative, anume:
Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010), legile privind executarea pedepselor (Legea nr. 153/2013 şi Legea
nr. 154/2013), precum și Legea nr. 187/2012 (de punere în aplicare a Codului penal actual); în legătură cu aceasta
din urmă, facem trimitere punctuală la prevederile cuprinse în Titlul I, Capitol III („Dispoziții privind aplicarea și
executarea sancțiunilor penale”).
9
I.1.1. Pedepsele - Noţiune şi caracterizare de ansamblu
Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, al cărei scop constă în prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni, prin intermediul coerciţiei / aflicţiunii. Prevăzută în mod standard de legea penală
pentru orice faptă incriminată (drept urmare negativă a săvârşirii acesteia), este sancţiunea penală care reprezintă
consecinţa răspunderii penale pentru infracţiunea concret săvârşită, faptă penală al cărei subiect activ (la momentul
comiterii) este o persoană fizică majoră sau o persoană juridică (în considerarea condiţiilor răspunderii sale penale).
Pedeapsa este o sancţiune obligatorie, inevitabilă, cu un caracter public, atribut exclusiv al instanţei penale (deci al
organului jurisdicţional care se bucură de forţa de coerciţie a statului pentru a o impune spre executare), ce se
stabileşte / aplică numai în sarcina persoanei care a săvârşit o faptă penală (în accepţiunea prevăzută de art. 174 C.
pen.), fiind o sancţiune eminamente personală (netransmisibilă / imposibil de executat prin delegare).
Din rândurile de mai sus, se conturează ceea ce în doctrină se apreciază a fi trăsăturile caracteristicile ale
pedepsei, anume:
a) pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare;
b) pedeapsa este prevăzută de legea penală şi este stabilită / dispusă / aplicată numai de către instanţele
judecătoreşti (penale), în scopul prevenirii comiterii de noi infracţiuni;
c) pedeapsa are un caracter personal.
Pedeapsa este (formal / oficial) cea mai severă sancţiune juridică existentă într-o societate dată, totodată cea
mai drastică sancţiune de drept penal (sancţiune penală), care realizează în stat o funcţie de constrângere,
intimidare şi reeducare, având drept scop – după cum s-a arătat – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în viitor,
atât de către cel condamnat (prevenţia specială) cât şi de către alte persoane, potenţial înclinate să adopte un
comportament infracţional (prevenţia generală).
Parte componentă a instituţiei fundamentale de drept penal reprezentată de sancţiune (sancţiunile de drept
penal), instituţia pedepsei este guvernată de principiile: legalităţii, individualizării şi caracterului personal.
În dreptul penal român, potrivit dispozițiilor legale în materia aferentă pedepselor, sunt consacrate – în titluri
distincte din Partea generala a Codului penal – atât pedepsele aplicabile persoanelor fizice (Titlul III), cât şi
pedepsele aplicabile persoanelor juridice (Titlul VI).
I.1.2. Pedepsele aplicabile infractorului (major) persoană fizică
Capitolul de debut (Capitolul I) din structura Titlului III al Părţii generale a Codului penal în vigoare
consacră trei categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice reprezentate de: pedepse principale, pedepse
complementare şi pedepse accesorii. În ordinea de reglementare, în Capitolul II din titlul indicat este prevăzută,
corespunzător câte unei secţiuni distincte, fiecare dintre pedepsele principale (secţiunea 1 – detenţiunea pe viaţă;
secţiunea a 2-a – închisoarea; secţiunea a 3-a – amenda). Capitolul III din acelaşi titlu de interes este cel reuneşte
dispoziţii privitoare la pedepsele secundare, structurat, de asemenea, pe secţiuni distincte (secţiunea 1 – pedeapsa
accesorie, care constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate; secţiunea a 2-a –
pedepsele complementare reprezentate de: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară şi publicarea
hotărârii de condamnare).
Le vom examina pe rând – punctând esențialul – drept pentru care vom începe cu pedepsele principale, trecând
apoi la cele secundare. În ceea ce priveşte pedepsele secundare aplicabile persoanelor fizice, înţelegem să nu
rămânem consecvenţi cu ordinea lor de reglementare. Mai exact, vom acorda prioritate în prezentare pedepselor
complementare, ulterior punând în discuţie (parte din) problematica dezvoltată de pedeapsa accesorie (pentru o mai
bună / corectă delimitare între aceasta şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, de care este
puternică legată de lege lata).
I.1.2.1. Pedepsele principale aplicabile infractorului (major) persoană fizică

Dintre cele trei categorii de pedepse, pedepsele principale sunt cele prevăzute de lege (în mod obligatoriu –
standardizat) pentru orice faptă incriminată (din punct de vedere abstract, nu există infracţiune fără pedeapsă, mai
exact, fără o pedeapsă principală – unică sau alternativă!). Consecinţe ale comiterii unei infracţiuni de către o
persoană fizică majoră la momentul comiterii faptei, pedepsele principale cunosc un regim de aplicare în mod
independent, de sine-stătător, fără a depinde de o altă sancţiune de drept penal (spre exemplu: măsură de siguranţă);
10
pot fi, însă, însoţite de alte categorii de pedepse dintre cele secundare (complementare şi / sau accesorii), precum şi
de alte sancţiuni de drept penal, în raport de care nu sunt incompatibile (astfel, pedepsele sunt compatibile cu
măsurile de siguranţă, dar nu şi cu măsurile educative).
Potrivit dispozițiilor art. 53 C. pen., sunt reglementate în mod expres şi limitativ, fiind prevăzute în ordinea
gravităţii lor, următoarele pedepse principale aplicabile infractorilor (majori) persoane fizice: detenţiunea pe viaţă;
închisoarea; amenda (penală).
Detenţiunea pe viaţă şi închisoarea sunt pedepse principale privative de libertate, spre deosebire de amenda
(penală) care este o sancţiune penală de ordin pecuniar (bănesc / patrimonial / material). Distinct de regimul lor de
aplicare (în cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege), precizăm că regimul de executare al pedepselor
principale este reglementat de două acte normative de real interes (asupra cărora, însă, nu vom insista în cadrul
prezent - limitat), menţionând doar că acestea sunt: Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal (dezvoltarea acestora are loc în cadrul unei discipline opţionale cu studiu în anul al III-lea
de Licenţă: Drept execuţional penal). Pedepsele principale (privative de libertate şi de ordin pecuniar) se stabilesc /
aplică / execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive (executarea acestora nefiind posibilă decât în
baza unei hotărâri definitive de condamnare).
[Pentru informaţii suplimentare în consolidarea studiului individual, recomandăm parcurgerea dispoziţiilor legale
cuprinse în legile privind executarea, informaţii întregite prin consultarea doctrinei de specialitate].
a) Detenţiunea pe viaţă
Potrivit art. 56 Cod penal, detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se
execută potrivit legii privind executarea pedepselor (mai exact, Legea nr. 254/2013). Este cea mai severă pedeapsă
reglementată în dreptul nostru penal actual (inclusiv cea mai drastică pedeapsă privativă de libertate) şi este
prevăzută drept consecinţă (de regulă, alternativă) pentru cele mai grave infracţiuni. Dacă avem în vedere
incriminările din Partea specială a Codului penal, amintim, spre exemplu: cazul infracţiunilor de genocid şi contra
umanităţii, al unor infracţiuni de război, al infracţiunii de omor calificat. Se poate observa prevederea detenţiunii pe
viaţă fie ca pedeapsă unică (în rândul incriminărilor din Partea specială a Codului penal, este doar cazul formei
agravate a infracţiunii de genocid – art. 438 alin. 2), fie ca pedeapsă principală alternativă pedepsei închisorii (între
limite ridicate ale acesteia din urmă, de regulă: 15-25 de ani).
În Partea generală a Codului penal (Titlul III, Capitol II) mai sunt înscrise dispoziţii privitoare la această
pedeapsă potrivit art. 57 (neaplicarea detenţiunii pe viaţă) şi art. 58 (înlocuirea detenţiunii pe viaţă), la care se
adaugă şi prevederile art. 59 (calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă).
Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă desemnează transformarea acesteia, în condiţiile prevăzute de
lege, în pedeapsă cu închisoarea pe o anumită durată absolut determinată - maximul general (plus o pedeapsă
complementară, tot pe o durată determinată – maximul general). Astfel, dacă la data pronunţării hotărârii de
condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe
timp de 30 de ani şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă
(anticipând materia, precizăm ca aceasta este de 5 ani). Prevederea ţine cont de vârsta celui astfel condamnat,
închisoarea pe o durată de 30 de ani constituind un echivalent rezonabil al detenţiunii pe viaţă prin raportare la o
persoană care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, are împliniţi deja 65 de ani! Din formularea legală reiese
caracterul obligatoriu (pentru instanţă) al neaplicării detenţiunii pe viaţă, în aceste condiţii.
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă poate să intervină în cazul în care persoana condamnată la această
pedeapsă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, dacă se verifică / sunt îndeplinite condiţiile
legale, respectiv: dacă persoana avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (afară de cazul în care dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească), şi a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. Rămânând
la aprecierea instanţei (caracter facultativ), dacă se decide înlocuirea, pedeapsa care va lua locul detenţiunii pe viaţă
este (exclusiv) pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani, însoţită de pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi pe durata ei maximă (de 5 ani). De menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 59 C.
pen., în cazul unei asemenea înlocuiri a pedepsei detenţiunii pe viaţă, întreaga perioadă deja executată (din
detenţiunea pe viaţă) se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii care ia locul detenţiunii pe viaţă. Prin
urmare, va opera o computare corespunzătoare, astfel încât cel condamnat nu va mai avea de executat, din cei 30 de
11
ani închisoare în care i s-a înlocuit pedeapsa detenţiunii pe viaţă, decât un număr de ani care, alături de perioada în
care a fost deja privat de libertate (cu titlu de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă), egalează durata acestor 30 de
ani (de exemplu, dacă o persoană a fost condamnată la detenţiune pe viaţă pe când abia împlinise 50 de ani – şi tot
atunci a început să execute pedeapsa – atunci, dacă i se înlocuieşte detenţiunea pe viaţă când împlineşte 65 de ani, nu
va mai avea de executat decât 15 ani din cei 30 de ani închisoare care se aplică în locul pedepsei iniţiale, căci 15 ani
au fost deja executaţi până la acel moment).
[Atragem atenţia că noţiunea de computare (reducere, scădere) de pedeapsă nu are aceeaşi semnificaţie cu noţiunea
de comutare de pedeapsă (pentru aceasta a se vedea materia graţierii)].
b) Închisoarea
Potrivit art. 60 C. pen., închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15
zile şi 30 de ani (limite – minim şi maxim – generale), şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor (mai
exact, Legea nr. 254/2013).
Important: Pedeapsa principală a închisorii este – din punct de vedere abstract – o pedeapsă relativ determinată!
Aceasta cunoaşte ca limite generale: un minim de 15 zile, respectiv un maxim de 30 de ani (indiferent de infracţiunea
pentru care ar fi prevăzută, închisoarea nu este niciodată stabilită prin lege – nici aptă de dispunere concretă – în
afara acestor limite generale; a se vedea şi dispoziţiile cuprinse în art. 2 alin. 3 C. pen., cu titlu de principiu
fundamental al dreptului penal: legalitatea sancţiunilor). Prevăzută de lege pentru cele mai multe infracţiuni,
pedeapsa închisorii cunoaşte şi limite speciale, apreciate de legiuitorul penal în raport cu gravitatea fiecărui tip de
faptă incriminată, în parte, pentru care este prevăzută ca pedeapsă principală. Se pot constata variaţii ale limitelor
speciale ale pedepsei închisorii, după gravitatea abstractă a faptelor incriminate astfel sancţionate (spre exemplu:
închisoare de la unu la 5 ani – de pildă, pentru uciderea din culpă, forma-tip, art. 192 C. pen.; de la 2 la 7 ani – de
pildă, pentru vătămare corporală, forma de bată, art. 194 C. pen.; de la 5 la 10 – de pildă, pentru viol, forma-tip, art.
218 C. pen.; de la 10 la 20 de ani – de pildă, pentru omorul „simplu”, art. 188 C. pen. ş.a.m.d.). Cu alte cuvinte,
pedeapsa închisorii, potrivit normelor speciale, prezintă limite speciale (minim şi maxim) care variază de la o
infracţiune la alta (din cele pentru care este prevăzută ca pedeapsă principală unică sau alternativă: fie detenţiunii
pe viaţă, fie amenzii), reflectând (prin maximul ei special, de regulă) gravitatea abstractă a tipurilor de fapte
incriminate respective. Precizăm că, în principiu, limita minimă specială este de o lună de zile, iar limita maximă
specială este de 25 de ani (cu excluderea unor cazuri speciale în care legiuitorul stabileşte limitele speciale ale
pedepsei închisorii unei infracţiuni nu în mod direct, ci prin aplicarea unei fracţii de pedeapsă în raport de limitele
speciale de pedeapsă ale unei alte norme de incriminare – spre exemplu: cazul prevederii din art. 199 C. pen.)
Pe de altă parte, sub aspect concret, atunci când este stabilită / aplicată de către instanţă, pedeapsa
principală a închisorii apare drept pedeapsă absolut determinată! Individualizată pe caz concret de către instanţa
penală, privarea de libertate sub forma închisorii – pe o durată fixă – constă, în cazul condamnării inculpatului, în
lipsirea / privarea de libertate a persoanei fizice majore, prin plasarea acesteia într-un mediu / loc special de
deţinere (anume destinat acestui scop, anume: un penitenciar), unde este supusă unui anumit regim de viaţă impus.
Excepţia constă în dispunerea condamnării cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (se poate adăuga
şi cazul dispunerii soluţiei de amânare a aplicării pedepsei închisorii care, neconstituind o condamnare a
inculpatului, atrage stabilirea unei pedepse cu închisoarea pe o durată absolut determinată, durată fixă, al cărei efect
imediat constă însă în amânarea temporară a aplicării pedepsei, în condiţiile prevăzute de lege ).
Limitele generale ale închisorii (minimul de 15 zile şi maximul de 30 de ani) nu pot fi depăşite în situaţia
aplicării / reţinerii cauzelor de agravare sau de atenuare a răspunderii penale / a pedepsei (art. 2 alin. 3 C. pen.),
care permit numai depăşirea limitelor speciale, în condiţiile prevăzute de lege [a se vedea, spre exemplu: efectele
circumstanțelor generale agravante potrivit art. 78 C. pen., sau efectele atrase de reţinerea stării de recidivă
postexecutorie potrivit art. 43 alin. (5) C. pen. ş.a.].
Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislaţia noastră penală actuală fie ca sancţiune unică (ex: art. 188
C.pen. – omorul „simplu”), fie ca sancţiune alternativă, după caz: cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă (ex.: art. 189
C.pen. – omorul calificat), sau cu amenda penală (ex.: art. 206 C. pen. – ameninţarea). Se poate afirma că acesta
pedeapsa continuă sa deţină „supremaţia” în rândul pedepselor principale prevăzute în dreptul nostru naţional pentru
faptele incriminate, majoritatea acestora fiind sancţionate, în abstract, prin prevederea sancţiunii închisorii ca
pedeaspă principală (unică sau alternativă altei pedepse principale).
12
Unitatea (activitatea / tema) nr.2 de studiu individual
c) Amenda penală
Pedeapsa principală de ordin pecuniar, amenda (amenda penală – din moment ce este o pedeapsă,
distingându-se astfel de amenzile de altă natură, de pildă, contravenţionale) îşi găseşte o reglementare amplă în cea
de a 3-a Secţiune din Capitolul II al Titlului III al Părţii generale a Codului penal în vigoare, cadrul general legal
fiind configurat de dispoziţiile art. 61-64.
Potrivit art. 61 C. pen. – articol de debut în materia alocată pedepsei amenzii, cu denumirea marginală
„Stabilirea amenzii” – în alin. (1) se defineşte pedeapsa (principală) pecuniară – amenda, constând în suma de bani
pe care cel condamnat este obligat să o plătească statului (iar nu persoanei vătămate prin infracţiunea comisă,
acesta fiind rolul eventualelor despăgubiri civile care se pot stabili, pe latura civilă a conflictului declanşat prin
comiterea faptei penale, care este, adeseori, din perspectiva dreptului privat, un fapt ilicit cauzator de prejudicii). În
opinia noastră, o atare definiţie nu este la adăpost de critică întrucât se surprinde doar cazul condamnării persoanei
fizice (majore) la plata amenzii. Anticipând materia individualizării pedepsei, specificăm faptul că, în anumite
situaţii, instanţa penală poate doar să stabilească această pedeapsă (ca şi pedeapsa închisorii) pronunţând, în
condiţiile legii, soluţia amânării aplicării pedepsei (care nu constituie un caz de condamnare cu obligaţia de executare
/ achitare / plata amenzii).
Particularitate a legislaţiei penale actuale, amenda (cuantumul acesteia) se stabileşte potrivit sistemului
zilelor-amendă. Astfel, suma corespunzătoare unei zile-amendă – care este cuprinsă (în cazul persoanei fizice) între
10 lei şi 500 lei – se înmulțeşte cu numărul zilelor-amendă – care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile –
corespunzător prevederilor art. 61 alin. (2) C. pen. Pe această cale, rezultă limitele generale ale pedepsei amenzii
pentru infractorul persoană fizică, distingând un minim general de 300 lei (10 lei x 30 de zile-amendă), respectiv un
maxim general de 200.000 lei (500 lei x 400 de zile-amendă).
Potrivit prevederilor legale cuprinse în art. 61 alin. (3) C. pen. se dispune în următorul sens: instanţa penală
va stabili numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.),
iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va determina ţinând seama de situaţia materială a
condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa. Prin urmare,
reglementarea pedepsei amenzii potrivit sistemului zilelor-amendă prezintă avantajul de a oferi instanţei un dublu
palier de individualizare a acestei sancţiuni penale, ţinându-se cont atât de aspectele privitoare la gravitatea
obiectivă a faptei şi la periculozitatea subiectivă a infractorului (pe de o parte), cât şi la posibilităţile materiale reale
(efective) ale acestuia, respectiv la interesele unor terţe persoane aflate în întreţinerea legală a infractorului (pe de
altă parte). Tocmai în acest fel, prin posibilitatea evaluării unei zile-amendă diferit în funcţie de situaţia proprie
fiecărei persoane, se poate asigura (aparent paradoxal) respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii!
În art. 61 alin. (4) C. pen. legiuitorul indică baza de calcul a limitelor speciale ale zilelor-amendă – (numai)
ca număr de zile-amendă (limitele valorii pecuniare la care poate fi apreciată fiecare zi-amendă rămânând în toate
cazurile cele general indicate potrivit art. 61 alin. 2 C. pen.) – care se determină corespunzător pedepsei (abstracte)
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, fiind prevăzute trei ipoteze legale. Important de reţinut este aspectul
potrivit căruia nu acestea sunt limitele speciale ale pedepsei de ordin pecuniar, ca pedeapsă aplicabilă persoanei
fizice! Limitele speciale ale pedepsei de ordin pecuniar în cazul persoanei fizice se determină în baza corelării unor
dispoziţii legale, anume: a dispoziţiilor din art. 61 alin. (4) C. pen. cu cele din alin. (2) al aceluiaşi text normativ –
care fixează suma corespunzătoare unei zile-amendă. Cu titlu de exemplu, în raport de ipoteza legală din art. 61 alin.
(4) lit. a) C. pen. (respectiv atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii), reiese
că limitele speciale ale pedepsei pecuniare vor fi cuprinse între un minim special de 600 lei (60 de zile-amendă x 10
lei) şi un maxim special de 90.000 lei (180 de zile-amendă x 500 lei). Subliniem faptul că limitele speciale ale
zilelor-amendă se determină în raport cu pedeapsa abstractă (pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
comisă), în accepţiunea conferită de art. 187 C. pen.
Deosebit de importantă este prevederea din alin. (5) al art. 61 C. pen., referitoare la situaţia săvârşirii unei
infracţiuni prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Atragem atenţia asupra importanţei (teoretice si
practice a) unei clare delimitări în raport cu alte dispoziţii de interes consacrate în legătură cu pedeapsa de ordin
pecuniar, mai exact în raport cu prevederile art. 62 C. pen. (amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii). Cele două
texte legale se apropie prin premisa comună, constând în „săvârşirea unei infracţiuni prin care s-a urmărit obţinerea
unui folos patrimonial”. Ne vom ocupa separat de cele două dispoziţii legale distincte (în ciuda premisei comune),
care nu trebuie să lase loc de confuzii.
13
Potrivit art. 61 alin. (5) C. pen. se prevede că: „Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei
pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime” (s.n.). Rezultă o posibilă agravare judiciară
facultativă a limitelor speciale ale pedepsei amenzii, ca pedeapsă prevăzută de lege pentru respectiva infracţiune,
atunci când este comisă de către o persoană fizică, cu această particularitate subiectivă – urmărirea obţinerii unui
folos patrimonial, agravare care rămâne la aprecierea instanţei; aceasta vizează în mod exclusiv doar numărul zilelor-
amendă, nu şi suma corespunzătoare unei zile-amendă! Cu titlu de exemplu, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta fiind doar amenda – ilustrând
ipoteza reglementată de art. 61 alin. (4) lit. a) C. pen – iar instanţa valorifică posibilitatea agravării / majorării
limitelor pedepsei, în condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (5) C. pen., atunci numărul de zile-amendă care intră în
calculul necesar pentru determinarea limitelor speciale ale pedepsei amenzii (anume: 60 – 180 de zile-amendă),
majorat cu 1/3 (fracţie fixă), va fi cuprins între 80 şi 240 de zile-amendă.
Alineatul final al art. 61 C. pen. cuprinde, la rândul său, prevederi de o deosebită importanţă. Reproducem
textul legal, urmând a exemplifica, pentru facilitarea înţelegerii (vom anticipa materia de interes incidentă). Astfel,
potrivit art. 61 alin. (6) C. pen. se prevede că: „Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a
pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi alin. (5)”.
 Reţinem atenţia, pentru început, cu aplicarea art. 61 alin. (6) raportat la art. 61 alin. (4) C. pen.
Ca prim exemplu, să presupunem că o persoană a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani – ilustrând ipoteza reglementată de art. 61 alin. (4) lit. c)
C. pen. – în condiţiile rămânerii infracţiunii la stadiul de tentativă (stare de reducere a pedepsei), şi că instanţa a optat
să aplice pedeapsa amenzii. Coroborând cu dispoziţiile cuprinse în art. 61 alin. (6) C. pen., fracţia stabilită de lege
pentru cauza de atenuare – în exemplul nostru: tentativa –, respectiv reducerea cu ½, se aplică limitelor speciale ale
zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) [lit. c)], rezultând între 90 şi 150 de zile-amendă. Bineînţeles că limitele
speciale ale pedepsei de ordin pecuniar (în cazul persoanei fizice), se vor determina în baza corelării acestor
dispoziţii legale cu dispoziţiile din alin. (2) al art. 61 C. pen. – care fixează suma corespunzătoare unei zile-amenda
(fără a fi afectate limitele între care se va stabili cuantumul unei zile-amendă, anume: între 10 lei şi 500 lei). Venind
cu un al doilea exemplu şi schimbând registrul, în sensul agravării răspunderii penale, să presupunem că o persoană a
săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani
– ilustrând aceeaşi ipoteză reglementată de art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. – însă în condiţiile reţinerii unei
circumstanţe generale agravante, iar instanţa a optat să aplice pedeapsa amenzii. Coroborând cu dispoziţiile cuprinse
în art. 61 alin. (6) C. pen., prin efectul reţinerii circumstanţei generale agravante asupra pedepsei amenzii (potrivit
art. 78 C. pen.), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special (în exemplul nostru: de 300 de zile-amendă), iar
dacă maximul special este neîndestulător, se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special, putându-
se ajunge la cel mult 400 de zile-amendă. De asemenea, limitele speciale ale pedepsei de ordin pecuniar (în cazul
persoanei fizice), se vor determina în baza corelării acestor dispoziţii legale, cu dispoziţiile din alin. (2) al art. 61 C.
pen. – care fixează suma corespunzătoare unei zile-amendă (fără a fi afectate limitele între care se va stabili
cuantumul unei zile-amendă, anume: intre 10 lei şi 500 lei).
 Reţinem atenţia, în continuare, cu aplicarea art. 61 alin. (6) raportat la art. 61 alin. (5) C. pen.
Cu titlu de exemplu, să presupunem că infracţiunea săvârşită, prin care s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, şi pentru care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani –
ilustrând tot ipoteza reglementată de art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. – a rămas la stadiul de tentativă (stare de reducere
a pedepsei), iar instanţa a optat să aplice pedeapsa amenzii, valorificând totodată posibilitatea agravării / majorării
limitelor pedepsei, în condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (5) C. pen. Coroborând cu dispoziţiile cuprinse în art. 61
alin. (6) C. pen., fracţia stabilită de lege pentru cauza de atenuare – în exemplul nostru: tentativa –, respectiv
reducerea cu ½, se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (5), rezultând între 120 şi 200 de
zile-amendă. Raţionament: în opinia noastră, întâi va opera agravarea / majorarea (facultativă) a limitelor speciale
ale zilelor-amendă (ajungându-se, de la 180-300 zile-amendă, la 240-400 zile-amendă, prin sporirea cu 1/3 a
limitelor minimului şi maximului iniţial), pe plan subsecvent se va da efect fracţiei de reducere cu ½ stabilită pentru
tentativă (în raport de noile limite speciale ale zilelor-amendă, deja sporite). Bineînţeles că limitele speciale ale
pedepsei de ordin pecuniar (în cazul persoanei fizice), se vor determina în baza corelării acestor dispoziţii legale, cu
dispoziţiile din alin. (2) al art. 61 C. pen. – care fixează suma corespunzătoare unei zile-amendă (fără a fi afectate
limitele între care se va stabili cuantumul unei zile-amendă, anume: între 10 lei şi 500 lei).
14
Potrivit art. 62 alin. (1) C. pen. – „Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii” – se prevede că: „Dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi
pedeapsa amenzii”. Această soluţie legislativă configurează un element de noutate pe planul legislaţiei penale şi
permite instanţei posibilitatea cumulării (în sarcina unui infractor, pentru o unitate infracţională săvârşită de
acesta) a două pedepse principale, anume: pedeapsa închisorii şi, pe lângă aceasta, pedeapsa amenzii. Posibilitatea
există fie în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită (prin care s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial) pedeapsa amenzii alternativ cu cea a închisorii, iar instanţa nu a optat pentru aplicarea pedepsei de ordin
pecuniar (mai exact, a optat pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea), fie în cazul în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită (prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial) numai pedeapsa închisorii.
În cazul aplicării pedepsei închisorii cumulativ cu pedeapsa amenzii, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2)
teza I C. pen., se prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi c) C. pen. se
determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă, deci în raport de pedeapsa concretă, ceea ce
marchează o altă diferenţă comparativ cu dispoziţiile art. 61 alin. (5) C. pen (care are în vedere pedeapsa abstractă,
prevăzută de lege). Cu titlu de exemplu, dacă legea prevede pentru infracţiunea cu privire la care s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani (de pildă:
închisoare de la 6 luni la 3 ani), iar instanţa optează pentru pedeapsa închisorii, stabilind pedeapsa pe o durată
efectivă de un an şi 8 luni închisoare, pe lângă această pedeapsă se poate aplica şi amenda, caz în care aceasta se va
stabili (însă) conform art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen. [iar nu potrivit art. 61 alin. 4 lit. c) C. pen.] – deşi maximul
special al pedepsei abstracte depăşeşte 2 ani [corespunzător art. 61 alin. 4 lit. c) C. pen.], pedeapsa închisorii concret
aplicată este situată sub limita de 2 ani [corespunzător art. 61 alin. 4 lit. b) C. pen.]
Potrivit aceluiaşi text legal – art. 62 alin. (2) teza a II-a C. pen. – se prevede că în cazul cumulării amenzii cu
închisoarea, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de art. 61 alin. (4) lit. b) şi c) C. pen., determinate în
raport de durata pedepsei închisorii concret stabilite de instanţă, nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor
de atenuare sau agravare a pedepsei. Astfel, dacă este să reţinem exemplul mai sus ilustrat, cu menţiunea că fapta
comisă a rămas la stadiul de tentativă (stare de reducere a pedepsei), iar instanţa a optat pentru stabilirea pedepsei
închisorii, fixând-o pe o durată de un an [în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) C. pen.], atunci limitele
speciale ale zilelor-amendă (pentru pedeapsa amenzii care însoţeşte închisoarea) se vor stabili conform art. 61 alin.
(4) lit. b) C. pen., neputând fi reduse cu fracţia de ½ specifică tentativei. Înţelegem să oferim şi un alt exemplu: dacă
legea prevede pentru infracţiunea cu privire la care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial pedeapsa amenzii
alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani (de pildă: închisoare de la 3 luni la 2 ani), dar, ca efect al unei
cauze de agravare (de pildă: recidiva postexecutorie, generată în sarcina persoanei care a comis infracţiunea tocmai
prin săvârşirea acesteia) instanţa stabileşte în concret pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni [peste maximul special, în
conformitate cu art. 43 alin. (5) C. pen.], atunci limitele speciale ale amenzii care însoţeşte închisoarea se vor stabili
conform art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. [chiar dacă maximul special al închisorii nu depăşea doi ani, corespunzând art.
61 alin. (4) lit. b) C. pen.], acestea neputând fi majorate, la rândul lor, cu fracţia de ½ de la recidivă.
În concluzie, prin excepţie de la prevederile art. 61 alin. (6) C. pen., în condiţiile prevăzute de art. 62 alin.
(2) C. pen., cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei vor opera în mod direct (doar) asupra pedepsei închisorii,
deci (numai) în mod indirect asupra pedepsei amenzii care însoţeşte închisoarea!
Pentru stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă (între 10 şi 500 lei), în cazul amenzii
care însoţeşte pedeapsa închisorii, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (3) C. pen., instanţa va ţine seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit. Se poate discuta dacă această dispoziţie adaugă un criteriu
procesului de individualizare a amenzii penale, specific cazului particular reglementat (funcţionând alături de
dispoziţia art. 61 alin. 3 fraza a II-a C. pen.), sau dacă are rolul de a înlocui criteriul care reprezintă regula în materie,
prevăzut de art. 61 alin. 3 fraza a II-a C. pen. (aspect controversat!).
Cadrul legal general rezervat pedepsei amenzii se întregeşte cu dispoziţii privitoare la înlocuirea pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii (art. 63 C. pen.) şi cu dispoziţii privitoare la executarea pedepsei amenzii prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (art. 64 C. pen.). În legătură cu aceste două texte legale
(edificatoare în formularea lor), înţelegem să nu dezvoltăm aici comentarii, sens în care recomandăm parcurgerea in
extenso a doctrinei de specialitate. Ne limităm doar la a puncta următoarele aspecte:
 Din prevederile art. 63 C. pen. rezultă obligativitatea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii,
dacă nu s-a efectuat cu rea-credinţă plata amenzii, indiferent dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana condamnată numai pedeapsa amenzii sau pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea. Înlocuirea amenzii
15
se dispune şi dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu
pedeapsa închisorii, unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
 În legătură cu prevederile art. 63 C. pen. îşi menţine valabilitatea (mutatis mutandis) Decizia nr. L (50) din
4 iunie 2007, Î. C. C. J., Secţiile Unite (publicată în M. Of. nr. 775 din 15.11.2007) – recurs în interesul legii – prin
care s-a statuat că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă
nu poate fi decât cu executare efectivă.
 Analizarea prevederilor art. 64 alin. 1 C. pen., prin prisma condiţiilor cerute de lege pentru a se dispune
executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, conduce la aprecierea
doctrinară asupra acestei soluţiei legislative novatoare, care ar înscrie o formă substitutivă a executării pedepsei de
ordin pecuniar, anume: de executare a acestei pedepse (amenda ), dar nu în modul obişnuit, prin plata unei sume de
bani, ci prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Este de subliniat faptul că nu ne aflăm în
prezenţa înlocuirii pedepsei amenzii cu munca în folosul comunităţii (pedeapsa amenzii nu se înlocuieşte cu o altă
pedeapsă, precum în cazul reglementat de art. 63 C. pen., ci pedeapsa rămâne amenda; de altfel, munca în folosul
comunităţii nu este prevăzută de actualul legiuitor drept pedeapsă, nici principală, nici secundară; aceasta reprezintă,
în cazul dat, numai o modalitate alternativă de executare a unei pedepse, anume: amenda); a se observa, în acest sens,
inclusiv deosebirea de formulare dintre denumirile marginale corespunzătoare art. 63 şi 64 C. pen.! Acelaşi text legal
– art. 64 C. pen. – cuprinde, în conformitate cu prevederile din alin. (5) şi (6), reglementarea cazurilor de înlocuire
(totuşi) a pedepsei amenzii (neexecutată cu bună-credinţă) cu pedeapsa închisorii, în anumite condiţii.
I.1.2.2. Pedepsele complementare aplicabile infractorului (major) persoană fizică

Pedepsele complementare sunt pedepse secundare care vin în completarea represiunii penale instituită prin
pedepsele principale. Pedepsele complementare cunosc – în cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege –
un regim de aplicare (obligatoriu sau facultativ) dependent de incidenţa pedepselor principale.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt: interzicerea exercitării unor drepturi de la un
an la 5 ani; degradarea militară; publicarea hotărârii definitive de condamnare, aşa cum prevede art. 55 C. pen. În
Capitolul III din Titlul III al Părţii generale a C. pen., Secţiunea a 2-a este cea care cuprinde reglementarea fiecăreia
dintre cele trei pedepse complementare din punct de vedere al propriului conţinut normativ, regim de aplicare şi
regim general de executare (se adaugă acestora prevederile din legea complinitoare privind executarea sancţiunilor
de drept penal neprivative de libertate, anume Legea nr. 253/2013).
a) Interzicerea exercitării unor drepturi
Prima în ordinea de reglementare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în
interzicerea pe timp determinat (de la unu la 5 ani – limite generale!) a exerciţiului unor drepturi prevăzute expres şi
limitativ de lege (15 categorii de drepturi), conţinutul acestei pedepse fiind reglementat de art. 66 C. pen. Astfel, se
prevede interzicerea, cu acest titlu, a exercitării unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
 dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
 dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
 dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
 dreptul de a alege;
 drepturile părinteşti;
 dreptul de a fi tutore sau curator;
 dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii;
 dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
 dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
 dreptul de a părăsi teritoriul României;
 dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
 dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
 dreptul de a se afla în anumite locuri sau la manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de
instanţă;
 dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familiei ai acesteia, cu persoanele cu care a comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
16
 dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de munca, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi
sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
[Pentru explicaţii relative la conţinutul interzicerii exercitării celor 15 categorii de drepturi – în parte, recomandăm
parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate, pentru înţelegerea conţinutului propriu al fiecăreia dintre
categoriile enumerate].
Interzicerea exercitării unor drepturi se pronunţă / se poate pronunţa de către instanţă, pe lângă una din
următoarele două pedepse principale privind infractorul (major) persoană fizică, anume: închisoarea sau amenda
(este discutabilă posibilitatea aplicării sale pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în condiţiile în care legea nu
conţine dispoziţii exprese în acest sens [chestiunea este aptă de controversă / analiză critică, reprezentând un posibil
subiect de meditaţie – opinia majoritară este că, de lege lata,opţiunea legiuitorului – criticabilă – este în sensul că
această pedeapsă complementară NU este compatiblă cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă]. Art. 67 C. pen.
reglementează regimul de aplicare a acestei pedepse complementare, din prevederile legale reieşind consacrarea atât
a unui regim obligatoriu, cât şi a unuia facultativ de aplicare.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită (deci potrivit normei de incriminare a faptei comise), dacă
pedeapsa principală stabilită este privarea de libertate sub forma închisorii (nu interesează durata acesteia) sau
amenda (nu interesează cuantumul acesteia), după cum rezultă din prevederile art. 66 alin. (2) C. pen. De reţinut: În
unele cazuri (mai rar) legea prevede (punctual) şi categoriile de drepturi a căror exercitare va fi interzisă
obligatoriu. Spre exemplu: cazul infracţiunii de luare de mită (art. 289 C. pen.), cazul delapidării (art. 295 C. pen.).
Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă când legea nu prevede expres
aceasta pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită (deci atunci când nu este prevăzută de lege potrivit normei speciale),
dacă pedeapsa principală stabilită este privarea de libertate sub forma închisorii (nu interesează durata acesteia) sau
amenda (nu interesează cuantumul acesteia) şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Regimul facultativ de aplicare este
consacrat de art. 66 alin. (1) C. pen., legea prevăzând expres criteriile (speciale) care servesc instanţei la
individualizarea acestei pedepse, în aprecierea asupra necesităţii aplicării ei.
Important: Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este – din punct de vedere abstract – o
pedeapsă relativ determinată (cunoaşte limite generale, respectiv un minim de un an şi un maxim de 5 ani). Din
punct de vedere concret, însă, ca pedeapsă individualizată de instanţă (corespunzător regimului obligatoriu sau
facultativ de aplicare) este o pedeapsă absolut determinată. Anticipând materia, precizăm şi faptul că pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se aplică / va putea fi aplicată indiferent dacă instanţa a
pronunţat soluţia condamnării (cu executare sau cu suspendarea executării pedepsei principale, sub supraveghere),
ori soluţia amânării aplicării pedepsei.
Distinct de regimul de aplicare, legea consacră prevederi în legătură cu executarea pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi, potrivit art. 67 C. pen. Din economia dispoziţiilor articolului preindicat,
rezultă mai multe momente distincte de începere a executării acestei pedepse, în funcţie de tipul pedepsei principale
şi de modul de individualizare a executării acesteia. Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi
începe, după caz:
 După executarea pedepsei principale a închisorii (în caz de condamnare cu executare), sau după considerarea ca
executată a unei asemenea pedepse (anume: după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei, sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării
condiţionate) - art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.
 De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, sau a hotărârii de condamnare prin
care s-a dispus suspendarea executării pedepsei (închisorii) sub supraveghere - art. 68 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C.P.
În legătură cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, menţionăm ca îşi menţine
valabilitatea (mutatis mutandis) Decizia nr. XXIV/2007, Î. C. C. J., Secțiile Unite (publicată în M. Of. nr. 772/2007)
– recurs în interesul legii – prin care s-a statuat că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică
şi inculpaţilor cetăţeni străini. Astfel, aplicabilitatea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
vizează şi pe cetăţenii străini, cu particularităţile cazurilor prevăzute de art. 66 alin. (1) din C. pen. [spre exemplu,
exerciţiul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. j) C. pen. nu poate fi interzis cetăţenilor străini şi apatrizilor, cu
titlu de pedeapsă complementară, ci doar cetăţenilor români].
17
b) Degradarea militară
Reglementată în art. 69 C. pen., pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului
militar şi a dreptului de a purta uniforma corespunzătoare, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Degradarea militară se particularizează prin aceea că este o pedeapsă complementară care vizează (numai) o
anumită categorie de infractori condamnaţi, respectiv cei care au o anumită calitate specială, aceea de militari
(indiferent de statul lor la data comiterii faptei penale ori a pronunţării acestei pedepse secundare – după caz, fie
militari activi, fie în rezervă sau în retragere), aplicându-se acestora ori potrivit unui regim obligatoriu, ori unuia
facultativ, după cum rezultă din prevederile art. 69 alin. (2) şi (3) C. pen. Astfel, degradarea militară se aplică
obligatoriu dacă pedeapsa principală aplicată (în concret) este închisoarea mai mare de 10 ani [deci se exclude
ipoteza egalităţii cu 10 ani!] sau detenţiunea pe viaţă [art. 69 alin. (2) C. pen.], indiferent de infracţiunea comisă.
Degradarea militară cunoaşte (şi un) regim facultativ de aplicare, putând fi aplicată categoriilor de persoane
condamnate mai sus specificate, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie [se exclud deci faptele penale din culpă; este
discutabil dacă se exclud, sau nu, infracţiunile praeterintenţionate! – subiect de meditaţie], dacă pedeapsa principală
aplicată în concret este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani [se include aici ipoteza egalităţii cu 10
ani!]. Reiese că dacă pedeapsa concret aplicată este amenda, ori închisoarea pentru mai puţin de 5 ani, degradarea
militară nu se poate dispune, indiferent de fapta penală comisă de către infractorul militar!
În legătură cu pedeapsa complementară a degradării militare, facem trimitere şi la consultarea prevederilor
din Legea nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare.
c) Publicarea hotărârii definitive de condamnare
Reglementată în art. 70 C. pen., pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare este
o pedeapsă infamantă (morală) aplicabilă persoanei fizice, lipsită de precedent legislativ pentru aceaste persoane.
Din economia prevederilor art. 70 C. pen. reiese că această pedeapsa complementară este singura dintre
cele aplicabile persoanelor fizice care cunoaşte doar un regim facultativ de aplicare, ceea ce o distinge atât de
interzicerea exercitării unor drepturi cât şi de degradarea militară. Rămânând mereu la aprecierea instanţei, această
pedeapsă secundară se poate dispune atunci când, ţinând seama de anumite criterii specifice de individualizare
(natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului), se consideră că publicarea
hotărârii definitive de condamnare va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni [art. 70 alin. (1)
C. pen.]. După cum rezultă din însăşi denumirea pe care o poartă, pedeapsa complementară a publicării hotărârii nu
se poate aplica decât în cazul condamnării inculpatului (fie condamnare cu executare - neinteresând pedeapsa
principală aplicată, nici sub aspectul tipului ei, nici al duratei sau cuantumului, nici forma de vinovăţie ce
caracterizează infracţiunea comisă - precum şi în caz de condamnare cu dispunerea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere, în condiţiile legii), iar nu şi atunci când instanţa pronunţă o altă soluţie procesual penală (spre
exemplu: renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei).
Executarea pedepsei complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Potrivit
prevederilor art. 70 C. pen., hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-un
cotidian local sau naţional, o singură dată [alin. (1)]; publicarea hotărârii se face pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane [alin. (3)].
I.1.2.3. Pedeapsa accesorie

Sfera pedepselor secundare aplicabile infractorului (major) persoană fizică include - alături de pedepsele
complementare - şi pedeapsa accesorie. Aceasta constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la o pedeapsă principală privativă de libertate (fiind exclusă în
cazul în care pedeapsa principală dispusă este amenda) şi până la executarea sau considerarea ca executată a acestei
pedepse principale (art. 54 C. pen.). Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării
unor drepturi sunt reglementate potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 65 C. pen.
Drepturile a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsa accesorie sunt cele prevăzute de art. 66
C. pen. (aceleaşi care dau conţinut şi pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului unor drepturi), această
pedeapsă secundară însoţind – în condiţiile prevăzute de lege – (numai) o pedeapsă privativă de libertate, anume,
după caz: detenţiunea pe viaţă sau închisoarea (pedeapsa accesorie nu există în raport de o pedeapsă principală
concretă cu amenda). Sub aspect intern, vizând acelaşi conţinut ca şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi, cele două categorii (distincte) de pedepse nu trebuie să fie confundate, fiind de semnalat un
număr important de deosebiri între ele, din punct de vedere al regimului de aplicare cât şi al celui de executare.
18
În conformitate cu dispoziţiile art. 65 C. pen., se observă că legiuitorul distinge în privinţa aplicării pedepsei
accesorii, după felul pedepsei principale dispuse faţă de infractorul condamnat. Astfel, în cazul în care pedeapsa
principală aplicată este închisoarea, numai dacă instanţa a dispus interzicerea exercitării unuia sau mai multora
dintre drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit.) d)-o) ca pedeapsă complementară (oricare din
exerciţiul drepturilor menţionare în art. 66 C.pen. - cu unica excepţie a dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României), exercitarea acelui drept / acelor drepturi va fi interzisă şi ca pedeapsa accesorie [art. 65 alin. (1) C.
pen.]. Considerăm întemeiată aprecierea doctrinară conform căreia, după cum interzicerea exercitării unor drepturi
ca pedeapsă complementară poate fi atât obligatorie, cât şi facultativă, rezultă că şi aplicarea pedepsei accesorii,
însoţind pedeapsa principală a închisorii, va fi, la rândul ei, după caz, obligatorie sau facultativă. Se poate observa
legătura directă pe care legiuitorul a consfinţit-o între interzicerea exercitării unui anumit drept / unor anumite
drepturi, ca pedeapsă complementară şi interzicerea exercitării acestuia / acestora ca pedeapsă accesorie. În acest
sens, este de reţinut că în cazul regimului facultativ de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi, dacă instanţa a apreciat că nu se impune aplicarea acestei pedepse complementare, nu va putea fi
aplicată nici pedeapsa accesorie (!), respectiv că dacă instanţa a apreciat că se impune aplicarea pedepsei
complementare în cauză, se va aplica şi pedeapsa accesorie, cu acelaşi conţinut – mai puţin interzicerea dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României (exercitarea dreptului / drepturilor interzisă ca pedeapsă complementară
a interzicerii exercitării unor drepturi va fi automat interzis/interzisă şi ca pedeapsă accesorie alăturată pedepsei
închisorii).
În cazul în care pedeapsa principală aplicată este pedeapsa detenţiunii pe viaţă, este întotdeauna
obligatorie aplicarea pedepsei accesorii, care, în acest caz, constă fie în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de
art. 66 alin. (1) lit. a)-o) (inclusiv interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României), sau doar a
unora dintre acestea [art. 66 alin. (2) C. pen.]. Spre deosebire de aplicarea pedepsei accesorii în cazul în care
pedeapsa principală este închisoarea, aplicarea pedepsei accesorii în cazul detenţiunii pe viaţă nu mai este
condiţionată de interzicerea exercitării aceloraşi drepturi şi cu titlu de pedeapsă complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi (în principal, pentru că – după cum s-a menţionat deja – reglementarea actuală tinde a
acredita soluţia legislativă – criticabilă – potrivit căreia pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului unor
drepturi nu ar fi compatibilă cu pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă).
Atunci când a fost dispusă, executarea pedepsei accesorii începe (ca regulă) de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare la pedeapsa principală privativă de libertate şi continuă până când această pedeapsă
principală a fost executată sau considerată ca executată [art. 65 alin. (3) C. pen.]. Există o excepţie, prevăzută în
alineatul final al aceluiaşi articol, care stabileşte că: „în cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având
conţinutul prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. c) [dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (subl. ns.)] – se
pune în executare de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată”.
[Se adaugă prevederilor privind executarea dispoziţiile din legea complinitoare, anume: Legea nr. 253/2013]!
Extrase de practică obligatorie în materia pedepselor:

(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor indicate)
A) Recursuri în interesul legii
1. Prin Decizia nr. 18 / 2021 a Completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 1108 din 22 noiembrie 2021), s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, în materia tratamentului penal al concursului de infracţiuni,
aplicarea pedepsei accesorii presupune stabilirea acesteia mai întâi pe lângă pedeapsa principală iniţială şi, apoi, pe
lângă pedeapsa principală rezultantă”.
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 909 din 22 septembrie 2021), s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive
pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul
constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în
întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea
formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu
hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa”.
19
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 486 din 9 iunie 2020), s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni, în ipoteza în care
primul şi/sau al doilea termen al pluralităţii intermediare este format dintr-un concurs de infracţiuni, contopirea
tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operaţiuni unice, potrivit dispoziţiilor referitoare la
concursul de infracţiuni”.
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 63 din 30 ianuarie 2020), s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară
a dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal (...) aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) -o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de
instanţă ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa
amenzii”.
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 239 din 19 martie 2018), s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară
a dispoziţiilor art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (…) cererea de recunoaştere a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă străină, formulată de persoana condamnată, aflată în
România, în vederea contopirii cu pedepse aplicate de instanţele române şi deducerii duratei executate în
străinătate, este o cerere incidentală de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de contopire”.
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 64 din 28 ianuarie 2016), s-a stabilit că: „Sancţiunile / interdicţiile aplicate în
baza hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor membre ale Uniunii
Europene care au transpus Decizia 2008/909/JAI, al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele
complementare / accesorii, nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române. Sancţiunile / interdicţiile
aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor care nu au
transpus Decizia 2008/909/JAI ori care nu sunt membre ale Uniunii Europene, al căror corespondent în legea
penală română sunt pedepsele complementare/ accesorii, nu pot fi puse în executare de autorităţile judiciare
române, în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres”.
B) Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
1. Prin Decizia nr. 22/2020 (din data de 9 iulie 2020, publicată în M. Of. nr. 907/6.10.2020), Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 12.265/299/2019, iar prin decizia pronunţată a stabilit că: „în cazul în
care o infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu infracţiunea ce
reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operaţiunea de stabilire a pedepsei rezultante
implică aplicarea regulilor concursului de infracţiuni între pedepsele stabilite pentru infracţiunile (A) şi (B),
rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea (C)”.
2. Prin Decizia nr. 20/2020 (din data de 7 iulie 2020, publicată în M. Of. nr. 733/13.08.2020), Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 792/1.748/2019, prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal cu
privire la calculul pedepsei amenzii în caz de concurs de infracţiuni, în situaţia în care suma corespunzătoare unei zile-
amendă stabilită pentru fiecare infracţiune concurentă este diferită.". Prin decizia pronunţată s-a stabilit că: „în
interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza în care
suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru infracţiunile concurente este diferită, pedeapsa rezultantă
se determină astfel:
- se cumulează pedeapsa amenzii celei mai grele cu sporul de o treime din totalul celorlalte amenzi stabilite;
- se determină numărul de zile-amendă, prin cumularea numărului celui mai mare al zilelor-amendă stabilite
pentru o infracţiune cu sporul de o treime din totalul zilelor-amendă corespunzătoare celorlalte amenzi;
- se stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, prin împărţirea cuantumului pedepsei rezultante a
amenzii la numărul de zile-amendă rezultante”.
3. Prin Decizia nr. 2/2019 (din data de 30 ianuarie 2019, publicată în M. Of. nr. 242/28.03.2019), Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în dosarul nr. 24590/300/2017, prin care se solicită pronunțarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: “Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă
20
prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) („interzicerea de a se afla în anumite localităţi") se
regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal (sub forma sustragerii de la executarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută
de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal), sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data
intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?”. Prin decizia pronunţată s-a stabilit că: „Fapta de
sustragere de la executarea măsurii de siguranță prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu
realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.
4. Prin Decizia nr. 13/2014 (publicată în M. Of. nr. 505 din 8 iulie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de către Tribunalul Harghita în
Dosarul nr. 530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare
pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României. Prin decizia
pronunţată s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după
judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat
faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
*
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite
(din materia aferentă pedepselor aplicabile persoanelor fizice şi persoanelor juridice):
1) Care sunt asemănările şi deosebirile între pedepsele privative de libertate aplicabile persoanei fizice?
2) Care sunt asemănările şi deosebirile dintre pedeapsa amenzii aplicabilă persoanei fizice şi aceea aplicabilă
persoanei juridice?
3) Ce asemănări şi ce deosebiri există între pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi?
4) Prin ce se aseamănă, respectiv prin ce se diferenţiază cele trei pedepse complementare aplicabile persoanelor
fizice? Identificaţi cel puţin trei asemănări şi trei deosebiri între: a) interzicerea exercitării unor drepturi şi
degradarea militară; b) interzicerea exercitării unor drepturi şi publicarea hotărârii definitive de condamnare; c)
degradarea militară şi publicarea hotărârii definitive de condamnare.
5) Prin ce se aseamănă, respectiv prin ce se diferenţiază pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice de
cele aplicabile persoanei juridice?
6) La ce moment se aplică şi de la ce momente începe executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi?
7) Care dintre pedepsele aplicabile persoanei fizice cunoaşte limite speciale?
8) Care dintre pedepsele aplicabile persoanei juridice cunoaşte limite speciale?
9) Ce pedepse aplicabile persoanelor fizice cunosc limite generale? Dar dintre pedepsele aplicabile persoanei
juridice?
10) Este posibilă depăşirea limitelor speciale de pedeapsă? Dar a limitelor generale? În ce condiţii (dacă răspunsul
iniţial este pozitiv...)?
11) Care este regimul pedepselor complementare şi al pedepsei accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică? Identificaţi textul legal care consacră dispoziţii exprese în acest sens!
12) Care este regimul pedepselor complementare în caz de pluralitate de infracţiuni săvârşite de persoana juridică?
Identificaţi textul legal care consacră dispoziţii exprese în acest sens!
13) În ce ipoteză legală pedeapsa de ordin pecuniar poate să însoţească pedeapsa închisorii? În raport cu ce altă
dispoziţie legală se impun diferenţe semnificative?
14) Care este cea mai severă pedeapsă complementară dintre cele aplicabile persoanei juridice? Cunoaşte cazuri de
neaplicare?
15) Puteţi identifica – având în vedere incriminările din Partea specială a Codului penal – o infracţiune pentru care
legea prevede o pedeapsa abstractă cumulativă? În funcţie de exemplul ales, specificaţi dacă această
infracţiune se poate comite (şi) de către o persoană juridică, iar în condiţiile răspunsului afirmativ precizaţi
care sunt limitele speciale ale pedepsei principale aplicabilă acesteia.
21
I.2. Individualizarea răspunderii penale ( ~ individualizarea pedepselor – lato sensu)

Preliminarii
Instituţia individualizării răspunderii penale (individualizării pedepselor – într-un sens larg, generic) este
reglementată în lumina dispoziţiilor cuprinse în Capitolul al V-lea din Titlul III al Părţii generale a Codului penal,
corespunzător unui număr de şase secţiuni, în următoarea ordine: dispoziţii generale în materia individualizării
judiciare a pedepselor – care statuează asupra criteriilor generale de individualizare a pedepsei (Secţiunea 1, art.
74); regimul circumstanţelor generale atenuante şi regimul circumstanţelor generale agravante (Secţiunea a 2-a,
potrivit art. 75-80); instituţia renunţării la aplicarea pedepsei (Secţiunea a 3-a, potrivit art. 80-82); instituţia
amânării aplicării pedepsei (Secţiunea a 4-a, potrivit art. 83-90); instituţia suspendării executării pedepsei sub
supraveghere (Secţiunea a 5-a, potrivit art. 91-98); sediul materiei se încheie prin consacrarea instituţiei liberării
condiţionate (Secțiunea a 6-a, potrivit art. 99-106).
Individualizarea răspunderii penale / sancţiunilor penale (deseori indicată, brevitatis causa, drept
individualizare a pedepselor) îmbracă mai multe forme, anume: individualizarea legală (operă a legiuitorului penal,
realizată în abstract), individualizarea judiciară (operă a organelor judiciare şi în special a instanţei de judecată –
instanţa penală care, în cadrul procesului penal, adaptează individualizarea judiciară la fiecare caz concret în parte,
cu toate particularităţile punctuale specifice) şi individualizarea execuţională (denumită şi administrativă – ulterioară
individualizării judiciare, reprezentând atributul organelor specifice / competente ce o realizează în faza de executare
a pedepsei: după caz, fie organe administrative / de executare, fie organe care au competenţe jurisdicţional-
administrative, precum: judecătorul delegat cu executarea pedepselor; judecătorul de supraveghere a privării de
libertate; uneori, chiar instanţa judecătorească – dar nu instanţa penală, în cursul unui proces penal, ci instanţa în
exercitarea unor competenţe de graniţă, între competenţele penale propriu-zise şi competenţe de ordin jurisdicţional-
administrativ - adeseori, dar nu exclusiv, este competentă în această etapă instanţa de executare a hotărârii penale
definitive). În cele ce urmează, dintre aceste trei forme posibile de individualizare, ne va reţine atenţia în special
individualizarea pe care o realizează organul jurisdicţional în realizarea activităţii de înfăptuire a justiţiei, ceea ce
desemnează individualizarea judiciară (judecătorească) a pedepsei. În expunerea noastră, vom urma îndeaproape
ordinea de reglementare - deloc întâmplătoare - stabilită de legiuitorul penal, urmând a face o abordare succintă a
principalelor aspecte teoretice şi practice pe care le dezvoltă instituţia supusă tratării, în special prin comentarii aduse
pe marginea textelor legale.
Astfel, se vor pune în discuţie (cu titlu de obiective – vizând dezvoltarea abilităţilor de acumulare a
cunoştinţelor esenţiale cu privire la aceste instituţii; formarea abilităţilor de delimitare a unora în raport de celelalte,
precum şi faţă de alte instituţii juridico-penale; dezvoltarea capacităţii de recunoaştere şi exemplificare a acestora):
- criteriile generale de individualizare judiciară a pedepselor, după cum se vor indica şi anumite criterii specifice
/ speciale funcţionale în materie;
- din ansamblul cauzelor de atenuare / agravare a răspunderii penale, se va insista asupra deosebirilor
importante care trebuie operate având în vedere clasificarea acestora în stări şi circumstanţe, urmând a
întreprinde un examen succint asupra regimului rezervat circumstanţelor de ordin general, cât şi al concursului
dintre cauzele de atenuare sau / şi de agravare a pedepsei;
- operaţiunile succesive (aflate într-o ordine progresivă) în care se concretizează individualizarea judiciară a
pedepselor, ca etape / trepte în acest proces complex. Mai exact, vom supune scurtei analize instituţiile
reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei; amânarea aplicării pedepsei; suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, aplecându-ne îndeosebi asupra particularităţilor pe care le prezintă fiecare dintre
acestea;
- în secundar - instituţia liberării condiţionate, reprezentând un mijloc de individualizare execuţională a
executării unei pedepse privative de libertate (o analiză mai detaliată a acestei instituţii se relizează în cadrul
unei discipline opţionale, complementare dreptului penal, care se studiază în anul al III-lea de studii de licenţă,
anume: Drept execuţional penal)
I.2.1. Individualizarea judiciară a pedepselor (criterii generale)

Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepse concrete (realizată de către instanţa penală, în cursul procesului
penal) nu se realizează aleatoriu, ci conform unor reguli indicate expres prin lege, configurând criteriile generale de
22
individualizare judecătorească a pedepsei (art. 74 C. pen.). Potrivit dispoziţiilor din alin. (1) al art. 74 C. pen. se
prevede că: „Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu
periculozitatea infractorului (s.n.), care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de
comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b)starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura
şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul
urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după
săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia
familială şi socială.”
Criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei sunt obligatorii pentru instanţă şi servesc
adaptării pedepsei concret (în considerarea principiului proporţionalităţii acesteia) în raport cu două dimensiuni
principale de personalizare a sancţiunii penale: unul de tip obiectiv - gravitatea infracţiunii săvârşite; altul de tip
subiectiv - periculozitatea infractorului. Se impun (fiind importante) următoarele menţiuni: în egală măsură şi în
cazul persoanei juridice, în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei, sunt operante criteriile prevăzute de
art. 74 C. pen. [în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 137 alin. (3) teza I C. pen.]; totodată, criteriile generale de
individualizare, prevăzute în art. 74 C. pen., sunt avute în vedere şi în cazul altor sancţiuni penale [în acest sens, a se
vedea dispoziţiile art. 115 alin. (2) C. pen. - în materie de măsuri educative - , asupra cărora vom reveni].
După cum se poate observa, criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei sunt atât de ordin
obiectiv [privitoare la infracţiunea comisă – art. 74 alin. (1) lit. a)-c)], cât şi de ordin subiectiv [privitoare la persoana
infractorului – art. 74 alin. (1) lit. d)-g)]. Înţelegem să nu insistam aici în prezentarea acestora, astfel încât, pentru
explicaţii relative la fiecare dintre criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei, recomandăm parcurgerea
in extenso a doctrinei, pentru o înţelegere corespunzătoare / corectă a acestora, facilitată de exemplificările generoase
oferite în literatura de specialitate (a se vedea bibliografia).
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de aceste reguli –
criteriile generale de individualizare a pedepsei – şi pentru alegerea uneia dintre acestea [art. 74 alin. (2) C. pen.],
precum şi (ulterior), pentru efectiva ei individualizare (ceea ce semnifică un caz de dublă valorificare, succesivă, în
operaţiunea de individualizare, a aceloraşi criterii generale, pentru două operaţiuni de individualizare efectuate „în
cascadă”: alegerea tipului sancţiunii penale concrete, din multiple opţiuni legale; determinarea cuantumului sau a
duratei pedepsei concrete, aferentă speciei de pedeapsă pentru care s-a optat în prima etapă).
Este de reţinut că, în afara criteriilor generale de individualizare a pedepsei, sunt operante şi unele criterii
specifice / speciale, funcţionale în cazul anumitor instituţii juridico-penale. Spre exemplu: în cazul participaţiei
penale, potrivit art. 49 teza a II-a C. pen., se prevede că la stabilirea pedepsei participantului se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74 C.pen.; sau, în cazul stabilirii
amenzii persoanei fizice [art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen.], se prevede că pentru determinarea valorii aferente unei
zile-amendă se ţine cont de situaţia materială a infractorului şi de obligaţiile sale legale faţă de terţe persoane aflate
în întreţinerea sa – a se vedea şi dispoziţiile cvasi-similare din materia stabilirii amenzii penale concrete în sarcina
persoanei juridice [art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen. – cu luare în considerare a Deciziei nr. 708/2021 a CCR,
potrivit cărora sintagma „cifra de afaceri” din cuprinsul textului indicat este neconstituţională].
I.2.2. Regimul circumstanţelor generale de atenuare şi de agravare a răspunderii penale

În contextul (larg al) problemelor de individualizare judiciară a răspunderii penale / pedepsei, un loc distinct
şi un rol important îl ocupă circumstanţele de ordin general, atât de atenuare cât şi de agravare, a căror
reglementare legală se realizează în Secţiunea a 2-a din Cap. V al Titlului III din Partea generală a C.pen.(art. 75-79).
Înainte de a ne ocupa de principalele aspecte privitoare la circumstanţele generale de atenuare / agravare a
răspunderii penale, respectiv de efectele produse de acestea asupra pedepsei, înţelegem să venim cu unele precizări.
Important: Ansamblul cauzelor de atenuare sau de agravare a răspunderii penale (generate în urma comiterii unei
infracţiuni) cunoaşte o divizare care permite / impune operarea unor distincţii clare între stări şi circumstanţe. Stările
(generale) de atenuare / agravare reprezintă instituţii juridico-penale cu reglementare în Partea generală a Codului
penal (care NU sunt expres calificate de către legiuitor drept „circumstanţe”), antrenând propriile efecte asupra
pedepsei. La nivelul celor de ordin general, potrivit doctrinei majoritare, sunt apreciate a fi stări de agravare:
infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni [în acest sens, a
se vedea dispoziţiile legale de sancţionare corespunzătoare prevederilor art. 36 alin. (1) C. pen., art. 39 C. pen., art.
43 C. pen.]. Ca stare generală de atenuare se prezintă tentativa (a se vedea art. 33 C. pen.).
23
Spre deosebire de stări, circumstanţele generale de atenuare / agravare a pedepsei reprezintă situaţii,
împrejurări, calităţi etc. ce prezintă legătură cu infracţiunea sau cu persoana infractorului (fiind expres calificate
juridic astfel de către legiuitor – cu denumirea expresă de „circumstanţe”), relevând o gravitate mai scăzută / mai
ridicată a faptei, ori o periculozitate mai redusă / mai mare a infractorului, cu reglementare potrivit art. 75-76 –
circumstanţe generale atenuante – respectiv art. 77-78 C. pen. – circumstanţe generale agravante.
Deosebirea semnificativă care face diferenţa (majoră) între stările şi circumstanţele de atenuare /agravare
rezidă în efectele atrase asupra pedepsei, mai ales în ipoteza unui concurs de stări şi a unui concurs de
circumstanţe. Astfel, circumstanţele generale produc efectele expres prevăzute de lege în art. 76 (circumstanţele
atenuante) sau 78 (circumstanţele agravante) din Codul penal, în timp ce stările de atenuare / agravare a răspunderii
penale produc fiecare efectele expres prevăzute de legiuitor în diversele dispoziţii care le reglementează din acest
punct de vedere (art. 33 C.pen. – tentativa; art. 36 alin. 1 C.pen. – infracţiunea continuată; art. 39 C.pen. – concursul
de infracţiuni; art. 43 C.pen. – recidiva; art. 44 C.pen. – pluralitatea intermediară de infracţiuni). În plus – foarte
important – este de reţinut că, în caz de pluralitate a lor / concurs al acestora în cadrul aceleiaşi infracţiuni, stările de
atenuare / agravare produc efecte fiecare în parte, acţionând succesiv şi provocând multiple atenuări / agravări ale
pedepsei (putând afirma chiar producerea unor efecte ca „reacţie în lanţ”), în timp ce concursul circumstanţelor de
acelaşi tip (atenuante sau agravante) atrage o singură atenuare / agravare asupra pedepsei, iar nu o pluralitate de
atenuări / agravări (a se vedea alin. final din art. 76 şi 78 C.pen.). Mai mult, după cum vom arăta pe parcursul
expunerii, în materie de concurs al cauzelor de atenuare sau / şi de agravare, atât stări cât şi circumstanţe (cu
precădere) de ordin general + cazuri speciale de reducere a pedepsei, există o reglementare expresă (art. 79 C. pen.),
interesând o anumită ordine de valorificare a acestora în operaţiunea de individualizare a pedepsei.
Totodată, facem precizarea că în afara de cauzele de ordin general există şi cauze / cazuri speciale de
atenuare sau agravare a pedepsei – cu reglementare în Partea specială a Codului penal (spre exemplu, art. 411), sau
în legi speciale ori chiar în Codul de procedură penală [spre exemplu, art. 396 alin. (10)] – impunându-se eliminarea
oricăror confuzii în raport de cauzele de ordin general, alături de care pot intra în concurs (în aceeaşi cauză penală).
Revenind la circumstanţele atenuante / agravante de ordin general, doctrina reţine o serie de clasificări ale
acestora după mai multe criterii, sens în care amintim: circumstanţe legale (cu reţinere obligatorie dacă din probe
reiese existenţa lor) şi circumstanţe judiciare (care pot fi reţinute sau nu – motivat – de către instanţă, atunci când se
probează existenţa lor); circumstanţe personale (cu efect individual – in personam) şi circumstanțe reale (cu efect
obiectiv produs asupra faptei – in rem); circumstanțe anterioare, concomitente sau posterioare raportat la momentul
comiterii infracţiunii; circumstanţe cu efecte obligatorii produse asupra pedepsei (astfel, circumstanţele generale
atenuante produc, de lege lata, efect obligatoriu de reducere a limitelor pedepsei prevăzute de lege) şi circumstanţe
cu efecte facultative asupra pedepsei (astfel, circumstanţele generale agravante produc, de lege lata, efect facultativ
de agravare a pedepsei) etc. (a se consulta doctrina in extenso!).
a) Circumstanţele generale atenuante. Efecte

Potrivit art. 75 alin. (1) C. pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale (obligatorii – ca reţinere)
fiind reprezentate de următoarele împrejurări:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea
persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune
ilicită gravă (aşa-numita stare de provocare / scuza provocării) – art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări (cunoscută în doctrină şi sub denumirea de exces scuzabil de legitimă
apărare) – art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen.;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate (cunoscută în doctrină şi sub denumirea de exces scuzabil de stare de
necesitate) – art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.;
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii,
până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval
de 5 ani anterior comiterii faptei (circumstanţa atenuantă în cauză nu se aplică în cazul săvârşirii unor
infracțiuni expres şi limitativ prevăzute de lege) – art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.
Potrivit art. 75 alin. (2) C. pen. sunt prevăzute împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante
judiciare (facultative – ca reţinere):
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii – art. 75 alin. (2) lit.
a) C. pen.;
24
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului –
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.
Pentru analiza condiţiilor de reţinere a împrejurărilor care constituie / pot constitui circumstanţe generale
atenuante, facem trimitere la doctrina de specialitate (care întregeşte prezentarea aspectelor de ordin teoretic, prin
recurgere la extrase edificatoare din practica judiciară). La rândul nostru, înţelegem să atragem atenţia asupra
distincţiei dintre circumstanţele atenuante legale – care se impun instanţei atunci când sunt constatate, aaceasta fiind
obligată să le reţină – şi circumstanţele atenuante judiciare – a căror reţinere este la aprecierea (motivată a)
instanţei. Indiferent însă de felul circumstanţelor atenuante (legale sau judiciare), odată reţinute - efectele acestora
sunt aceleaşi, mai exact: atenuarea răspunderii penale este obligatorie! Cu alte cuvinte, atât circumstanţele legale
cât şi cele judiciare (odată reţinute potrivit aprecierii instanţei) produc efectele prevăzute de art. 76 C. pen., în sensul
atenuării obligatorii de pedeapsă (reducerea cu fracţia stabilită prin lege)!
Efectele circumstanţelor atenuante sunt prevăzute de art. 76 C. pen. Astfel, în cazul în care există
circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o
treime. Fracţia stabilită de lege poartă atât asupra minimului special cât şi asupra maximului special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, interesând în cazul persoanei fizice (majore) limitele speciale ale
pedepsei închisorii, sau cele ale amenzii penale (doar componenta dată de limitele speciale ale zilelor-amendă, nu şi
valorea unei zile-amendă). Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
La fel ca în cazul persoanei fizice (majore), efectele circumstanţelor generale atenuante asupra pedepsei
principale a amenzii în cazul infracţiunii comise de persoana juridică atrag reducerea cu o treime a limitelor de
pedeapsă (fracţie ce vizează doar numărul zilelor-amendă, nu şi valoarea aferentă unei zile-amendă), după cum
rezultă din dispoziţiile art. 147 alin. (1) C. pen.
Circumstanţele atenuante nu produc efecte (în mod direct / nemijlocit) asupra celorlalte categorii de
pedepse (secundare) aplicabile persoanelor fizice sau persoanelor juridice.
Nu în ultimul rând, în alineatul final al art. 76 C. pen. se prevede expres că în cazul pluralităţii de
circumstanţe (generale) atenuante nu are loc o pluralitate de atenuări (efectele nu se produc „în cascadă”, succesiv),
ci reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată (cu 1/3), indiferent de numărul circumstanţelor
atenuante reţinute în cauză (desigur, între limitele astfel reduse o singură dată, instanţa, când stabileşte pedeapsa
concretă, poate ţine cont / ar trebui să ţină cont de împrejurarea numărului de circumstanţe atenunte reţinute).
***
b) Circumstanţele generale agravante. Efecte
Potrivit art. 77 alin. C. pen. sunt prevăzute circumstanţele agravante legale (obligatorii – ca reţinere) fiind
reprezentate de următoarele împrejurări:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună – art. 77 lit. a) C. pen.;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante – art. 77 lit. b) C. pen.;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri – art. 77
lit. c) C. pen.;
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor –art. 77 lit.
d) C. pen.;
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii sau altor cauze – art. 77 lit. e) C. pen.;
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost
provocată în vederea comiterii infracţiunii (denumită în doctrină: intoxicaţie preordinată – art. 77 lit. f) C. pen.;
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de
asediu sau de starea de urgenţă – art. 77 lit. g) C. pen.;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive discriminatorii - legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
25
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept
cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte – art. 77 lit. h) C. pen..
Pentru analiza condiţiilor de reţinere a împrejurărilor care constituie circumstanţe generale agravante legale
(obligatorii ca reţinere), facem trimitere la doctrina de specialitate (care întregeşte prezentarea aspectelor de ordin
teoretic şi prin recurgere la extrase edificatoare din practica judiciară). După cum se poate observa, circumstanţele
(generale) agravante sunt numai legale (obligatorii), de lege lata nefiind consacrate şi circumstanțe agravante
judiciare (precum erau prevăzute în fostul Cod penal).
Este important de menţionat că, în cazul anumitor infracţiuni, unele dintre împrejurările descrise ca
circumstanţe generale agravante legale sunt prevăzute ca elemente circumstanţiale agravante (împrejurări care intră
în conţinutul constitutiv derivat prin agravare / calificare al unor fapte penale), caz în care respectiva împrejurare
va putea fi valorificată, în mod exclusiv, cu titlu de cauză / circumstanţă specială – element circumstanţial agravant
[spre exemplu: împrejurarea prevăzută de art. 77 alin. lit. b) teza I C. pen. – săvârşirea infracţiunii prin cruzimi –
constituie circumstanţa agravantă specială / element circumstanţial agravant valorificat de legiuitor în conţinutul
infracţiunii de omor calificat potrivit art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.]. În asemenea situaţii, prioritate în reţinere are
respectiva împrejurare cu titlu de element circumstanţial agravant, iar nu în calitate de circumstanţă agravantă
generală, potrivit regulii generale de drept: lex specialia generalibus derogant (norma specială derogă şi se aplică în
mod prioritar faţă de normă generală). Pe de altă parte, imposibilitatea reţinerii lor în mod cumulativ este atrasă de
imperativul de a nu fi încălcat principiul general de drept: non bis in idem (nu de două ori pentru acelaşi motiv)!
Totuşi, dacă există deosebiri substanţiale (de esenţă), între motivul agravării presupus de circumstanţa generală de
agravare ce se verifică într-o anume cauză şi o împrejurare (inclusiv una aparent similară) prevăzută cu titlu de
element circumstanţial agravant, atunci vor trebui reţinute ambele, cu efecte corespunzătoare atrase asupra regimului
sancţionator, căci în cest caz nu este încălcată regula non bis in idem (nu se gravează de multiple ori răspunderea
penală pentru acelaşi motiv). Astfel, spre exemplu, dacă o infracţiune de viol se comite de către 3 sau mai multe
persoane împreună, iar printre acestea se află şi un minor, ceilalţi subiecţi activi fiind majori, atunci se va reţine
comiterea unei infracţiuni de viol în forma agravată prevăzută de art. 218 alin. 3 lit. f) C.pen. (violul săvârşit de către
două sau mai multe persoane împreună), dar şi cu reţinerea circumstanţei generale agravante prevăzute de art. 77 lit.
d) C.pen. (comiterea infracţiunii de către un major împreună cu un minor), fără a se putea reţine, însă, şi circumstanţa
generală de agravare prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. (comiterea infracţiunii de către 3 sau mai multe persoane
împreună). Aceasta, deoarece motivul agravării în cazul reglementat la lit. a) din art. 77 C.pen. este acelaşi cu
motivul agravării speciale a violului, prevăzut la lit. f) din art. 218 alin. 3 C.pen. [diferenţa existentă este doar una
cantitativă, iar nu calitativă, deci cele două se exclud reciproc, în considerarea regulii non bis in idem]; în schimb,
motivul agravării violului de la art. 218 alin. 3 lit. f) C.pen. este diferit de motivul general de agravare indicat la art.
77 lit. d) C.pen., aşa că aceste două temeiuri de agravare – unul special şi altul general – sunt compatibile spre
reţinere cumulativă!
Efectele circumstanţelor (generale) agravante sunt înscrise prin dispoziţiile art. 78 C. pen., agravarea fiind
una facultativă. Sub acest aspect, trebuie eliminată orice confuzie între tipul circumstanţelor generale agravante –
care sunt, după cum s-a arătat, exclusiv legale, deci obligatorii ca reţinere (dacă din probele administrate reies a fi
întrunite condiţiile lor de existenţă, instanţa nu le poate ignora, ci este ţinută a le reţine cu titlu de circumstanţe
agravante) – şi efectele atrase asupra pedepsei în urma reţinerii lor, în sensul producerii unei agravări facultative a
acesteia (iar nu obligatorii)! Regula agravării facultative reiese cu deplină claritate din prevederile art. 78 alin. (1) C.
pen., care dispune în sensul că se poate aplica o pedeapsă până la maximul special al pedepsei legale prevăzute
pentru respectiva infracţiune, iar dacă maximul special respectiv se dovedeşte, în aprecierea instanţei, a fi
neîndestulător (raportat la cazul concret analizat), atunci, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 2 ani
peste acel maxim (spor care nu poate depăşi, totuşi, o treime din maximul respectiv), iar în cazul amenzii se poate
aplica un spor de cel mult o treime din maximul special (al zilelor-amendă) peste respectivul maxim special.
La fel ca în cazul persoanei fizice (majore), efectele circumstanţelor generale agravante asupra pedepsei
principale a amenzii aplicabile persoanei juridice sunt tot cele prevăzute de art. 78 C. pen., persoanei juridice
urmând să i se aplice regimul consacrat de lege pentru persoana fizică, anume: se poate aplica pedeapsa amenzii
până la maximul special, iar dacă acesta este considerat neîndestulător, se poate aplica (în plus) un spor de până la o
treime din maximul special al zilelor-amendă [după cum rezultă din dispoziţiile art. 147 alin. (1) C. pen.]
Circumstanţele agravante nu produc efecte (directe / nemijlocite) asupra celorlalte categorii de pedepse
(secundare) aplicabile persoanelor fizice sau persoanelor juridice, iar în cazul persoanelor fizice, nici cu privire la
pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă (nu există posibilitatea obiectivă de a se putea spori detenţiunea pe viaţă).
26
Nu în ultimul rând, în alineatul final al art. 78 C. pen. se prevede expres că, în cazul pluralităţii de
circumstanţe agravante, majorarea (doar a) maximului special se face o singură dată, indiferent de numărul
împrejurărilor reţinute cu acest titlu. Atragem atenţia asupra formulării improprii la care a recurs legiuitorul penal în
cuprinsul alin. (2) al art. 78 C. pen., prin întrebuinţarea pluralului vizând majorarea „limitelor speciale ale pedepsei”,
în condiţiile în care circumstanţele agravante nu influenţează, totuşi, limita inferioară a pedepsei principale.
c) Concursul între cauzele de atenuare şi / sau agravare a pedepsei. Efecte

Atunci când săvârşirea unei infracţiuni are loc, în concret, în condiţiile unui concurs între cauzele de
agravare sau / şi de atenuare a răspunderii penale, atenţia trebuie îndreptată asupra dispoziţiilor din art. 79 C. pen.,
prin al cărui conţinut normativ, în cele trei alineate, sunt ilustrate / reglementate următoarele situaţii / ipoteze:
 Concurs (doar) între cauzele de atenuare – art. 79 alin. (1) C. pen. prevede: „Când în cazul aceleiaşi
infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare
la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine” (subl. ns.). Prin
aplicarea succesivă a cauzelor de atenuare – şi în ordinea explicit înscrisă de legiuitorul penal – limitele generale ale
pedepselor principale (închisoare şi amendă) nu pot fi afectate / înfrânte. Altfel spus, nu se poate coborî sub
minimul general de pedeapsă = ultimul prag minim de pedeapsă, în considerarea dispoziţiei din art. 2 alin. (3) C. pen.
 Concurs (doar) între cauzele de agravare – art. 79 alin. (2) C. pen. prevede: „Dacă sunt incidente două sau
mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a
dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă”. Spre deosebire de
prevederile alineatului precedent, se poate constata lipsa înscrierii menţiunii legale a valorificării „în această
ordine” a multitudinii cauzelor de agravare incidente într-una şi aceeaşi cauză penală, ceea ce întreţine o controversă
în doctrina noastră (anume: dacă aplicarea succesivă este şi în cazul concursului cauzelor de agravare una care
trebuie realizată strict în ordinea enumerării pe care o realizează legiuitorul, sau nu). Din problematica pe care o
ridică interpretările ce pot fi conferite dispoziţiei cuprinse în art. 79 alin. (2) C. pen., în prezentul cadru al expunerii
ne limităm la surprinderea următoarelor aspecte: săvârşirea unei infracţiuni în situaţia unui concurs între
circumstanţe generale agravante şi infracţiunea continuată prilejuieşte exprimarea unor opinii divergente (care se va
valorifica prima?); reţinerea stării de recidivă postexecutorie prin săvârşirea unei infracţiuni în formă continuată
(opinăm în sensul rezolvării prioritare a recidivei, iar apoi a recurgerii la tratamentul aplicabil infracţiunii continuate)
ş.a. De reţinut că, în cazul coexistenţei formelor pluralităţii de infracţiuni reprezentate de concursul de infracțiuni şi
starea de recidivă, concursul de infracţiuni se valorifică prioritar în raport cu recidiva postcondamnatorie [art. 43
alin. (2) C. pen. - în cazul persoanei fizice; se lasă însă loc de interpretări în cazul persoanei juridice, în tăcerea legii],
în timp ce recidiva postexecutorie se valorifica prioritar în raport de concursul de infracţiuni (unicaa soluţie logică,
obiectiv posibilă – în tăcerea legii). Prin aplicarea succesivă a cauzelor de agravare, limitele generale ale
pedepselor principale (închisoare şi amendă) nu pot fi afectate / înfrânte. Altfel spus, nu se poate trece dincolo de /
nu se poate depăşi maximul general de pedeapsă = ultimul prag maxim, conform dispoziţiei art. 2 alin. (3) C. pen.
 Concurs între cauze de atenuare şi cauze de agravare – art. 79 alin. (3) C. pen. prevede: „Când în cazul
aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de
majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform
alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2)”. Din textul legal rezultă cât se
poate de limpede că mai întâi va opera atenuarea de pedeapsă, urmând ca apoi să se dea efect agravării. Este de
reţinut că o excepţie de la această prevedere poate fi considerată dispoziţia cuprinsă în cadrul art. 61 alin. 6 C.pen.,
raportat la prioritatea aplicării normei din art. 61 alin. 5 C.pen. anterior oricăror alte motive / cauze de atenuare şi /
sau agravare (agravarea facultativă a limitelor speciale ale pedepsei amenzii, în ipoteza comiterii unei infracţiuni în
vederea obţinerii unui folos patrimonial, are prioritate faţă de orice altă cauză de atenuare / agravare, conform regulii
potrivit căreia norma cu un grad sporit de specialitate – în acest caz, dispoziţia din art. 61 alin. 5 şi 6 C.pen. – derogă
şi se aplică în mod prioritar faţă de norma cu un grad mai mare de generalitate – în acest caz, art. 79 alin. 3 C.pen.).
Important: În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare
(compatibile cu starea de minoritate a subiectului activ al infracţiunii), chiar şi în ipoteza unui concurs între acestea,
sunt avute în vedere (doar) la alegerea sancţiunii penale = măsură educativă (sancţiune penală distinctă faţă de
pedeapsă) şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsura educativă în parte. În sensul celor
menţionate, a se vedea dispoziţiile art. 128 C. pen., cu precizarea că acest subiect se va trata cu ocazia prezentării
27
regimului de sancţionare în cazul infractorilor minori (anticipând materia, menţionăm că art. 128 C.pen. conferă
regula în materie, existând şi cazuri de excepţie, valabile pentru registrul de atenuare a răspunderii penale).
*
Extrase de practică obligatorie în materia unor cauze de atenuare sau agravare a răspunderii penale:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor) / Precizare: sunt excluse extrasele de practică
obligatorie privitoare la stările de atenuare / agravare a răspunderii penale.
1. Hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin Decizia nr. 8/2014
(publicată în M. Of. nr. 473 din 27 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Dolj, Secţia penală, pronunţată în
Dosarul nr. 3.004/215/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
următoarelor chestiuni de drept: „dacă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal se pot lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în
pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”. S-a
stabilit că: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1)
din Codul penal, stabileşte că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se
vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar
valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de
legea nouă”.
(publicată în M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în Dosarul nr. 30.259/215/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în
principiu a următoarelor chestiuni de drept:
„ - dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind neagravarea situaţiei în propriul apel,
circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul penal
anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa de control judiciar, învestită doar cu
soluţionarea apelului declarat de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă
noul Cod penal;
- în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute
de art. 76 din Codul penal anterior sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal”.
S-a stabilit că: „în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în
funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu
privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia
sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea
circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac
prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte
o sancţiune mai puţin severă”.
(publicată în M. Of. nr. 525 din 15 iulie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală, în Dosarul
nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor
chestiuni de drept: „dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o
hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la
maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării
cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei”. S-a stabilit că: „în aplicarea legii penale mai favorabile,
după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa
aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a
pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi
valorificată în pedeapsa concretă”.
28
I.2.3. Individualizare judiciară a stabilirii / aplicării / executării pedepsei
Preliminarii
Important: În parte din elaborările teoretice (cu predilecţie: cursuri, manuale, tratate universitare), expunerea
problematicii de amploare deosebită pe care o presupune materia intitulată de autorii de specialitate
„individualizarea judiciară a executării pedepsei”, include adeseori tratarea instituţiilor reprezentate de: renunţarea
la aplicarea pedepsei; amânarea aplicării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Se adaugă
acestora – în prezentarea teoreticienilor – instituţia liberării condiționate.
Menţionăm că se pot exprima rezerve cu privire la corectitudinea ştiinţifică a acestei calificări a instituţiilor
astfel indicate, ca având, deopotrivă, natura juridică de cauze de individualizare judiciară a executării pedepsei!
Astfel, nu toate aceste instituţii sunt incidente în faza de individualizare judiciară (deci nu pot fi toate calificate drept
cauze de individualizare judiciară) – ex.: liberarea condiţionată. De asemenea, nu toate instituţiile de individualizare
judiciară privesc individualizarea executării pedepsei (doar suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
prezintă efectiv această caracteristică), unele fiind în realitate alternative la stabilirea pedepsei (renunţarea la
aplicarea pedepsei), sau alternative la aplicarea acesteia în sarcina infractorului (amânarea aplicării pedepsei); or,
dacă pedeapsa nu este, după caz, stabilită sau aplicată, desigur că nici nu se poate pune în discuţie o eventulă manieră
de executare a acesteia, apărând, din această perspectivă, excesivă calificarea acestor instituţii drept cauze de
individualizare judiciară a executării pedepsei...
a) Ca instituţii ce beneficiază de reglementare expresă în Partea generală a Codului penal, cadrul legal este
asigurat de dispoziţiile cuprinse în lumina Titlului al III-lea, Capitolul V, corespunzător art. 80–82 (renunţarea la
aplicarea pedepsei), art. 83–90 (amânarea aplicării pedepsei) şi art. 91–98 (suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere). Dintre aceste trei mijloace / măsuri de individualizare judiciră a răspunderii penale / pedepsei,
reprezintă un veritabil (propriu-zis) mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, instituţia suspendării
executării pedepsei sub supraveghere – instituţie cu precedent legislativ, substanţial reformată de lege lata. Este o
observaţie constant reprodusă în doctrina de specialitate, căreia trebuie să i se acorde atenţia cuvenită! [După cum se
va vedea pe parcursul expunerii, în condiţiile prevăzute de legea penală, instanţa are posibilitatea de a pronunţa
condamnarea inculpatului cu dispunerea suspendării executării pedepsei (aplicate) sub supraveghere].
Spre deosebire de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instituţia renunţării la aplicarea
pedepsei, precum şi instituţia amânării aplicării pedepsei – dată fiind reglementarea acestora în capitolul din lege
intitulat formal „Individualizarea pedepselor” – semnifică, la rândul lor, modalităţi de individualizare (judiciară) a
răspunderii penale / lato sensu - a pedepselor, fără a constitui, însă, mijloace de individualizare judiciară a
executării pedepselor. Este, de asemenea, o observaţie constant reprodusă în doctrina de specialitate, căreia trebuie
să i se acorde atenţia cuvenită!
Atât renunţarea la aplicarea pedepsei cât şi amânarea aplicării pedepsei reprezintă instituţii nou introduse
în dreptul penal român, fără precedent pe plan legislativ, măsuri de individualizare particularizate prin trăsături
proprii, constituind, în egală măsură, moduri de rezolvare / soluţionare a acţiunii penale de către instanţa penală, în
condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. (renunţarea la aplicarea pedepsei, după cum şi amânarea
aplicării pedepsei, reprezintă – pe planul dreptului procesual penal – soluţii autonome, distincte de soluţia
condamnării inculpatului).
Din punct de vedere al reglementării pe planul dreptului penal material (substanţial), se poate aprecia că
instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este, din punct de vedere al naturii sale juridice, o măsură de
individualizare pusă la dispoziţia instanţei penale, pe parcursul procesului penal (individualizare judiciară),
particularizându-se prin aceea că este un mijloc funcţional anterior stabilirii pedepsei pe caz concret, deci o măsură
alternativă stabilirii unei pedepse pentru infracţiunea comisă (subliniem faptul că în cazul dispunerii renunţării la
aplicarea pedepsei, instanţa nu stabileşte o pedeapsă! – sub acest aspect, denumirea legală este improprie, doctrina
arătând că mai corespunzător ar fi fost ca instituţia să se numească „renunţare la stabilirea pedepsei”). Practic, în
aprecierea noastră, renunţarea la aplicarea pedepsei este mai corect calificată sub aspectul naturii sale juridice drept
o cauză de individualizare judiciară a stabilirii pedepsei!
De asemenea, din punct de vedere al reglementării pe planul dreptului penal material, se poate aprecia că
instituţia amânării aplicării pedepsei (denumire care este apreciată în doctrină ca fiind corect utilizată de către
29
legiuitor) este, din punct de vedere al naturii sale juridice, o măsura de individualizare judiciară a răspunderii
penale / lato sensu - a pedepsei, pusă la dispoziţia instanţei penale, pe parcursul procesului penal, ca mijloc
funcţional în raport cu o pedeapsă stabilită pe caz concret, prin care se amână, practic, aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea comisă. Astfel, în cazul incidenţei acestei instituţii nu se atribuie pedeapsa (stabilită în concret) în
sarcina infractorului, acesta nu este condamnat la executarea pedepsei stabilite / determinate în concret, pentru
săvârşirea infracţiunii. Practic, în aprecierea noastră, amânarea aplicării pedepsei este mai corect calificată sub
aspectul naturii sale juridice drept o cauză de individualizare judiciară a aplicării pedepsei!
Revenind la elementele de doctrină, preferăm să reproducem un extras dintr-o lucrare monografică (ce
focalizează pe probleme de individualizare), pe care îl considerăm ca ilustrând în termeni clari „mesajul de transmis
publicului-ţintă”: «Aşadar, individualizarea judiciară se concretizează într-o serie de operaţiuni succesive. În
această ordine, pedeapsa se stabileşte, se aplică, iar, cu ocazia aplicării acesteia, se determină modalitatea de
individualizare a executării pedepsei (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executare efectivă).
Diferenţa notabilă constă în faptul că acest proces sancţionator apare scindat în noua reglementare, oferindu-i-se
astfel judecătorului mai multe soluţii procesuale, situate într-o succesiune progresivă. Astfel, într-o primă fază,
instanţa are prerogativa de a stabili sau de a renunţa la stabilirea unei pedepse (ultima situaţie reprezentând
instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, care, după cum bine s-a observat în doctrină, reprezintă, în realitate, o
situaţie de „renunţare la stabilirea pedepsei”). Într-o a doua fază, în ipoteza în care instanţa a stabilit o pedeapsă în
specia şi cuantumul ei, aceasta are posibilitatea de a opta între a aplica pedeapsa sau a amâna aplicarea acesteia.
Pe final, în cazul în care a stabilit şi aplicat pedeapsa, instanţa hotărăşte asupra modalităţii de individualizare a
executării (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executare efectivă)» (s.n.).1
b) Liberarea condiţionată îşi găseşte reglementare expresă în Titlul al III-lea („Pedepsele”), Caitolul V
(„Individualizarea pedepselor”), secţiunea a 6-a (finală), art. 99–106 C. pen., încheind sediul materiei aferente
individualizării răspunderii penale / pedepsei. Sub aspectul naturii juridice, liberarea condiţionată semnifică o
măsură / un mijloc de individualizare execuţională / administrativă a executării pedepselor privative de libertate –
detenţiunea pe viaţă şi închisoarea– aplicate persoanelor fizice (majore), fiind o instituţie complementară regimului
de executare a pedepselor privative de libertate. Dispoziţiile cuprinse în Partea generală a Codului penal se întregesc
/ completează cu cele cuprinse în Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În opinia noastră, prezentarea instituţiei liberării
condiţionate excede cadrului prezent al expunerii, astfel încât îi vom dedica o secţiune distinctă (II.2.4.)
c) Menţionăm că dispoziţii de interes în materia instituţiilor / măsurilor de individualizare reprezentate de amânarea
aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată, se regăsesc şi în
Legea nr. 253/2013, privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă în
cazul amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiționate),
respectiv în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal (procedura de acordare a liberării condiţionate). [Pentru informaţii
suplimentare în consolidarea studiului individual, recomandăm parcurgerea dispoziţiilor legale cuprinse în legile
complinitoare, precum şi consultarea doctrinei de specialitate].
Înainte de a ne ocupa (în această secţiune) de abordarea sintetică a instituţiilor reprezentate de renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, mai
precizăm faptul că, din ansamblul reglementărilor în materie penală, acestea sunt aplicabile, în condiţiile prevăzute
de lege, infractorilor persoane fizice majore la data comiterii infracţiunii. Altfel spus, de aceste mijloace de
individualizare NU beneficiază infractorii minori, şi nici persoanele juridice.
I.2.3.1. Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei

Instituţie nou introdusă pe planul dreptului penal (art. 80-82 C. pen) şi al celui procesual penal român [art.
396 alin. (3) C. proc. pen.], renunţarea la aplicarea pedepsei permite instanţei care constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, să nu pronunţe o hotărâre / soluţie de
1
Alexandru Rîşniţă, Ioana Curt: „Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei”, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 16.
30
condamnare a acestuia, ci soluţia renunţării la aplicarea pedepsei (practic, instanţa nici măcar nu stabileşte pedeapsa
concretă pentru infracţiunea comisă).
Condiţiile în care instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei sunt consacrate de art. 80 C. pen.,
iar atunci când acestea sunt îndeplinite pe cazul concret, iar instanţa dispune (motivat) renunţarea la aplicarea
pedepsei, se va aplica infractorului un avertisment (art. 81 C. pen.). Cadrul legal general al instituţiei aici prezentate
se încheie prin dispoziţii privitoare la efectele, respectiv la limitele efectelor renunţării la aplicarea pedepsei [art. 82
alin. (1) şi (2) C. pen], precum şi la remediul procesual al anulării acestei măsuri, în condiţiile prevăzute de art. 82
alin. (3) C. pen. Ţinem să reamintim că renunţarea la aplicarea pedepsei nu reprezintă propriu-zis un mijloc de
individualizare a pedepsei / nu este o veritabilă măsură de individualizare judiciară a pedepsei, cât timp aceasta –
pedeapsa – nici măcar nu se stabileşte (nu se determină în concret), optându-se pentru o alternativă la stabilirea
pedepsei (sens în care se poate aprecia instituţia ca fiind un mijloc funcţional de individualizare judiciară, însă
anterior / alternativ stabilirii pedepsei).
Din economia dispoziţiilor art. 80 C. pen., rezultă consacrarea unui set de condiţii – care trebuie să fie
îndeplinite cumulativ – pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (care este doar o
facultate a instanţei – iar nu o obligaţie – atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale). După cum se poate observa,
condiţiile se pot clasifica în condiţii pozitive [art. 80 alin. (1) C. pen] şi condiţii negative [art. 80 alin. (2) C. pen.],
care sunt, deopotrivă, de ordin obiectiv (privitoare la infracţiune) şi de ordin subiectiv (privitoare la persoana
infractorului). Astfel, într-o viziune de ansamblu, rezultă înscrierea următoarelor condiţii ale renunţării la aplicarea
pedepsei (pe care le vom indica prin trimitere punctuală la norma de reglementare):
a) Condiţii (obiective) cu privire la infracţiunea săvârşită:
 Pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 5 ani – art. 80 alin. (2) lit. d) C. pen. (interesează
maximul special al pedepsei legale, iar, în cazul pedepselor principale alternative, interesează pedeapsa mai
drastică, respectiv maximul acesteia).
 Infracţiunea comisă să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura şi întinderea urmărilor produse, cu
mijloacele folosite, cu modul şi împrejurările în care a fost comisă, precum şi cu motivul şi scopul urmărit – art.
80 alin. (1) lit. a) C. pen.
b) Condiţii (subiective) cu privire la persoana infractorului:
 Infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi lit. b) C.
pen., sau a situaţiilor de reabilitare ori de împlinire a termenului acesteia – art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen.
 Faţă de infractor să nu se fi mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii
infracţiunii pentru care este judecat – art. 80 alin. (2) lit. b) C. pen.
 Infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală / judecată, sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului / participanţilor – art. 80 alin. 2 lit. c) C.P.
 Să existe aprecierea instanţei că, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi
de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea pedepsei (în fapt: însăşi stabilirea / determinarea acesteia) ar fi
inoportună din cauza consecinţelor produse asupra persoanei infractorului – art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen.
Este de precizat faptul că în doctrina de specialitate, pe drept cuvânt, s-au putut constata următoarele:
gravitatea infracţiunii se apreciază după anumite criterii legale, asemănătoare criteriilor prevăzute de art. 74 alin.
(1) lit. a)-d) C. pen., după cum aprecierea asupra inoportunităţii aplicării (mai exact, a stabilirii pedepsei) se
determină, de asemenea, în raport cu anumite criterii legale, asemănătoare celor prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. e)-
g) C. pen. Reamintim că legea penală prevede în art. 74 C. pen. criteriile generale de individualizare judiciară a
pedepsei. Întrucât în cazul în care dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa nu stabileşte nicio pedeapsă
concretă, art. 74 C. pen. nu este (formal) funcţional într-un atare caz, însă legiuitorul prevede criterii similare de
individualizare a stabilirii pedepsei, care se valorifică de instanţă pe cazul concret.
Potrivit art. 80 alin. (3) C. pen. se prevede că renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune şi în caz de
concurs de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (de ordin
obiectiv cât şi subiectiv), situaţie în care se va dispune – în conformitate cu opinia majoritară – o singură soluţie de
renunţare la aplicarea pedepsei (pentru toate infracţiunile din structura concursului).
Se impune menţiunea potrivit căreia uneori, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune şi în ipoteza
în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 80 C. pen. (drept comun în materie), existând un caz
special în care se poate dispune această măsură, anume cel prevăzut de art. 20 din Legea nr. 143/2000 privind
31
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (la care facem trimitere pentru consultare).
Atunci când instanţa dispune soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, va aplica infractorului un
avertisment, care constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi
atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite
infracţiuni, după cum dispune art. 81 alin. (1) şi (2) C. pen. Avertismentul are un caracter obligatoriu (instanţa
aplică avertismentul).
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei sunt prevăzute de art. 82 alin. (1) C. pen. Întrucât dispunerea
soluţiei renunţării la aplicarea pedepsei (cu aplicarea avertismentului) pentru ansamblul infracţional comis
(infracţiunea săvârşită / infracţiunile concurente săvârşite), nu constituie o condamnare a inculpatului, legea penală
prevede că persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este suspusă nici unei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
Limitele efectelor renunţării la aplicarea pedepsei sunt prevăzute de art. 82 alin. (2) C. pen., această soluţie
procesual penală neproducând efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile care pot fi
dispuse inclusiv prin hotărârea definitivă de renunţare la aplicarea pedepsei.
Nu în ultimul rând, este de precizat că în materia renunţării la aplicarea pedepsei, legiuitorul penal înscrie
sancţiunea anulării acestei măsuri de individualizare judiciară a răspunderii penale, ea fiind operantă dacă sunt
îndeplinite (cumulativ) condiţiile legii [art. 82 alin. (3) C. pen.]. Astfel, anularea are loc dacă: în termen de 2 ani de
la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei (condiţia 1) / se descoperă că
persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune
(condiţia 2)
/ pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen (condiţia 3). Dacă sunt îndeplinite
condiţiile anulării măsurii (anularea fiind obligatorie pentru instanţă), legea prevede că „se stabileşte pedeapsa
pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”. A se vedea şi dispoziţiile art. 5811 C.
proc. pen. – Anularea renunţării la aplicarea pedepsei – potrivit cărora, în urma anulării măsurii, se va dispune
soluţia condamnării. Menţionăm că se pot analiza critic aceste dispoziţii procesual penale, în condiţiile în care
prevederile substanţiale în materie par a permite o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, subsecventă unei anulări a
renunţării la aplicarea pedepsei, soluţie echitabilă ce tinde a fi exclusă de prevederile procesual penale incidente!
I.2.3.2. Instituţia amânării aplicării pedepsei
Instituţie nou introdusă pe planul dreptului penal (art. 83-90 C. pen) şi al celui procesual penal român [art.
396 alin. (4) C. proc. pen.], amânarea aplicării pedepsei permite instanţei penale (care constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat) să nu pronunţe o hotărâre /
soluţie de condamnare, ci soluţia amânării aplicării pedepsei. Practic, are loc stabilirea şi amânarea aplicării
pedepsei principale a închisorii sau a amenzii penale, în condiţiile stabilite de lege, precum şi – după caz – stabilirea
şi amânarea aplicării unora dintre pedepsele secundare (după cum vom arăta). Spre diferenţă de renunţarea la
aplicarea pedepsei, în cazul amânării aplicării pedepsei instanţa stabileşte durata sau cuantumul pedepsei pe caz
concret, valorificând dispoziţiile art. 74 C. pen., stările şi / sau circumstanţele care sunt reţinute în respectiva cauză,
astfel încât instituţia amânării aplicării pedepsei se configurează, pe drept cuvânt, drept mijloc de individualizare
judiciară a pedepsei (instanţa stabileşte pedeapsa) – fiind însă discutabilă (criticabilă) aprecierea sa drept instituţie
de individualizare judiciară e executării pedepsei, din moment ce pedeapsa, nefiind aplicată, nu se ridică problema
manierei sale de executare!
Condiţiile în care instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei sunt consacrate expres de art. 83 C.
pen., iar atunci când acestea sunt îndeplinite pe cazul concret, iar instanţa dispune (motivat) amânarea aplicării
pedepsei, infractorul va fi supus supravegherii pe o anumită durată de timp (termen de supraveghere - art. 84 C.
pen.). Cadrul legal general al instituţiei aici prezentate este mult mai larg / cuprinzător decât cel alocat renunţării la
aplicarea pedepsei. Acesta cuprinde dispoziţii exprese relative şi la: ansamblul de măsuri de supraveghere şi
obligaţii instituite, prin lege, pe durata termenului de supraveghere (art. 85–87 C. pen.); două sancţiuni (distincte)
operante în raport cu aceasta măsură de individualizare a pedepsei, legea prevăzând atât anularea măsurii (art. 89
C. pen.), cât şi sancţiunea revocării acesteia (art. 88 C. pen.) – marcând, sub acest aspect, o diferenţă faţă de
renunţarea la aplicarea pedepsei. Sediul materiei se încheie prin dispoziţii privitoare la efectele, respectiv la limitele
efectelor amânării aplicării pedepsei [art. 90 C. pen].
Ţinem să subliniem că, într-o corectă calificare juridică, amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă propriu-
zis un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei (situându-se, cronologic, înaintea acestei modalităţi),
32
fiind însă o măsură de individualizare judiciară a pedepsei (stabilite).

Din economia dispoziţiilor art. 83 C. pen. rezultă consacrarea unui set de condiţii – care trebuie să fie
îndeplinite cumulativ – pentru ca instanţa să poată dispune amânarea aplicării pedepsei (care este o facultate a
instanţei, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale, iar nu o obligaţie a acesteia). După cum se poate observa,
condiţiile se pot clasifica în condiţii pozitive – majoritatea acestora [art. 83 alin. (1) C. pen] şi condiţii negative [art.
83 alin. (2) C. pen.], care sunt, deopotrivă, de ordin obiectiv (privitoare la infracţiune) şi de ordin subiectiv
(privitoare la persoana infractorului). Astfel, într-o viziune de ansamblu, rezultă înscrierea următoarelor condiţii ale
amânării aplicării pedepsei (pe care le vom indica prin trimitere punctuală la norma de reglementare):
a) Condiţii (obiective) cu privire la infracţiunea săvârşită:
 Pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea mai mică de 7 ani – art. 83 alin. (2) lit. teza I C. pen. (interesează
maximul special al pedepsei legale, iar, în cazul pedepselor principale alternative, interesează pedeapsa mai
drastică, respectiv maximul acesteia).
 Pedeapsa concretă stabilită de instanţă, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, să fie amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani – art. 83 alin. (1) lit. a) C. pen.
b) Condiţii (subiective) cu privire la persoana infractorului:
 Infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.
42 lit. a) şi lit. b) C. pen., sau a cazurilor în care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare –
art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.
 Să fie manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii – art. 83 alin. (1) lit. c) C. pen.
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului / participanţilor – art. 83 alin. (2) teza a
doua C. pen.
de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune
supravegherea conduitei sale pentru o anumită perioadă de timp – art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen.
Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte pedeapsa
închisorii (în condiţiile art. 62 C. pen.), potrivit art. 83 alin. 3 C. pen.
Prin corelare cu alte texte legale, rezultă că amânarea aplicării pedepsei nu se poate dispune dacă pedeapsa
s-a stabilit potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen. (aspect asupra căruia vom reveni ulterior).
Se impune menţiunea potrivit căreia amânarea aplicării pedepsei se poate dispune şi în unele ipoteze în care
nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 83 C. pen. (dreptul comun în materie), semnificând cazuri
speciale în care se poate dispune această măsură: a) cel prevăzut de art. 20 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (la care facem trimitere pentru consultare); b) în cazul
infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C.pen.); c) dar şi al infracţiunii de împiedicare a accesului la
învăţământul general obligatoriu (art. 380 C.pen.) - la care facem trimitere pentru consultare.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. pen., se reglementează termenul de supraveghere (interval de timp în care
persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să
execute obligaţiile ce îi sunt stabilite), prevăzându-se că acest termen are o durată fixă, de 2 ani, calculându-se de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus măsura de individualizare judiciară a pedepsei stabilite. În
ceea ce priveşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile, dispoziţiile relative la acestea sunt prevăzute în
conformitate cu art. 85-87 C. pen., asupra cărora nu înţelegem să insistăm, dispoziţiile legale fiind edificatoare. Este
de precizat faptul că măsurile de supraveghere [prevăzute de lege potrivit art. 85 alin. (1) C. pen.] trebuie respectate
„în bloc”, instanţa neavând posibilitatea de a impune respectarea doar a unora dintre acestea. Instanţa poate impune,
însă, executarea uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute de art. 85 alin. (2) C. pen. De asemenea,
persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu
până cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere [art. 85 alin. (3) C. pen.].
Revocarea amânării aplicării pedepsei este sancţiunea instituită de lege (art. 88 C. pen.) pentru o conduită
necorespunzătoare adoptată pe parcursul termenului de supraveghere de către persoana faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei, distingându-se mai multe cazuri de revocare (obligatorie sau facultativă). Astfel:
33
(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea
pedepsei – caz de revocare obligatorie.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară
de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească – caz de revocare obligatorie.
(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau
intenţie depăşită (condiţia 1) / descoperită în termenul de supraveghere (condiţia 2) / pentru care s-a pronunţat o condamnare
chiar după expirarea acestui termen (condiţia 3), instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
De asemenea, caz de revocare obligatorie în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni (în condiţiile prevăzute de lege,
marcate de noi pe text). Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se
calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni. De reţinut că forma pluralităţii de infracţiuni
care ia naştere este reprezentată, exclusiv, de concursul de infracţiuni (cele două sau mai multe infracţiuni nu sunt
separate între ele, din punct de vedere al datei de comitere, de existenţa unei condamnări definitive a inculpatului).
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării
pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Se ilustrează astfel cazul revocării
facultative a acestei măsuri de individualizare.
Distinct de sancţiunea revocării, potrivit art. 89 C. pen. este reglementată anularea amânării aplicării
pedepsei. Anularea are loc dacă: pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă (condiţia 1) / că persoana
supravegheata mai săvârşise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea
(condiţia 2)
/ pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen (condiţia 3). Dacă sunt
îndeplinite condiţiile anulării măsurii (anularea fiind obligatorie pentru instanţă), legea prevede că urmează a se
aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. A se vedea
şi dispoziţiile ale art. 582 C. proc. pen. – Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei – potrivit cărora, în
urma anulării măsurii, se va dispune soluţia condamnării (cu executare). Atragem atenţia asupra necorelării unor
texte legale, mai exact între dispoziţiile prevăzute de art. 582 alin. (3) C. proc. pen. (ante-indicate) şi reglementarea
corespunzătoare art. 89 C. pen. (potrivit căruia, în caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea
aplicării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 83 C. pen.). Apreciem că de interes în
soluţionarea acestei necorelări legislative este şi observarea unei hotărâri obligatorii pronunţată de instanţa supremă,
anume Decizia nr. 13/2019 – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
pronunţată în interpretarea dispoziţiilor art. 92 C. pen., din a cărei intepretare rezultă fără echivoc că se admite
soluţia indicată de art. 89 C.pen., iar nu aceea stipulată în art. 582 alin. 3 C.proc. pen. (faptul că în urma anulării
amânării aplicării pedepsei se admite pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, rezultă, implicit, din dispoziţiile art. 89 C.pen., fiind în contradicţie cu cele procesual penale).
Efectele amânării aplicării pedepsei sunt atât provizorii (imediate) cât şi definitive. Efectele provizorii
constau în neaplicarea pedepsei – a pedepsei principale stabilită de instanţă (închisoare sau amenda penală), dar şi a
pedepselor secundare (mai exact, a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi şi a celei
accesorii) – în art. 90 alin. (1) C. pen. prevăzându-se că persoana faţă de care s-a dispus aceasta măsură nu este
supusă nici unei decăderi, interdicţii sau incapacităţi. De observat că textul legal condiţionează aceste efecte –
marcând trecerea la efectele definitive – de îndeplinirea următoarei cerinţe, anume: persoana în cauză să nu fi
săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, să nu se fi dispus revocarea amânării şi
să nu se fi descoperit o cauză de anulare a acesteia.
Limitele efectelor amânării aplicării pedepsei sunt prevăzute de art. 90 alin. (2) C. pen., această instituţie
neproducând efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea
judecătorească.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei amânării aplicării pedepsei:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor)
Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
(Hotărâri prealabile = HP)
1. Prin Decizia nr. 13/2019 (publicată în M. Of. nr. 479 din 12/06/2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de
34
Apel Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.225/330/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea
dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: "În cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit
dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante?" S-a stabilit că: „în cazul anulării amânării aplicării
unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul
de supraveghere, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale
rezultante”.
Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept: "Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88
alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al
amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune
din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare". S-a stabilit
că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din
Codul penal (...) în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării
aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea
amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii”.
***
I.2.3.3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă propriu-zis un mijloc de
individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate de instanţă, măsură subsecventă soluţiei de condamnare a
inculpatului. Mai exact, după cum vom arăta, pronunţând condamnarea inculpatului, în condiţiile prevăzute de lege,
instanţa poate dispune aplicarea pedepsei cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere sau poate dispune
aplicarea pedepsei cu executarea efectivă a acesteia!
Se înregistrează, astfel, o diferenţă semnificativă faţă de celelalte mijloace de individualizare judiciară
(anterior prezentate), atât din punct de vedere al reglementării penale, cât şi din punct de vedere al reglementării
procesual penale. Astfel, după cum s-a menţionat deja, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării
pedepsei reprezintă – sub aspect procesual – soluţii autonome, distincte de soluţia procesuală a condamnării.
Totodată, o scurtă privire retrospectivă asupra acestora credem ca este edificatoare în înţelegerea lor ca desemnând,
de asemenea, (şi) mijloace de individualizare judiciară a răspunderii penale, distanţate însă de momentul
individualizării executării unei pedepse aplicate (ceea ce rezultă din ordinea progresivă în care îşi găsesc
reglementarea penală expresă în economia normelor din Partea generală a Codului penal).
Sediul materiei suspendării sub supraveghere a executării pedepsei îl reprezintă art. 91-98 C. pen.,
„construit” pe tiparul legal al instituţiei amânării aplicării pedepsei, cu evidente (şi logice) deosebiri din punct de
vedere al conţinutului normativ pe care îl prezintă textele legale aferente, care dispun cu referire la: condiţiile
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 91), termenul de supraveghere (art. 92), măsurile de
supraveghere şi obligaţiile condamnatului (art. 93-95), revocarea măsurii (art. 96), anularea măsurii (art. 97),
efectele (respectiv limitele efectelor) suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 98) – care încheie cadrul
legal destinat acestei veritabile măsuri de individualizare judiciară a executării pedepsei.
Din dispoziţiile art. 91 C. pen. rezultă consacrarea unui set de condiţii – care trebuie să fie îndeplinite
cumulativ – pentru ca instanţa să poată dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (care este o
facultate a instanţei, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale, iar nu o obligaţie a acesteia; recurgând la această
măsură, instanţa are obligaţia motivării). După cum se poate observa, condiţiile se pot clasifica în condiţii pozitive –
majoritatea acestora [art. 91 alin. (1) C. pen] şi condiţii negative [art. 91 alin. (3) C. pen.], care sunt, deopotrivă, de
35
ordin obiectiv (privitoare la condamnare) şi de ordin subiectiv (privitoare la persoana infractorului / condamnatului).
Astfel, într-o viziune de ansamblu, rezultă înscrierea următoarelor condiţii ale suspendării executării
pedepsei sub supraveghere (pe care le vom indica prin trimitere punctuală la norma de reglementare):
a) Condiţii (obiective) cu privire la condamnare:
 Pedeapsa concretă aplicată de instanţă, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, să fie închisoarea de cel mult
3 ani – art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.
 Pedeapsa principală aplicată să fie închisoarea (în limita maximă pre-indicată) a cărei aplicare să nu fi fost
anterior amânată, iar amânarea respectivă – revocată. Dacă pedeapsa aplicată este numai amenda, sau aplicarea
pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, nu se poate dispune suspendarea executării
sub supraveghere – art. 91 alin. (3) lit. a) si lit. b) C. pen. [dacă, însă, a existat anterior o amânare a executării
pedepsei, care a fost anulată, pedeapsa rezultantă în urma anulării amânării aplicării pedepsei poate fi dispusă cu
suspendare sub supraveghere a executării, dacă sunt întrunite condiţiile suspendării executării pedepsei sub
supraveghere şi în raport de aceasta – susţin această soluţie dispoziţiile din art. 89 alin. 2 C.pen. şi (implicit)
Decizia HP nr. 13/2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme; contra
acestei soluţii: dispoziţiile art. 582 alin. 3 C.proc.pen. (pe care le apreciem drept criticabile)].
b) Condiţii (subiective) cu privire la persoana infractorului / condamnatului:
 Infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor
prevăzute in art. 42 C. pen., sau a cazurilor în care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare
(însemnând excluderea infractorilor recidivişti de la beneficiul acestei instituţii) – art. 91 alin. (1) lit. b) C. pen.
 Să fie manifestat acordul de a presta o munca neremunerată în folosul comunităţii – art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen.
adevărului ori a identificării / tragerii la răspundere penală a autorului / participanţilor – art. 91 alin. (3) lit. c) C.P.
de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia,
condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, fiind însă necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă determinată – art. 91 alin. (1) lit. d) C. pen.
Conform art. 91 alin. 2 C.pen., atunci când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii, aplicată în
condiţiile art. 62 C. pen., amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere. Aceeaşi soluţie se impune şi pentru orice altă ipoteză [ex.: art. 39 alin. (1) lit. d) şi e) C.pen.] în care
pedeapsa amenzii este dispusă spre executare alături de o pedeapsă principală cu închisoarea - pronunţată cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (a se vedea Decizia RIL nr. 4/2020 a ÎCCJ). În esenţă, este de
reţinut că, în lumina acestor soluţii legale, precum şi a prevederilor cuprinse în art. 91 alin. 3 lit. a) C.pen., pedeapsa
amenzii nu este compatibilă cu instituţia suspendării sub supraveghere a executării (pedeapsa pecuniară se dispune
doar cu executare efectivă), indiferent dacă este pronunţată ca pedeapsă unică în sarcina unui infractor, ori ca
pedeapsă cumulativă pedepsei închisorii (iar în acest din urmă caz – indiferent de motivul cumulării lor / de
dispoziţia legală care a permis cumularea lor).
Prin corelare cu alte texte legale, rezultă că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se poate
dispune dacă pedeapsa s-a stabilit potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen. (aspect asupra căruia vom
reveni pe parcursul expunerii).
Se impune menţiunea potrivit căreia suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cunoaşte, la rândul
ei, reglementarea unor cazuri speciale, care sunt aceleaşi cu cele în care se dispune măsura amânării aplicării
pedepsei, anume: în cazul infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C. pen.), dar şi al infracţiunii de împiedicare a
accesului la învăţământul general obligatoriu (art. 380 C. pen.), la care, de asemenea, facem trimitere.
Art. 92 C. pen. cuprinde prevederi referitoare la termenul de supraveghere instituit în cazul acestei măsuri,
dispunând în sensul că: durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere
pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani (durată variabilă), fără a putea fi însă mai mică decât durata
pedepsei aplicate; termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea de condamnare prin care s-a
pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să
execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă. În ceea ce priveşte măsurile de supraveghere şi
obligaţiile, dispoziţiile relative la acestea sunt prevăzute în conformitate cu art. 93-95 C. pen., asupra cărora nu
36
înţelegem să insistăm (textele legale fiind edificatoare). Este de precizat faptul că măsurile de supraveghere [potrivit
art. 93 alin. (1) C. pen.] trebuie respectate „în bloc”, instanţa neavând posibilitatea de a impune respectarea doar a
uneia / unora dintre acestea. De asemenea, instanţa impune (obligatoriu) executarea uneia sau mai multor obligaţii
dintre cele prevăzute de art. 93 alin. (2) C. pen., ceea ce evidenţiază şi caracterul imperativ al obligaţiilor, iar nu doar
al măsurilor de supraveghere (diferenţă în raport de amânarea aplicării pedepsei). Distinct de aceste obligaţii,
persoana condamnată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel
mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere [art. 94 alin. (5) C. pen.] Totodată, legea
prevede că, pe parcursul termenului de supraveghere – corelativ instituirii condiţiei din art. 91 alin. (1) lit. c) –
condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă [art.
93 alin.(3) C. pen.] – aşadar, prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este de esenţa instituţiei
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, nefiind posibilă nedispunerea ei, ulterior obţinerii acordului
inculpatului (în cursul procesului penal) de a o presta (diferenţă faţă de amânarea aplicării pedepsei).
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este sancţiunea instituită de lege (art. 96 C.
pen.) pentru o conduită necorespunzătoare adoptată pe parcursul termenului de supraveghere de către cel
condamnat cu dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, distingându-se mai multe cazuri de
revocare (obligatorie sau facultativă). Astfel:
(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile
de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune
executarea pedepsei – caz de revocare obligatorie.
(2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care
persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească – caz de revocare obligatorie.
(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii (în condiţiile art. 62 C. pen. / şi nu numai...!?), nu a
fost executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii, potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi alin. (6) C.
pen., instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, la care se adaugă pedeapsa închisorii care a
înlocuit amenda – caz de revocare obligatorie.
(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu
intenţie depăşită (condiţia 1) / descoperită până la împlinirea termenului (condiţia 2) / şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen (condiţia 3), instanţa revocă suspendarea şi
dispune executarea pedepsei - de asemenea, caz de revocare obligatorie în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni (în
condiţiile prevăzute de lege, marcate de noi pe text). Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se
execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. De reţinut că formele
pluralităţii de infracţiuni care pot lua naştere sunt reprezentate de: recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară de infracţiuni, concursul de infracţiuni de infracţiuni fiind exclus, cât timp există o hotărâre definitivă
de condamnare a inculpatului interpusă între data comiterii celor (minim) două infracţiuni săvârşite de acesta.
(5) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. Se ilustrează astfel cazul revocării facultative a măsurii de individualizare aici tratată. De
reţinut că singura forma a pluralităţii de infracţiuni care ia naştere este, în acest caz, pluralitatea intermediară de
infracţiuni (infracţiunea nou săvârşită, după o condamnare definitivă, anterior executării / considerării ca executate a
primei pedepse, este o infracţiune comisă din culpă – ceea ce exclude reţinerea recidivei!).
Distinct de sancţiunea revocării, potrivit art. 97 C. pen. este reglementată anularea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere. Anularea are loc dacă: pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă (condiţia 1) /
că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea (condiţia 2) /pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen (condiţia 3). Dacă
sunt îndeplinite condiţiile anulării măsurii (anularea fiind obligatorie pentru instanţă), legea prevede că urmează a
se aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitatea intermediară.
Potrivit dispoziţiilor din alin. (2) al articolului preindicat, se prevede că în cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma
concursului sau a pluralităţii intermediare de infracţiuni, instanţa poate dispune suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei rezultante (dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 91 C. pen.).
Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt atât provizorii (imediate) cât şi definitive.
Efectul imediat rezidă în lipsa trecerii la executarea pedepsei aplicate, respectiv a pedepsei închisorii, pe durata
termenului de supraveghere stabilit de instanţă. Dacă a fost aplicată şi o pedeapsă complementară, aceasta se va
37
executa de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea. Se impune
precizarea potrivit căreia, dacă a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi,
înseamnă că aceasta a atras şi pedeapsa accesorie corespunzător, în privinţa acesteia din urmă, de asemenea,
executarea fiind suspendată (urmează soarta pedepsei principale a închisorii). Efectele definitive ale suspendării
executării pedepsei sub supraveghere se produc la data expirării termenului – art. 90 alin. (1) C. pen. – pedeapsa
considerându-se executată dacă persoana condamnată nu a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, respectiv dacă nu s-a dispus revocarea suspendării şi nu dispus nici anularea acesteia.
Limitele efectelor suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt prevăzute de art. 98 alin. (2) C. pen.,
această măsură neproducând efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în
hotărârea definitivă de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării.
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere:
(Se recomandă parcurgerea motivării integrale a deciziilor)
A) Recursuri în interesul legii – pronunţate de Completul specializat din cadrul instanţei supreme:
1. Prin Decizia nr. 4/2020 a Completului competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009) s-a stabilit: „În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, când pedeapsa amenzii se adaugă pedepsei închisorii,
amenda penală se execută, chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere”.
2. Recurs in interesul legii. Prin Decizia nr. 42/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(publicată în M. Of. nr. 204 din 31 martie 2009) – care îşi menţine valabilitatea de lege lata, mutatis mutandis, prin
raportare la instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere – s-a stabilit: „În cazul în care instanța este
învestită prin același act de sesizare cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat,
dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispozițiile art. 85 din Codul penal [referitoare la
anularea suspendării executării pedepsei – text corespunzător art. 97 C. pen. în vigoare (precizarea noastră)]. Pedeapsa
ce va fi executată urmează a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracțiuni deduse judecății;
- se va dispune anularea suspendării condiționate a executării pedepsei pronunțate anterior;
- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni, pedeapsa a cărei executare a fost inițial
suspendată condiționat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă [această
prevedere trebuie apreciată în considerarea dispozițiilor actuale în materia sancționării concursului de infracțiuni
(precizarea noastră)];
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva
postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârșită în termenul de încercare,
putându-se adăuga un spor de pedeapsă [această prevedere trebuie apreciată în considerarea dispozițiilor actuale în
materia sancționării recidivei și a pluralității intermediare de infracțiuni (precizarea noastră)]”.
B) Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – pronunţate de Completul de
profil din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.225/330/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării
de principiu a următoarei chestiuni de drept: "În cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din
Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei principale rezultante?" S-a stabilit că: „în cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit
potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se
dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante”.
Bucureşti - Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din data de 7 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr.
5.780/202/2017 (2.031/2018), prin care s-a solicitat dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă regimul suspendării
38
condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, indiferent de
felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, şi în cazul în care suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii
penale mai favorabile". S-a stabilit că: „indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul
termenului de încercare, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza art. 81 din Codul
penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, printr-o hotărâre pronunţată după 1 februarie 2014,
se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia,
fiind cel prevăzut de Codul penal din 1969”.
Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea chestiunii de drept: "Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din
Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei
pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării
pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare". S-a stabilit că: „În interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul (...) în ipoteza săvârşirii
unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea
soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt
obligatorii”.
4. Prin Decizia nr. 11/2016 (publicată în M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4.493/311/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul
penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune
pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei conform art. 861 din Codul penal anterior şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în
termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea
pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. 1 din
Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal actual”. S-a stabilit că: „în aplicarea dispoziţiilor
art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni
constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o
pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior şi o
infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă,
stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform
art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal”.
Bucureşti - Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor
chestiuni de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a
fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin.
(1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv,
o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi
executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul
penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la
pluralitatea intermediară”. S-a stabilit că: „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr.
265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care,
potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea
condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a
constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de
încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma
revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior”.
39
II.2.4. Liberarea condiţionată

Liberarea condiţionată este o instituţie penală care îşi găseşte reglementare în Partea generală a Codului
penal, Titlul al III-lea (Pedepsele), Capitolul V (Individualizarea pedepselor), secţiunea a 6-a (finală), corespunzător
art. 99-106. Sub aspectul naturii juridice reprezintă o măsură de individualizare execuţională / administrativă a
executării pedepselor privative de libertate aplicabile persoanelor fizice, de esenţa căreia ţine punerea în libertate a
persoanei condamnate, înainte de executarea efectivă, în întregime, a pedepsei în cursul executării căreia aceasta se
află, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege. Instituţia prezintă un caracter facultativ,
fiind lăsată la aprecierea (motivată a) instanţei. Instituţie complementară regimului de executare a pedepselor
privative de libertate, liberarea condiţionată (subliniem că instituţia nu se numeşte eliberare condiţionată) îşi găseşte
reglementare şi în Legea nr. 254/2013 (procedura acordării liberării condiţionate, alte dispoziţii).
Potrivit cadrului legal rezervat instituţiei liberării condiţionate, reglementarea de drept substanţial cuprinde
dispoziţii referitoare la: condiţiile liberării condiţionate (atât în cazul detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul închisorii –
art. 99 şi art. 100 C. pen.); un ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii care urmează a fi respectate pe durata
termenului de supraveghere (art. 101-103 C. pen.), revocarea măsurii (art. 104 C. pen.), anularea măsurii (art. 105
C. pen.), efectele liberării condiţionate (art. 106 C. pen.) – care încheie cadrul legal destinat acestei măsuri de
individualizare execuţională a pedepselor privative de libertate.
Din economia dispoziţiilor art. 99 şi art. 100 C. pen., rezultă consacrarea unui set de condiţii – care trebuie
să fie îndeplinite cumulativ – pentru ca instanţa să poată dispune liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă
(art. 99 C. pen.), respectiv în cazul închisorii. Nu ne propunem o prezentare detaliată2 sub aspectul conţinutului
normativ al celor două texte legale (edificatoare) preindicate, subliniind, însă, ceea ce ţine de esenţa instituţiei supusă
atenţiei, prin prisma unor condiţii comune pentru a putea fi dispusă, anume: executarea unei anumite fracţiuni din
durata pedepsei privative de libertate; îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de
condamnare (afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească pe
acestea); convingerea instanţei că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Se adaugă
acestora condiţia ca cel condamnat să fi avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei detenţiunii pe
viaţă, respectiv condiţia ca cel condamnat să se afle în executarea pedepsei în regimul de executare semideschis sau
deschis al pedepsei privative de libertate, condiţie întregitoare liberării în cazul pedepsei închisorii. Este obligatorie
prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere, ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului
de supraveghere. [Pentru dezvoltarea subiectului referitor la condiţiile liberării condiţionate, recomandăm
parcurgerea in extenso a doctrinei pentru comentariile întreprinse pe marginea textelor legale care le consacră].
În continuare, înţelegem să punctăm anumite chestiuni referitoare la unele dintre aspectele comune necesare
pentru a putea deveni incidentă liberarea condiţionată, anume: existenţa (şi în cadrul instituţiei liberării condiţionate
a) unui termen de supraveghere. Astfel, în cazul detenţiunii pe viaţă, se prevede că, de la data liberării condiţionate,
condamnatul este supus unui termen fix de supraveghere, de 10 ani [art. 99 alin. (3) C. pen.]. Un atare termen de
supraveghere, însă variabil ca durată, caracterizează şi liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii,
reprezentând acel interval cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii integrale a duratei pedepsei
închisorii aplicate de către instanţă [art. 100 alin. (6) C. pen.]. Pe durata termenului de supraveghere, beneficiarului
liberării condiţionate îi incumbă obligaţia de a nu mai comite o altă infracţiune (sub sancţiunea revocării obligatorii,
indiferent de forma de vinovăţie existentă în privinţa săvârşirii acesteia – deosebire în raport de instituţia revocării
amânării aplicării pedepsei şi de aceea a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei).
Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării condiţionate este de 2 ani sau mai mare,
condamnatul – beneficiar al liberării – în afara abţinerii de la comiterea unei noi infracțiuni, trebuie să respecte şi
măsurile de supraveghere stabilite prin lege [art. 101 alin. (1) C. pen.], instanţa putând impune acestuia şi să
execute una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute în alineatul secund al articolului preindicat. Parte dintre
acestea – strict şi limitativ consacrate – pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate deja în conţinutul pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi (a se vedea textul legal). Alte dispoziţii de interes în legătură cu
2
Reamintim că în anul al III-lea de studiu există o disciplină distinctă, opţională – Drept execuţional penal, care asigură cadrul
potrivit pentru o mai detaliată analiză a acestei instituţii (şi nu numai).
40
supravegherea condamnatului beneficiar al liberării condiţionate, respectiv privitoare la modificarea sau încetarea
obligaţiilor în caz de liberare condiţionată sunt prevăzute de art. 102 şi art. 103 C. pen.
Revocarea liberării condiţionate este sancţiunea instituită de lege (art. 104 C. pen.) pentru o conduită
necorespunzătoare adoptată pe parcursul termenului de supraveghere de către cel condamnat, care a beneficiat de
această măsură, distingându-se mai multe cazuri de revocare (doar revocare obligatorie). Astfel:
(1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau
nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune (condiţia 1) / care a fost descoperită în
termenul de supraveghere (condiţia 2) / şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după
expirarea acestui termen (condiţia 3), instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă. Acest caz de
revocare obligatorie vizează ipoteza săvârşirii unei infracţiuni (în condiţiile prevăzute de lege, marcate de noi pe
text). Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau
de la pluralitatea intermediară de infracţiuni. De reţinut că formele pluralităţii de infracţiuni care pot lua naştere
sunt reprezentate de: recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, concursul de infracţiuni fiind exclus,
cât timp există o hotărâre definitivă de condamnare a inculpatului (care a beneficiat de liberare condiţionată din
executarea pedepsei), interpusă între momentele de comitere a celor (minim) două infracţiuni săvârşite.
Dispoziţiile legale privind revocarea măsurii se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării
condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Distinct de sancţiunea revocării, potrivit art. 106 C. pen. este reglementată anularea liberării condiţionate.
Anularea are loc dacă: pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă (condiţia 1) / că persoana condamnată mai
săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării (condiţia 2) / pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen (condiţia 3). Dacă sunt îndeplinite condiţiile anulării măsurii (anularea fiind obligatorie pentru
instanţă), legea prevede că urmează a se aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă
sau pluralitatea intermediară de infracţiuni. Potrivit dispoziţiilor din alin. (2) al articolului preindicat, se prevede că,
în cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100 C. pen.,
instanţa poate acorda liberarea condiţionată din executarea acesteia.
Efectele liberării condiţionate sunt atât provizorii (imediate) cât şi definitive. Efectul imediat rezidă în
punerea în libertate a persoanei condamnate la pedeapsa principală privativă de libertate. De reţinut următoarele:
măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) C. pen. se execută din momentul
acordării liberării condiționate. De asemenea, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se
afla pe teritoriul României (dispusă în unele cazuri în care pedeapsa principală dispusă este închisoarea) / respectiv
pedeapsa accesorie cu acelaşi conţinut (posibil dispusă dacă pedeapsa principală aplicată este detenţiunea pe viaţă) se
execută tot de la data liberării condiţionate. Efectele definitive ale liberării condiţionate se produc la data expirării
termenului de supraveghere – art. 106 C. pen. –, pedeapsa considerându-se executată dacă persoana condamnată nu
a săvârşit o nouă infracţiune care să fie (şi) descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, dacă nu s-a
dispus revocarea liberării condiţionate şi dacă nu s-a descoperit o cauză de anulare a acesteia. În cazul pedepsei
principale a închisorii, de la data împlinirii termenului de supraveghere a liberării condiţionate se va executa
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (cu excepţia interzicerii dreptului străinului de a se
afla pe teritoriul României, care, după cum s-a punctat deja, începe a se executa încă de la momentul liberării
condiţionate); până la acest moment (împlinirea termenului de supraveghere al liberării condiţionate) se execută
interdicţiile instituite cu titlu de pedeapsă accesorie (dacă este cazul).
În final, referitor la limitele efectelor liberării condiţionate, menţionăm şi faptul că liberarea condiţionată
nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă luate prin hotărârea de condamnare (desigur, ea nu produce efecte
nici asupra drepturilor persoanei vătămate, fiind o condiţie – indicată – a acordării liberării condiţionate aceea ca
despăgubirile civile stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare să fi fost aduse la îndeplinire / executate).
*
Extrase de practică obligatorie în materia liberării condiționate: (Se recomandă parcurgerea motivării integrale)
A) Recursuri în interesul legii – pronunţate de Completul specializat din cadrul instanţei supreme:
Prin Decizia nr. 67/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 537 din 16
iulie 2007) – care îşi menţine de lege lata valabilitatea (mutatis mutandis), s-a stabilit că: „Cererea de liberare
condiționată va fi examinată de instanță, sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor legale, la momentul judecării
acesteia, și nu la momentul introducerii ei”.
41
B) Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – pronunţate de Completul de
profil din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
1. Prin Decizia nr. 10/2020 (publicată în M. Of. nr. 500 din 12/06/2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată Curtea de Apel Cluj - Secţia
penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.241/242/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal,
sintagma: «dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o
infracţiune până la acordarea liberării» vizează strict situaţia faptelor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite
după acordarea liberării condiţionate, respectiv pe parcursul termenului de supraveghere sau vizează şi situaţia faptelor
săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate." Instanța supremă a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma "dacă pe parcursul termenului de supraveghere se
descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării" vizează atât situaţia
infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, până la
împlinirea termenului de supraveghere, cât şi situaţia infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi
descoperite anterior liberării condiţionate.
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată Curtea de Apel Bucureşti - Secţia
a II-a penală, în Dosarul nr. 16.205/299/2017 (3.358/2017), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "în interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr.
254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la
art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012,
«perioada executată efectiv» din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiţionat anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 169/2017 (prin considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare
perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare), cu efectul micşorării restului rămas neexecutat din
pedeapsa anterioară". S-a stabilit că: „în interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru
determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104
alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012 -
perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării
în vigoare aLegii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în
considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare".
3. Prin Decizia nr. 13/2017 (publicată în M. Of. nr. 464 din 21 iunie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4.874/233/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: „Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile
reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după
liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a
fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din
Codul penal”. S-a stabilit că: „Stabileşte că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea
penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus
executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a
pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei".
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în
Dosarul nr. 6.638/101/2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept dacă: "În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală
care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1)
din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: După transferarea persoanei condamnate în
străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de
condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de executare? În caz afirmativ,
perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie
recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din
noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?". S-a stabilit că: „În aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a
Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi
42
completările ulterioare (...) după transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea
continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare
pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de
autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România”.
*
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite (din materia aferentă individualizării pedepselor):
1) Dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, care sunt cele de ordin obiectiv? Dar cele de ordin subiectiv?
Există criterii speciale de individualizare judiciară a pedepselor?
2) Care sunt stările generale de atenuare / agravare a răspunderii penale? Ce efecte produc asupra pedepsei principale?
3) Care sunt circumstanţele generale de atenuare / agravare de ordin legal (circumstanţe obligatorii)?
4) Care sunt circumstanţele generale de ordin judiciar? Pot intra în concurs cu circumstanţele obligatorii?
5) Ce efecte produc circumstanţele generale atenuante?
6) Ce efecte produc circumstanţele generale agravante?
7) Ce deosebiri există între concursul stărilor (generale) de agravare a răspunderii penale, respectiv concursul între
circumstanţele generale agravante?
8) Există cauze / cazuri speciale de reducere sau de agravare a pedepsei?
9) Ce soluţie legislativă se înscrie în caz de concurs între cauzele de atenuare a pedepsei?
10) Ce comentarii se pot realiza pe marginea reglementării concursului între cauzele de agravare a pedepsei?
11) Ce reprezintă instituţia renunţării la aplicarea pedepsei pe planul dreptului penal material (substanţial)? Dar pe planul
dreptului procesual penal?
12) Care sunt condiţiile care permit instanţei să dispună renunţarea la aplicarea pedepsei? Cum se pot clasifica acestea?
13) În ce condiţii intervine anularea renunţării la aplicarea pedepsei?
14) Care sunt efectele, respectiv limitele efectelor renunţării la aplicarea pedepsei?
15) Ce reprezintă instituţia amânării aplicării pedepsei pe planul dreptului penal material (substanţial)? Dar pe planul
dreptului procesual penal?
16) Care sunt condiţiile care permit instanţei să dispună amânarea aplicării pedepsei? Cum se pot clasifica acestea?
17) Din punct de vedere al condiţiilor legale care permit instanţei să dispună renunţarea la aplicarea pedepsei, respectiv al
celor care permit dispunerea amânării aplicării pedepsei, prin ce se delimitează cele două instituţii? Specificaţi atât asemănările,
cât şi deosebirile operante la nivelul condiţiilor stabilite de lege.
18) Care sunt cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei?
19) În ce condiţii intervine revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei în ipoteza comiterii unei infracţiuni? Dar
revocarea facultativă?
20) În ce condiţii intervine anularea amânării aplicării pedepsei?
21) Prin ce se diferenţiază revocarea amânării aplicării pedepsei de sancţiunea anulării acesteia?
22) Care sunt efectele, respectiv limitele efectelor amânării aplicării pedepsei?
23) Care este natura juridică a instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere?
24) Care sunt condiţiile care permit instanţei să pronunţe condamnarea cu dispunerea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere? Cum se pot clasifica acestea?
25) Din punct de vedere al condiţiilor legale care permit instanţei să dispună suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, respectiv al celor care permit dispunerea amânării aplicării pedepsei, prin ce se delimitează cele două instituţii?
Specificaţi atât asemănările, cât şi deosebirile operante la nivelul condiţiilor stabilite de lege.
26) Ce diferenţe există între termenul de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei şi termenul de supraveghere al
suspendării executării pedepsei sub supraveghere?
27) Care sunt cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere?
28) În ce condiţii intervine revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în ipoteza comiterii unei
infracţiuni? Dar cea facultativă?
29) Ce deosebiri există între cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei şi cazurile de revocare a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere?
30) În ce condiţii intervine anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere?
31) Care sunt efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere? Dar limitele efectelor instituţiei suspendării executării
pedepsei sub supraveghere?
32) Care este natura juridică a instituţiei liberării condiţionate?
33) Care sunt condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă? Dar în cazul închisorii? Puteţi identifica unele
asemănări între acestea?
34) Care sunt cazurile care atrag revocarea liberării condiţionate?
35) În ce condiţii intervine anularea liberării condiţionate?
43
II. REGIMUL DE SANCŢIONARE A INFRACTORILOR MINORI
Obiective:
- Fixarea categoriei distincte de sancţiuni penale reprezentate de măsurile educative.
- Însuşirea cunoştinţelor privind categoriile şi felurile măsurilor educative, regimul aplicării şi executării acestora.
- Dobândirea abilităţii de înţelegere a operaţiunii de individualizare judiciară a măsurile educative, prin prisma
însuşirii criteriilor operante şi a efectelor produse asupra lor de cauzele (generale) atenuante şi agravante.
- Expunerea particularităţilor regimului actual de sancţionare rezervat infractorilor minori.
Preliminarii
Titlul V al Părţii generale a Codului penal este rezervat minorităţii infractorului, titlu intitulat „Minoritatea”
şi divizat pe un număr de patru capitole, interesând: regimul răspunderii penale a minorului (Capitolul I, art. 113-
116); regimul măsurilor educative neprivative de libertate (Capitolul II, art. 117-123); regimul măsurilor educative
privative de libertate (Capitolul III, art. 124-127); dispoziţii comune în materie (Capitolul IV, art. 128-134).
Important:
1. Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a infractorului reprezintă o cauză de diferenţiere a răspunderii
penale a acestei categorii de persoane fizice (minori răspunzători penal la data comiterii infracţiunii) în raport de
răspunderea penală angajată de infractorii majori, care se reflectă în regimul specific de sancţionare (prevăzut de
legea penală şi aplicabil acestora). De lege lata este consacrat un regim unic de sancţionare, alcătuit exclusiv din
măsuri educative, care reprezintă sancţiunile penale care se iau, în cazurile şi cu respectarea condiţiilor legii, faţă de
infractorul minor, semnificând consecinţele răspunderii penale angajate în urma comiterii unei fapte care constituie,
în concret, infracţiune.
Fără a insista, specificăm că în aceasta materie a intervenit o schimbare majoră de optică a legiuitorului
Codului penal în vigoare faţă de stadiul legislativ anterior, prin renunţarea la regimul mixt de sancţionare (măsuri
educative şi pedepse) şi prin instituirea unui regim unic alcătuit, în mod exclusiv, din sancţiuni penale reprezentate
de măsuri educative (neprivative şi privative de libertate), într-o nouă configuraţie legală. Reformarea regimul
sancţionator operant în cazul infractorilor minori a atras adoptarea unei noi concepţii / viziuni, cu reflectare atât pe
plan procesual penal, cât şi pe plan execuţional penal. În acest context, semnalăm (cu precădere) reglementările
cuprinse în legea procesual penală referitoare la procedura (specială) în cauzele cu infractori minori (art. 504-520,
Capitolul III din Titlul IV al Părţii speciale a C. proc. pen.), precum şi dispoziţiile din legile complinitoare
domeniului penal, anume: Legea nr. 253/2013 [care reglementează (şi) modul şi condiţiile în care sunt executate
măsurile educative neprivative de libertate (a se vedea – Titlul IV, art. 63-76)] şi Legea nr. 254/2013 [care
reglementează (şi) modul şi condiţiile în care sunt executate măsurile educative privative de libertate (a se vedea –
Titlul V, art. 134-184)].
De reţinut că regimul de sancţionare rezervat infractorilor minori, prin recurgere la măsurile educative
prevăzute de lege, este aplicabil şi majorilor care, la data săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani (art. 134 C. pen.). Interesează, astfel, vârsta persoanei la data comiterii faptei penale, iar nu la momentul urmăririi
penale / judecării / generic: tragerii la răspundere penală. Cu alte cuvinte, chiar dacă la data pronunţării condamnării
pentru infracţiunea comisă în perioada stării de minoritate (cu verificarea condiţiilor răspunderii penale), persoana a
devenit, între timp, majoră, tratamentul penal incident este (rămâne) cel destinat infractorilor minori dacă la
momentul comiterii infracţiunii, subiectul activ a fost minor (răspunzător penal). Măsurile educative (neprivative şi
privative de libertate) se execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti (de condamnare) rămase definitive, după
cum rezultă din reglementările de ordin procesual penal, respectiv execuţional penal. Măsurile educative nu atrag
interdicţii, decăderi sau incapacităţi (art. 133 C. pen.) – deosebire faţă de situaţia infractorilor majori şi a persoanelor
juridice; anticipând materia, arătăm că acesta este motivul pentru care instituţia reabilitării NU este incidentă /
operantă în cazul infractorilor minori, pentru că nu există consecinţe ale condamnării (ulterioare executării
sancţiunilor penale specifice aplicate) pe care să le înlăture această instituţie a dreptului penal!
Se adaugă reglementărilor legale anterior semnalate şi cele cuprinse în Legea nr. 187/2012 (legea de punere
în aplicare a Codului penal actual), care alocă un întreg capitol unor dispoziţii speciale privind regimul sancţionator
aplicabil minorilor (corespunzător art. 17-22 din Capitolul IV, Titlul I), precum şi dispoziţiile art. 9 şi art. 239 din
44
respectiva lege, de real interes în asigurarea tranziţiei corespunzătoare de la reglementările Codului penal precedent
la cele actuale. Deloc de neglijat sunt şi dispoziţiile Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului
de probaţiune (relativ la desfăşurarea activităţii de probaţiune în baza atribuţiilor conferite prin lege, în legătură cu
domeniul de referinţă). Fără a ne propune să insistăm asupra acestora, recomandăm – pentru informaţii suplimentare
în vederea consolidării studiului individual – parcurgerea actelor normative menţionate.
2. Trebuie eliminată orice confuzie între starea de minoritate a infractorului – cauză de diferenţiere a răspunderii
penale a infractorului minor (aşadar – minor răspunzător penal), în raport cu răspunderea penală a infractorilor
majori – şi starea de minoritate a făptuitorului, care din punct de vedere al naturii juridice este o cauză generală de
excludere a infracţiunii, mai exact, o cauză personală de neimputabilitate (art. 27 C. pen.), referitoare la minorii
nerăspunzători penal, care comit simple fapte prevăzute de legea penală (nejustificate). Sub acest aspect, ţinem să
subliniem faptul că faţă de minorul nerăspunzător penal (făptuitorul minor) NU sunt incidente măsurile educative
(care operează doar faţă de infractorul minor – de minorul răspunzător penal)! Fapta prevăzută de legea penală
comisă de minorul nerăspunzător penal – faptă nejustificată dar neimputabilă acestuia – nu constituie infracţiune,
fiind exclusă, pe cale de consecinţă, şi răspunderea penală. În acest caz, minorul beneficiază de ( / i se pot aplica)
măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
(anume: supravegherea specializată şi plasamentul).
Indiferent, însă, de natura juridică a stării de minoritate – după cum se verifică, sau nu, limitele răspunderii
penale (art. 113 C. pen.) – este de precizat (totodată de reţinut) că, în condiţiile legii, faţă de minorul care a comis o
faptă prevăzută de legea penala, nejustificată (indiferent dacă fapta constituie sau nu infracţiune, fiind în plus – sau
nu – imputabilă acestuia) se pot lua, dintre sancţiunile de drept penal, măsuri de siguranţă [art. 107 alin. (2) C. pen.]
(mai precis, acele măsuri de siguranţa care sunt compatibile şi cu situaţia concretă a unui minor).
3. În prezentul cadru al expunerii se vor aborda principalele aspecte (teoretice şi practice) privitoare la măsurile
educative: caracterizare generală; regimul masurilor educative neprivative de libertate; regimul măsurilor educative
privative de libertate; unele probleme speciale în materie (forme ale pluralităţii de infracţiuni compatibile cu starea
de minoritate a infractorului; individualizarea măsurilor educative, inclusiv efectele cauzelor de atenuare şi agravare
a răspunderii penale în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii). Precizăm că unele comentarii pe marginea
unor texte normative subsumate cadrului legal alocat stării de minoritate a infractorului (incluse in Capitolul IV din
Titlul V al Părţii generale a Codului penal), se regăsesc, în prezentul suport de curs, în cadrul de prezentare a
materiei cauzelor care înlătură răspunderea penală (comentarii vizând art. 131 C. pen.) şi cauzelor care înlătură
executarea sancţiunilor penale (comentarii vizând art. 132 C. pen.).
II.1. Măsurile educative. Caracterizare generală

Regimul răspunderii penale a minorului, reglementat în Capitolul de debut (I) al Titlului V – Minoritatea –
din Partea generală a Codului penal, cuprinde dispoziţii relative la: limitele răspunderii penale (art. 113),
consecinţele răspunderii penale (art. 114), măsurile educative (art. 115), referatul de evaluare (art. 116).
După cum s-a subliniat, se promovează o nouă concepţie în materie (faţă de cea existentă în perioada finală
de aplicare a fostului Cod penal), abandonându-se regimul mixt de sancţionare în privinţa infractorilor minori, atât
prin renunţarea la pedepsele aplicabile acestora, cât şi prin regândirea sistemului măsurilor educative [inclusiv în
ceea ce priveşte întinderea sancţionării prin astfel de sancţiuni penale – interesează vârsta la data săvârşirii
infracţiunii, minorul devenit major la momentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru fapta comisă urmând să
fie supus regimului de sancţionare prin măsuri educative, corespunzător prevederilor art. 134 alin. (1) C. pen.].
De lege lata, măsurile educative operante în cazul infracţiunilor săvârşite de infractorii minori sunt
reprezentate de măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la
sfârşit de săptămână; asistarea zilnică) şi măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ
şi internarea într-un centru de detenţie). Art. 115 alin. (1) C. pen. le indică, în mod expres şi limitativ, în ordinea
crescătoare a gravităţii acestora.
Se impune precizarea potrivit căreia măsurile educative reprezintă sancţiuni penale care se iau, în condiţiile
prevăzute de lege, faţă de minorii răspunzători penal care comit fapte ce constituie infracţiuni. Intră în categoria
minorilor răspunzători penal minorii cu vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi) şi 16 ani (neîmpliniţi) la data
săvârşirii faptei relevante penal, în condiţiile în care se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ, după cum şi
minorii care au împlinit vârsta de 16 (până la împlinirea vârstei de 18 ani) la data comiterii faptei [a se vedea art.
113 alin. (2) şi alin. (3) C. pen]. După cum se poate (lesne) observa, art. 114 C. pen. – cu denumirea marginală:
45
„Consecinţele răspunderii penale” – succede, în ordinea de reglementare, art. 113, care fixează limitele răspunderii
penale, astfel încât ţinem să evidenţiem asocierea care trebuie întotdeauna realizată între minorul răspunzător penal
(cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani) la data săvârşirii infracţiunii şi măsurile educative – sancţiuni penale
reprezentând consecinţele răspunderii sale penale! Astfel, potrivit art. 114 C. pen. se prevede că:
„(1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură
educativă neprivativă de libertate. (2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă
privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este
judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai
mare ori detenţiunea pe viaţă”.
Îndreptând atenţia spre dispoziţiile prevăzute de art. 114 alin. (1) C. pen., este de reţinut că legiuitorul înscrie
regula luării unei măsuri educative neprivative de libertate faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Măsurile educative privative de libertate configurează excepţia, putând fi dispuse
de instanţă, în sancţionarea minorului răspunzător penal la data săvârşirii infracţiunii, doar în cazurile prevăzute
expres în dispoziţiile art. 114 alin. (2) C. pen., şi anume: a) „dacă acesta a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-
a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii
pentru care este judecat” (ipoteza legală a pluralităţii de infracţiuni); b) „atunci când pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă” (ipoteza legală a
comiterii unei infracţiuni de o anumită gravitate, reflectată în pedeapsa abstractă).
Ce se înţelege prin săvârşirea unei infracţiuni de către un minor care, la data săvârşirii faptei, îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal? Nimic altceva decât săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
sancţionează ca infracţiune consumată sau ca tentativă, indiferent de rolul jucat în comiterea acestora de către
infractorul minor (calitate de autor / coautor, instigator sau complice). Rezultă, așadar, săvârşirea unei infracţiuni în
accepţiunea conferită de art. 174 C. pen.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114 C. pen.,
potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen. – care consacră criteriile generale de individualizare a pedepselor,
valorificate şi cu ocazia individualizării, pe caz concret, a măsurii educative incidente în respectiva cauză penală –
aşa cum rezultă din prevederile art. 115 alin. (2) C. pen. [chestiuni asupra cărora vom reveni pe parcursul expunerii,
acolo unde vom aborda unele problemele de individualizare a măsurilor educative].
Sistematizarea titlului rezervat stării de minoritate a infractorului dezvăluie preocuparea legiuitorului actual
de a reglementa separat regimul măsurilor educative neprivative de libertate (Cap. II), respectiv regimul măsurilor
educative privative de libertate (Cap. III), acoperind şi un set de dispoziţii comune în materie (Cap. IV).
II.2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

Reglementat corespunzător prevederilor art. 117-123 C. pen., regimul măsurilor educative neprivative de
libertate reuneşte / subsumează dispoziţii prin care se fixează în ce constă fiecare dintre sancţiunile penale cu
apartenenţă la această categorie – anume: stagiul de formare civică (art. 117), supravegherea (art. 118),
consemnarea la sfârşit de săptămână (art. 119) şi asistarea zilnică (art. 120) – după cum sunt specificate şi
atribuţiile ce cad în sarcina Serviciului de probaţiune în legătură cu aceste măsuri. Aspecte comune tuturor
măsurilor educative neprivative de libertate dezvăluie dispoziţiile prevăzute de art. 121 şi art. 122 C. pen., relative la
anumite obligaţii ce pot fi impuse minorului pe durata executării acestor măsuri, respectiv la modificarea sau
încetarea obligaţiilor stabilite. Art. 123 C. pen. încheie sediul materiei, reglementând situaţii / cazuri / ipoteze care
atrag, în condiţiile prevăzute de lege, prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate.
De reţinut: Măsurile educative neprivative de libertate sunt prioritare în sancţionarea infractorului minor
[art. 114 alin. (1) C. pen.], iar enumerarea acestora în ordinea prevăzută la art. 115 alin. (1) C. pen. este dată de
gradul lor crescător de severitate (stagiul de formare civică este cea mai uşoară măsură educativă, iar asistarea
zilnică este cea mai severă / grea dintre aceste măsuri). Aceste măsuri educative neprivative de libertate prezintă – în
mod exclusiv – limite generale (cu identificare potrivit conţinutului normativ rezervat fiecăreia dintre acestea).
Important: În aprecierea potrivit căreia o mai bună înţelegere a particularităţilor pe care le prezintă fiecare
dintre măsurile educative neprivative de libertate se poate realiza prin viziunea integratoare a unor dispoziţii de ordin
execuţional, înţelegem / preferăm să reproducem textele legale corespunzătoare, cuprinse în legea complinitoare
Codului penal = Legea nr. 253/2013.
46
Stagiul de formare civică. Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligaţia minorului de a
participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la
care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor
[art. 117 alin. (1) C. pen.]. Se prevede că organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata
cursului de formare civică, se fac sub coordonarea Serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau
profesional al minorului [art. 117 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 66 – „Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică” – din Legea nr. 253/2013, se
prevede că: „(1) Obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică constă în sprijinirea minorului în
conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi
responsabilizarea acestuia cu privire la comportamentul său. (2) Cursurile de formare civică se elaborează în baza
programei-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale, care se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu standardele minime de lucru în probaţiune
pentru instituţiile din comunitate prevăzute la art. 18 alin. (6). (3) Consilierul de probaţiune sau, după caz, persoana
desemnată din cadrul instituţiei din comunitate organizează, efectuează demersurile necesare în vederea participării
minorului şi supraveghează minorul pe durata stagiului de formare civică. (4) Includerea minorului într-un curs de
formare civică se efectuează în cel mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii conform art. 511 din Legea
nr. 135/2010. (5) Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau periodice, derulate pe
durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi
personalităţii minorilor incluşi în respectivul stagiu şi ţinând seama, pe cât posibil, de natura infracţiunii comise. În
desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar de 8 ore de formare civică. (6)
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte minorul care
trebuie să frecventeze cursul de formare civică decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia din
comunitate în care urmează să aibă loc acesta, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa.(7) Instituţia din comunitate desemnată potrivit alin. (6) sau serviciul de probaţiune, după caz,
adaptează conţinutul concret al stagiului, potrivit programei-cadru prevăzute la alin. (2), în funcţie de
particularităţile minorului, cu aprobarea consilierului de probaţiune.(8) Desfăşurarea cursului de formare civică se
realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin decizia prevăzută la alin. (6)”.
Supravegherea. Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea Serviciului de probațiune, pentru a
asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia [art. 118 C. pen.].
Potrivit art. 67 – „Executarea măsurii educative a supravegherii” – din Legea nr. 253/2013, se prevede că:
„(1) Măsura educativă a supravegherii are ca obiectiv participarea minorului la cursuri şcolare sau de formare
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau a intrării în legătură cu anumite persoane care ar putea
afecta procesul de îndreptare a acestuia. (2) Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii
educative a supravegherii se realizează de către părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceştia nu
pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe
acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate a minorului, la cererea
acesteia. (3) În cazul în care persoana prevăzută la alin. (2) nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau
persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat
cu consultarea consilierului de probaţiune desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea. Dispoziţiile
art. 65 se aplică în mod corespunzător. (4) Controlul executării măsurii educative a supravegherii şi controlul
îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de
probaţiune. (5) Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic presupun verificarea
modului în care acesta îşi respectă obligaţiile care decurg din statutul său familial, şcolar sau profesional. (6) În
situaţia în care instanţa a dispus în conţinutul măsurii educative a supravegherii participarea minorului la un curs
şcolar sau de formare profesională, iar minorul nu este înscris într-o astfel de formă de învăţământ, dispoziţiile art.
50 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător. (7) Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la
momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu
executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010”.
Consemnarea la sfârşit de săptămână. Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în
obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12
47
săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a
desfășura anumite activități impuse de instanță [art. 119 alin. (1) C. pen.]. Se prevede că supravegherea se face sub
coordonarea Serviciului de probațiune [art. 119 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 68 – „Executarea măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână” – din Legea nr.
253/2013, se prevede că: „(1) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea
contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenţei acestuia în anumite locuri care să îl predispună pe minor
la manifestarea unui comportament infracţional. (2) Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează
începând cu ora 0,00 a zilei de sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în
mod corespunzător şi persoanelor care, datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zile de repaus
decât sâmbăta şi duminica. (4) Măsura educativă se execută pe durata unor sfârşituri de săptămână consecutive, în
afară de cazul în care instanţa sau judecătorul delegat cu executarea, la propunerea consilierului de probaţiune, a
dispus altfel, de regulă, sub supravegherea persoanei majore cu care locuieşte minorul ori a altei persoane majore
desemnate de instanţa de judecată. (5) În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află executarea
măsurii nu este desemnată prin hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita,
permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probaţiune desemnează
persoana ce urmează să exercite supravegherea. Dispoziţiile art. 65 se aplică în mod corespunzător. (6) Controlul
executării măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână şi controlul îndeplinirii atribuţiilor de către
persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana
desemnată de acesta din cadrul unei instituţii din comunitate. (7) În vederea exercitării controlului, minorul care
locuieşte singur sau, după caz, persoana prevăzută la alin. (4) are obligaţia de a permite persoanei desemnate cu
controlul executării şi supravegherii executării măsurii efectuarea vizitelor programate sau inopinate la locuinţa
minorului, în zilele în care minorul trebuie să se afle în acel spaţiu potrivit hotărârii instanţei. Nerespectarea acestei
obligaţii de către minor atrage aplicarea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi
completările ulterioare. Nerespectarea obligaţiei de către persoana desemnată cu supravegherea atrage aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 19. (8) În situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul
măsurii educative sau consilierul de probaţiune a stabilit în sarcina minorului participarea la un curs şcolar ori de
formare profesională sau participarea la un program de reintegrare, dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) şi ale art. 53
se aplică în mod corespunzător. (9) Consemnarea la sfârşit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult
15 zile de la momentul prezentării minorului şi a persoanei desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului
delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010”.
Asistarea zilnică. Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un
program stabilit de Serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și
interdicțiile impuse minorului [art. 120 alin. (1) C. pen.]. Măsura educativă în cauză se ia pe o durată cuprinsă între
3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea Serviciului de probațiune [art. 120 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 68 – „Executarea măsurii educative a asistării zilnice” – din Legea nr. 253/2013, se prevede că:
„(1) Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de consilierul de probaţiune sau,
după caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia, din cadrul unei instituţii din comunitate. (2) Programul
zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi activităţile pe care trebuie să le îndeplinească acesta sunt stabilite de
comun acord de către consilierul de probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul,
cu consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul delegat cu executarea, prin
încheiere motivată, după audierea celor interesaţi. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. (3) Programul
stabilit potrivit alin. (2) va ţine cont de nevoile identificate ale minorului, de situaţia sa socială şi, după caz,
profesională şi de obligaţiile şi interdicţiile impuse acestuia pe perioada executării măsurii. Programul are în
vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun
relaţionare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber şi valorificarea aptitudinilor sale. (4) În
situaţia în care instanţa de judecată a stabilit în conţinutul măsurii educative sau consilierul de probaţiune a stabilit
în sarcina minorului, în conţinutul programului zilnic, participarea la un curs şcolar ori de formare profesională
sau participarea la un program de reintegrare, dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) şi ale art. 53 se aplică în mod
corespunzător. (5) Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul prezentării
minorului în faţa judecătorului delegat cu executarea în condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010, iar asistarea
zilnică începe cel mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului. (6) În cazul în care măsura asistării zilnice a
înlocuit o măsură educativă privativă de libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile
48
de la punerea în libertate a minorului”.

Situându-ne (aproape) în afara oricărui comentariu pe marginea textelor legale (edificatoare) reproduse,
atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei materii! La rândul nostru, vom aborda problematica pe care o dezvoltă formele pluralităţii
de infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului, într-o secţiune distinctă (II.3.4.). Cu alte cuvinte,
comentariul nostru va avea în vedere dispoziţiile art. 123 alin. (3) C. pen.
II.3. Regimul măsurilor educative privative de libertate

Reglementat corespunzător prevederilor art. 124- 127 C. pen., regimul măsurilor educative privative de
libertate reuneşte / subsumează dispoziţii prin care sunt consacrate sancţiunile penale cu apartenenţă la această
categorie, anume: internarea într-un centru educativ (art. 124) şi internarea într-un centru de detenţie (art. 125).
Aspectele comune celor două măsuri educative privative de libertate le dezvăluie dispoziţiile prevăzute de art. 126 C.
pen. (schimbarea regimului de executare, interesând şi dispoziţiile prevăzute de art. 182 din Legea nr. 254/2013) şi
art. 127 C. pen. (calculul duratei măsurilor).
De reţinut: Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se
poate lua o măsură educativă privativă de libertate în condiţiile prevăzute de art. 114 alin. (2) C. pen. Sub aspectul
gravităţii pe care îl prezintă, este evident că măsurile educative privative de libertate sunt mai severe decât cele
neprivative de libertate, iar dintre cele două internări, măsura educativă a internării într-un centru de detenţie este
mai severă, fiind, de altfel, cea mai severă dintre toate măsurile educative aplicabile infractorului minor. Măsurile
educative privative de libertate, cunosc, de asemenea, limite generale (cu identificare potrivit conţinutului normativ
rezervat fiecăreia dintre acestea). S-ar putea discuta dacă măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
prezintă nu doar limite generale, ci şi limite speciale, prin raportare la modul de interpretare a dispoziţiilor din teza I
şi II a art. 125 alin. 2 C. pen. (aspect controversat).
Potrivit art. 124 C. pen. se prevede că: „Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în
internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire
şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. [alin. (1)]
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani” [alin. (2)].
Potrivit art. 125 C. pen. se prevede că: „Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în
internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde
va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale” [alin. (1)]. „Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani,
afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau
mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani” [alin. (2)].
Aplecarea cu atenţie asupra celor două texte legale (art. 124 şi art. 125 C. pen.), în integralitatea lor – din
punct de vedere al conţinutului normativ – permite surprinderea (cu uşurinţă a) unui tipar legal comun pe care se
fundamentează reglementarea măsurilor educative privative de libertate, pornind de la dispoziţiile cuprinse în
primele două alineate (în ce constă măsura – scopul acesteia, respectiv durata sa), şi până la cele cuprinse în
alineatele finale (cu înscrierea soluţiei legislative în cazul săvârşirii, în condiţiile legii, a unei noi infracţiuni),
bineînţeles (şi) cu identificarea unor elemente de diferenţiere impuse de conţinutul normativ propriu. Este important
de precizat că viziunea de ansamblu asupra regimului măsurilor educative privative de libertate integrează şi
dispoziţiile privind executarea acestora, cuprinse în legea complinitoare Codului penal = Legea nr. 254/2013 [la care
facem trimitere pentru informaţii suplimentare, servind totodată consolidării studiului individual în această materie].
Situându-ne (aproape) în afara oricărui comentariu pe marginea textelor legale (edificatoare) configurate de
art. 124 şi art. 125 C. pen., atragem atenţia asupra necesităţii parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin
prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei materii! La rândul nostru, vom aborda problematica pe care o
dezvoltă formele pluralităţii de infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului, într-o secţiune
distinctă (II.3.4). Cu alte cuvinte, comentariul nostru va avea în vedere dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi alin. (7) C.
pen., respectiv art. 125 alin. (3) şi alin. (7) C. pen.
49
II.4. Particularităţi privind individualizarea măsurilor educative

După cum s-a menţionat deja, alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de infractorul minor
se face, în condiţiile art. 114 C. pen., prin valorificarea unor reguli expres statornicite prin lege, care nu sunt altele
decât criteriile generale (obiective şi subiective) prevăzute în art. 74 C. pen. [în conformitate cu prevederile art. 115
alin. (2) C. pen.], impunându-se, de asemenea, respectarea principiului de proporţionalitate în luarea unei măsuri
educative faţă de cel care la data comiterii infracţiunii a fost minor.
Reamintim regula înscrisă de legiuitor în baza prevederilor alin. (1) al art. 114 C. pen., care impune
prioritatea luării măsurilor educative neprivative de libertate şi – implicit – caracterul subsidiar al măsurilor
educative privative de libertate - în cazurile prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi text de lege [cu sublinierea că, în aceste
cazuri, instanţa poate lua o măsură educativă privativă de libertate, nefiind însă obligată să facă aceasta; există însă şi
situaţii în care este obligatorie dispunerea unei măsuri educative privative de libertate – de ex.: art. 123 alin. 3 lit. c)
C.pen.; art. 124 alin. 3 C.pen. etc.]. Rezultă că, de regulă, în operaţiunea de individualizare a măsurii educative,
instanţa stabileşte dacă va putea lua o măsura educativă neprivativă de libertate (singura posibilitate în absenţa
cazurilor din alineatul secund al art. 114 C. pen.), urmând să aleagă una dintre acestea, prin valorificarea criteriilor
prevăzute de art. 74 C. pen. / respectiv, dacă se poate lua o măsură educativă neprivativă de libertate ori o măsura
educativă privativă de libertate (în prezenţa cazurilor din alineatul secund al art. 114 C. pen.), urmează să aleagă,
prin valorificarea criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., între luarea unei măsuri cu apartenenţă la una dintre cele
două categorii, oprindu-se asupra unei anume măsuri educative dintre cele neprivative de libertate sau privative de
libertate (doar în mod excepţional instanţa va da efect prevederilor legale exprese care nu conferă nici măcar
posibilitatea alegerii, obligând la stabilirea unei măsuri educative privative de libertate).
Este de precizat că, în vederea evaluării conform criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., potrivit dispoziţiilor
din art. 116 alin. (1) C. pen., instanţa va solicita Serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi
propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să
le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă.
De reţinut că infractorul minor poate fi subiect activ al unei unităţi infracţionale sau al unei pluralităţi de
infracţiuni, în unele / anumite forme de manifestare (dintre care, de lege lata, sunt excluse atât recidiva cât şi
pluralitatea intermediară – forme cu reglementare expresă Partea generală a C. pen), aspect sub care, pentru
împrospătarea cunoştințelor, facem trimitere la revederea materiei din semestrul I (minorul poate fi subiect activ al
unui concurs de infracţiuni sau al unei pluralităţi sui-generis de infracţiuni).
Din vasta problematică a individualizării sancţiunilor penale specifice / proprii infractorilor minori, pentru
început reamintim că, dintre instituţiile prevăzute de lege (şi operante în această complexă activitate pe care o
înfăptuieşte organul jurisdicţional) – instituţii a căror studiere se realizează în semestrul al II-lea – nu sunt aplicabile
în cazul infracţiunilor săvârşite de minori instituţiile reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiţionată (art. 80-106 C. pen.)
De asemenea, reamintim că reabilitarea nu este operantă în cazul infracţiunilor săvârşite de infractorii minori.
Explicaţiile sunt logice, se impun cu puterea evidenţei (rezultă din prevederi legale exprese), dispensându-ne de
comentarii, pe care preferăm să le raportăm la un set de probleme referitoare la: 1) forme ale pluralităţii de
infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului; 2) efectele cauzelor de atenuare şi agravare a
răspunderii penale în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii.
II.4.1. Pluralitatea de infracţiuni. Forme de manifestare compatibile cu starea de minoritate a infractorului

A) Formele pluralităţii de infracţiuni cu reglementare expresă în Partea generală a Codului penal sunt
concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni. Reamintim că situația în care, după o
condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată ca executată și până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, are loc comiterea, de către aceeași persoană, a unei noi infracțiuni, fără să fie întrunite
condițiile prevăzute de lege pentru recidivă (postexecutorie), desemnează tot o formă de manifestare a pluralității de
infracțiuni, situație care este (re)cunoscută de o parte din doctrină sub denumirea de „pluralitate nenumită de
infracțiuni”. Denumirea atribuită se poate susține prin lipsa unor norme de reglementare expresă în Partea generală a
Codului penal, norme care să dispună și în privința unui tratament penal specific.
Legea penală în vigoare promovează concepția unei incompatibilități totale între starea de minoritate a
infractorului, respectiv a condamnărilor pentru infracțiuni comise în timpul minorității – pe de o parte – și
pluralitatea de infracțiuni (atât) sub forma recidivei, a pluralității intermediare, cât şi a pluralităţii nenumite de
50
infracţiuni – pe de altă parte – excluderea acestora fiind atrasă de lipsa unei hotărâri definitive de condamnare la o
pedeapsă. Precizăm, de la început, faptul că în aprecierea noastră, hotărârea judecătorească definitivă prin care unei
persoane care a comis o infracțiune în timpul minorității i se aplică o măsură educativă (constatându-se, dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat), reprezintă o
hotărâre de condamnare (iar nu un alt tip de hotărâre)! Ne fundamentăm punctul de vedere pe dispozițiile legale
exprese din art. 396 C. proc. pen., potrivit cărora există doar cinci soluții procesual penale posibile (moduri) prin
care se poate rezolva, de către instanță, acțiunea penală, anume: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal și achitarea. Dintre acestea, minorului infractor căruia i se
dispune, definitiv, o măsură educativă, nu îi poate corespunde decât condamnarea (nu există o a șasea soluție legală,
procesual-penală, similară condamnării, dar specifică pentru infractorii minori)!!!
Până aici, rezulta că dintre aceste (patru) forme ale pluralităţii de infracţiuni, există compatibilitate (doar)
între concursul de infracţiuni şi starea de minoritate a infractorului. Altfel spus, infractorul minor poate fi subiect
activ al unui concurs de infracţiuni. Se pot distinge două situaţii diferite. Pentru facilitarea înţelegerii acestora,
reducem existenţa concursului de infracţiuni la acel minimum minimorum reclamat în condiţiile legii, anume:
săvârşirea a doua infracţiuni, de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Astfel:
a) Subiect activ al pluralității de infracțiuni = concurs de infracțiuni, este aceeași persoană, ca minor răspunzător
penal, care comite toate infracțiunile în timpul minorității.
b) Subiect activ al pluralității de infracțiuni = concurs de infracţiuni, este aceeași persoană, ca persoană implicată în
săvârșirea a două infracțiuni, dintre care una comisă în timpul minorității și o alta comisă după majorat (cu
precizarea că utilizarea singularului nu exclude pluralul).
La prima vedere, s-ar părea ca ilustrarea acestei forme a pluralităţii de infracţiuni – concursul – şi rezolvarea
legală a acesteia, în ipotezele relevate, se realizează – exclusiv – în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 129
Cod penal, care, prin dispoziția înscrisă de alin. (1), distinge (explicit) situația concursului de infracțiuni, formă a
pluralității de infracțiuni posibilă și în condițiile prevăzute de alin. (2) – (5) ale aceluiași articol.
Reproducem prevederile art. 128 Cod penal a cărui denumirea marginală este „Pluralitatea de infracţiuni”
(!), trăgând un semnal de alarmă în raport de acest nomen iuris. Astfel, potrivit textului în cauză, se prevede că:
„(1) În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă
pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74.
(2) În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru
infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se
stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii,
care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas
neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai
această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a
cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul
săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării.
(4) În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multor infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulile
referitoare la concursul de infracţiuni, după care se face aplicarea dispoziţiilor alin. (2).
(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit. b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al
suspendării executării sub supraveghere”.
Pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului nu „se dezvăluie”, însă, exclusiv din prevederile art. 129 C.
pen., ci şi în lumina altor texte legale, anume: art. 123 alin. (3) teza a II-a C. pen., art. 124 alin. (3) teza a II-a C.
pen., art. 125 alin. (3) teza a II-a C. pen. Reproducem şi prevederile acestor texte legale.
Art. 123 alin. (3) teza a II-a C. pen. stabileşte: „Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa dispune: a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta; b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
51
severă; c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate” (sublinierea noastră, cu
precizarea că minorul este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare prin care s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate).
Art. 124 alin. (3) teza a II-a C. pen. prevede: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura
internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate
înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie” (sublinierea noastră, cu precizarea că minorul este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a luat
măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ).
Art. 125 alin. (3) teza a II-a C. pen. dispune: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă
infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura
internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele
prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la
data hotărârii” (sublinierea noastră, cu precizarea că minorul este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior (rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a luat măsura educativă privativă de libertate a internării într-un
centru de detenţie).
B) Ipotezele de pluralitate de infracţiuni (infracţiuni multiple) cu reglementare în titlul rezervat minorităţii
infractorului NU se reduc / limitează la forma concursului de infracţiuni!
În opinia noastră, după cum se poate observa (chiar și) din cuprinsul art. 114 alin. (2) lit. a) Cod penal, în
cazul în care minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată,
ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, se prevede – fără urmă de
echivoc – posibilitatea instanței de a dispune o măsură educativă privativă de libertate. Or, reducând pluralitatea de
infracțiuni la numărul minim reclamat (cel puțin două infracțiuni), se observă că a intervenit deja o condamnare
rămasă definitivă (la o sancţiune penală executată integral sau doar parțial) și care separă între ele cele două
infracțiuni comise de către aceeași persoană, de unde rezultă că existența concursului de infracțiuni este practic
exclusă! Este în afara oricăror discuții și excluderea stării de recidivă sau a pluralității intermediare (ori a
pluralităţii nenumite), forme ale pluralității de infracțiuni care sunt condiționate de existența unei hotărâri definitive
de condamnare la o pedeapsă, sancțiune penală distinctă de măsura educativă – (unica / singura) consecință a
răspunderii penale a infractorului minor. Însă, existența unei condamnări definitive (chiar la o măsură educativă) și
perseverența pe cale infracțională, dau naștere (totuși) unor forme (specifice) de manifestare a pluralității de
infracțiuni (persoana în cauză a comis, per ansamblu, mai multe infracțiuni, separate de o condamnare definitivă).
După cum rezultă (inclusiv) din prevederile art. 134 alin. 1 Cod penal, regimul (unic) de sancționare destinat
infractorilor minori – prin măsuri educative – este aplicabil chiar dacă la data pronunțării condamnării (la data
rămânerii definitive a hotărârii instanței), persoana împlinise vârsta majoratului, în condițiile în care infracțiunea
care a atras această soluție a fost săvârșită în timpul minorității. Or, comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea
definitivă a hotărârii (de condamnare) prin care s-a luat o măsură educativă (indiferent dacă aceasta a fost executată
sau nu), reflectă – fără echivoc – neîntrunirea condițiilor legale cerute pentru existența stării de recidivă, cât și pentru
existența pluralității intermediare de infracțiuni ori a pluralităţii nenumite. Nefiind întrunite nici condițiile
concursului de infracțiuni (întrucât cele două sau mai multe infracțiuni sunt separate între ele, din punct de vedere al
datei de comitere, de existența unei hotărâri de condamnare care a rămas definitivă – însă o condamnare care nu
privește o pedeapsă, ci o sancțiune penală diferită: măsura educativă), rezultă că în peisajul juridic al pluralității
infracționale se evidențiază o formă distinctă de cele deja indicate / menționate până acum.
Denumim această formă a pluralității de infracțiuni „pluralitate sui-generis”, aceasta acoperind mai multe
ipoteze legale, ce ilustrează perseverența infracțională a unei persoane fizice care a suferit (deja) o condamnare
definitivă, pentru cel puțin o infracțiune comisă în timpul minorității, și care săvârșește o nouă infracțiune / noi
infracțiuni înainte de împlinirea vârstei de 18 ani [a se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin. (3)
teza I și alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I și alin. (7) Cod penal] sau după împlinirea vârstei majoratului [a se vedea
prevederile art. 129 alin. (2) –(5) Cod penal]. În aceste cazuri / ipoteze legale, îşi va găsi loc o pluralitate sui-generis
de infracţiuni, prin perseverenţa infracţională probată / reiterare a unui comportament infracţional după rămânerea
definitivă a unei condamnări la o măsură educativă (neexecutată sau executată doar parţial), formă de pluralitate
infracţională postcondamnatorie.
52
Concluzie: Dacă a rămas definitivă o hotărâre de condamnare, dar nu la o pedeapsă, în ipoteza comiterii din
nou a unei / unor infracţiuni până la executarea sau considerarea ca executată a sancţiunii penale, care este o măsura
educativă, pluralitatea de infracţiuni nu va îmbrăca haina juridică a nici uneia dintre formele pluralităţii de infracţiuni
reprezentate de: concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară, pluralitatea nenumită, fiind de
necontestat însă existenţa unei forme distincte de manifestare a pluralităţii infracţionale (mai mult chiar, o formă
„prinsă” în tiparul legii), ce se înfăţişează ca o pluralitate sui-generis (postcondamnatorie). Textele legale
menţionate cuprind în mod expres / explicit şi rezolvările corespunzătoare (după cum urmează):
Art. 123 alin. (3) teza a I C. pen. prevede: „Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, instanţa dispune: a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta; b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă; c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate” (sublinierea noastră, cu
precizarea că persoana minoră aflată în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârşeşte o nouă
infracţiune tot în timpul minorităţii, deci până la împlinirea vârstei de 18 ani).
Art. 124 alin. (3) teza I C. pen. dispune: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune
sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura internării într-un
centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura
internării într-un centru de detenţie” (sublinierea noastră, cu precizarea că persoana minoră aflată în executarea
măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru educativ săvârşeşte o nouă infracţiune tot în timpul
minorităţii, deci până la împlinirea vârstei de 18 ani).
Art. 124 alin. (7) C. pen. stabileşte: „În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii
internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune: a)
executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la
maximul prevăzut de lege; b) internarea într-un centru de detenţie”.
Art. 125 alin. (3) teza I C. pen. prevede: „Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune
sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a
depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege
pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii”
(sublinierea noastră, cu precizarea că persoana minoră aflată în executarea măsurii educative privative de libertate a
internării într-un centru de detenţie săvârşeşte o nouă infracţiune tot în timpul minorităţii, deci până la împlinirea
vârstei de 18 ani).
Art. 125 alin. (7) C. pen. stabileşte: „În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii
internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune: a)
executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie; b) prelungirea duratei acestei
internări în condiţiile prevăzute în alin. (3)”.
În ceea ce priveşte art. 129 alin. (2) C. pen., a se vedea textul legal deja reprodus, cu menţiunea că în lumina
dispoziţiilor legale, pluralitatea sui-generis postcondamnatorie se naşte în cazul comiterii unei / unor infracţiuni în
raport de o condamnare definitivă neexecutată sau executată doar parţial, la o măsură educativă (neprivativă sau
privativă de libertate), pentru o infracţiune / infracţiuni comise în timpul minorităţii, de către persoana devenită între
timp majoră. Spre exemplu: situaţia în care infractorul minor condamnat pentru infracţiunea comisă, la măsura
educativă a internării într-un centru educativ, dispusă pe o perioadă de 3 ani, împlineşte vârsta de 18 ani pe durata
executării acesteia şi comite din nou o infracţiune.
Atunci când ulterior executării sau considerării ca executată a unei sancţiuni penale constând nu într-o
pedeapsă, ci într-o măsură educativă, aceeași persoană fizică săvârșește din nou o infracțiune, ne vom afla, de
asemenea, în prezența unei forme de manifestare a pluralității de infracțiuni, care este (tot) o situație de pluralitate
sui-generis de infracțiuni, care se naște însă prin perseverența infracțională probată de o persoană fizică în asemenea
condiții încât va îmbrăca forma postexecutorie. Spre exemplu, ea există atunci când minorul care a executat (deja) o
măsură educativă, comite din nou, în timpul minorității, o infracțiune [cu rezolvare potrivit art. 114 alin. (2) lit. a)
Cod penal]; sau, atunci când, după executarea unei condamnări la o măsură educativă, pentru o infracțiune comisă în
timpul minorității, persoana fizică săvârșește din nou o infracțiune, după majorat (caz în care se va individualiza
53
pentru aceasta o pedeapsă). În situațiile exemplificate, pluralitatea de infracțiuni se înfățișează ca o pluralitate sui-
generis postexecutorie, întrucât reiterarea comportamentului infracțional are loc după executarea sau considerarea
ca executată a unei condamnări la o măsură educativă.
Concluzie: Dacă, după ce măsura educativă a fost executată sau considerată ca executată, se săvârşeşte o
nouă infracţiune de către aceeași persoană, tot în condiţiile stării de minoritate, sau după ce aceasta a împlinit vârsta
de 18 ani, pluralitatea de infracţiuni nu va îmbrăca haina juridică a nici uneia dintre formele pluralităţii de
infracţiuni reprezentate de: concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară, pluralitate nenumită, fiind
totuşi de necontestat existenţa unei forme distincte de manifestare a pluralităţii infracţionale (mai mult chiar, o
forma „prinsă” uneori în tiparul legii), ce se înfăţişează ca o pluralitate sui-generis postexecutorie.
În baza tuturor considerentelor mai sus expuse, promovăm optica potrivit căreia formele pluralităţii de
infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului sunt configurate de concursul de infracţiuni şi
pluralitatea sui-generis de infracţiuni – aceasta din urmă în cele două forme posibile: postcondamnatorie şi
postexecutorie (după cum reiterarea comportamentului infracţional probat de minorul răspunzător penal condamnat
definitiv pentru săvârşirea unei / unor infracţiuni, la o măsura educativă neprivativă sau privativă de libertate, are loc
tot în perioada minoratului, în raport însă, după caz, de condamnarea neexecutată sau executată doar parţial, ori după
executarea sau considerarea ca executată a măsurii educative anterior aplicate).
II.4.2. Efectele cauzelor de atenuare si agravare asupra măsurilor educative

Potrivit art. 128 C. pen. se prevede că: „În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de
atenuare şi agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele prevăzute de
lege pentru fiecare măsură educativă”.
Dintre cauzele generale de atenuare şi agravare a răspunderii penale, sunt compatibile cu starea de
minoritate a infractorului următoarele:
a) Dintre cauzele de atenuare: tentativa (ca stare de atenuare, art. 32 C. pen.) şi circumstanţele atenuante legale sau
judiciare (art. 75 C. pen.). În cazul reţinerii acestora, nu este influenţată durata măsurii educative, ci se produc efecte
între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă în parte! Cu alte cuvinte, nu se produc
efectele prevăzute de art. 33 C. pen. (pedepsirea tentativei, prin aplicarea fracţiei de reducere cu ½), respectiv de art.
76 C. pen. (efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepsei, prin aplicarea fracţiei de reducere cu 1/3). Spre
exemplu, efectul tentativei – privită ca o stare de atenuare – în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii,
influenţează natura măsurii educative, putând determina alegerea, pe caz concret, a unei măsuri educative
neprivative de libertate – iar nu a unei măsuri educative privative de libertate – dar și alegerea unei măsuri educative
(neprivative ori privative de libertate) mai uşoare, din punct de vedere al gravităţii / severităţii acesteia, din categoria
celei asupra căreia s-a orientat instanţa. Efectul tentativei, în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, nu
influenţează, însă, durata măsurii educative astfel alese, producând efecte între limitele (generale) prevăzute de lege
pentru fiecare măsură educativă în parte!
b) Dintre cauzele de agravare: circumstanţele agravante (art. 77 C. pen.), infracţiunea continuată [art. 35 alin. (1) C.
pen. ], concursul de infracţiuni (art. 38 C. pen.). În opera de individualizare judiciară, acestea vor fi avute în vedere
la alegerea măsurii educative, producând efecte între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare dintre
acestea. Cu alte cuvinte, nu se produc efectele prevăzute de art. 78 C. pen. (efectele circumstanţelor agravante asupra
pedepsei), sau de art. 36 alin. (1) C. pen. (pedeapsa pentru infracţiunea continuată), ori de art. 39 C. pen. (pedeapsa
principală în caz de concurs de infracţiuni). Pentru concursul de infracţiuni, trimitem şi la secţiunea precedentă
(II.4.1 - A).
Concursul cauzelor de atenuare sau / și de agravare a răspunderii penale, în cazul infracţiunilor săvârşite în
timpul minorităţii (dintre cauzele compatibile cu starea de minoritate a infractorului) exclude incidenţa dispoziţiilor
prevăzute de art. 79 C. pen. – care stabileşte efectele produse asupra pedepselor –, rezolvarea făcându-se în
conformitate cu dispoziţiile art. 128 C. pen.
Ansamblul cauzelor de atenuare / agravare a răspunderii penale se întregeşte prin cuprinderea (şi a) unor
cauze de ordin special. Spre exemplu, din registrul de atenuare a răspunderii penale, cu reglementare în Partea
specială a C. pen., a se vedea prevederile art. 411 pentru infracţiunile contra securităţii naţionale. Nimeni şi nimic nu
ar putea să împiedice un infractor minor să comită o faptă din această categorie infracţională, în condiţiile stabilite de
lege, caz în care efectele reţinerii sale vor fi cele prevăzute de art. 128 C. pen.
54
Dintre cauzele speciale de atenuare a răspunderii penale, îndreptăm atenţia asupra unui caz special de
atenuare, desemnând o cauza compatibilă cu starea de minoritate a infractorului, anume: (procedura simplificată de
judecată în caz de) recunoaşterea învinuirii. Astfel, în cazul în care judecata se desfăşoară potrivit procedurii
abreviate a recunoaşterii învinuirii, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a C. pr. pen. se prevede că,
pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere cauza recunoașterii învinuirii la alegerea măsurii educative, iar
în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun acestea se reduc cu o
treime (subl. ns.).
Problema pe care o identificăm rezidă în aceea că, prin introducerea acestei instituţii în sfera dreptului
pozitiv, legiuitorul a creat o excepție (indiscutabilă ca existenţă, dar discutabilă pe fond, ca opţiune de coerenţă
legislativă a reglementării) cu privire la regimul (general) al modului în care se reflectă efectele cauzelor generale
sau speciale de modificare a răspunderii penale (de agravare sau de atenuare – în acest caz, de atenuare), asupra
răspunderii penale a infractorilor minori, respectiv asupra măsurilor educative aplicabile acestora. Astfel, incidența
concretă a oricărei alte cauze de atenuare sau agravare, fie aceasta generală sau specială, într-o speță vizând o
infracțiune comisă de un minor, nu va produce efecte decât asupra alegerii măsurii educative aplicabile acestuia, dar,
odată măsura educativă aleasă, limitele între care se va putea dispune aceasta vor rămâne neschimbate – fiind
aceleaşi ca limitele în care se poate dispune acea măsură educativă în orice alt caz, inclusiv cel în care nu există
reţinută cauza respectivă de atenuare / agravare. Numai atunci când intervine, însă, această cauză specială de
atenuare reprezentată de recunoașterea învinuirii (nu însă și – în observarea principiului simetriei – atunci când ar
interveni o cauză specială de agravare a răspunderii penale) - dar nici măcar atunci în toate cazurile (ci doar dacă
instanța se orientează spre măsurile educative privative de libertate, iar nu și spre cele neprivative de libertate) -
efectul produs nu mai este doar acela de orientare a instanței către o măsură educativă de aplicat, ci și acela de
modificare a limitelor (generale!) între care se va putea dispune această măsura educativă privativă de libertate, cu
reluarea subsecventă a precizării că, astfel, se impune (și) un minim de aplicare inferior minimului general al fiecărei
măsuri educative privative de libertate în parte! Astfel, de pildă, dacă minorul infractor ar comite tentativa unei
infracțiuni, iar instanța ar opta pentru măsura educativă a internării în centrul educativ (fiind întrunite condițiile
legale de dispunere a acesteia), va trebuie să o aplice pentru o perioadă determinată, cuprinsă între 1 și 3 ani. Chiar
dacă ar exista în plus și circumstanțe atenuante, același ar fi efectul. În schimb, dacă minorul infractor ar consuma
(chiar în prezența unor circumstanțe agravante) acea infracțiune, recunoscând însă, apoi, învinuirea, instanța (dacă s-
ar orienta spre aceeași măsură educativă), nu ar mai putea-o dispune decât pentru o perioadă determinată, cuprinsă
între 8 luni și 2 ani! [Identic se prezintă situaţia în cazul instituţiei acrodului de recunoaştere a vinovăţiei – art. 480
alin. 4 teza finală C. proc. pen.!!!]
În concluzie, efectele cauzelor de atenuare şi agravare în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii
sunt cele prevăzute de art. 128 C. pen. (= regula în materie), semnalând şi cazuri de excepţie, valabile doar pentru
registrul de atenuare a răspunderii penale în cazul măsurilor educative privative de libertate!
*
Extrase de practică penală obligatorie în materia regimului de sancţionare a infractorilor minori:
(Se recomandă parcurgerea integrală a motivării deciziilor)
A. Decizii pronunțate de CCR
1. Prin Decizia nr. 601/2018 (publicată în M. Of. nr. 1057 din 13 decembrie 2018), Curtea Constituţională a
admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.129 alin. (2) lit. b) din Codul penal și a constatat că sintagma
„cel puțin” din cuprinsul acestora este neconstituțională.
B. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Hotărâri
prealabile = HP)
1. Prin Decizia nr. 4/2014 (publicată în M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia I penală, în Dosarul nr. 200/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a
problemei de drept „vizând aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv
judecate la data de 1 februarie 2014”. S-a stabilit că: „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal
nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014”.
55
2. Prin Decizia nr. 18/2014 (publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi,
în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei
de drept „dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii se înlocuieşte cu: a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata
pedepsei închisorii; ori cu: b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani”. S-a stabilit că:
„în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu
referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru
infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a
internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile
comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani”.
3. Prin Decizia nr. 2/2016 (publicată în M. Of. nr. 192 din 15 martie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova -
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 44.339/215/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept „Dacă, în cazul în care un inculpat minor săvârşeşte, în timpul
minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului
de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de
libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul
concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de
infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii
măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri
educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de
libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate”. S-a stabilit că: „în ipoteza infracţiunilor
concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate,
dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau
privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din
Codul penal”.
4. Prin Decizia nr. 17/2020 (publicată în M. Of. nr. 958 din 19 octombrie 2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 678/740/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept: "În aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii
măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenţie, fiind incidentă ipoteza
concursului de infracţiuni, se scade din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenţie perioada executării
măsurii educative a internării într-un centru educativ?". Instanța supremă a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 124
alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura
internării într-un centru de detenţie, fiind incidentă ipoteza concursului de infracţiuni, se scade din durata măsurii
educative a internării într-un centru de detenţie perioada executării măsurii educative a internării într-un centru
educativ.
C. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (RIL)
1. Prin Decizia nr. 5/2016 (publicată în M. Of. nr. 493 din 1 iulie 2016), s-a decis: „În interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional
de Date Genetice Judiciare stabileşte că: În cazul inculpaţilor minori sancţionaţi prin aplicarea unor măsuri
educative conform noului Cod penal, instanţa de judecată nu poate dispune prelevarea probelor biologice pentru
obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic”.
*
(din materia aferentă regimului de sancționare aplicabil infractorilor minori):
1) Care este natura juridică a stării de minoritate a infractorului?
2) Care sunt măsurile educative neprivative de libertate? Care sunt principalele asemănări, respectiv principalele
deosebiri dintre acestea?
56
3) Care sunt măsurile educative privative de libertate? Care sunt principalele asemănări, respectiv principalele
deosebiri dintre acestea?
4) Care sunt diferenţele semnificative dintre măsurile educative privative de libertate şi pedepsele principalele
privative de libertate?
5) Care este cea mai uşoară, respectiv cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate? Realizaţi
o delimitare între acestea, indicând câteva asemănări cât şi deosebiri punctuale.
6) Care este cea severă dintre măsurile educative privative de libertate? Realizaţi o paralelă între măsura
educativă astfel identificată şi cea mai uşoară dintre pedepsele principale privative de libertate.
7) Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului?
8) Care sunt cauzele de atenuare şi de agravare compatibile cu starea de minoritate a infractorului?
9) Care sunt efectele cauzelor de atenuare şi agravare în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii?
Precizaţi si identificaţi cazurile de excepţie.
10) Infractorii minori pot beneficia de instituţiile reprezentate de: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere?
***
III. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Obiective:
- Fixarea categoriei distincte de sancţiuni de drept penal reprezentate de măsurile de siguranţă.
- Însuşirea cunoştinţelor privind categoriile şi felurile măsurilor de siguranţă, regimul aplicării şi executării lor.
- Dobândirea abilităţii de distingere a măsurilor de siguranţă de sancţiunile penale (pedepse şi măsuri educative).
- Expunerea particularităţilor regimului actual corespunzător măsurilor de siguranţă, a regulilor care guvernează
aceste sancţiuni de drept penal şi a cazurilor de excepţie.
III.1. Preliminarii (măsurile de siguranță – caracterizare generală)

În sfera sancţiunilor de drept penal, alături de pedepse şi măsuri educative (sancţiuni penale propriu-zise),
legiuitorul român consacră – în lumina Titlul IV al Părţii generale a Codului penal – o categorie distinctă de
sancţiuni, atribuind acestora denumirea de măsuri de siguranţă. Sediul materiei este reprezentat de art. 107-1121 C.
pen., materie sistematizată pe un număr de două capitole: dispoziţii generale cu referire la măsurile de siguranţă (art.
107-108 C. pen.), precum şi dispoziţii privitoare la regimul acestora (art. 109-1121 C. pen.).
Măsurile de siguranţă sunt guvernate de principiul fundamental al legalităţii (ca şi pedepsele şi măsurile
educative), aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 C. pen., potrivit căruia: „(1) Legea penală prevede pedepsele
aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (subl. ns.). (2) Nu se poate
aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută
de legea penală la data când fapta a fost săvârşită”. De asemenea, măsurile de siguranţă sunt (ca şi pedepsele şi
măsurile educative), dominate de principiul fundamental al caracterului personal.
Datorită cauzelor care le impun şi finalităţii în vederea cărora se iau / dispun, în condiţiile prevăzute de lege,
măsurile de siguranţă au un regim cu totul deosebit de al pedepselor, cât şi de al măsurilor educative. După cum se
poate observa de la nivelul modului de reglementare, din punct de vedere al conţinutului său normativ, însuşi
principiul legalităţii acestor sancţiuni de drept penal – măsuri de siguranţă – surprinde diferenţe semnificative în
raport cu sancţiunile (propriu-zis) penale. Sub acest aspect, ţinem să reluăm observaţia privitoare la faptul că, dintre
sancţiunile de drept penal, pedepsele şi măsurile educative reprezintă sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii
penale atrase în urma comiterii de infracţiuni (de către infractorii majori şi persoanele juridice – pedepsele –
respectiv de către infractorii minori – măsurile educative). [A se vedea, în acest sens, asocierea: infracţiune –
57
pedeapsă / măsură educativă; respectiv asocierea: faptă prevăzută de legea penală, nejustificată – măsură de
siguranţă].
Înainte de a surprinde particularităţile ce disting măsurile de siguranţă din ansamblul sancţiunilor de drept
penal, menţionăm că legea penală actuală prevede următoarele măsuri de siguranţă: obligarea la tratament
medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii; confiscarea specială;
confiscarea extinsă (art. 108 C. pen.) Merită subliniat că, spre deosebire de reglementarea anterioară, de lege lata s-a
restrâns sfera măsurilor de siguranţă, sens în care amintim, cu titlu de exemplu, că interzicerea de a se afla în anumite
localităţi, sau expulzarea, care erau prevăzute ca măsuri de siguranţă în Codul penal de la 1968, constituie, potrivit
concepţiei actuale (după cum se consacră prin lege), pedepse complementare (incidente pentru infractorii persoane
fizice majore), având în vedere caracterul preponderent punitiv al acestora.
În abordarea sintetică a registrului sancţionator având în vedere măsurile de siguranţă, înţelegem să pornim
de la dispoziţiile articolului de debut – art. 107 C. pen. – cu denumirea marginală „Scopul măsurilor de siguranţă”,
potrivit căruia se prevăd următoarele:
„(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”.
Propunem „apropierea” faţă de specificul acestor sancţiuni de drept penal, înţelegându-le ca reprezentând
acele sancţiuni de drept penal care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală,
nejustificate (care pot să constituie, sau nu, ca fapte concrete comise - infracţiuni), având drept scop înlăturarea unei
stări de pericol – dată în vileag prin comiterea unei fapte relevante penal (şi înlocuirea acesteia cu o stare de
siguranţă), pentru a se preîntâmpina săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă sunt
sancţiuni de drept penal care nu constituie consecinţe ale răspunderii penale; ele constituie sancţiuni post-delictuale
care prezintă un caracter preventiv, luându-se pe o perioadă nedeterminată (cât timp subzistă starea de pericol).
Având în vedere prevederile din art. 107 alin. (2) şi (3) Cod penal, rezultă că măsurile de siguranţă (ca
regulă) se pot dispune prin orice fel (tip) de hotărâre a instanţei penale (a se vedea dispoziţiile art. 396 C. proc. pen.
– aşadar, în condiţiile pronunţării de către instanţă, după caz, a soluţiilor de: renunţare la aplicarea pedepsei;
amânare a aplicării pedepsei; condamnare; achitare; încetare a procesului penal). Măsurile de siguranţă se iau fie
ca sancţiuni de sine stătătoare, sau pot însoţi o sancţiune penală (pedeapsă ori măsură educativă). În ceea ce
priveşte luarea acestora, de regulă, ea este facultativă (rămâne la aprecierea instanţei), iar temeiul dispunerii lor
rezidă în starea de pericol, imprimându-le un caracter personal. Unele dintre măsurile de siguranţă, în speţă, cele de
ordin patrimonial – confiscarea specială şi confiscarea extinsă – sunt obligatorii. După cum se va vedea, măsura de
siguranţă a confiscării extinse este condiţionată (excepţie de la regulă) de săvârşirea unei infracţiuni care a atras o
anumită condamnare, în condiţiile legii (art. 1121 C. pen.).
Insistând asupra particularităţilor pe care le prezintă măsurile de siguranţă, menţionăm, de asemenea,
următoarele aspecte importante: actele de clemenţă (amnistia şi graţierea) nu produc efecte asupra măsurilor de
siguranţă – potrivit art. 152 alin. (2) C. pen. şi art.160 alin. (3) teza I C. pen.; măsurile de siguranţă sunt sancţiuni
imprescriptibile – potrivit art. 162 alin. (6) teza a II-a C. pen; reabilitarea nu produce efecte asupra acestora –
potrivit art. 169 C. pen.; în principiu, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni revocabile.
III.2. Categorii de măsuri de siguranță

Măsurile de siguranţă se pot clasifica în mai multe categorii. Astfel, după natura lor, reţinem: măsuri de
siguranţă având un caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea medicală); măsuri de siguranţă
restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii); măsuri de siguranţă având un
caracter patrimonial / restrictive de bunuri (confiscarea specială şi confiscarea extinsă). O atare clasificare este cea
ilustrată în conformitate cu dispoziţiile art. 108 C. pen.
În elaborările teoretice (cu precădere: manuale şi cursuri universitare) autorii de specialitate supun unei
atente analize fiecare dintre măsurile de siguranţă, cu referire la: noţiune, condiţii în care se poate dispune, conţinut şi
executare (iar aceasta dincolo de o caracterizare generală ce vizează ansamblul acestor sancţiuni de drept penal), cu
surprinderea trăsăturilor ce le particularizează pe plan sancţionator. Important de reţinut este faptul că majoritatea
măsurilor de siguranţă se supune unor reguli generale ce le guvernează.
Totodată, există anumite condiţii generale în care se pot lua aceste sancţiuni, anume: făptuitorul să fi
58
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată; prin comiterea faptei să se fi dat în vileag o stare de
pericol; combaterea stării de pericol să fie posibilă prin luarea de măsuri de siguranţă.
În limitele expunerii noastre, am preferat să accentuăm viziunea de ansamblu asupra măsurilor de siguranţă.
În cele ce urmează ne vom mărgini la indicarea punctuală doar a unor aspecte interesând fiecare măsura de siguranţă
în parte, dintre cele prevăzute de lege lata. [Sens în care recomandăm parcurgerea in extenso a doctrinei penale,
pentru comentarii suplimentare lămuritoare].
III.2.1. Măsurile de siguranţă având caracter medical sunt consacrate de art. 109 C. pen. – obligarea la tratament
medical – şi art. 110 C. pen. – internarea medicală.
a) Obligarea la tratament medical este măsura de siguranţă având caracter medical (neprivativă de libertate) care
constă în obligaţia făptuitorului, care prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical
până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
b) Internarea medicală este măsura de siguranţă având caracter medical (privativă de libertate) care constă în
internarea făptuitorului într-o unitate sanitară de specialitate până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol, dacă acesta este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate.
Măsurile de siguranţă care prezintă caracter medical se supun regulilor ce guvernează materia (dintre care
amintim: este suficientă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, şi nu neapărat comiterea unei
infracţiuni; au un caracter personal şi facultativ ş.a.). Prezintă mai multe aspecte comune, printre care evidenţiem şi
faptul că se pot lua şi provizoriu în cursul procesului penal (a se vedea - art. 245 ş.u. C. proc .pen.). În legătură cu
măsurile de siguranţă care prezintă caracter medical, prezintă interes două norme de incriminare din Partea specială
a Codului penal, respectiv art. 353 (contaminarea venerică) şi art. 288 (nerespectarea hotărârilor judecătoreşti). Mai
exact, în cazul infracţiunii de contaminare venerică, luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical
este obligatorie, iar sustragerea de la executarea ori executarea neconformă a măsurii de siguranţă a internării
medicale atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale.
III.2.2. Măsura de siguranţă restrictivă de drepturi a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
este consacrată de art. 111 C. pen. şi constă în interzicerea dreptului de a ocupa o anumită funcţie, de a exercita o
anumită profesie sau meserie ori de a desfăşura o altă activitate, care se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit
fapta prevăzută de legea penală, nejustificată, datorită incapacităţii ori nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt
pentru ocuparea respectivei funcţii, pentru exercitarea profesiei sau meseriei ori pentru desfăşurarea activităţii.
Potrivit dispoziţiilor din art. 111 alin. (2) C. pen. se prevede că măsura de siguranţă a interzicerii ocupării
unei funcţii sau a exercitării unei profesii poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an
de la dispunerea sa, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face
decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Şi această măsură de siguranţă se supune regulilor ce guvernează materia (dintre care amintim: este
suficientă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, şi nu neapărat comiterea unei infracţiuni; are
un caracter personal, facultativ, este o măsură revocabilă ş.a.).
Măsura de siguranţă prevăzută de art. 111 C. pen. ridică probleme de delimitare în raport de pedeapsa
complementară (aplicabilă persoanei fizice) prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen, şi anume: interzicerea
dreptului de a ocupa o funcţie, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii. Diferenţele dintre cele două categorii de sancţiuni de drept penal sunt numeroase, sens
în care invităm la reflecţie, în vederea identificării principalelor deosebiri între acestea. Specificăm faptul că
incidenţă lor concomitentă este posibilă, uneori.
Sustragerea de la executare ori executarea neconformă a acestei măsuri de siguranţă constituie infracţiunea
de neexecutare a sancţiunilor penale [art. 288 alin. (1) C. pen.].
III.2.3. Măsurile de siguranţă care au caracter patrimonial sunt consacrate de art. 112 C. pen. – confiscarea specială
– şi de art. 1121 C. pen. – confiscarea extinsă.
a) Confiscarea specială (art.112 C. pen.) este măsura de siguranţă care constă în trecerea silită şi gratuită în
59
proprietatea / patrimoniul statului a unor bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea
penală nejustificată, bunuri a căror deţinere (din cauza naturii lor, ori a legăturii cu săvârşirea faptei) fac să existe
pericolul comiterii de noi fapte prevăzute de legea penală.
Luarea măsurii confiscării speciale este obligatorie (legea prevede imperativ că: „sunt supuse confiscării
speciale” - iar nu că pot fi supuse confiscării!) şi prezintă particularitatea tranziţiei de la un caracter „in personam”
(manifestat de măsurile de siguranţă reglementate anterior) la unul „in rem” (această sancţiune de drept penal se ia
cu privire la bunuri, în materialitatea lor), fiind totodată o măsură de siguranţă cu un caracter definitiv şi irevocabil.
Sub aspectele semnalate, se constată diferenţierea în raport de celelalte măsuri de siguranţă (măsurile având
caracter medical şi măsura restrictivă de drepturi reglementată de art. 111 C.pen.).
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale sunt prevăzute în art. 112 alin. (1) C. pen. Sunt enumerate
expres şi limitativ următoarele categorii de bunuri:
- Bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen. Intră în
această categorie acele bunuri care au luat fiinţă (au fost create) prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
nejustificată (indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracţiune), bunuri care nu au fost în fiinţă înainte de
săvârşirea faptei, cum ar fi, spre exemplu: bancnote falsificate; arme confecţionate; medicamente falsificate.
- Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau care au fost destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, în anumite condiţii – art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen. Confiscarea bunurilor cu apartenenţă
la această categorie implică realizarea anumitor cerinţe, şi anume: bunurile să fi fost folosite efectiv, în orice mod,
sau să fi fost destinate spre a fi folosite (chiar dacă nu au fost efectiv folosite) la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală nejustificată (indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracţiune) – din formularea legală reiese, logic,
că fapta incriminată respectivă trebuie să fie caracterizată prin forma de vinovăţie a intenţiei; bunurile fie să aparţină
făptuitorului, sau, dacă aparţin unei alte persoane, aceasta să fi cunoscut scopul folosirii lor. Spre exemplu:
confiscarea armei care a fost folosită în săvârşirea unui omor. În legătură cu această categorie de bunuri, menţionăm
că îşi menţine valabilitatea (mutatis mutandis) Decizia nr. XVIII / 2005 a S. U. ale Î. C. C. J. (publicată în M. Of.
nr. 285/2006), prin care s-a statuat (în considerarea dispoziţiilor – similare – din materia confiscării speciale, în
reglementarea fostului Cod penal) că: „Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va
dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai
în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile
normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte
că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni.
[Art. 118 lit. b) teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondent în art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.]. Este de
precizat şi faptul că măsura nu se va dispune în cazul faptelor săvârşite prin presă [art. 112 alin. (3) C. pen.].
- Bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea
folosului ori a produsului obţinut, în anumite condiţii – art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen. Şi confiscarea bunurilor cu
apartenenţă la această categorie (similar celor reglementate în dispoziţia de la art. 112 alin. 1 lit. c) implică realizarea
anumitor cerinţe, şi anume: bunurile să fi fost folosite efectiv, în orice mod, imediat după săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală nejustificată (indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracţiune) într-unul din scopurile
determinate expres prevăzute de lege, anume: pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului obţinut
prin comiterea faptei ori a produsului obţinut prin săvârşirea acesteia; bunurile fie să aparţină făptuitorului, sau,
dacă ele aparţin unei alte persoane, aceasta să fi cunoscut scopul folosirii lor. Spre exemplu: autoturismul folosit
pentru transportarea bunurilor sustrase şi / sau pentru a înlesni fuga de la locul comiterii unei tâlhării.
- Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a
răsplăti pe făptuitor – art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen. Intră în această categorie bunurile date / remise efectiv (iar nu
acelea care au fost doar promise sau oferite, fără a fi luate) ori înainte de comiterea faptei, cu scopul de a determina
săvârşirea acesteia, sau cele date după comiterea faptei, ca recompensă. Desigur, este necesar ca fapta comisă să fie
una prevăzută de legea penală şi – în plus – nejustificată (indiferent dacă aceasta constituie sau nu infracţiune). Este
de precizat faptul că în legătură cu această categorie de bunuri, prin dispoziţii inserate în cazul anumitor fapte cu
incriminare în Partea specială a C. pen. se prevede că: banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date se confiscă
- spre exemplu: în cazul infracţiunii de dare de mită [art. 290 alin. (5)].
- Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei
vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia – art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. Această
categorie de bunuri nu trebuie confundată cu aceea a bunurilor produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală (lit.a), deosebirea fiind că bunurile dobândite prin săvârşirea faptei sunt bunuri cu o existenţă anterioară
60
săvârşirii faptei, care au ajuns (direct sau indirect) în stăpânirea ilegală a unor persoane (fapta trebuie să fie, de
asemenea, o faptă prevăzuta de legea penală, nejustificată, iar nu neapărat o infracţiune). Spre exemplu: bunurile
furate, bunurile delapidate.
- Bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală – art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. Spre exemplu,
confiscarea de arme sau muniţii, în urma săvârşirii unei faptei prevăzute de legea penală, nejustificată (indiferent
dacă aceasta constituie sau nu infracţiune) de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, în varianta deţinerii
pe nedrept a acestora (art. 342 C. pen.).
Potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) teza I C. pen., confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, este
aplicabilă în cazul în care valoarea bunurilor supuse confiscării potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) şi c) (şi doar
acestora) este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei comise. Confiscarea în parte, prin echivalent
bănesc, se dispune ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la
aceasta. Totuţi, în conformitate cu dispoziţiile din teza a II-a a art. 112 alin. (2) C. pen., se prevede că dacă bunurile
respective au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se va
dispune confiscarea lor în întregime. Cu alte cuvinte, aceste bunuri sunt exceptate de la confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc.
În materia acestei măsuri de siguranţă, de ordin patrimonial, legiuitorul instituie şi alte reguli care, în opinia
unei părţi a doctrinei, tind a apropia confiscarea specială de categoria pedepselor (a-i conferi acesteia caracteristici de
tip retributiv, iar nu doar preventiv), deşi – desigur – formal, ea rămâne calificată drept măsură de siguranţă! Astfel,
potrivit prevederilor art. 112 C. pen. se dispune confiscarea altor categorii de bunuri, ori chiar a unor sume de bani,
uneori, în locul bunurilor confiscabile ori alături de acestea - anume:
- în cazurile prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c) C. pen. (nu şi în alte ipoteze de confiscare specială), dacă
bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului (nota bene: legea prevede expres calitatea de infractor
a subiectului activ, deşi, din dispoziţiile la care se face referirea, reiese că acesta poate, ca regulă, să fie doar
făptuitor!) - iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca (de la infractor!)
echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi articol [reglementare conform art. 112
alin. (3) c. pen.].
- dacă bunurile supuse confiscării potrivit art. 112 alin. (1) lit. b)-e) C. pen. nu se găsesc, în locul lor se vor confisca
(de la făptuitor) bani şi bunuri, până la concurenţa valorii acestora [reglementare conform art. 112 alin. (5) C. pen.];
scopul dispoziţiei este considerat, de regulă, descurajarea ascunderii / înstrăinării bunurilor confiscabile, spre a li se
pierde urma şi / sau a rămâne un beneficiu câştigat al făptuitorului (ceea ce ar încuraja făptuitorii să dosească
bunurile confiscabile, în speranţa eludării dispoziţiilor legale din materia confiscării speciale).
- se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi
bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c) [reglementare
conform art. 112 alin. (6) C. pen.] – ideea principală, în acest caz, fiind că făptuitorul nu ar trebui să profite de
beneficiile aduse de bunurile confiscabile până la momentul confiscării lor (tot ca o măsură de a descuraja comiterea
de fapte prevăzute de legea penală din care ar putea rezulta bunuri confiscabile).
b) Confiscarea extinsă (art. 1121 C. pen. = art. 112 indice 1 C.pen.). Măsura de siguranţă având caracter
patrimonial a confiscării extinse a fost introdusă în legislaţia noastră penală la nivelul anului 2012 (prin Legea nr.
63/2012), transpunând în legislaţia naţională prevederile art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului (UE)
din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea.
În această materie au existat relativ recente modificări legislative (aportate prin dispoziţiile Legii nr. 228/2020) în
vederea transpunerii în sistemul nostru juridic a unor prevederi din Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și
confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană - şi există şi pe viitor
posibilitatea unor noi modificări, în vederea transpunerii în sistemul nostru juridic şi a altor prevederi adoptate / care
se pot adopta în acest domeniu la nivel supranaţional / UE; aşadar, se impune urmărirea constantă a procesului
legislativ în materie.
Măsura de siguranţă a confiscării extinse reprezintă o specie a măsurii de siguranţă a confiscării speciale
(cu statut de sancţiune de drept penal distinctă – de sine-stătătoare, dar, de principiu, subsidiară confiscării speciale),
constând în trecerea silită şi gratuită în proprietatea / patrimoniul statului a unor bunuri referitor la care nu s-a
putut dovedi o legătură directă faţă de fapta incriminată comisă (= infracţiune!); reamintim că verificarea unei
asemenea (anumite) legături directe dintre unele bunuri şi o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, comisă
61
efectiv, ar atrage dispunerea / aplicarea confiscării speciale (art. 112 C.pen.). În doctrina noastră penală se apreciază
că prin reglementarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse s-a creat o prezumţie relativă de dobândire ilicită a
unor bunuri de către o persoană condamnată pentru săvârşirea unor categorii de infracţiuni.
Din prevederile legale – art. 1121 alin. (1) şi alin. (2) C. pen – rezultă condiţiile în care se dispune luarea
măsurii de siguranţă a confiscării extinse. Astfel:
- Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112 [C. pen. – iată caracterul subsidiar al
măsurii, care se poate dispune doar dacă, anterior, s-a verificat imposibilitatea aplicării confiscării speciale!], când
față de o persoană se dispune o hotărâre de condamnare [diferenţă faţă de toate celelalte măsuri de siguranţă –
rezultă de aici că fapta comisă trebuie să fie neapărat calificată drept infracţiune!] pentru o faptă [infracţiune!]
susceptibilă să îi procure un folos material [aşadar, folosul material nu trebuie neapărat să fi fost dobândit / obţinut
efectiv, fiind suficient doar ca infracţiunea comisă să fi avut aptitudinea de a procura un asemenea folos] și pentru
care pedeapsa prevăzută de lege [aşadar: pedeapsa abstractă – maximul special al acesteia, iar nu pedeapsa concret
dispusă] este închisoarea de 4 ani sau mai mare, dacă instanța își formează convingerea că bunurile respective
provin din activități infracționale [de orice fel] – această convingere a instanței se poate baza inclusiv pe
disproporția dintre veniturile licite obţinute și averea propriu-zisă a persoanei infractorului.
- Confiscarea extinsă se dispune [formulare imperativă = caracter obligatoriu al sancţiunii] asupra bunurilor
[măsură in rem] dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de [maxim] 5 ani înainte și, dacă este cazul,
după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței [rechizitoriul].
Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit
să știe [atenţie: textul legal nu prevede: care ar fi trebuit şi ar fi putut să ştie, ci dispune doar: „care ar fi trebuit să
ştie” – ca standard, verificarea se va efectua, aşadar, doar dintr-o perspectivă preponderent obiectivă, raportat la un
om mediu, prudent şi diligent în chip ideal / rezonabil] că scopul transferului a fost evitarea confiscării.
Rezultă un set de condiţii cumulative instituie prin lege potrivit prevederilor art. 1121 alin. (1) C. pen.,
referitoare la persoana condamnatului, la împrejurarea că fapta penală săvârşită a fost susceptibilă să îi procure
acestuia un folos material (indiferent dacă există un folos material concret dobândit) şi la infracţiunile comise, sub
aspectul gravităţii, aspect reglementat prin prisma pedepsei prevăzută de lege (care trebuie să fie închisoarea cu un
maxim special de 4 ani sau mai mare – interesează, deci, gravitatea abstractă a faptei; nu interesează pedeapsa
concret aplică, durata ori cuantumul acesteia - în considerarea condiţiilor prevăzute de lege, aceasta ar putea fi şi o
condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere). Se adaugă acestor condiţii cele care privesc
valoarea bunurilor dobândite şi o anumită convingere a instanţei.
Cadrul reglementării se întregeşte cu dispoziţiile alineatelor subsecvente (3-8), din care reiese că:
- obiectul confiscării extinse îl pot reprezenta şi sumele de bani (cuprinse în referirea generică la „bunuri”);
- pentru identificarea sferei bunurilor confiscabile prin intermediul măsurii de siguranţă a confiscării extinse trebuie a
se ţine cont şi de valoarea bunurilor transferate de către infractor sau alte persoane fie unui membru de familie, fie
unei entităţi colective (persoană juridică) controlată de către infractorul condamnat;
- pentru determinarea sferei bunurilor confiscabile extins, sub aspectul determinării celor care exced proporţia dintre
veniturile licite probate de infractor şi totalul averii acestuia, trebuie să se ţină cont atât de valoarea bunurilor la data
dobândirii lor (fără a fi afectată aprecierea, spre exemplu, de un eventual proces de devalorizare intervenit între
timp), cât şi de cheltuielile conexe realizate (spre exemplu: cu întreţinerea acestor bunuri), fie de către infractorul
condamnat, fie de către membrii familiei sale;
- similar ipotezei reglementate în cadrul confiscării speciale, în cazul în care bunurile confiscabile extins nu se
identifică în natură, în locul lor se vor confisca (dispoziţie imperativă) fie sume de bani fie alte bunuri din
patrimoniul infractorului, până la concurenţa valorii bunurilor ce făceau obiectul confiscării extinse (criticile din
doctrină, referitoare la dobândirea, astfel, a unui caracter mai apropiat de o pedeapsă, decât de o măsură de siguranţă,
subzistă şi în raport de confiscarea extinsă, cu aceeaşi precizare: prin acest procedeu, legiuitorul a încercat a
descuraja încercările infractorilor de a ascunde / înstrăina etc. bunurile confiscabile, în încercarea de a le sustrage de
sub posibilitatea confiscării!);
- tot similar ipotezei reglementate în cadrul confiscării speciale, se vor confisca (dispoziţie imperativă) şi beneficiile
derivate produse sau obţinute din deţinerea / utilizarea / exploatarea bunurilor confiscabile – bunuri sau sume de
bani (de asemenea, subzistă şi faţă de această prevedere aprecierile critice ale literaturii de specialitate menţionate şi
anterior – precum şi la confiscarea specială, cu precizarea: prin acest procedeu, legiuitorul a încercat a descuraja
infractorii a comite activităţi ilicite din punct de vedere penal pentru a îşi spori averea, creând un cadru legal în baza
62
căruia orice îmbogăţire injustă obţinută pe o asemenea cale – chiar una derivată / accesorie – va fi aptă de
confiscare);
- într-o fortificare a regulii care decurge, implicit, din prevederile finale ale dispoziţiei legale cuprinse în alin. 1 al art.
1121 C. pen. şi în lin. 2, se limitează confiscarea extinsă a bunurilor doar la acelea care, pentru perioada de referinţă
prevăzută de lege, nu pot fi justificate ca dobândite licit (se pot confisca doar bunurile care, bodândite în acea
perioadă, exced veniturilor licite ale infractorului).
*
Extrase de practică obligatorie în materia măsurilor de siguranță:
A. Decizii pronunțate de C.C.R.
1. Prin Decizia nr. 11/2015 (publicată în M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015), Curtea Constituţională a
admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că: dispozițiile art.
1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică
asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și
completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
În legătură cu dispoziţiile art. 1121 alin. (2) lit. b) C. pen. – convingerea instanţei că bunurile provin din
activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 1121 alin. (1) – sunt de semnalat aspecte importante, bine
subliniate în doctrina penală, ceea ce ne determină să reproducem comentariul de specialitate (care este unul
edificator). „În acest context, se impune precizarea că toate condiţiile prevăzute în art. 1121 alin. (1) se referă la
infracţiunea pentru care persoana este judecată (şi, ulterior, condamnată), însă bunurile supuse confiscării extinse nu
constituie bunuri provenite din infracţiunea pentru care persoana este judecată, ci bunuri cu privire la care instanţa îşi
formează convingerea că provin din activităţi de natura celor prevăzute în art. 112 1 alin. (1). Cu alte cuvinte, nu
trebuie dovedită legătura nemijlocită între infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea şi bunurile a căror
confiscare extinsă se solicită. În consecinţă, bunurile supuse confiscării extinse provin din activităţi infracţionale
diferite de infracţiunea pentru care persoana este judecată (şi, ulterior, condamnată)” – Adina Vlăsceanu, Alina
Barbu: „Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 245,
246.
Potrivit prevederilor art. 1121 alin. (3) –(5) C. pen. sunt consacrate reguli care facilitează aplicarea
dispoziţiilor din alineatul secund al aceluiaşi text legal. Regulile privind luarea confiscării speciale sunt aplicabile şi
în cazul confiscării extinse [a se vedea art. 1121 alin. (6) şi alin. (7) C. pen.]. Nu în ultimul rând, legea prevede în
alineatul final al articolului care consacră confiscarea extinsă că măsura confiscării nu poate depăşi valoarea
bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2) al art. 1121 C. pen., care excedează nivelul veniturilor licite
ale persoanei condamnate.
B. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Hotărâri
prealabile = HP)
1. Prin Decizia nr. 2/2019 (publicată în M. Of. nr. 242 din 28 martie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: "Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă
prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se
regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă
prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal
anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?". S-a stabilit că: „Fapta de
sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din
1969) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.
2. Prin Decizia nr. 23/2017 (publicată în M. Of. nr. 878 din 8 noiembrie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: "În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
63
combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi
infracţiunea de spălare a banilor se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au
făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală
concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a
săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de
valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat
ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005?". S-a
stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în ipoteza
concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se
impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de
spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea
inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii
de evaziune fiscală”.
Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. 612/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept "dacă în privinţa infracţiunii de contrabandă,
în cazul în care bunurile care fac obiectul infracţiunii au fost identificate şi indisponibilizate în vederea confiscării, se
va dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a
accizelor şi a taxei pe valoare adăugată, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate ori se va
dispune doar confiscarea bunurilor respective". S-a stabilit că: „în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării
speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea
inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de
primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre
acest birou vamal”.
C. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (RIL)
1. Prin Decizia nr. 10/2019 (publicată în M. Of. nr. 472 din 11 iunie 2019), s-a decis: „În cazul faptei
prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, cu privire la care s-a dispus o soluţie de clasare întemeiată pe
dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma şi muniţia intră sub
incidenţa confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de
art. 5491 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma şi muniţia la un
armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă”.
*
(din materia aferentă măsurilor de siguranţă):
1. Prin ce se particularizează măsurile de siguranţă ca sancţiuni de drept penal?
2. Cum se clasifică măsurile de siguranţă?
3. Care sunt asemănările ce se pot identifica între măsurile de siguranţă ce au caracter medical? Dar deosebirile?
4. Care sunt principalele deosebiri dintre sancţiunile de drept penal reprezentate de măsura internării medicale şi
măsura internării într-un centru educativ?
5. Care sunt deosebirile dintre măsura de siguranţă prevăzută de art. 111 C. pen. şi pedeapsa complementară
prevăzută de art. 66. alin. (1) lit. g) C. pen.?
6. Ce asemănări se pot identifica între confiscarea specială şi obligarea la tratament medical? Dar deosebiri?
7. Care sunt măsurile de siguranţă care prezintă un caracter patrimonial? Prin ce diferă acestea una faţă de
cealaltă?
8. Care sunt categoriile de bunuri supuse confiscării speciale?
9. Sustragerea de la executarea căror măsuri de siguranţă constituie infracţiune?
10. Sunt măsurile de siguranţă sancţiuni penale prescriptibile care se iau pe o anumită perioadă determinată?
64
IV. RĂSPUNDEREA PENALĂ.

ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE
Obiective:
- Fixarea răspunderii penale ca instituţie fundamentală a dreptului penal, în corelaţie cu celelalte instituţii
fundamentale ale domeniului.
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor cauzelor de înlăturare a răspunderii penale
şi a aptitudinii de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze cu efecte extinctive asupra instituţiilor
fundamentale de drept penal (cauzele care exclud infracţiunea, cauzele de nepedepsire, cauzele de înlăturare /
modificare a executării pedepsei şi cauzele de înlăturare a consecinţelor condamnării).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între diferitele cauze de înlăturare a răspunderii penale, surprinzând
specificul şi particularităţile fiecăreia.
IV.1. Preliminarii (răspunderea penală - noţiune şi principii)

Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal (alături de infracţiune şi de sancţiunile de
drept penal, între care este situată) – reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce se realizează prin intermediul
raportului juridic penal de conflict, constând în dreptul statului de a trage la răspundere juridică specifică persoana
ce a comis o infracţiune (prin determinarea / stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi a tuturor celorlalte consecinţe
care pot decurge dintr-o hotărâre definitivă prin care instanţa penală stabileşte că o anumită persoană este infractor,
ca urmare a comiterii unei fapte calificate drept infracţiune) şi obligaţia corelativă a infractorului de a suporta
consecinţele faptei săvârşite (cu predilecţie: aplicarea şi executarea sancţiunii ce a fost dispusă). Promovând definiţia
răspunderii penale în sens larg şi având în vedere complexitatea acesteia, doctrina penală reţine totodată şi obligaţia
ce revine statului de a determina / stabili sancţiunea în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, cât şi dreptul
infractorului de a cere sancţionarea sa potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea penală.
Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice, fapta ce constituie infracţiune
reprezentând singurul temei al răspunderii penale (art. 15 alin. 2 C. pen.).
Principiile fundamentale ale dreptului penal guvernează şi instituţia răspunderii penale. Doctrina reţine şi
alte principii specifice instituţiei de care ne ocupăm, menţionând dintre acestea: principiul unicităţii răspunderii
penale (potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală); principiul
prescriptibilităţii răspunderii penale (răspunderea penală, ca regulă, se prescrie – este înlăturată, în principiu, prin
trecerea unui anumit interval de timp, dacă statul nu reuşeşte să o impună, definitiv, cu celeritate / într-o perioadă
rezonabilă; există însă şi excepţii), în afară de cazurile expres prevăzute de lege, când se stipulează
imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru comiterea anumitor infracţiuni; principiul inevitabilităţii răspunderii
penale (potrivit căruia persoana care săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, urmând să suporte – ca
regulă – consecinţele faptei sale), în afară de cazurile prevăzute de lege, când este înlăturată răspunderea penală.
Cauzele (generale) care înlătură răspunderea penală sunt consacrate în lumina Titlului VII al Părţii
generale a Codului penal, conform art. 152 şi următoarele, fiind reprezentate de: amnistie; prescripţia răspunderii
penale; în cazul anumitor tipuri de infracţiuni, expres stipulate - lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile şi instituţia împăcării. Acestora li se adaugă instituţia medierii cu privire la latura penală a anumitor cauze
(Legea nr. 192/2006).
În condiţiile în care este incidentă una dintre aceste cauze generale de înlăturare a răspunderii penale, pentru
fapta comisă, ce constituie infracţiune, se înlătură răspunderea penală a persoanei ce a săvârşit-o şi – pe cale de
consecinţă – se înlătură şi posibilitatea de stabilire / determinare / aplicare / executare a sancţiunii penale
reprezentând consecinţă a răspunderii penale (pedeapsă sau măsură educativă).
Precizare: Potrivit unei părţi a doctrinei penale, ansamblul cauzelor care înlătură răspunderea penală se
întregeşte prin includerea, alături de cauze de ordin general şi a unor cauze speciale care înlătură răspunderea penală.
Printre acestea din urmă sunt enumerate şi cauzele de impunitate (nepedepsire), cu reglementare fie în Partea
generală a Codului penal (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – art. 34; împiedicarea săvârşirii
infracţiunii – art. 51), fie în Partea specială a Codului penal [spre exemplu: art. 273 alin. (3); art. 290 alin. (3)] sau în
unele legi speciale. În opinia noastră, spre deosebire de cauzele generale care înlătură răspunderea penală, aceste
65
cauze de impunitate „lovesc” direct în instituţia fundamentală a sancţiunii penale – pedeapsă sau măsură educativă,
consecinţă a răspunderii penale ce se naşte de la data / cu ocazia săvârşirii infracţiunii – spre deosebire de cauzele
generale şi speciale care înlătură propriu-zis răspunderea penală - a căror incidenţă înlătură, aşadar, doar în mod
indirect (implicit) şi posibilitatea aplicării sancţiunii penale (care reprezintă o consecinţă a răspunderii penale atrase
în urma comiterii unei infracţiuni consumate sau tentate). Totodată, sunt de semnalat diferenţe şi în ceea ce priveşte
rezolvarea acţiunii civile în procesul penal atunci când se reţin anumite cauze (propriu-zise) de înlăturare a
răspunderii penale, respectiv o cauză de nepedepsire [în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 25 alin. (5 ) C. proc.
pen.]. Astfel, în caz de încetare a procesului penal în ipoteza intervenirii: amnistiei (antecondamnatorii), lipsei
plângerii prealabile şi retragerii plângerii prealabile (în aceste ultime două cazuri, doar în cazul infracţiunilor pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea şi menţinerea unei plângeri prealabile de
către persoana vătămată), instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Dimpotrivă, în situaţia în care se reţine
incidenţa cauzelor de impunitate (generale sau speciale), instanţa penală rezolvă şi acţiunea civilă.
(!) Atragem atenţia asupra corectei delimitări / deosebiri ce se impune a fi realizată (cu eliminarea oricăror
confuzii) între cauzele care înlătură răspunderea penală şi alte categorii de cauze (cu efect extinctiv asupra unor
instituţii fundamentale) operante în materie juridico-penală (cauze de excludere a infracţiunii; cauze care înlătură /
modifică executarea sancţiunilor penale; cauze care înlătură consecinţele condamnării). Fără a intra – acum şi aici –
în detalii, amintim problemele de delimitare dintre actele de clemenţă (amnistie şi graţiere), sau dintre retragerea
plângerii prealabile şi împăcare, ori dintre clemenţa sub forma amnistiei postcondamnatorii şi reabilitare etc.
Important: Fişa de lucru corespunzătoare materiei aferente unor cauze ce formează obiect de studiu în semestrul al
II-lea (reprezentate de: actele de clemenţă; instituţia prescripţiei în materie penală; lipsa plângerii prealabile,
respectiv retragerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care se prevede că acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; instituţia împăcării; instituţia reabilitării) propune un set
(consistent) de afirmaţii care, în urma reflectării / aprecierii asupra valorii lor de adevăr, trebuie să conducă la
sesizarea diferenţelor dintre diverse cauze (cu natură juridică distinctă), cât şi la surprinderea particularităţilor
fiecăreia dintre cauzele care întregeşte o anumită categorie (cu apartenenţă la una şi aceeaşi categorie).
IV.2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

IV.2.1. Amnistia
Amnistia este un act de clemenţă ce se acordă prin lege organică de către forul legiuitor (Parlament) prin
care se înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, după cum se înlătură (în subsidiar) şi executarea
pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării (cazul amnistiei postcondamnatorii) – conform
art. 152 alin. (1) C. pen. – pentru infracţiunile ce cad sub incidenţa sa, comise anterior adoptării actului de clemenţă.
Amnistia este obligatorie pentru organele judiciare penale, care nu pot refuza incidenţa sa; beneficiul
imediat al actului de clemenţă poate fi, însă, refuzat de către suspectul sau inculpatul în cauză, dacă acesta urmăreşte
obţinerea unei soluţii procesual penale mai favorabile decât aceea implicată de beneficiul amnistiei. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 18 C. pr. pen., acesta poate cere continuarea procesului penal (în loc să accepte soluţia de clasare
bazată pe amnistie – în faza de urmărire penală, ori ce aceea a încetării procesului penal – în faza de judecată).
Totuşi, în situaţia în care în urma acestei continuări a procesului penal, inculpatul este găsit, totuşi, drept vinovat de
comiterea unei infracţiuni, el nu pierde beneficiul actului de clemenţă a cărui aplicare a refuzat-o iniţial (amnistia va
fi, totuşi, incidentă - producându-şi efectele la acest moment); în schimb, dacă în urma continuării procesului penal
se constată că este incidentă o cauză de excludere a infracţiunii (fie cauză de atipicitate, fie cauză justificativă ori
cauză de neimputabilitate), sau că fapta nu există, ori că nu a fost săvârşită de către inculpat, atunci efectul amnistiei
nu se va mai produce, pronunţându-se o hotărâre de achitare (mai profitabilă celui acuzat).
Literatura penală reţine şi descrie diferite feluri ale amnistiei (recomandăm parcurgerea doctrinei de
specialitate în materia cladificărilor amnistiei), dintre care (ne) îndreptăm atenţia asupra clasificării care permite
distincţia între: amnistia antecondamnatorie (proprie / perfectă) şi cea postcondamnatorie (improprie) – distincţie
operată după cum clemenţa sub forma amnistiei intervine înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, atrăgând efecte specifice în funcţie de acest aspect.
Aşa cum rezultă din art. 152 alin. (1) teza I C. pen., amnistia antecondamnatorie înlătură răspunderea penală
pentru infracţiunea săvârşită, atrăgând, pe plan procesual penal, (după caz) soluţia clasării (pentru faza de urmărire
penală) ori a încetării procesului penal (pentru faza judecăţii). Producând, de regulă, efecte in rem, în cazul săvârşirii
infracţiunii în participaţie se înlătură răspunderea penală a tuturor participanţilor (în condiţiile în care executarea
66
faptei – săvârşire ei nemijlocită – este anterioară momentului intervenirii actului de clemenţă, ceea ce constituie o
consecinţă a naturii juridice a participaţiei penale, din perspectiva instituţiei fundamentale a infracţiunii, de a fi o
unitate faptică!). În cazul majorităţii infracţiunilor de durată - infracţiuni continue, continuate şi de obicei - amnistia
înlătură răspunderea penală dacă aceste fapte s-au comis (epuizat) până la adoptarea actului de clemenţă. Dintre
infracţiunile cu desfăşurare în timp, reamintim cazul particular al infracţiunilor progresive, în cazul acestora
interesând momentul consumării activităţii infracţionale, pentru a fi incidentă legea de amnistie [în acest sens, a se
vedea dispoziţiile art. 154 alin. (3) şi (4) C. pen.].
Amnistia postcondamnatorie înlătură (pe lângă răspunderea penală - şi) executarea pedepsei pronunţate (a
pedepsei principale şi a celor secundare), precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Sub acest din urmă aspect,
amnistia face să înceteze interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în alte legi penale sau extrapenale (consecinţele
principale ale condamnării anterioare). De reamintit şi faptul că hotărârile de condamnare pentru infracţiunile
amnistiate fac parte din rândul acelora care nu atrag starea de recidivă [art. 42 lit. b) C. pen.].
Cu toate acestea, fapta penală comisă rămânând aptă de calificare, în continuare, drept infracţiune - amnistia
nu produce efecte retroactive, astfel încât (spre exemplu), amenda penală încasată anterior amnistiei nu se restituie
[conform art. 152 alin. (1 ) teza a III-a C. pen.], iar fostul condamnat nu poate solicita despăgubiri pentru eventuala
privare de libertate deja executată (fie cu titlu de pedeapsă, fie cu titlu de măsură preventivă).
De asemenea, amnistia postcondamnatorie înlătură şi executarea măsurilor educative (neprivative sau
privative de libertate) aplicate infractorilor minori.
Limitele efectelor amnistiei sunt înscrise în alin. (2) al art. 152 C. pen., potrivit căruia amnistia nu are efecte
asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Lipsa efectelor asupra măsurilor de
siguranţă se întemeiază pe scopul acestor sancţiuni de drept penal, anume: înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală [art. 107 alin. (2) C. pen.]. Lipsa efectelor asupra
drepturilor persoanei vătămate implică înlăturarea, prin amnistie, doar a răspunderii penale, iar nu şi a răspunderii
civile, cel care a comis infracţiunea fiind ţinut de despăgubirile civile stabilite faţă de persoana vătămată.
IV.2.2. Prescripţia răspunderii penale

Instituţia prescripţiei răspunderii penale – prevăzută de art. 153-156 C. pen. (prevederi ce cuprind dispoziţii
privitoare la termenele de prescripţie a răspunderii penale, cazurile de întrerupere şi suspendare a cursului acesteia) –
este o cauză de înlăturare a răspunderii penale prin efectul trecerii unui anumit interval de timp expres prevăzut de
lege, de la data comiterii infracţiunii, fără a se fi judecat încă definitiv cauza. Instituţia funcţionează aşadar prin
acordarea de efecte juridice evenimentului reprezentat de trecerea timpului, în sensul stingerii dreptului statului de a
mai trage la răspundere penală (aşadar, implicit, a dreptului de a mai aplica sancţiunea penală: pedeapsa sau măsura
educativă), respectiv prin stingerea obligaţiei corelative a infractorului de a suporta consecinţele penale ale săvârşirii
faptei comise (soluţie întemeiată pe multiple considerente, din care principale sunt: menţinerea stabilităţii
raporturilor juridice configurate în timp; scăderea / dispariţia rezonanţei infracţionale a comiterii faptei penale în
rândul opiniei publice – şi prin aceasta diminuarea tulburării produse în societate prin comiterea infracţiunii;
presupunerea rezonabilă că apăsarea psihică / stresul produs asupra infractorului, în toată această perioadă de timp,
ştiind că ar putea fi tras definitiv la răspundere penală, va determina, de principiu, asupra acestuia, un efect similar
celui pe care l-ar fi produs însăşi tragerea la răspundere penală şi supunerea sa executării sancţiunii penale în care s-
ar fi manifestat, în principal, aceasta etc.)
Prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul tuturor infracţiunilor, cu excepţiile expres consacrate de
lege [art. 153 alin. (2) C. pen.], anume (infracţiuni imprescriptibile): infracţiunile de genocid, cele contra umanităţii
şi de război (indiferent de data la care au fost comise); în plus - infracţiunile prevăzute la art. 188 şi 189 C. pen.
(omor, omor calificat) şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei [= infracţiunile praeterintenţionate
care au avut drept consecinţă decesul unei persoane = efect tanatogenerator, spre exemplu: art. 195 C. pen. – lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte; art. 218 alin. (4) C. pen. – violul care a avut ca urmarea moartea victimei; art.
236 C. pen. – tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei]. Menţionăm că înscrierea în legea penală română a
imprescriptibilităţii acestor infracţiuni (ultimele indicate), s-a realizat potrivit prevederilor Legii nr. 27/2012
(publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012). De asemenea, potrivit modificărilor normative relativ recente, aduse
prin Legea nr. 217 din 29 octombrie 2020, s-a prevăzut că la articolul 153 alineatul (2), după litera b), se introduce o
literă nouă, litera c), cu următorul cuprins (noi infracţiuni imprescriptibile din punct de vedere al răspunderii penale):
c) infracțiunile prevăzute de art. 218 și 220 C.pen. Ulterior, această dispoziţie a fost modificată prin Legea nr.
67
186/2021, ajungând în forma actuală, care menţionează la lit. c) a art. 153 alin. 2 C.pen., drept infracţiuni
imprescriptibile: infracţiunile la art. 209-211, art. 213, art. 218-220 şi art. 282 C.pen. Prin urmare, la momentul de
faţă, sfera infracţiunilor imprescriptibile din punct de vedere al răspunderii penale a fost îmbogăţită atât cu
infracţiunile de viol şi act sexual cu un minor, cât şi cu alte infracţiuni (expres enumerate), anume: sclavia, traficul
de persoane, traficul de minori, proxenetismul, agresiunea sexuală, tortura. Într-o notă critică, este de observat, în
lumina acestor ultime şi penultime completări legislative, că infracţiunile enumerate la lit. c) din art. 153 alin. 2
C.pen. au devenit imprescriptibile doar din punct de vedere al răspunderii penale, nu însă şi sub aspectul executării
pedepsei, deoarece, prin Legea nr. 217/2020 şi prin Legea nr. 186/2021 s-a modificat / completat doar art. 153 C.
pen., fără a se opera o corespunzătoare completare şi a dispoziţiilor cuprinse în art. 161 C. pen. Astfel, aceste din
urmă menţionate fapte incriminate sunt singurele care nu respectă simetria imprescriptibilităţii, raportat atât la
instituţia fundamentală a răspunderii penale, cât şi la aceea a sancţiunilor penale (răspunderea penală pentru ele este
imprescriptibilă, dar executarea sancţiunilor penale aplicate pentru acestea este supusă prescripţiei).
Potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (3) C. pen., subliniem că se consacră (printre altele) imprescriptibilitatea
infracţiunilor de omor, omor calificat şi a infracţiunilor (praeter)intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei,
infracţiuni pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie (generală sau specială), la data intrării în vigoare a
legii. De asemenea, în doctrină se arată corect că sfera infracţiunilor imprescriptibile cuprinde şi alte infracţiuni,
anume: infracţiunile complexe care absorb fapte imprescriptibile (spre exemplu: ultrajul – art. 257 C. pen. – sau
ultrajul judiciar – art. 279 C. pen. – atunci când se absoarbe un omor, un omor calificat ori loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte).
Potrivit art. 154 alin. 1 C. pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a răspunderii penale (prescripție
generală), acestea având o durată diferită în funcţie de gravitatea infracţiunii (reflectată în specia pedepsei prevăzute
de lege, respectiv în maximul special al acesteia), termene ce se calculează de la data săvârşirii faptei penale. Astfel,
se prevăd următoarele termene de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică (majoră):
 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 20 de ani (interesează maximul special al pedepsei prevăzute de lege);
 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu
depăşeşte 20 de ani (idem);
 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani (idem);
 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu
depăşeşte 5 ani (idem) ;
 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an (idem) sau
(numai) amenda.
Aceste termene se determină în raport cu pedeapsa abstractă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, chiar dacă infracţiunea săvârşită în concret a rămas la stadiul de tentativă (a se vedea art. 187 C. pen. –
pedeapsa prevăzută de lege). Dacă pentru infracţiunea săvârşită legea prevede o pedeapsă principală alternativă,
termenul de prescripţie a răspunderii penale se va determina în raport cu pedeapsa cea mai grea (de pildă, în caz de
închisoare prevăzută alternativ cu amenda, rezultă determinarea termenului de prescripţie în raport cu maximul
special al pedepsei închisorii; în caz de detenţiune pe viaţă prevăzută alternativ cu închisoarea, rezultă determinarea
termenului de prescripţie în funcţie de privarea de libertate sub forma detenţiunii pe viaţă).
Precizări: Termenele de prescripţie a răspunderii penale prevăzute în art. 154 C. pen. se reduc la jumătate pentru
cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (răspunzători penal), potrivit prevederilor art. 131 C. pen.
Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică (majoră),
dispoziţiile art. 154 C. pen. aplicându-se în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că sunt prevăzute aceleaşi termene
de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică (majoră), respectiv pentru persoana juridică.
Aceste termene, calculându-se de la data săvârşirii infracţiunii, rezultă că în cazul infracţiunilor de durată
(cu excepţia infracţiunii progresive) interesează momentul epuizării. Astfel, se prevede expres faptul că: în cazul
infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii (=momentul epuizării acesteia); în
cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (=momentul epuizării acesteia); iar in
cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act de executare (=momentul epuizării acesteia) [art. 154
alin. (2) C. pen.]. În ceea ce priveşte infracţiunile progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să
curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (ceea ce marchează, pentru aceasta, momentul consumării
activităţii infracţionale) – deci nu de la data producerii rezultatului mai grav – dar se calculează în raport cu pedeapsa
68
corespunzătoare încadrării juridice a faptei potrivit rezultatului definitiv produs [art. 154 alin. (3) C. pen.].
Ca noutate legislativă (relativă), conform Legii nr. 217 / 2020, s-au modificat dispoziţiile art. 154 alin. (4) C.
pen., prin care se înscrie o excepţie de la prevederile care statuează că termenele de prescripţie a răspunderii penale
se calculează / încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. Astfel, conform prevederii normative, în forma astfel
modificată, se statua: „Cu excepția infracțiunilor prevăzute la art. 218 și 220, în cazul infracțiunilor contra libertății
și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de
la data decesului”. Dispoziţia în cauză a fost, la scurt interval de timp, re-modificată; astfel, prin dispoziţiile
articolului unic din Legea nr. 274 din 26 noiembrie 2020, legiuitorul a decis ca textul articolului 154 alin. 4 C. pen.
să aibă următoarea formulare: „Cu excepția infracțiunilor prevăzute la art. 218 și 220, în cazul infracțiunilor contra
libertății și integrității sexuale, al celor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, precum și al infracțiunii de
pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de
la data decesului”. Până la momentul curent, legiuitorul penal a mai intervenit, însă, încă odată, asupra textului legal
în cauză, re-modificându-l în forma în vigoare de lege lata, anume: „În cazul infracțiunilor de trafic și exploatare a
persoanelor vulnerabile și al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, altele decât cele prevăzute la art.
153 alin. (2) lit. c), precum și al infracțiunii de pornografie infantilă, săvârșite față de un minor, termenul de
prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea
majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului”. Astfel, este de reţinut că, în cazul
comiterii infracţiunilor expres indicate, asupra unei victime minore, termenul de prescripţie a răspunderii penale
(prin excepţie de la regulă) nu începe a curge de la data săvârşirii infracţiunii, ci, după caz, fie de la data atingerii
vârstei majoratului de către victimă, fie de la momentul decesului acesteia - dacă evenimentul în cauză a avut loc
anterior împlinirii vârstei de 18 ani.
Prescripţia răspunderii penale operează in rem, ceea ce înseamnă că în caz de participaţie, termenul curge
pentru toţi participanţii de la data săvârşirii infracţiunii (indiferent de momentul efectiv la care fiecare dintre
aceştia şi-a prestat contribuţia specifică - consecinţă a naturii juridice de unitate infracţională).
În materia juridico-penală rezervată prescripţiei, legiuitorul înscrie cazurile care atrag fie întreruperea, fie
suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale, cazuri (distincte) care reclamă eliminarea oricăror confuzii în
raport cu situaţiile generatoare. Astfel:
Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în
respectiva cauză [art. 155 alin. (1) C. pen.] – a se vedea, în legătură cu acest aspect, şi Dec. CCR nr. 297/2018
(infra), în lumina căreia se consideră (opinie majoritară) că întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii
penale are loc nu prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ci prin îndeplinirea în cauză a oricărui act de
procedură dintre acelea care, potrivit legii (procesual penale) trebuie să fie comunicat suspectului sau inculpatului! În
acest sens, doctrina menţionează exemplificativ următoarele acte de urmărire penală şi judecată: punerea în mişcare
a acţiunii penale, arestarea preventivă, percheziţia corporală sau domiciliară, comunicarea dispozitivului hotărârii
judecătoreşti ş.a. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale operează in rem, producând efecte faţă de toţi
participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie, perioada de timp anterioară nefiind
luată în considerare la calculul acestui nou termen de prescripţie. Prescripţia răspunderii penale operează, totuşi,
oricâte întreruperi ar surveni, dacă termenele de prescripţie prevăzute la art. 154 alin. 1 C. pen. – calculate de la
data săvârşirii infracţiunii – au fost depăşite cu încă o dată [ceea ce este consacrat de art. 154 alin. (4) C. pen.], legea
reglementând astfel ceea ce s-a încetăţenit în doctrina penală sub denumirea de „prescripţie specială” (semnificând
dublarea termenelor generale de prescripţie a răspunderii penale, termen mai lung neafectat însă de cauzele de
întrerupere), cu observaţia că şi legiuitorul penal actual întrebuinţează aceasta terminologie - art. 153 alin. (3) C. pen.
Termenul (general) de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe şi prin admiterea (în principiu) a cererii
de redeschidere a procesului penal, potrivit prevederii cuprinse în alineatul final al art. 155 C. pen. După cum se
menţionează în doctrina penală, această prevedere legală a fost reglementată ca efect al consacrării în legea procesual
penală actuală a unei noi căi extraordinare de atac, prevăzută de art. 466 C. pr. pen. (redeschiderea procesului penal
în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate). În acest sens, legea penală a prevăzut că admiterea căii
extraordinare de atac echivalează cu întreruperea cursului prescripţiei (generale a) răspunderii penale, iar de la data
încheierii prin care s-a admis (în principiu) cererea de redeschidere a procesului începe să curgă un nou termen.
În afară de întreruperea cursului prescripţiei, legiuitorul reglementează şi suspendarea cursului prescripţiei
69
răspunderii penale care are loc pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal [art. 156 alin. (1) C. pen.]. Spre
exemplu, constituie cauze de suspendare: boala gravă de care suferă suspectul sau inculpatul, împiedicându-l să ia
parte la proces – art. 312 şi art. 367 C. pr. pen.; sau intervenirea unor cazuri de forţă majoră (inundaţii, cutremur,
stare de război) care împiedică instanţa să îşi desfăşoare în mod normal activitatea jurisdicţională ş.a.
Intervenirea unei cauze care atrage suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale conduce la
oprirea cursului prescripţiei de la data apariţiei acestei cauze şi până la încetarea sa, prescripţia urmând însă să-şi
reia cursul (de unde a rămas şi până la capăt) din ziua în care a încetat cauza de suspendare [art. 156 alin. (2) C.
pen.]. Partea care a curs anterior intervenirii cauzei de suspendare este luată în calculul termenului de prescripţie a
răspunderii penale, odată cu reluarea acestuia. Suspendarea cursului prescripţiei produce efecte in personam, numai
cu privire la cel pentru care a fost împiedicată punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Dacă în cazul suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale poate totuşi opera sau nu prescripţia specială
– aceasta reprezintă o problemă în continuare aptă de controversă în doctrina penală, prevalând răspunsul negativ
[din moment ce art. 156 C. pen. nu cuprinde o prevedere similară celei din art. 155 alin. (4) C. pen., se poate aprecia
că perioada de timp în care termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat nu se ia în calcul nici pentru
prescripţia specială, după cum nu se ia în calcul nici pentru împlinirea prescripţiei generale].
Precizări: Condiţiile în care se întrerupe şi se suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale a infractorilor minori
sunt aceleaşi cu acelea operante în cazul infractorilor majori (în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 131 C. pen.).
Reamintim particularitatea care rezidă în reducerea la jumătate a termenelor de prescripţie a răspunderii penale în
cazul infracţiunilor comise de infractorii minori (minorii răspunzători penal).
În ceea ce priveşte răspunderea penală a persoanei juridice, de asemenea, condiţiile în care se întrerupe şi
se suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale sunt aceleaşi cu cele din cazul infractorilor (persoane fizice)
majori (în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 148 C. pen.).
Legea procesual penală a creat posibilitatea pentru suspect sau inculpat de a cere continuarea procesului
penal şi în cazul intervenirii prescripţiei răspunderii penale (conform art. 18 C. pr. pen.), pentru acele situaţii în care
persoana acuzată urmăreşte obţinerea unei soluţii mai favorabile (achitarea), considerând că nu a comis infracţiunea
de care este învinuită, ori că nu este vinovată de săvârşirea acesteia. Dacă, în urma continuării procesului penal, o
soluţie în acest din urmă sens nu se poate obţine, beneficiul înlăturării răspunderii penale ca efect al incidenţei
prescripţiei răspunderii penale se menţine în favoarea persoanei în cauză.
*
Extrase de practică obligatorie în materia prescripţiei răspunderii penale:
A) Decizii (de neconstituţionalitate) ale Curţii Constituţionale a României.
1. Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.155 alin.(1)
din Codul penal, Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Coriolan Secară și Nela
Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curții de Apel Oradea — Secția penală și pentru cauze cu minori și a
constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin
îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este
neconstituțională.
2. Prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 din Legea
nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie
2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție —Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și ale
art.16 alin.(1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a admis excepția de
neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi
111/2015) al Curții de Apel București — Secția I penală și de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr.
8.493/303/2014 (număr în format vechi 4.165/2014) al Curții de Apel București — Secția a II-a penală și a constatat că
dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea
dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere
cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea
actului de sesizare a instanței.
3. Prin Decizia Nr. 586 din 13 septembrie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin.
70
(5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (publicată în M.
Of. nr. 1001 din 13.12.2016), Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de
Curtea de Apel Brașov — Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 9.552/197/2014, și a constatat că
dispozițiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul
de procedură penală, sunt neconstituționale în ceea ce privește lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către
instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
4. A se vedea (mutatis mutandis) şi Decizia CCR nr. 511/2013 (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014) indicată, în extras,
infra, în materia prescripţiei executării pedepsei.
5. A se vedea (mutatis mutandis) şi Decizia CCR nr. 1092/2012 (M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013) prin care s-a stabilit,
în materie prescripţiei speciale, că prevederile art. 124 din Codul penal anterior (1968) – aşa cum a fost modificat prin art.I
pct.3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr.286/2009 privind
Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.258 din 19 aprilie 2012 (mărindu-se durata
termenului de prescripţie specială de la împlinirea în proporţie de 150% a termenului de prescripţie ordinară a răspunderii
penale, la împlinirea în proporţie de 200% a acestuia) - erau constituţionale (numai) în măsura în care nu împiedicau
aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Echivalentul de lege lata al dispoziţiilor
în cauză este reprezentat de prevederile art. art. 155 alin. 4 C. pen.
B) Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţate de Completul
specializat din cadrul instanţei supreme.
1. Prin Decizia nr. 1/2015 (publicată în M. Of. nr. 105 din 10 februarie 2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de către Curtea de
Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 1819/271/2009, prin care se solicita pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de
art. 308 Cod penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a
infracţiunii prevăzute de art. 295 Cod penal şi dacă, pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 Cod penal, termenul de
prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art.154 alin.1 lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de
pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art.154 alin.1
lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7
ani închisoare. Prin decizia pronunţată s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă
atenuată a infracţiunii de delapidare prev. de art. 295 din Codul penal. La calcularea termenului de prescripţie a
răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal rap. la art. 308 alin. 2 din
Codul penal”.
2. Prin Decizia nr. 21/2014 (publicată în M. Of. nr. 829 din 13 noiembrie 2014), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penala, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 7269/320/2011, prin care se solicita
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă „art. 5 alin. 1 din
Codul penal trebuie
interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014,
care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai
2014, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia
răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale”. Prin decizia pronunţată s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie
interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este
aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate
definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale”.
C) Decizii pronunţate în recurs în interesul legii – instanţa supremă.
1. Prin Decizia nr. 5/2019 (M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 174, cu referire la art.
154 alin. (2) teza I din Codul penal, stabilind că: „Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să
curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică
producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei
pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit”.
71
IV.2.3. Lipsa plângerii prealabile / Retragerea plângerii prealabile (în cazul anumitor infracţiuni – cele pentru care
se impune formularea şi menţinerea plângerii prealabile în vederea exercitării acţiunii penale)
Tragerea la răspundere penală se realizează, de regulă, din oficiu, potrivit unui principiu caracteristic ce
guvernează materia penală (principiu fundamental al dreptului procesual penal) - principiul oficialităţii, cu unele
rezerve în aplicare în cazurile (excepţionale) de disponibilitate. Astfel, în ipoteza anumitor infracţiuni, prin voinţa
expresă a legiuitorului, se lasă la latitudinea persoanei vătămate (se condiţioneză de o manifestare de voinţă a
acesteia) dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a desfăşura procesul penal, prin înscrierea în lege –
corespunzător normelor de incriminare a unor fapte din Partea specială a Codului penal sau din alte categorii de legi
penale – a dispoziţiei conform căreia: „acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate”. Este cazul, spre exemplu, al următoarelor fapte incriminate în Codul penal: lovire sau alte violenţe (art.
193 alin. 3); vătămare corporală din culpă (art. 196 alin. 6); ameninţare (art. 206 alin. 2); hărţuire (art. 208 alin. 3);
violul / agresiunea sexuală [conţinut de bază - art. 218 alin. (1) şi alin. (2), respectiv art. 219 alin. (1)]; violarea de
domiciliu (art. 224 alin. 3); violarea sediului profesional (art. 225 alin. 3) – şi lista ar putea continua...
Instituţia plângerii prealabile constituie o instituţie ce are caracter mixt, găsindu-şi reglementare atât în
dreptul penal material (substanţial) cât şi în cel procesual penal, constituind o condiţie pentru tragerea la răspundere
penală (condiţie de sancţionare) cât şi de procedibilitate (de demarare şi desfăşurare a procesului penal = de punere
în mişcare şi exercitare a acţiunii penale). Pe planul dreptului procesual penal, aceasta îşi găseşte reglementarea în
baza dispoziţiilor art. 295-298 C. proc. pen. (Secţiunea a 2-a – „Plângerea prealabilă” – din Capitolul II – „Sesizarea
organelor de urmărire penală” – din Titlul I – „Urmărirea penală” – din Partea specială a C. proc. pen.). Avertizîm
asupra faptului că dreptul procesual penal cunoaşte şi reglementarea unei instituţii denumită simplu „plângere” (aşa-
zisa plângere penală), care, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 288 şi (mai ales) 289 C.proc. pen., reprezintă un
mijloc (din mai multe posibile) de sesizare a organelor judiciare despre posibila comitere a unei infracţiuni. Deşi
instituţia plângerii prealabile reprezintă, într-o anumită măsură o specie a plângerii şi multe din prevederile legale
incidente pentru ele sunt comune, este de subliniat că în timp ce plângerea constituie o modalitate de sesizare a
organelor judiciare referitor la comiterea oricărei infracţiuni, fiind non-exclusivă (se poate compensa prin incidenţa
practică a unui alt mijloc de sesizare – ex.: denunţul) – neavând aptitudinea de a înlătura răspunderea penală în caz
de lipsă (iar retragerea neproducând, de principiu, niciun efect – cu siguranţă nu unul de înlăturare a răspunderii
penale!), plângerea prealabilă reprezintă o specie de plângere cu reglementare aparte, cu particularităţi ce o disting
de specia generică a plângerii penale, astfel încât (printre altele) lipsa / retragerea sa (în anumite condiţii), în cazul
infracţiunilor pentru care legea o solicită expres, conduce la înlăturarea răspunderii penale a infractorului pentru
infracţiunea săvârşită! Prin urmare, este important a se evita referirea (brevitatis causa) la instituţia plângerii
prealabile sub forma simplă: plângere, deoarece entităţile astfel indicate sunt distincte, produc efecte distincte şi NU
trebuie a fi confundate!
În condiţiile prevăzute de lege, deopotrivă lipsa plângerii prealabile (art. 157 C. pen.) cât şi retragerea
plângerii prealabile (art. 158 C. pen.) reprezintă cauze care înlătură răspunderea penală, operând în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată. Le vom analiza succint, pe rând.
a) Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 157 C. pen., care dispune: „În cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală” (alin. 1).
Având în vedere dispoziţiile legale în materie (aşa cum rezultă din reglementarea penală şi cea procesual
penală), pentru a determina tragerea la răspundere penală a infractorului, plângerea prealabilă trebuie să verifice
întrunirea unor condiţii referitoare la:
 persoana îndrituită să o introducă, în cazurile prevăzute de lege (situaţii în care plângerea prealabilă este
necesară);
 realizarea plângerii prealabile cu respectarea cerinţelor legale privitoare la forma pe care trebuie aceasta să o
îmbrace (a se vedea art. 295 C. proc. pen. coroborat cu art. 289 C. proc. pen.);
 organul căreia trebuie să îi fie adresată plângerea prealabilă (art. 295 C. pr. pen.);
 termenul în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă (art. 296 C. proc. pen.).
Persoana vătămată în urma săvârşirii infracţiunii urmăribile penal (doar) la plângere prealabilă este singura
persoană îndreptăţită să o introducă pe aceasta. Atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
72
exerciţiu, ori o persoană cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă de
reprezentatul său legal, respectiv personal de către cel în cauză, însă cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege
(ocrotitorii săi legali). Potrivit art. 157 alin. (4) C. pen., se prevede că, în acest din urmă caz (în cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu o capacitate de exerciţiu restrânsă), acţiunea penală
se poate pune în mişcare şi din oficiu (chiar dacă infracţiunea săvârşită este una dintre acelea pentru urmărirea şi
judecarea căreia legea dispune, ca regulă, necesitatea formulării unei plângeri prealabile) – în cest caz, regula
demarării şi desfăşurării procedurilor judiciare penale rămâne introducerea / menţinerea plângerii prealabile, dar se
creează, suplimentar, şi posibilitatea (excepţională) ca Ministerul Public, prin reprezentanţii săi (magistraţi-
procurori) să decidă (facultativ) că este utilă declanşarea şi exercitarea din oficiu (fără alte formalităţi) a procedurilor
de tragere la răspundere penală infractorului. De asemenea, pentru ocrotirea persoanelor fizice care nu mai pot
formula plângerea prealabilă – situaţia intervenirii decesului înainte de expirarea termenului legal pentru
introducerea acestei plângeri – se prevede că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu (art. 157 alin. 5 C.
pen.) – procedură, în mod egal, facultativă.
Plângerea prealabilă are un caracter personal, dreptul de a o formula aparţinând persoanei vătămate prin
săvârşirea infracţiunii. Lipsa plângerii prealabile (lipsa propriu-zisă, prin neintroducere) înlătură răspunderea
penală, fiind asimilate lipsei acesteia şi următoarele situaţii: introducerea acesteia de către o altă persoană decât cea
vătămată (spre exemplu: plângerea formulată de părinte pentru copilul său major, ori de un soţ pentru celălalt soţ)
sau introducerea tardivă (după împlinirea termenului prevăzut de lege) – de menţionat că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 296 alin. 1 C.proc.pen., ca regulă, termenul maxim de introducere a plângerii prealabile este de 3
luni, cu dată de debut la momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă despre săvârşirea faptei penale a cărei
victimă este (conform dispoziţiilor alineatelor subsecvente se înscriu şi excepţii cu privire la momentul de la care
începe să curgă termenul de introducere a plângerii prealabile, în anumite situaţii, dar acesta continuă a rămâne setat
pe durata maximă de 3 luni!).
De lege lata, exclusiv în materia lipsei plângerii prealabile, menţionăm că legiuitorul penal înscrie
principiul indivizibilităţii răspunderii penale în cazul infracţiunilor urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Principiul îşi găseşte reglementare expresă potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. Astfel,
fapta penală care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală a tuturor acestora chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele [indivizibilitatea activă – art. 157 alin. (2)]; de
asemenea, infracţiunea atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice care au participat la săvârşirea
acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut cu privire numai la una dintre acestea (indivizibilitatea pasivă –
art. 157 alin. (3)].
Cu alte cuvinte, dacă prin fapta săvârşită s-a adus o vătămare mai multor persoane, este suficient ca
plângerea prealabilă să fie introdusă numai de una dintre acestea (ipoteză în care se consideră că lipseşte plângerea
prealabilă doar atunci când niciuna dintre persoanele vătămate nu o introduce). Atunci când fapta este săvârşită în
participaţie penală, este suficient ca plângerea prealabilă să fie introdusă numai faţă de autor / un participant,
pentru a atrage răspunderea penală a tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii (ipoteză în care se consideră că
lipseşte plângerea prealabilă numai atunci când aceasta nu se introduce faţă de niciuna dintre persoanele care au
participat la săvârşirea faptei penale).
Precizare: Subliniem interesul manifestat de legiuitorul actual nu numai în ceea ce priveşte ocrotirea intereselor
persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă – cu referire la ipotezele
legale prevăzute de art. 157 alin. (4) şi alin. (5) C. pen. – ci şi atunci când persoana juridică este reprezentată chiar
de către făptuitor, ori când persoana juridică a fost lichidată (a se vedea dispoziţiile cuprinse în articolul preindicat).
b) Introdusă cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege – în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale şi exercitarea acesteia este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile – retragerea
plângerii prealabile, de asemenea, înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile îşi găseşte
reglementare (distinctă) în art. 158 C. pen.
Retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate prin infracţiune care,
după ce a introdus (în mod legal) plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine
asupra acesteia şi renunţă la ea, în condiţiile legii. Este un act unilateral care, pentru a înlătura răspunderea penală a
persoanei care a săvârşit infracţiunea urmăribilă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cere întrunite
următoarele condiţii:
 Persoana îndreptăţită a retrage plângerea prealabilă este doar persoana vătămată [a se vedea şi dispoziţiile art.
73
158 alin. (3) C. pen.]. În cazul infracţiunilor urmăribile la plângere prealabilă, atunci când acţiunea penală a fost,
totuşi (în mod excepţional) pusă în mişcare din oficiu (în condiţiile legii), retragerea plângerii prealabile înlătură
răspunderea penală numai dacă este însuşită de către procuror [a se vedea art. 158 alin. (5) C. pen.].
 Retragerea plângerii prealabile trebuie să constituie o manifestare de voinţă expresă a persoanei vătămate, de a
renunţa la aceasta.
 În doctrina majoritară se apreciază că retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată. Se
interpretează uneori această condiţie – că retragerea trebuie să fie totală, în sensul că ea ar trebui să privească atât
latura penală, cât şi cea civilă a cauzei; referitor la caracterul necondiţionat al retragerii plângerii prealabile, acesta
este strâns legat de caracterul total, cu o interpretare doctrinară în sensul că nu se înlătură răspunderea penală dacă
retragerea plângerii prealabile este făcută – spre exemplu – sub condiţia unor reparaţii civile ulterioare. Cu privire
la această condiţie, a caracterului total al retragerii plângerii prealabile (cu înţelesul astfel relevat), păstram
rezerve. În opinia noastră, retragerea plângerii prealabile nu priveşte decât acţiunea penală, acţiunea civilă putând
fi exercitată în continuare (separat). Cu alte cuvinte, operând retragerea plângerii prealabile, se înlătură doar
răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, nefiind afectată răspunderea civilă [art. 157 C. pen. nu prevede că
retragerea plângerii prealabile stinge acţiunea civilă – aşa cum se dispune în art. 159 C. pen., în privinţa instituţiei
împăcării – iar potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă,
prin constatarea acesteia ca fiind stinsă, atunci când pronunţă încetarea procesului penal în caz de retragere a
plângerii prealabile; per a contrario, în concepţia noastră, rezultă că acţiunea civilă va putea fi exercitată separat,
ulterior, într-un proces civil]. Din punctul de vedere pe care îl agreem, se poate conserva, eventual, afirmarea
doctrinară a caracterului total şi necondiţionat al retragerii plângerii prealabile, dar cu un alt înţeles decât acela
indicat anterior. Astfel, spre exemplu, caracterul total al retragerii plângerii prealabile se poate referi la condiţia ca
retragerea să vizează întreaga activitate faptică săvârşită de infractor asupra subiectului pasiv, care primeşte încadrare
în norma de incriminare ce solicită plângere prealabilă – iar nu doar o parte / o fracţie din aceasta! Spre exemplu:
dacă o persoană, din culpă, a cauzat alteia o multitudine de vătămări ale integrităţii corporale, din care unele
presupun pentru recuperare zile de îngrijiri medicale (ex.: o fractură a unui membru), iar altele sunt irecuperabile,
constând în pierderea unui simţ sau organ (ex.: un ochi afectat total), atunci nu se poate aprecia că operează o validă
retragere a plângerii prealabile dacă persona vătămată declară că în privinţa vătămărilor recuperabile nu emite
pretenţii de tragere la răspundere penală a infractorului, dar în privinţa pierderii simţului / organului, menţine
plângerea prealabilă introdusă (pentru vătămare corporală din culpă). Într-un asemenea caz, practic, plângerea
prealabilă pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 196 C.pen. NU s-ar considera retrasă (cu urmarea înlăturării
răspunderii penale a infractorului), tocmai pentru că ar lipsi caracterul total (în această accepţie – corectă din
perspectiva noastră) a retragerii sale! De asemenea, caracterul necondiţionat al retragerii plângerii prealabile
semnifică, în opinia noastră, altceva decât apreciază o parte a doctrinei (sensul ante-indicat), anume: deşi este posibil
a se negocia retragerea plângerii prealabile şi a se înţelege persoana vătămată, cu infractorul, în sensul că cea dintâi
va retrage plângerea prealabilă numai dacă acesta din urmă va promite (contract civil) că va despăgubi victima (în
anumite condiţii) / ori că va adopta o anumită conduită (ex.: că va retrage şi ea o plângere prealabilă depusă
împotriva acesteia), eventuala neândeplinire ulterioară a respectivei promisiuni nu poate afecta situaţia răspunderii
penale, deja înlăturate, prin revenire asupra retragerii plângerii prealabile! Aceasta este necondiţionată în sensul în
care este irevocabilă – revocarea ei nu poate fi condiţionată de aducerea la îndeplinire, ulterior retragerii plângerii
prealabile, a unei anumite conduite din partea infractorului (nu se poate stipula, cu valoare juridică, o convenţie în
care persoana vătămată să îşi reţină dreptul de a reintroduce, valabil, o plângere prealabilă deja retrasă, pe motiv că
infractorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de care ar fi fost condiţionată retragerea plângerii prelabile – tocmai pentru
că, legal, sub aspectul dreptului penal, aceste condiţii nu sunt recunoscute drept valabile). Eventual, în măsura în care
înţelegerea respectivă constituie un contract civil valid, se va putea recurge la un proces civil pentru îndestularea
pretenţiilor în cauză. De menţionat că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 272 alin. 2 C.pen. (normă în care, la alin.
1, se incriminează fapta de influenţare a declaraţiilor), legea stabileşte că „Nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea” (se consacră, astfel, o cauză specială de
excludere a infracţiunii în ipoteza influenţării declaraţiilor).
 Retragerea plângerii prealabile trebuie să se facă într-un anumit interval de timp, care se situează între
momentul depunerii sale şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive în acea cauză.
Retragerea plângerii prealabile produce efecte irevocabile, în sensul că după ce retragerea a avut loc,
persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere prealabilă cu privire la aceeaşi faptă penală şi împotriva
74
aceleiaşi persoane.
Precizare: Spre deosebire de lipsa plângerii prealabile – care atrage efecte in rem – retragerea plângerii prealabile
produce efecte in personam [art. 158 alin. (2) C. pen.]. Astfel, în ipoteza săvârşirii infracţiunii urmăribile la plângere
prealabilă, în participaţie penală, retragerea acestei plângeri prealabile va produce efecte, punctual, numai cu
privire la persoana / persoanele faţă de care a operat. Principiul indivizibilităţii răspunderii penale nu îşi are
consacrare, deci nu este operant în ipoteza retragerii plângerii prealabile (este funcţional – exclusiv – în caz de lipsă
a plângerii prealabile).
Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului
penal (conform art. 18 C. pr. pen.) urmărind a obţine o soluţie mai avantajoasă (dacă aceasta nu va putea fi atinsă, îi
va profita înlăturarea răspunderii penale ca efect al retragerii plângerii prealabile).
Extrase de practică obligatorie în materia lipsei / retragerii plângerii prealabile:

A. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (RIL)
1. Prin Decizia nr. 11/2019 (M. Of. nr. 477 din 12 iunie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
competent să judece recursurile în interesul legii a hotărât: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) din Codul penal (...) pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe
săvârşită asupra unui membru de familie, prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) din Codul penal,
atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încetarea
procesului penal poate fi dispusă numai ca efect al retragerii plângerii prealabile, şi nu ca efect al împăcării”.
2. Prin Decizia nr. 2/2020 (M. Of. nr. 135 din 20 februarie 2020), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în materie penală) a stabilit: „În cazul infracţiunii de abandon de
familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile
prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - de 3 luni din ziua în care
persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei - curge de la data la care
persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în
conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite,
după cum urmează: a) din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al
cunoaşterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârşirii faptei, care se poate situa între momentul
consumării faptei până la momentul epuizării şi c) din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia,
odată cu cunoaşterea săvârşirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripţie a
răspunderii penale”.
B. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
(hotărâri prealabile = HP)
1. Prin Decizia nr. 2/2020 (M. Of. nr. 135 din 20 februarie 2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul penal nr. 11.252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art.
378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma «săvârşirea faptei» prevăzută de dispoziţiile art. 296 din Codul de procedură
penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege «data încetării inacţiunii» (data
«epuizării» infracţiunii de abandon de familie) sau «data consumării infracţiunii» (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia
autorul a rămas în pasivitate)". Instanța supremă a stabilit că: "În cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzute în art.
378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1)
şi (2) din Codul de procedură penală - de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat
despre săvârşirea faptei - curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea
faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă
din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic
cu cel al cunoaşterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârşirii faptei, care se poate situa între momentul consumării
faptei până la momentul epuizării şi c) din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea
săvârşirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale".
75
IV.2.4. Instituţia împăcării

Împăcarea – prevăzută în art. 159 C. pen. – constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale care
stinge şi acţiunea civilă, constând într-un act bilateral (înţelegere) ce intervine între infractor şi victima unei
infracţiuni (aparţinând unei anumite categorii de fapte incriminate), în cazurile – şi cu respectarea condiţiilor –
prevăzute de lege, prin care se pune capăt conflictului născut din săvârşirea faptei penale.
Subliniem faptul că denumirea actuala a instituţiei este împăcarea, iar nu împăcarea părţilor. Aceasta din
urmă era denumirea instituţiei similare reglementate de fostul Cod penal, corectă anterior datei de 1.02.2014, când,
sub aspect procesual penal, atât subiectul activ al infracţiunii, cât şi subiectul pasiv al acesteia, aveau (/ puteau
dobândi) calitatea de părţi în cadrul procesului penal (infractorul ca învinuit, respectiv inculpat, iar victima ca parte
vătămată). De lege lata, în materia dreptului procesual penal, dintre aceste categorii de persoane, doar subiectul activ
al infracţiunii mai poate dobândi calitatea de parte în procesul penal (ca inculpat), nu şi victima, care, în calitate de
persoană vătămată, poate accede doar la statutul de subiect procesual (penal) principal, nu însă şi la acela de parte (a
se vedea dispoziţiile din art. 32 şi 33 C.proc.pen.) – aşadar, persoanele între care se poate încheia împăcarea nu mai
sunt, ambele, părţi (în procesul penal), pentru a se putea discuta despre o împăcare a părţilor!!!
Pentru ca împăcarea să atragă efectele sale tipice – de a înlătura răspunderea penală şi de a stinge acţiunea
civilă – se cer întrunite următoarele condiţii:
 Împăcarea se poate realiza numai în cazurile prevăzute de lege, anume: în cazul unor infracţiuni pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea prevede în mod expres că împăcarea înlătură
răspunderea penală. Este vorba despre unele fapte incriminate în Partea specială a Codului penal, dintre care unele
cu apartenenţă la categoria infracţiunilor contra patrimoniului, respectiv: însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare
la făptuitor (art. 243 alin. 3); înşelăciunea (art. 244 alin. 3); înşelăciunea privind asigurările (art. 245 alin. 3), la care
se adaugă furtul (art. 228 – potrivit art. 231 alin. 2) şi furtul în scop de folosinţă (art. 230– potrivit art. 231 alin. 2) –
(lista poate continua, existând şi infracţiuni reglementate în alte Titluri din Partea specială a C.pen., precum şi în legi
penale speciale / legi nepenale dar care cuprind şi unele dispoziţii penale, în cazul cărora se prevede posibilitatea
împăcării).
 Împăcarea trebuie să intervină între persoana vătămată (victima infracțiunii) şi infractor (cu rol procesual penal
de suspect sau inculpat). Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se realizează numai de către
reprezentanţii lor legali. Cei care au capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege [art. 159 alin. (4) C. pen.]. Împăcarea fiind personală, ea produce efecte numai faţă de persoana
sau persoanele în raport de care persoana vătămată s-a împăcat, deci produce strcit efecte in personam [art. 159 alin.
(3) teza I C. pen.]. În ipoteza săvârşirii infracţiunii în participaţie penală, rezultă (fără echivoc) faptul că intervenirea
împăcării între victimă şi autor sau unul / unii dintre participanţi nu îşi va extinde efectele asupra celor în raport de
care nu a intervenit actul bilateral al împăcării (aceştia rămân angajaţi în vederea tragerii la răspundere penală).
 Împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată, ceea ce implică (într-adevăr!) stingerea conflictului între
protagoniştii actului infracţional atât sub aspectul laturii penale cât şi a celei civile (!), netrebuind trebuie să fie
condiţionată în faţa organului judiciar (în lumina dispoziţiilor cuprinse în art. 272 alin. 2 C.pen., apreciem că această
condiţie vizează inexistenţa înţelegerii asupra unor pretenţii civile cu executare în viitor, fără a împiedica o prealabilă
înţelegere şi executare a unor pretenţii civile, înainte de a opera împăcarea!).
 Împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei – art. 159 alin. (3)
teza II C. pen. (aşadar, împăcarea poate interveni: în cursul urmăririi penale, a procedurii de cameră preliminară,
inclusiv în faţa instanţei de fond – până la momentul specificat, care, de regulă, se referă la împrejurarea citirii
rechizitoriului la primul termen de judecată) şi trebuie să fie definitivă, adică nu poate exista revenire asupra ei.
Precizăm că în cazul persoanei juridice, legiuitorul înscrie dispoziţii de interes în conformitate cu
prevederile alin. (5) si alin. (6) al art. 159 C. pen., dispoziţii potrivit cărora împăcarea se realizează de reprezentantul
legal sau convenţional al persoanei juridice, ori de către persoana desemnată în locul acestuia, consacrându-se, de
asemenea, caracterul personal al împăcării [alin. (5) art. 159 C. pen]; în cazul în care infracţiunea este săvârşită
chiar de către reprezentantul persoanei juridice vătămate, pentru protejarea intereselor acesteia din urmă, este
prevăzută soluţia legislativă a necesităţii însuşirii de către procuror a actului împăcării – art. 159 alin. 6 C. pen.
76
Extrase de practică obligatorie în materia împăcării:

A. Decizii pronunțate de ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii (RIL)
1. Prin Decizia nr. 11/2019 (M. Of. nr. 477 din 12 iunie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
competent să judece recursurile în interesul legii a hotărât: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) din Codul penal (...) pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe
săvârşită asupra unui membru de familie, prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. (1) din Codul penal,
atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încetarea
procesului penal poate fi dispusă numai ca efect al retragerii plângerii prealabile, şi nu ca efect al împăcării”.
IV.2.5. Medierea în latura penală a anumitor cauze penale

În cazul infracţiunilor pentru care operează principiul (excepţional, al) disponibilităţii (anume, faptele
incriminate în privinţa cărora este incidentă oricare dintre cauzele generale de înlătuare a răspunderii penale
reprezentate de retragerea plângerii prealabile, respectiv instituţia împăcării), există şi o altă modalitate de
soluţionare a conflictului penal născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, respectiv urmând calea amiabilă a
medierii (prin încheierea unui acord de medierea cu privire la latura penală a cauzei), în conformitate cu
prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale sunt înscrise în lumina Secţiunii a 2-a (dispoziții
speciale privind medierea în cauzele penale) din Cap. VI (dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte) al
acestui act normativ, dintre care înţelegem să indicăm unele prevederi de interes. Astfel, potrivit articolului art. 67
alin. 2 din legea indicată, se prevede că „În latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se aplică numai
în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților (sic!)
înlătură răspunderea penală(...)” (menţionăm că referirea la împăcarea părţilor este o inadvertenţă, instituţia la care
se face trimitere purtând, de lege lata, doar simpla denumire de împăcare, deoarece persoana vătămată, care se
împacă cu inculpatul, nu mai este, sub aspect procesual penal, parte în procesul penal, având doar calitatea de subiect
procesual principal!).
Pe fondul tranziţiei de la fostul Cod penal (în care exista o altă reglementare a instituţiei retragerii plângerii
prealabile şi a instituţiei împăcării părţilor – denumire corectă raportat la acel moment – şi a raportului dintre
acestea) la cel actual, în considerarea unor prevederi insuficient de clare ale legii medierii (anterioare unor modificări
ale acesteia, intervenite după intrarea în vigoare a Codului penal actual), în doctrină şi practică a apărut o controversă
referitoare la natura juridică a încheierii unui acord de mediere în latura penală a unor cauze. Această controversă se
referea la împrejurarea dacă încheierea unui acord de mediere în latura penală reprezintă o cauză autonomă (sui
generis) de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de lipsa / retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, sau dacă
aceasta nu reprezenta decât o modalitate, alternativ reglementată, prin care se puteau configura aceste din urmă
instituţii (mai ales retragerea plângerii prealabile şi împăcarea). Prin Decizia nr. 9/2015 (HP), publicată în M. Of. nr.
406 din 9 iunie 2015, această chestiune a fost (temporar) tranşată de către instanţa supremă, Completul pentru
soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală. Astfel, a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I Penală, în dosarul nr. 9018/4/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: „1. Dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-
generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii
penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. Dacă medierea poate interveni numai până la citirea
actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 3 din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului
penal”. Prin decizia indicată s-a stabilit (cu putere obligatorie pentru instanţe) că: „1. În aplicarea dispoziţiilor art.
67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de
mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. Încheierea
unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale”.
Ulterior, însă, pe fondul unor critici care se puteau aduce (şi fuseseră deja formulate în doctrină) cu privire la
o anumită situaţie anormală determinată de această decizie obligatorie a instanţei supreme (practic, după citirea
77
actului de sesizare a instanţei, în cauzele penale în care legea permitea împăcarea, mediatorul avea o putere mai mare
decât aceea a instanţei cu privire la o chestiune de care depindea răspunderea penală!), s-a pronunţat şi instanţa de
contencios constituţional. Astfel, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, și ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din
Codul de procedură penală (publicată în M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016), Curtea Constituţională a admis excepţia
de neconstituţionalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu (în Dosarul nr. 24569/302/2014 al Curții de Apel
București - Secția I penală), precum și de reprezentantul Ministerului Public (în Dosarul nr. 8493/303/2014 al Curții
de Apel București - Secția a II-a penală) şi a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a
Înaltei Curți de Casație 29 și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care
poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.
Este de menţionat că, formal, decizia Curţii Constituţionale nu a invalidat complet soluţiile din Decizia HP
9/2015 a instanţei supreme, ci numai punctul 2 din aceasta; prin urmare, deşi golit în fapt de conţinut, punctul 1 a
rămas obligatoriu, medierea constituind o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale. Pe de altă parte,
soluţia instanţei de contencios constituţional, referitoare la data limită până la care putea interveni acordul de mediere
în latura penală a cauzei (citirea actului de sesizare a instanţei) nu se referea decât la acele cauze penale în care se
judecau infracţiuni pentru care legea permitea împăcarea, iar nu şi cauzele penale în care medierea în latura penală
era posibilă deoarece infracţiunea judecată era una pentru care se impunea formularea unei plângeri prealabile
(aşadar, cauze în care lipsa sau retragerea plângerii prealabile ar fi înlăturat răspunderea penală).
Supralicitând, însă, soluţia Curţii Constituţionale, legiuitorul a intervenit în anul 2018 şi a modificat legea
medierii într-un sens care a extins (în mod nesolicitat şi surprinzător) soluţia impusă de instanţa de contencios
constituţional asupra tuturor cauzelor penale în care poate interveni încheierea unui acord de mediere. Astfel, prin
Legea nr. 97/2018, publicată în M. Of. nr. 376/2.05.2018), s-a inserat (printre altele), în legea medierii, alin. 22 al art.
67, potrivit căruia s-a dispus expres că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale,
dispunându-se totodată (fără distincţii) că „Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în condițiile prezentei
legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a instanței”. Or, aplicând regula generală de interpretare în
drept, potrivit căreia dacă legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, reiese că în toate cazurile în care
este posibilă medierea în latura penală a cauzei (cauzele în care se judecă infracţiuni pentru care împăcarea sau lipsa
ori retragerea plângerii prealabile pot înlătura răspunderea penală), încheierea unui acord de mediere nu se (mai)
poate realiza decât cel târziu până la momentul citirii actului de sesizare a instanţei (deşi retragerea plângerii
prealabile se poate efectua până la rămânerea definitivă a hotărârii...)! Acesta este stadiul actual de reglementare al
încheierii unui acord de mediere în latura penală a cauzei.
În forma actuală, legea medierii mai cuprinde şi unele prevederi derogatorii de la dispoziţiile din Codul penal
prin care se reglementează unele cauze de înlăturare a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 69 alin. 1, se dispune că
„În cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin
soluționarea conflictului și încheierea unei înțelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispozițiile
art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care
conflictul s-a încheiat prin mediere”; alin. 2 al aceluiaşi articol stipulează că: „Termenul prevăzut de lege pentru
introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfășurării medierii. Dacă părțile aflate în conflict nu au
încheiat o înțelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același
termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere,
socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare”.
De asemenea, art. 70 din Legea 192/2006, în forma actuală, dispune: „(1) În cazul în care medierea cu privire
la latura penală a cauzei se desfășoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se
poate suspenda, în temeiul prezentării de către părți a contractului de mediere. (2) Suspendarea durează până când
procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la
data la care a fost dispusă. [(3) – abrogat] (4) Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-
verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) sau, dacă acesta nu se
comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2)”.
De reţinut: Înlăturarea răspunderii penale pe calea încheierii unui acord de mediere cu privire la latura penală a
78
cauzei poate să intervină numai în cazul infracţiunilor pentru care, potrivit dispoziţiilor legale, lipsa / retragerea
plângerii prealabile sau instituţia împăcării înlătură răspunderea penală! Formal, medierea în latura penală a acestor
cauze constituie (însă) o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale (iar nu doar o formă de manifestare a
retragerii plângerii prealabile ori a împăcării); încheierea unui acord de mediere se poate efectua numai până la
citirea actului de sesizare a instanţei (indiferent dacă infracţiunea este una pentru care se solicită plângere prealabilă
sau pentru care se permite împăcarea)!
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei împăcării şi a instituţiei medierii:

A) Decizii pronunţate în recurs în interesul legii – instanţa supremă:
1. Prin Decizia nr. 27 / 2006 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 190 din 20
martie 2007) – care îşi menţine valabilitatea de lege lata, s-a stabilit: „încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor
pentru care împăcarea (părţilor) înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când
aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total,
necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi personal, sau prin persoane cu mandat
special, ori prin înscrisuri autentice”.
B) Decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României:
1. Prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159
alin. (3) din Codul penal (publicată în M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Curtea Constituţională a admis
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de procuror în
Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curții de Apel Galați — Secția penală și pentru cauze cu minori, și a constatat că
acestea sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei
intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului
de sesizare fusese depășit. Curtea a reţinut că, pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării
legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa
sa, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigaore a Codului penal, împăcarea poate interveni
până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
2. Prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din
17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, și ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală (publicată în M. Of. nr. 532 din 15 iulie
2016), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în
Dosarul nr. 24569/302/2014 al Curții de Apel București - Secția I penală, precum și de reprezentantul Ministerului
Public, în Dosarul nr. 8493/303/2014 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală. S-a constatat că dispoziţiile
art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată
prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație 29 și Justiție - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de
mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc
până la citirea actului de sesizare a instanței. [Menţionăm că, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a
respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, în Dosarul nr.
24569/302/2014 al Curții de Apel București - Secția I penală, precum și de reprezentantul Ministerului Public, în
Dosarul nr.8493/303/2014 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală, constatând că dispoziţiile art.16 alin. (1)
lit. g) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport de criticile formulate].
C) Decizii pronunţate ca hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept (în materie penală) – Completul
specializat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Apel Bucureşti, Secţia I Penală, în dosarul nr. 9018/4/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: „1. Dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-
79
generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii
penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. Dacă medierea poate interveni numai până la citirea
actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 3 din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului
penal”. S-a stabilit că: „1. În aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care
înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. Încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal,
până la rămânerea definitivă a hotărârii penale”. (!!! Atenţie: Punctul 2 din decizie a fost invalidat de Decizia
CCR 397/2016)
*
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite (din materia aferentă cauzelor care înlătură
răspunderea penală):
1) Care dintre cauzele de înlăturare a răspunderii penale produc efecte in rem şi care efecte in personam?
2) Prin ce se aseamănă, respectiv, prin ce se deosebesc retragerea plângerii prealabile şi instituţia împăcării?
3) Prin ce se aseamănă, respectiv, prin ce se deosebesc lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii
prealabile?
4) Care sunt clasificările amnistiei şi efectele produse ca urmare a intervenirii acesteia?
5) Care sunt limitele efectelor amnistiei?
6) Care sunt diferenţele între întreruperea şi suspendarea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale?
7) Care este data de la care începe să curgă / să fie calculat termenul de prescripţie a răspunderii penale în funcţie
de tipul infracţiunilor?
8) Care dintre cauzele care înlătură răspunderea penală produc efecte şi asupra răspunderii juridice extrapenale -
răspunderii civile?
9) Care sunt infracţiunile imprescriptibile?
10) Ce reprezintă instituţia prescripţiei speciale?
11) În cazul cărei cauze care înlătură răspunderea penală este consacrat principiul indivizibilităţii active, respectiv
principiul indivizibilităţii pasive? În ce constă acesta?
12) În ipoteza intervenirii căror cauze care înlătură răspunderea penală, suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal?
13) Care este soluţia procesuală care urmează a fi pronunţată de instanţă în ipoteza reţinerii unei cauze de
înlăturare a răspunderii penale?
14) Care este natura juridică a medierii cu privire la latura penală a unei cauze?
15) Puteţi indica (cel puţin) trei decizii de practică penală obligatorie în materia aferentă cauzelor generale de
înlăturare a răspunderii penale?
***
Unitatea (activitatea / tema) nr.11 de studiu individual
V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA SANCȚIUNILOR PENALE
Obiective:
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor cauzelor care înlătură sau modifică
executarea sancțiunilor penale (pedepse şi măsuri educative) şi de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze
cu efecte extinctive asupra instituţiilor fundamentale ale dreptului penal (cauzele care exclud infracţiunea, cauzele
care înlătură răspunderea penală, cauzele de nepedepsire / impunitate, cauzele de înlăturare a consecinţelor
condamnării).
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între cauzele particulare de înlăturare / modificare a executării
pedepsei, surprinzând specificul şi particularităţile fiecăreia.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a identifica particularităţile graţierii, a efectelor produse de aceasta asupra
măsurilor educative, cât şi a specificului prescripţiei executării măsurilor educative.
80
- Crearea aptitudinii studenţilor de a efectua o tratare comparativă, la nivel general, între: actele de clemenţă –
graţiere şi amnistie (îndeosebi între amnistia postcondamnatorie şi gratiere) – dar şi între formele pe care le îmbracă
manifestarea clemenţei sub forma graţierii (îndeosebi la nivelul problemelor de delimitare între graţierea individuala
şi graţierea colectivă), după cum şi cu referire la instituţia prescripţiei în materie penală (paralelă între prescripţia
executării pedepsei / măsurilor educative şi prescripţia răspunderii penale), în toate aceste situaţii, pornind de la
ansamblul reglementărilor în materia aferentă acestor cauze (cu natură juridică şi efecte distincte).
Preliminarii
În debutul expunerii, simţim nevoia de a reaminti că dintre sancţiunile operante în materie juridico-penală
(sancţiuni de drept penal), reprezintă sancţiuni penale propriu-zise (desemnând consecinţe ale angajării răspunderii
penale ca urmare a comiterii unei infracţiuni), pedepsele (aplicabile infractorilor persoane fizice majore, cât şi
infractorilor persoane juridice) şi măsurile educative (în cazul infractorilor minori la data comiterii faptei penale).
Ansamblul cauzelor (generale) care înlătură sau modifică executarea sancţiunilor penale cuprinde: măsura
de clemenţă reprezentată de graţiere şi instituţia prescripţiei executării pedepsei / măsurilor educative. Acestor cauze
li se poate alătura şi amnistia postcondamnatorie [art. 152 alin. (1) teza a doua C. pen.], cu menţiunea că aceasta este
o cauză de înlăturare (în principal) a răspunderii penale, care înlătură (şi) executarea pedepsei pronunţate, precum şi
celelalte consecinţe ale condamnării, producând efecte de înlăturare a executării şi asupra măsurilor educative
(amnistia postcondamnatorie constituie mai mult decât o cauză de înlăturare a executării sancţiunii penale aplicate,
ea fiind în primul rând o cauză de înlăturare a răspunderii penale; înlăturarea executării reprezintă, în cazul său, doar
un efect subsecvent, adiacent).
Titlul VIII al Părţii generale a Codului penal este cel care consacră cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepsei, cuprinzând dispoziţii privitoare la graţiere (efecte) – art. 160 – şi la prescripţia executării
pedepsei – art. 161-164 –, acestea reprezentând (parte din) împrejurările prevăzute de lege care se ivesc în legătură
cu executarea sancţiunilor penale şi care atrag înlăturarea executării acestora. După cum s-a menţionat, se poate
adăuga cauzelor mai sus semnalate (cu titlu de efect subsidiar produs de aceasta) clemenţa sub forma amnistiei
postcondamnatorii. Spre deosebire de aceasta din urmă, graţierea şi prescripţia executării pedepsei înlătură numai
executarea sancţiunii penale, însă condamnările pronunţate rămân a constitui antecedente penale, cu toate
consecinţele ce decurg din această împrejurare (spre exemplu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 41 sau
art. 146 C. pen., se realizează starea de recidivă ca urmare a comiterii unei noi infracţiuni ulterior operării graţierii
sau prescripţiei executării pedepsei în condiţiile legii).
Pedepsele aplicate infractorilor persoane fizice majore şi persoanelor juridice pot atrage, în condiţiile legii,
incidenţa clemenţei sub forma graţierii, fiind, de regulă, (şi) prescriptibile sub aspectul executării lor. Pentru
persoana juridică, prescripţia executării pedepsei este reglementată potrivit art. 149 C. pen. În cazul infracţiunilor
săvârşite de persoane fizice minore, prescripţia executării măsurilor educative este reglementată potrivit art. 132 C.
pen. Spre deosebire de pedepse, măsurile educative nu constituie antecedente penale şi nu lasă să subziste nicio
consecinţă penală ulterior aplicării şi executării lor (considerării lor ca fiind executate). Urmare a acestor menţiuni,
atragem atenţia asupra următorului aspect important: dispoziţii de interes în materia rezervată înlăturării executării
sancţiunilor penale se regăsesc şi în alte titluri din Partea generală a Codului penal, iar nu doar în lumina Titlului
VIII. Avem în vedere, pe de o parte, Titlul VI – „Răspunderea penală a persoanei juridice” – corespunzător
dispoziţiilor art. 149 C. pen. (prescripţia executării pedepsei), dar şi Titlul V – „Minoritatea” – corespunzător
dispoziţiilor art. 132 C. pen. (prescripţia executării măsurilor educative).
Deloc de neglijat este reglementarea conferită prin legea complinitoare Codului penal, Legea nr. 546/2002
privind graţierea şi procedura acordării graţierii (publicată în M. Of. nr. 287 din 18 aprilie 2014). [Atenţie! Legea
se regăseşte inserată în secţiunea destinată abordării (succinte a) graţierii şi dispoziţiile sale trebuie parcurse şi
învăţate pentru evaluările de pe parcurs şi pentru evaluarea finală !]
V.1. Graţierea
Pe planul reglementării penale, art. 160 C. pen. – articol de debut în materia cauzelor care înlătură sau
modifică executarea pedepselor, în lumina Titlului VIII al Părţii generale a C. pen. – stabileşte efectele graţierii,
dispoziţiile alin. (1) reproducând art. 1 din Legea nr. 546/2002 (privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
Astfel, graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total (=remitere) sau în parte (=reducere), a
executării pedepsei aplicate de instanţă, ori în comutarea (=transformarea) acesteia în una mai uşoară. În lumina
81
dispoziţiilor constituţionale, graţierea poate fi acordată colectiv – de către Parlament, prin lege organică [art. 73
alin. (3) lit. i) teza a II-a din Legea fundamentală] – sau individual – prin decret al Preşedintelui României [art. 94
lit. d) din Constituţie].
Din ansamblul reglementărilor cuprinse preponderent în legea specială, cât şi după efectele pe care le
produce, doctrina reţine şi caracterizează modalităţile variate (clasificările) sub care se prezintă actul de clemenţă
sub forma graţierii, şi anume: graţiere individuală / colectivă; condiţionată / necondiţionată; totală (remitere) /
parţială (reducere) / comutare de pedeapsă. În limitele cadrului prezent, expunerea noastră nu va cuprinde
dezvoltarea ideilor referitoare la felurile (variate ale) graţierii, sens în care recomandăm parcurgerea in extenso a
doctrinei de specialitate (care surprinde cu generozitate particularităţile ce le caracterizează pe acestea). În aceeaşi
ordine de idei, subliniem necesitatea aplecării cu seriozitate asupra dispoziţiilor cuprinse în actul normativ
reprezentat de Legea nr. 546/2002 (la care facem integral trimitere, parcurgerea acestui act normativ făcând parte din
îndatoririle de studiu individual privind această parte a materiei).
Potrivit dispoziţiilor art. 160 C. pen. sunt prevăzute efectele graţierii, precum şi limitele efectelor graţierii
asupra anumitor categorii de sancţiuni operante pe plan juridico-penal. Ca efect al unui act de graţiere se înlătură
executarea pedepsei principale, fie total (remitere de pedeapsă), fie parţial (reducere de pedeapsă), ori are loc
transformare (=comutarea) acesteia într-o pedeapsă mai uşoară [art. 160 alin. (1) C. pen.].
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 160 alin. (2)-(4) C. pen., se poate constata poziţia adoptată de legiuitor,
prin excluderea de la beneficul graţierii a pedepselor complementare (regula), în afară de cazul când se dispune
(expres) altfel prin actul de graţiere [art. 160 alin. (2) teza întâi].
Graţierea produce efecte asupra măsurilor educative privative de libertate, nu însă (ca regulă) şi asupra
măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune (expres) altfel prin actul de graţiere
[art. 160 alin. (2) teza a II-a C. pen.].
De asemenea, limitele efectelor graţierii privesc pedepsele a căror executare este suspendată sub
supraveghere (regula), în afară de cazul în care se dispune (expres) altfel prin actul de graţiere [art. 160 alin. (4) C.
pen.]. Totodată, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate [art.
160 alin. (3) C. pen.].
A SE VEDEA ANEXA NR. 1 (Legea nr. 546/2002 – la final, după Bibliografie)
*
Extrase de practică obligatorie în materia instituţiei graţierii:
1. Recurs in interesul legii. Prin Decizia nr. 10 / 2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(publicată în M. Of. nr. 123 / 9. 02. 2006) – care îşi menţine valabilitatea de lege lata, s-a stabilit: „1) În caz de
concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii,
dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul
graţierii sau care au fost graţiate parţial. 2) Graţierea parţială, în cazul concursului de infracţiuni, vizează
numai pedeapsa rezultantă”.
*
Din această prezentare (extrem de sumară – ce se impune, deci, completată prin studiu individual!) a graţierii,
considerăm că se pot desprinde atât asemănări cât şi deosebiri în raport de clemenţa sub forma amnistiei intervenită
după condamnarea definitivă (amnistie postcondamnatorie), ceea ce trebuie să conducă la corecta delimitare a
acestor două cauze distincte, nelăsând loc de confuzii.
***
V.2. Prescripţia executării sancţiunilor penale

V.2.1. Prescripţia executării pedepsei
Prescripţia executării pedepsei – ca instituţie de drept penal substanţial – este o cauză care stinge dreptul
statului de a impune executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare,
stingând şi obligaţia corelativă a persoanei condamnate de a se supune măsurii coercitive astfel aplicate, fiind, sub
aspectul naturii juridice, o cauză care înlătură executarea pedepsei.
Pe planul reglementării penale, instituţia prescripţiei executării pedepsei este prevăzută in Titlul VIII al Părţii
82
generale a C. pen., corespunzător art. 161- 164 C. pen., titlu ce cuprind dispoziţii privitoare la: categoriile de
infracţiuni imprescriptibile (art. 161), termenele de prescripţie a executării pedepsei în cazul persoanei fizice majore
(art. 162), cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei (art. art. 163), cazurile de suspendare a
cursului prescripţiei executării pedepsei (art. 164). Dispoziţii de interes în materia prescripţiei executării pedepsei se
regăsesc şi în Titlul VI al Părţii generale a Codului penal, corespunzător art. 149, care reglementează prescripţia
executării pedepselor aplicate persoanei juridice. De reţinut: dispoziţiile art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163 şi art.
164 C. pen. se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice.
Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale (şi a pedepsei accesorii) – cazul persoanei fizice majore
– cu excepţiile expres consacrate de lege [art. 161 alin. (2) şi (3) C. pen.], anume (infracţiuni imprescriptibile):
infracţiuni de genocid, infracţiuni contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise. De
asemenea, prescripţia nu înlătură executarea pedepsei principale (fiind şi ele imprescriptibile din acest punct de
vedere) nici în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 C. pen. (omor, omor calificat) şi nici în ceea ce
priveşte infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei [referirea priveşte infracţiunile praeterintenţionate
care au avut drept consecinţă decesul unei persoane, spre exemplu: art. 195 C. pen. – lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte; art. 218 alin. (4) C. pen. – violul care a avut ca urmarea moartea victimei; art. 236 C. pen. –
tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei]. Menţionăm că înscrierea în legea penală română a
imprescriptibilităţii acestor din urmă infracţiuni s-a realizat potrivit prevederilor Legii nr. 27/2012 (publicată în M.
Of. nr. 180 din 20 martie 2012).
Potrivit dispoziţiilor art. 161 alin. (3) C. pen., subliniem că se consacră imprescriptibilitatea infracţiunilor de
omor, omor calificat şi a infracţiunilor intenţionate (praeterintenţionate) care au avut ca urmare moartea victimei,
infracţiuni pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării sancţiunii penale aplicate, la data intrării în
vigoare a legii. De asemenea, în doctrină se arată, în mod corect, că sfera infracţiunilor imprescriptibile cuprinde şi
alte infracţiuni, anume infracţiunile complexe care absorb fapte imprescriptibile (spre exemplu – ultrajul
tanatogenarator, ultrajul judiciar tanatogenarator, atunci când se absoarbe un omor / omor calificat ori lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte; a se vedea art. 257 şi 279 C. pen.). După cum se poate observa, legea penală
română înscrie imprescriptibilitatea (atât a) răspunderii penale, cât şi a executării pedepselor, în cazul acestor
infracţiuni de o gravitate aparte.
Facem menţiunea că supra-extinderea, de dată relativ recentă – 2020, 2021 – a sferei infracţiunilor
imprescriptibile din punct de vedere al răspunderii penale, conform dispoziţiilor art. 153 alin. 2 lit. c) C.pen., NU se
reflectă şi asupra prescripţiei executării sancţiunilor penale, pedepsele – şi măsurile educative – aplicate definitiv
pentru acele infracţiuni fiind, în mod paradoxal – şi criticabil – prescriptibile, deşi răspunderea penală pentru
infracţiunile respective este imprescriptibilă. Astfel, per ansamblu, legiuitorul penal actual cosacră, în mod nefericit,
o sferă diferită de infracţiuni imprescriptibile din punct de vedere al răspunderii penale (mai largă), faţă de aceea a
faptelor penale imprescriptibile din punct de vedere al executării sancţiunii penale (mai restrânsă). Trunchiul comun
al imprescriptibilităţii penale este fomat din infracţiunile indicate la art. 161 alin. 2 C.pen., în cazul acestora fiind
imprescriptibilă atât răspunderea penală [art. 153 alin. 2 lit. a) şi b) C.pen.], cât şi sancţiunea penală, cu o sferă
suplimentară de fapte incriminate imprescriptibile indicate doar în cazul răspunderii penale (art. 153 alin. 2 lit. c).
Potrivit art. 162 C. pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică,
având o durată diferită în funcţie de pedeapsa aplicată, termene ce se calculează de la data la care hotărârea de
condamnare a rămas definitivă [alin. (2)], iar în cazul revocării sau anulării unora dintre instituţiile de
individualizare judiciară a răspunderii penale / pedepsei (aplicabile – exclusiv – acestei categorii de persoane,
anume: amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), de la data când hotărârea
de revocare sau amânare a rămas definitivă – conform art. 162 alin. (2) şi (3) C. pen.
Astfel, temenele de prescripţie a executării pedepsei principale pentru persoana fizică (majoră) sunt:
 20 de ani (termen fix), când pedeapsa concretă aplicată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de
15 ani (de la cel puţin 1 zi peste 15 ani, până la maxim 30 de ani închisoare);
 5 ani plus durata pedepsei închisorii concret aplicată, dar nu mai mult de 15 ani (termen variabil, compus dintr-
o parte fixă şi o parte variabilă egală cu durata pedepsei concret stabilite, cu limită maximă la care se opreşte
operaţiunea de adăugare a părţii variabile la partea fixă, dacă suma lor ar depăşi pragul maxim stabilit) în cazul
celorlalte pedepse cu închisoarea (de la minim 15 zile până la maxim 15 ani, inclusiv);
 3 ani (termen fix), în cazul când pedeapsa concret aplicată este amenda (indiferent de cuantum).
De asemenea, legea prevede că, în cazul liberării condiţionate – dacă pe durata supravegherii persoana
condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse – termenul de
83
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă, calculându-se în raport cu
restul de pedeapsă neexecutat [art. 162 alin. (4) C. pen.], iar în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, în condiţiile art. 63 C. pen., termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas
definitivă, calculându-se în raport cu durata pedepsei închisorii astfel stabilite [art. 162 alin. (5) C. pen.].
Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice nu se prescriu [art. 162 alin. (6) teza întâi C. pen.). De
asemenea, legiuitorul reglementează expres imprescriptibilitatea sancţiunilor de drept penal reprezentate de
măsurile de siguranţă [art. 162 alin. (6) teza a II-a C. pen.].
În legătură cu persoana juridică, după cum s-a menţionat, dispoziţiile privitoare la prescripţia executării
pedepsei sunt consacrate de art. 149 C. pen., observând că se face trimitere la prevederile art. 161 şi art. 162 alin. (2)
C. pen., existând diferenţe în ceea ce priveşte întinderea termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii
aplicate persoanei juridice, care este de 5 ani [art. 149 alin. (1) C. pen.]. O altă diferenţă semnificativă rezidă în
prescriptibilitatea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, într-un termen de 3 ani, care
curge de la data la care pedeapsa pecuniară a fost executată sau considerată ca executată, în conformitate cu
prevederile art. 149 alin. (2) C. pen. - spre diferenţă de executarea pedepselor complementare aplicate persoanei
fizice, care nu se prescrie.
În materia juridică aferentă prescripţiei executării pedepsei, legiuitorul înscrie cazurile care atrag fie
întreruperea, fie suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei, cazuri (distincte) care reclamă eliminarea
oricăror confuzii în raport cu situaţiile generatoare. Astfel, potrivit prevederilor legale se consacră următoarele:
a) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin
sustragerea de la executare - după începerea executării pedepsei, ceea ce face să curgă un nou termen de prescripţie
de la data sustragerii de la executare [art. 163 alin. (1) C. pen.]. Cursul termenului prescripţiei executării se întrerupe
şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni [art. 163 alin. (2) C. pen.], începând să curgă un nou termen de
prescripţie a executării sancţiunii penale aplicate, de la data săvârşirii noii infracţiuni (anterior executării integrale
sau considerării ca executată a sancţiunii penale anterior aplicată, definitiv). Cursul termenului de prescripţie a
executării pedepsei amenzii (aplicate persoanei fizice) se întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu
obligaţia de a presta o munca neremunerată în folosul comunităţii [art. 163 alin. (3) C. pen.].
b) Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de
procedură penală [art. 164 alin. (1) C. pen.]. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se suspendă / se
poate suspenda în cazurile şi condiţiile indicate de legislaţia procesual penală, astfel de situaţii fiind reprezentate (de
pildă) de exercitarea căilor extraordinare de atac: contestaţia în anulare (art. 430 C. pr. pen.), recursul în casaţie [art.
441 alin. (1) C. pr. pen.], revizuirea [art. 460 alin. (1) C. pr. pen.], redeschiderea procesului penal în cazul judecării în
lipsa persoanei condamnate [art. 469 alin. (2) C. pr. pen.]. Este de observat că, în toate situaţiile indicate, există
dispoziţii exprese referitoare la suspendare, respectiv că aceasta este facultativă („instanţa poate”). De asemenea, în
doctrină se indică în mod constant şi alte ipoteze de suspendare a cursului termenului de prescripţie a executării,
precum acelea incidente în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei (instituţii reglementate de art. 589 şi
art. 592 C. pr. pen.).
Din ziua în care a încetat cauza de suspendare, prescripţia îşi reia cursul [art. 164 alin. (2) C. pen.], la
calculul termenului fiind avută în vedere şi toată perioada scursă înainte de intervenţia cauzei de suspendare.
V.2.2. Prescripția executării măsurilor educative

Distinct de pedepsele aplicabile persoanelor fizice majore / persoanelor juridice, după cum se cunoaşte,
măsurile educative reprezintă consecinţe ale răspunderii penale a infractorilor minori, desemnând sancţiuni penale
specifice (proprii) operante în sancţionarea acestei categorii (aparte de) infractori - persoane fizice. În ceea ce
priveşte persoana fizică minoră (minor răspunzător penal), dispoziţiile privitoare la prescripţia executării măsurilor
educative sunt consacrate în lumina Titlului V al Părţii generale a Codului penal, potrivit art. 132 C. pen.
În materia prescripţiei executării măsurilor educative, legiuitorul operează anumite distincţii, după cum
aceste sancţiuni penale sunt neprivative sau privative de libertate. Astfel, potrivit prevederilor legale, măsurile
educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen fix de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii
(de condamnare) prin care au fost luate [art. 132 alin. (1) C. pen.], spre deosebire de măsurile educative privative de
libertate, care se prescriu într-un termen (variabil, cu limită inferioară) egal cu durata măsurii educative luate, dar
nu mai puţin de 2 ani – rezultând termene variabile, anume: minimum 2 ani, respectiv un maximum de 15 ani – care
se calculează, de asemenea, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate [în sensul prevederilor
art. 132 alin. (2) C. pen.].
84
În cazul înlocuirii măsurilor educative, în condiţiile prevăzute de lege, legiuitorul înscrie în legătură cu
prescripţia executării acestor sancţiuni penale dispoziţia potrivit căreia executarea se prescrie în raport cu măsura
educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea [art. 132 alin.
(4) C. pen.].
Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se suspendă în condiţiile prevăzute
de lege pentru infractorii majori. În egală măsură, este de precizat faptul că prescripţia nu înlătură (nici) executarea
măsurilor educative în cazul infracţiunilor declarate imprescriptibile. Totodată, înţelegem să atragem atenţia asupra
eliminării oricăror confuzii între cazurile care determină întreruperea / suspendarea cursului prescripţiei executării
pedepsei / măsurilor educative şi cazurile care atrag întreruperea / suspendarea cursului prescripţiei răspunderii
penale!
*
În concluzie, sintetizând, din punct de vedere al efectelor juridice pe care le produce, prescripţia executării
sancţiunilor penale înlătură executarea pedepsei principale aplicate persoanei fizice majore / persoanei juridice,
după cum se înlătură şi executarea măsurilor educative aplicate infractorilor minori (cu excepţia infracţiunilor
imprescriptibile). Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice este prescriptibilă, spre
diferenţă de pedepsele complementare aplicate persoanei fizice care nu se prescriu. De asemenea, măsurile de
siguranţă nu se prescriu.
*
Extrase de practică obligatorie în materia prescripţiei executării pedepsei:

Decizii ale CCR – neconstituţionalitate:
1. Prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125 alin.
(3) din Codul penal anterior – articol care îşi găseşte corespondent în art. 163 alin. (3) din Codul penal în vigoare –
(publicată în M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de
neconstituționalitate ridicată, și a constatat că „dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în
raport cu criticile formulate”.
[«Curtea reține, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării
pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, care,
dată fiind gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, reclamă nevoia unei reacții ferme din
partea statului, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor. Memoria unor
astfel de fapte nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar
reacția din partea comunității constituie atât o datorie de conștiință, cât și o dovadă de respect față de soarta victimelor.
Potrivit formulărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață, statuat în art. 2 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reprezintă „regele drepturilor”, un drept ce consacră una
dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile
primordiale ale Convenției. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminență, în jurisprudența sa, articolului 2,
având în vedere faptul că dreptul la viață se bucură de un statut special printre dispozițiile Convenției pe care aceasta le
consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al
persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea
celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor
fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv,
cât și o funcție obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activității statului, acesta din urmă având obligația de a proteja
dreptul fundamental la viață al persoanei. Preeminența dreptului la viață este, astfel, cea care justifică posibilitatea
legiuitorului de a stabili imprescriptibilitatea executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art.
174-176 din Codul penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în
vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării. Într-o atare situație,
legiuitorul a avut de ales între principiul securității raporturilor juridice și echitatea juridică, ambele componente
fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalență, acesta, fără
a interveni arbitrar și ținând seama de valoarea primordială a dreptului la viață consacrat de art. 22 alin. (1) din
Constituția României, a optat pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv
pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă. Curtea
constată că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul
infracțiunilor prevăzute la art. 174-176 din Codul penal și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru
85
care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu are
drept consecință un prejudiciu constituțional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul
penal nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale».]
*

(din materia aferentă cauzelor care înlătură sau modifică executarea sancţiunilor penale):
1) Care sunt cauzele generale care înlătură executarea sancţiunilor penale? În raport cu dispoziţiile cuprinse în Partea
generală a Codului penal, puteţi să identificaţi textele legale care le consacră?
2) Care dintre sancţiunile de drept penal sunt imprescriptibile?
3) Care este natura juridică a graţierii? Prin ce se deosebeşte aceasta de clemenţa sub forma amnistiei
postcondamnatorii?
4) Care sunt asemănările dintre graţierea individuală şi graţierea colectivă? Dar principalele deosebiri dintre acestea?
5) Ce asemănări, respectiv ce deosebiri se pot identifica între graţiere şi prescripţia executării pedepsei?
6) Care sunt limitele efectelor graţierii? Sunt deosebiri faţă de limitele efectelor unei amnistii postcondamnatorii?
7) În ce cazuri are loc întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei?
8) În ce cazuri are loc suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei?
9) Ce deosebiri se pot identifica între întreruperea, respectiv suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei?
10) Care sunt deosebirile dintre întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi întreruperea cursului prescripţiei
executării pedepsei?
11) Care sunt deosebirile dintre suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale şi suspendarea cursului prescripţiei
executării pedepsei?
12) Există deosebiri între termenele de prescripţie a executării sancţiunilor penale aplicate persoanelor fizice?
13) Puteţi enumera (cel puţin) trei asemănări, respectiv (cel puţin) trei deosebiri între prescripţia executării sancţiunilor
penale aplicate persoanelor fizice (majore şi minore)?
14) Puteţi enumera (cel puţin) trei asemănări, respectiv (cel puţin) trei deosebiri între prescripţia executării pedepselor
aplicate persoanelor fizice (majore) şi persoanelor juridice?
15) Care sunt categoriile de infracţiuni imprescriptibile din punct de vedere al executării sancţiunilor penale?
***
VI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Obiective:
- Dobândirea de către studenţi a abilităţii de înţelegere a particularităţilor cauzelor care înlătură consecinţele
condamnării şi de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze cu efecte extinctive asupra instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal (cauzele care exclud infracţiunea, cauzele de nepedepsire), mai ales faţă de
instituţiile reglementate potrivit Titlului VII al Părţii generale a Codului penal – cauzele care înlătură răspunderea
penală – dar şi Titlului VIII al Părţii generale a Codului penal – cauzele care înlătură sau modifică executarea
pedepsei – eliminând orice confuzie (impardonabilă) între reabilitare – cauza tipică de înlăturare a consecinţelor
condamnării – şi alte cauze operante în materia juridico-penală.
- Dezvoltarea abilităţii studenţilor de a delimita între formele sub care se prezintă reabilitarea în cazul persoanei
fizice majore (reabilitare de drept şi judecătorească), prin obţinerea capacităţii de identificare a principalelor
asemănări cât şi deosebiri între acestea.
- Crearea aptitudinii studenţilor de a efectua o tratare comparativă, la nivel general, între reglementarea instituţiei
reabilitării persoanei fizice (majore), respectiv reabilitarea persoanei juridice, cu surprinderea particularităţilor
corespunzătoare în ambele cazuri (prin prisma unui set de asemănări, dar şi deosebiri în materie).
Preliminarii
În lumina Titlului IX din Partea generală a Codului penal sunt reglementate cauzele care înlătură
consecinţele condamnării (definitive) suferite de o persoană fizică (majoră), reprezentate de cele două feluri / forme
ale reabilitării: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească. Se poate observa că, în ciuda pluralului la care
86
recurge legiuitorul penal, de fapt îşi găseşte reglementare doar instituţia reabilitării operante în cazul persoanei fizice
(majore). Excede acestui cadru legal reabilitarea persoanei juridice, care este consacrată în lumina unui titlu distinct
al Părţii generale a Codului penal, respectiv în Titlul VI, corespunzător dispoziţiilor art. 150 – reabilitarea (de drept
a) persoanei juridice.
Instituţiei reabilitării – cauză care înlătură consecinţele condamnării – i se poate alătura (într-o anumită
măsură) şi amnistia intervenită după condamnare (amnistia postcondamnatorie), care are ca efect înlăturarea
răspunderii penale şi (implicit) a executării pedepsei, precum şi înlăturarea consecinţelor condamnării [art. 152 alin.
(1) teza a 2-a C. pen.]. Sunt de semnalat, totuşi, unele diferenţe semnificative între cele două instituţii (care prezintă
şi acest segment comun): reabilitarea şi amnistia postcondamnatorie. În aceeaşi ordine de idei, este de precizat că
deşi consecinţele condamnării reprezintă o denumire generică, dată variatelor şi diferitelor urmări atrase de o atare
hotărâre judecătorească (precum obligaţia de executare a pedepselor aplicate), reabilitarea nu înlătură executarea
sancţiunilor penale / de drept penal (acesta fiind rolul altor instituţii: graţierea, prescripţia executării, implicit / în
secundar: amnistia postcondamnatorie, faţă de care efectele reabilitării sunt diferite – toate aceste cauze având
reglementare în titluri distincte şi prezentând naturi juridice diferite).
Reabilitarea în cazul persoanei fizice

Scurtă caracterizare a reabilitării persoanei fizice
Reabilitarea este definită în literatura de specialitate ca fiind instituţia prin intermediul căreia fostul
condamnat este reintegrat (de principiu) total în societate, prin înlăturarea pentru viitor a incapacităţilor,
interdicţiilor şi decăderilor care decurg dintr-o hotărâre definitivă de condamnare (chiar şi ulterior executării
pedepselor aplicate prin aceasta) şi dobândirea (formală), din punct de vedere moral şi social, a situaţiei pe care
acesta a avut-o înainte de condamnare (anterior apariţiei raportului penal de conflict în care a fost implicat).
Sub aspectul naturii juridice, reabilitarea este o cauză legală şi personală care înlătură consecinţele
condamnării, care prezintă următoarele trăsături:
 Operează în cazul tuturor foştilor condamnaţi, indiferent de tipul condamnărilor / indiferent de gravitatea
acestora, precum şi în cazul condamnărilor succesive suferite de o persoană (în cazul unor condamnări
succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la
data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse).
 Este indivizibilă, însemnând că nu se poate dobândi numai pentru o parte din condamnări (o persoană care a
comis mai multe infracţiuni, succesiv – fapte penale pentru care a fost judecată şi definitiv condamnată succesiv,
nu poate fi considerată ca reabilitată în raport de unele infracţiuni comise / condamnări pronunţate, dar nu şi în
raport de altele).
 Produce efecte (doar) pentru viitor (ex nunc).
Cadrul legal actual al reabilitării persoanei fizice (art. 165-171 C. pen.) cuprinde ansamblul dispoziţiilor care
stabilesc formele sub care se prezintă această instituţie – reabilitare de drept şi reabilitare judecătorească -,
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera instituţia reabilitării, termenele de reabilitare, efectele atrase de aceasta
precum şi sancţiunea anulării reabilitării.
După cum se poate constata, legea reglementează, în raport de persoana fizică (majoră), două forme (feluri)
ale reabilitării, respectiv: reabilitarea de drept (sau legală) cu o sferă de aplicare mai restrânsă, doar în cazul
condamnărilor de gravitate scăzută; reabilitarea judecătorească (sau judiciară / facultativă) care constituie forma
tipică de reabilitare şi are o sferă mai largă de aplicare.
De reţinut: îmbrăcând cele două forme mai sus menţionate, reabilitarea în cazul persoanei fizice se diferenţiază net
de reabilitarea persoanei juridice care cunoaşte o singură formă, cea de drept (dincolo de menţionarea faptului că
există diferenţe şi între reabilitarea de drept a persoanei fizice şi reabilitarea de drept a persoanei juridice,
specificăm că de aceasta din urma – reabilitarea persoanei juridice – ne vom ocupa într-o secţiune distinctă).
Pentru a opera reabilitarea persoanei fizice se cer întrunite anumite condiţii (mai multe în cazul reabilitării
judecătoreşti), aceasta obţinându-se fie din oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (reabilitarea de
drept), sau prin hotărârea instanţei de judecată, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege
(reabilitarea judecătorească).
Important: Reabilitarea operantă în cazul persoanei fizice priveşte în mod exclusiv situaţia infractorilor majori,
nefiind incidentă în cazul infracţiunilor săvârşite de minori (a se vedea - art. 133 C. pen.).
87
Formele reabilitării persoanei fizice

a) Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării ce se obţine din oficiu, prin efectul legii, odată cu
îndeplinirea condiţiilor legal stipulate, operând în cazul condamnărilor (de gravitate redusă a) persoanelor fizice
(majore), în conformitate cu dispoziţiile art. 165 C. pen.
Sediul legal rezervat reabilitării de drept este reprezentat de art. 165, art. 167 (calcularea termenului de
reabilitare) şi art. 169 C. pen. (efectele reabilitării de drept), iar potrivit C. proc. pen. interesează art. 527 şi art. 528
alin. (1).
Potrivit art. 165 C. pen., reabilitarea de drept a persoanei fizice are loc în cazul condamnării la pedeapsa
amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani, ori a condamnării la pedeapsa închisorii a cărei
executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă
infracţiune.
Din textul legal rezultă condiţiile cumulative instituite pentru a opera reabilitarea de drept şi care privesc:
 Condamnarea de gravitate redusă – care se reflectă în pedeapsa aplicată de instanţă, respectiv: amendă sau
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte doi ani. În ipoteza unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 2
ani, dar care nu depăşeşte 3 ani, reabilitarea de drept intervine (cu îndeplinirea şi a celorlate condiţii prevăzute
de lege), (doar) dacă se pronunţă condamnarea cu dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
 Termenul de reabilitare – care are un cuantum fix, de 3 ani, socotindu-se de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a stins într-un alt mod (considerându-se
executată). În acest sens se prevede în art. 167 C. pen. (calculul termenului de reabilitare). Astfel, pentru cei
condamnaţi la pedeapsa pecuniară (amenda), termenul curge din momentul în care suma a fost achitată integral
sau executarea ei s-a stins în orice alt mod [art. 167 alin. (2) C. pen.]. În caz de graţiere totală sau de graţiere a
restului de pedeapsă, termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de
condamnare era definitivă (ipoteza graţierii postcondamnatorii), sau de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată (ipoteza graţierii
antecondamnatorii), ambele cu reglementare în alineatul secund al art. 167 C. pen. De asemenea, se prevede
expres că: în caz de condamnare cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul de reabilitare
curge de la data împlinirii termenului de supraveghere al instituţiei menţionate [art. 167 alin. (4) C. pen.].
 Conduita condamnatului – care în decursul termenului de 3 ani să nu fi săvârşit o altă infracţiune. Referitor la
această condiţie, precizăm că ea nu este satisfăcută atunci când fapta este tipică, verificând un anumit conţinut
infracţional, totodată în prezenţa antijuridicităţii şi imputabilităţii. Per a contrario, în cazul achitării – în
ipoteza în care fapta comisă nu este apreciată drept infracţiune – condiţia în cauză este verificată, nu însă şi în
caz de condamnare ori de încetare a procesului penal, renunţare sau amânare a aplicării pedepsei (căci, în toate
aceste situaţii, fapta reprezintă infracţiune).
Aşa cum am precizat, reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării care se obţine din oficiu, în măsura
în care s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege. Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de
judecată, caz în care aceasta verifică îndeplinirea condiţiilor legale, după care pronunţă o hotărâre în constatare (iar
nu o hotărâre constitutivă!).
Dintre problemele pe care le ridică reabilitarea de drept, semnalăm, în acest cadru, următoarea controversă:
plecând de la situaţia unei persoane care a suferit condamnări succesive - între care nu a fost reabilitată,
(condamnări) la pedepse care, fiecare în parte, ar determina doar incidenţa reabilitării de drept, se pune problema
dacă se menţine această formă a reabilitării în privinţa sa, ulterior executării / considerării ca executată a ultimei
pedepse, sau dacă reabilitarea poate fi obţinută, într-o atare situaţie, numai pe cale judecătorească. Fiind un subiect
dezbătut în doctrina noastră penală, îl propunem drept temă de reflecţie (în căutarea răspunsului corect / argumentat).
b) Reabilitarea judecătorească
Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie forma tipică (obişnuită) a reabilitării, în cazul persoanei
fizice (majore), aceasta putându-se obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de judecată (ope judicis) – care are în
acest caz efect constitutiv – în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, putând fi acordată (şi
înlăturând astfel consecinţele condamnării) în cazurile în care este exclusă intervenirea reabilitării de drept. Sediul
legal rezervat acestei instituţii îl constituie art. 166-168, art. 170 şi art. 171 C. pen., iar pentru a dobândi reabilitarea
88
judecătorească trebuie promovată o anumită procedură judiciară, reglementată în art. 529-537 C. pr. pen.
După cum s-a menţionat, reabilitarea judecătorească operează în cazul condamnărilor pentru care nu
operează reabilitarea de drept, în funcţie de gravitatea pedepsei concrete aplicate de instanţă, pedeapsă executată /
considerată ca fiind executată; prin lege – art. 166 alin. (1) C. pen. – sunt prevăzute următoarele termene de
reabilitare judecătorească:
 în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani (interval: de la 2 ani
şi 1 zi la 5 ani, inclusiv) - după trecerea unui termen de 4 ani;
 în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani (interval: de la 5
ani şi 1 zi la 10 ani, inclusiv) - după trecerea unui termen de 5 ani;
 în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (interval: de la 10 ani la 30 de ani) sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu închisoarea, după trecerea unui termen de 7 ani;
 în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată ca executată ca urmare a graţierii, a
împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate, după trecerea unui termen
de 10 ani.
După cum se observă, termenele de reabilitare judecătorească variază (după gravitatea condamnării);
acestea sunt termene fixe, ce se calculează potrivit dispoziţiilor art. 167 C. pen., respectiv de la data când a luat
sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a stins într-un alt mod (considerându-se drept
executată). De menţionat că un fost condamnat, decedat până la împlinirea termenului de reabilitare, poate fi
reabilitat (post-mortem) dacă instanţa, evaluând comportarea sa până la deces, apreciază că este meritat acest
beneficiu, aşa cum rezultă din prevederile art. 166 alin. (2) C. pen.
Reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 166 (mai sus prezentat sub
aspectul conţinutului său normativ) şi art. 168 C. pen. În intervalele de timp stabilite prin lege, calculate
corespunzător dispoziţiilor art. 167 C. pen., se cer probate condiţii privitoare la conduita condamnatului, cerinţe
care, odată întrunite, în urma verificării de către instanţă, conduc la admiterea cererii de reabilitare judecătorească.
Textul legal – art. 168 C. pen. – impune două condiţii de fond, una negativă [corespunzătoare art. 168 lit. a)], cealaltă
pozitivă [corespunzătoare art. 168 lit. b)].
Astfel, condiţia negativă priveşte conduita fostului condamnat de a nu (mai) fi săvârşit o altă infracţiune pe
durata termenului de reabilitare – dovada îndreptării comportamentului său, fiind astfel atins scopul pedepsei
(prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni). Cea de-a doua condiţie, pozitivă, se referă la achitarea integrală a
cheltuielilor de judecată şi îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare (regula), ca dovadă
a îndreptării comportamentului persoanei condamnate, prin executare sub aspectul laturii civile. Se prevede o
excepţie pentru ipoteza neîndeplinirii acestor obligaţii civile în raport de acele cazuri în care fostul condamnat
dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a le îndeplini (ipoteză în care rămâne la aprecierea instanţei dacă acordă
reabilitarea sau dacă stabileşte un termen pentru achitarea în întregime ori în parte a sumei datorate, în condiţiile art.
534 C. proc. pen.), precum şi sub rezerva renunţării (exprese şi de bunăvoie) la despăgubiri, de către partea civilă.
Soluţionarea cererii de reabilitare a fostului condamnat poate atrage, după caz, admiterea sau respingerea
acesteia de către instanţă. Astfel, cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă se constată că sunt
îndeplinite cumulativ toate condiţiile legale, ceea ce va atrage reabilitarea fostului condamnat. Dimpotrivă, dacă se
constată că nu sunt întrunite condiţiile (de formă şi fond), cererea de reabilitare judecătorească se respinge. Sub
acest aspect, dispoziţii de interes sunt înscrise atât în art. 532 C. pr. pen. (respingerea cererii pentru neîndeplinirea
condiţiilor de formă şi fond), cât şi în art. 170 C. pen. (reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească). Întrucât
cadrul de faţă nu ne permite să insistăm asupra acestui aspect, recomandăm parcurgerea in extenso a doctrinei de
specialitate, pentru comentariile corespunzătoare.
În materia reabilitării judecătoreşti, legiuitorul reglementează sancţiunea (obligatorie, a) anulării acesteia,
care intervine atunci când, după acordarea ei, s-a descoperit că persoana reabilitată mai săvârşise o infracţiune
care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare (art. 171 C. pen.). Procedura
anulării reabilitării judecătoreşti este reglementată în baza dispoziţiilor art. 536 şi art. 537 C. proc. pen.
Efectele reabilitării (de drept / judecătoreşti) în cazul persoanei fizice
Indiferent de felul reabilitării – de drept sau judecătorească – efectele intervenirii acestei instituţii sunt
aceleaşi, anume: încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnarea
definitivă executată sau considerată ca fiind executată. Sub acest aspect, reiterăm ideea privitoare la lipsa incidenţei
reabilitării în cazul condamnărilor suferite de infractorii minori (aceasta este inoperantă în cazul infractorilor minori
89
la data comiterii faptei penale, deoarece, faţă de aceştia, condamnările la măsuri educative nu dau naştere nici unei
decăderi / interdicţii / incapacităţi – aşadar, instituţia reabilitării nu are sens / scop în cazul lor). După cum s-a arătat,
condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare sunt
condamnări care nu atrag starea de recidivă (art. 41 C. pen.) în cazul reiterării comportamentului infracţional.
Aşa cum se subliniază în doctrină, efectele reabilitării nu înseamnă numai înlăturarea consecinţelor de
ordin juridic, ci şi (formal) o reabilitare în plan social şi moral. Însă, cu toate acestea, reabilitarea nu constituie o
repunere totală a fostului infractor în situaţia avută anterior condamnării. Altfel spus, există unele limite ale
efectelor reabilitării, prevăzute expres de lege. Astfel, în art. 169 C. pen. se prevede că reabilitarea nu are ca urmare
obligaţia de reintegrare în funcţia din care persoana a fost scoasă în urma condamnării ori de redare a gradului
militar pierdut [alin. (2)]. De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă [alin. (3)].
*
Extrase de practică obligatorie în materia reabilitării :
1. Hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin Decizia nr. 17/2018 (publicată în
M. Of. nr. nr. 1000 din 27/11/2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017, prin care
se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea
dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării
sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de
omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal,
în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor”. S-a stabilit că: „În interpretarea art. 189
alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau
tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana
condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică
reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal”.
2. Recurs in interesul legii. Prin Decizia nr. 3 / 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M.
Of. nr.393 / 10. 06. 2009) – care îşi menţine valabilitatea de lege lata – s-a stabilit: „Termenul de reabilitare judecătorească
se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului
juridic sau aritmetic”.
[Prin urmare, în cazul comiterii de către o persoană a unei pluralităţi de infracţiuni, în urma săvârşirii căreia acesteia i s-a aplicat
o pedeapsă rezultantă pentru ansamblul faptic săvârşit – fie în temeiul sistemului cumulului juridic, fie a cumulului aritmetic al
pedepselor – intervenţia reabilitării nu se realizează plecându-se de la respectiva pedeapsă rezultantă (nu aceasta este luată în
considerare pentru determinarea duratei termenului de reabilitare), ci se stabileşte felul reabilitării şi durata termenului de
reabilitare (în cazul reabilitării judecătoreşti) în funcţie de pedeapsa concretă individuală cea mai severă care a intrat în
compunerea pedepsei rezultante aplicate şi executate sau considerate ca executate de către fostul condamnat.]
*
ÎNTREBĂRI pentru verificarea cunoştinţelor dobândite (în materia aferentă instituţiei reabilitării):
1) Ce reprezintă instituţia reabilitării şi care este natura juridică a acesteia?
2) În afară de instituţia reabilitării, ce altă cauză operantă în materie juridico-penală înlătură consecinţele condamnării? În
urma identificării acestei cauze, prezentaţi principalele deosebiri în raport cu reabilitarea.
3) Care sunt asemănările dintre formele reabilitării în cazul persoanelor fizice (majore)? Dar deosebirile?
3) Care sunt asemănările dintre reabilitarea de drept în cazul persoanelor fizice şi reabilitarea de drept în cazul persoanelor
juridice? Puteţi enumera (cel puţin) trei astfel de asemănări?
4) Care sunt deosebirile dintre reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice şi reabilitarea de drept în cazul persoanelor
juridice? Puteţi enumera (cel puţin) trei astfel de deosebiri?
5) Care sunt deosebirile dintre reabilitarea judecătorească a persoanei fizice şi reabilitarea persoanei juridice?
4) Care sunt limitele efectelor reabilitării persoanei fizice?
5) De la ce dată începe să fie calculat termenul de reabilitare şi care sunt particularităţile calculării sale?
6) Care sunt condiţiile reabilitării judecătoreşti a persoanei fizice?
7) În cazul cărei forme a reabilitării persoanei fizice legea înscrie sancţiunea anulării? Care sunt condiţiile în care intervine
anularea?
8) Este incidentă instituţia reabilitării în cazul infracţiunilor săvârşite de infractori minori? Argumentaţi.
9) Este posibilă revocarea reabilitării judecătoreşti? Dar anularea reabilitării persoanei juridice?
10) Este reabilitarea – din punct de vedere al naturii juridice – o cauză care înlătură sau modifică executarea pedepsei?
Explicaţi!
90
VII. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
VII.1. Generalităţi; condiţii de existenţă ale răspunderii penale a persoanei juridice; sfera persoanelor juridice
care răspund penal
Referitor la persoana juridică – subiect activ al infracțiunii, această entitate a fost admisă ca subiect activ al
infracțiunii, în sistemul de drept național, prin consacrarea instituției răspunderii penale a persoanei juridice în
cuprinsul Codului penal anterior (Legea nr. 15/1968), ca urmare a modificării acestuia prin dispozițiile Legii nr.
278/2006. De lege lata, prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice sunt reunite (în principal)
în cuprinsul Titlului VI („Răspunderea penală a persoanei juridice”) din Partea generală a Codului penal, art. 135
ș.u. Primul articol al titlului, art. 135 CP, consacră condițiile răspunderii penale a persoanei juridice, dispunând: „(1)
Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituţiile publice nu
răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului
privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”.
Fără a ne propune o tratare pe larg a condițiilor generale privind răspunderea penală a persoanei juridice (date
fiind limitările obiective impuse suportului de curs), în prezentul cadru al expunerii punctăm doar că, de lege lata,
modelul autohton al sistemului răspunderii penale a persoanei juridice este cel al răspunderii penale generale şi
directe (în aprecierea doctrinei majoritare). Prin „răspundere penală generală” a persoanei juridice se înţelege
răspunderea angajată, în principiu, pentru orice infracţiune (indiferent de sediul incriminării şi de calitatea în care
are loc comiterea faptei de către persoana juridică: autor, instigator sau complice), dacă fapta penală este comisă în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Prin „răspundere penală
directă” a persoanei juridice se înţelege răspunderea pentru fapta sa proprie (fiind străină dreptului penal român
angajarea răspunderii penale pentru fapta altuia).
Potrivit abordărilor doctrinare, condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice – subiect activ
al infracţiunii – sunt condiţii ce privesc: existenţa persoanei juridice; categoriile de persoane juridice care răspund
penal; infracţiunile ce pot fi comise de către persoanele juridice; persoanele fizice care prin faptele comise pot să
antreneze angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.
Astfel, pentru a se putea angaja răspunderea penală a unei entităţi (alta decât o persoană fizică), ca răspundere
penală a persoanei juridice, o primă şi indispensabilă cerinţă este aceea de a exista o entitate cu personalitate
juridică legal dobândită. Dacă personalitatea juridică nu este încă pe deplin configurată, respectiva entitate nu poate
răspunde penal (ca persoană juridică), putându-se angaja doar răspunderea penală a persoanelor fizice care au
săvârşit efectiv activitatea infracţională, în numele / interesul viitoarei persoane juridice. În acest sens, este de reţinut
că instanţa supremă (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală), prin decizia nr.
1/2016, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin care se solicita pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinderea individuală, persoană
juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de
activitate”. Prin hotărârea prealabilă pronunţată s-a stabilit că întreprinderea individuală, formă de activitate
economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile
prevăzute de art. 135 din Codul penal.
Deloc de neglijat sunt dispoziţiile art. 151 C. pen., care, în alin. (1), prevede că: „În cazul pierderii
personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea
penală şi consecinţele acesteia se vor angaja: a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; b) în sarcina
persoanei juridice absorbante; c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au
dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate”. Dispoziţiile legale înscriu transmiterea de răspundere penală
de la persoana juridică dispărută (vinovată de comiterea infracţiunii), la persoana juridică succesoare (mai exact:
transmiterea calităţii de suspect sau inculpat către aceasta din urmă), acestea nefiind în afara unor critici aduse în
doctrină (spre exemplu, se apreciază - de regulă - că încetarea existenţei unei persoanei juridice are, în drept, aceeaşi
semnificaţie precum moartea individului persoană fizică; or, dincolo de acest moment final obiectiv, în cazul
91
persoanelor fizice, principiul caracterului personal al răspunderii penale şi al sancţiunilor de drept penal aplicate
împiedică transmiterea răspunderii penale pentru infracţiunea comisă / transmiterea obligaţiei de executare a unei
sancţiuni de drept penal aplicate unei anumite persoane, în sarcina oricărei alte persoane; pentru identitate de raţiune,
există opinii care apreciază că aceeaşi soluţie s-ar impune şi raportat la ipoteza persoanei juridice).
În ceea ce priveşte categoriile de persoane juridice care pot răspunde penal, din interpretarea textelor legale
(art. 135 C. pen.) reiese că pot răspunde penal toate persoanele juridice care nu sunt exceptate expres de lege de la
angajarea răspunderii penale. În această din urmă categorie sunt incluse numai: statul; autorităţile publice;
instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat (în acest din urmă caz,
doar dacă infracţiunea a fost săvârşită în desfăşurarea respectivei activităţi). Orice altă persoană juridică poate
răspunde penal (de altfel, inclusiv o instituţie publică ce desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului
privat poate răspunde penal - dacă infracţiunea comisă nu a avut legătură cu activităţile respective, ci cu altele, care
fac obiectul domeniului privat). În aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. pen. – după cum se precizează în art. 240 din
Legea nr. 187/2012 – prin „autorităţi publice” se înţelege: autorităţile prevăzute în mod expres în Titlul al III-lea
din Constituţie, precum şi la art. 140 şi 142 din Legea fundamentală (la care facem trimitere).
Condiţiile privitoare la infracţiunile ce pot fi comise de persoanele juridice reies, cu deplină claritate, din
prevederile art. 135 alin. (1) C. pen., fiind vorba despre infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate /
sau în interesul / ori în numele persoanei juridice. Reies trei modalităţi de comitere a infracţiunii, anume: în
realizarea obiectului de activitate (spre exemplu: infracţiuni privind concurenţa, infracţiuni privitoare la regimul
unor activităţi economice etc.); în interesul persoanei juridice (de pildă: infracţiuni susceptibile să aducă un
beneficiu persoanei juridice); în numele persoanei juridice (spre exemplu: comiterea unor infracţiuni contra
patrimoniului, prin nesocotirea încrederii, de către un angajat al unei persoane juridice, care invocă numele acesteia /
„politica firmei” pentru a-şi susţine fapta).
Se adaugă condiţiilor mai sus menţionate unele condiţii care privesc persoanele fizice care prin faptele
comise pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice. În strânsă legătură cu acest aspect, după cum vom
vedea, nu trebuie lăsat loc unor confuzii între răspunderea penală a persoanei juridice (care implică, evident, şi
aspectul subiectiv – comiterea infracţiunii cu forma de vinovăţie cerută de legea penală, în una dintre cele trei
modalităţi de realizare) şi fapta persoanei fizice care determină conduita persoanei juridice.
Din aplecarea asupra dispoziţiilor art. 135 C. pen., doctrina desprinde concluzia conform căreia răspunderea
penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică din conducerea persoanei juridice, de orice
prepus (angajat) al persoanei juridice, de orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi (într-o opinie)
chiar de orice persoană care are o relaţie de fapt sau de drept cu persoana juridică şi care acţionează în realizarea
obiectului de activitate ori în interesul sau în numele persoanei juridice (ceea ce relevă o sferă largă de persoane
fizice ale căror activităţi pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice).
În ceea ce priveşte vinovăţia persoanei juridice pentru infracţiunea comisă, formele de vinovăţie ce pot
caracteriza (şi) infracţiunile săvârşite de persoana juridică sunt: intenţia, culpa, intenţia depăşită. Deşi vinovăţia
persoanei juridice trebuie analizată (de principiu) separat de cea a persoanei fizice, totuşi, după cum se precizează
în doctrină, în stabilirea vinovăţiei persoanei juridice la săvârşirea faptei penale trebuie avută în vedere inclusiv
poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică (în acest sens, se pot ivi probleme sub acest aspect atunci când, pe
caz concret, nu se poate identifica o anumită persoană fizică prin a cărei activitate să se fi atras conduita cu valenţe
infracţionale a persoanei juridice). Atunci când persoana fizică de referinţă este organul de conducere al persoanei
juridice, forma de vinovăţie a persoanei fizice în comiterea faptei este şi forma de vinovăţie a persoanei juridice.
Atunci când persoana fizică de referinţă este un prepus sau un mandatar al persoanei juridice, vinovăţia persoanei
juridice trebuie stabilită distinct de vinovăţia persoanei fizice, urmând a fi reţinută în măsura în care persoana
juridică (prin organele ei de conducere) a acceptat, încurajat ori determinat săvârşirea faptei. [Acestea sunt numai
câteva dintre situaţiile semnalate în doctrină, motiv pentru care – dată fiind complexitatea problematicii pe care o
dezvoltă subiectul rezervat stabilirii formei de vinovăţie a persoanei juridice – recomandăm parcurgerea in extenso
a cursurilor de specialitate]
În încheierea abordării (succinte a) principalelor aspecte ce ţin de condiţiile răspunderii penale a persoanei
juridice, atragem atenţia asupra prevederilor cuprinse în art. 135 alin. (3) C. pen., care dispun în următorul sens:
„Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la
săvârşirea aceleiaşi fapte”. Textul legal reglementează concursul între răspunderea penală a persoanei juridice şi
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte (atragem atenţia asupra faptului
că textul nu se referă neapărat la comiterea aceleiaşi infracţiuni, întrucât – printre altele – pot exista diferenţe sub
92
aspectul formelor de vinovăţie reţinute în comiterea faptei incriminate). Rezultă că răspunderea penală a persoanei
juridice – care este, după cum s-a arătat, o răspundere pentru fapta proprie – nu este condiţionată de răspunderea
penală a persoanei fizice (nu este exclusă nici posibilitatea tragerii la răspundere penală numai a persoanei juridice,
spre exemplu: în caz de deces al persoanei fizice care prin activitatea sa a determinat conduita persoanei juridice).
VII.2. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Art. 136 C. pen. consacră felurile pedepselor care se aplică persoanei juridice, anume: pedepsele principale
şi pedepsele secundare – doar ca pedepse complementare. Spre deosebire de pedepsele aplicabile persoanei fizice, se
poate (lesne) observa că pentru persoana juridică legea penală consacră, de fapt, o singură pedeapsă principală,
cea de ordin pecuniar = amenda penală, iar în ceea ce priveşte pedepsele secundare, acestea sunt reprezentate, în
acest caz, exclusiv de pedepse complementare, deoarece – aşa cum s-a arătat – pedepsele accesorii decurg din
pedepse principale privative de libertate, inaplicabile persoanei juridice. [Legea nr. 253/ 2013 reglementează inclusiv
modul şi condiţiile în care sunt executate pedeapsa principală şi pedepsele complementare aplicabile persoanelor
juridice – sens în care trimitem la consultarea prevederilor acesteia]
VII.2.1. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice

În considerarea întrunirii condiţiilor răspunderii penale specifice (în conformitate cu dispoziţiile art. 135 C.
pen), pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice este reprezentată (numai) de amenda penală, pedeapsă care
constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului (iar nu victimei
infracţiunii comise). Şi în acest caz, pedeapsa amenzii (cuantumul acesteia) se stabileşte potrivit sistemului zilelor-
amendă. Astfel, suma corespunzătoare unei zile-amendă – care este cuprinsă între 100 lei şi 5.000 lei – se înmulţeşte
cu numărul zilelor-amendă – care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile – corespunzător prevederilor art. 137
alin. (2) C. pen. Pe această cale rezultă limitele generale ale amenzii pentru infractorul persoană juridică, desigur,
mai ridicate decât cele corespunzătoare persoanei fizice, distingând în acest caz, un minim general de 3.000 lei (100
lei x 30 de zile-amendă), respectiv un maxim general de 3.000.000 lei (5.000 lei x 600 de zile-amendă).
Potrivit prevederilor legale cuprinse în art. 137 alin. (3) C. pen. se dispune în sensul că instanţa penală va
stabili numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.), iar
cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va determina ţinând seama de cifra de afaceri (în cazul
persoanei juridice cu scop lucrativ), respectiv de valoarea activului patrimonial (în cazul altor persoane juridice),
precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice (de menţionat că, prin Decizia CCR nr. 708/2021, sintagm
„cifra de afaceri” din cuprinsul art. 137 alin. 3 C.pen. a fost declarată neconstituţională). Rezultă, astfel, criterii
generale de individualizare (parţial) specifice pentru persoana juridică (în comparaţie cu acelea incidente pentru
persoana fizică).
În art. 137 alin. (4) C. pen. legiuitorul indică limitele speciale ale zilelor-amendă pentru persoana juridică –
(doar) ca număr de zile-amendă, în timp ce valoarea unei zile-amendă rămâne fixată doar între valorile generale
prevăzute în alin. 2 al articolului în cauză – corespunzător pedepsei prevăzută de lege în cazul săvârşirii infracţiunii
respective de către persoana fizică, fiind prevăzute cinci ipoteze legale. Important de reţinut este aspectul potrivit
căruia NU acestea sunt limitele speciale ale pedepsei de ordin pecuniar, ca pedeapsă aplicabilă persoanei juridice!
Similar amenzii aplicabile persoanei fizice, limitele speciale ale pedepsei de ordin pecuniar în cazul persoanei
juridice se determină în baza corelării unor dispoziţii legale, anume: a dispoziţiilor din art. 137 alin. (4) C. pen. cu
cele din alin. (2) din acelaşi text legal – care fixează suma corespunzătoare unei zile-amendă – şi cu prevederea
sancţionatorie cuprinsă în norma de incriminare în raport de care s-a realizat încadrarea juridică. Cu titlu de exemplu,
în raport de ipoteza legală din art. 137 alin. (4) lit. a) C. pen., respectiv atunci când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită numai pedeapsa amenzii, limitele speciale ale pedepsei pecuniare pentru persoana juridică vor fi cuprinse
între 6.000 lei = minim special (60 de zile-amendă x 100 lei) şi 900.000 lei = maxim special (180 de zile-amendă x
5.000 lei).
Deosebit de importantă este şi prevederea cuprinsă în alineatul final al articolului rezervat stabilirii amenzii
pentru persoana juridică, referitoare la situaţia săvârşirii unei infracţiuni prin care s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, caz în care limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute pentru fapta penală comisă se pot majora cu o
treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii [art. 137 alin. (5) teza I C. pen.]. Rezultă o agravare facultativă
a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, atunci când este comisă de către o
persoană juridică, cu această particularitate subiectivă, agravare care rămâne la aprecierea instanţei; aceasta vizează
93
în mod exclusiv doar numărul zilelor-amendă, NU şi suma corespunzătoare unei zile-amendă. La stabilirea amenzii
se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit [art. 137 alin. (5) teza finală]. Se poate
discuta dacă această dispoziţie adaugă un criteriu procesului de individualizare a amenzii penale, specific cazului
particular reglementat (funcţionând alături de dispoziţia art. 137 alin. 3 C. pen.), sau dacă are rolul de a înlocui
criteriul care reprezintă regula în materie, prevăzut de art. 137 alin. 3 C. pen.
VII.2.2. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt în număr superior faţă de pedepsele
complementare aplicabile persoanelor fizice, respectiv sunt consacrate şase (astfel de) pedepse secundare. Art. 136
alin. (3) C. pen prevede următoarele pedepse complementare :
 dizolvarea persoanei juridice;
 suspendarea activităţii sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, pe o durată de la 3 luni la trei ani;
 închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
 interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la unu la 3 ani;
 plasarea sub supraveghere judiciară;
 afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
În cazul persoanei juridice, pedepsele complementare sunt pedepse secundare care se aplică obligatoriu sau
facultativ pe lângă pedeapsa principală a amenzii, în cazul comiterii de infracţiuni susceptibile să angajeze
răspunderea penală a persoanei juridice, executarea lor începând după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice este reglementat în Capitolul II din Titlul VI
al Părţii generale a Codului penal, legiuitorul înscriind reguli generale în materia aplicării şi executării pedepselor
complementare (art. 138), după cum se ocupă şi de fiecare dintre aceste pedepse în parte (art. 139-145). În ceea ce
priveşte aplicarea pedepselor complementare, din prevederile art. 138 C. pen. observăm că se distinge între
aplicarea facultativă şi aplicarea obligatorie a acestora. Aplicarea facultativă a uneia sau mai multor pedepse
complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de
împrejurările în care a fost săvârşită, acestea sunt necesare [art. 138 alin. 1 C. pen.]. Aplicarea obligatorie a uneia
sau mai multor pedepse complementare are loc când legea prevede această pedeapsă [art. 138 alin. (2) C. pen.].
Pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice, se pot aplica în mod cumulativ.
Reluăm precizarea potrivit căreia regimul aplicării pedepselor complementare (de către instanţa penală) nu
trebuie să fie confundat cu regimul executării acestora (de către persoana juridică care a fost condamnată). Odată
aplicată o pedeapsă complementară (în conformitate fie cu regimul obligatoriu, fie cu cel facultativ rezervat
acestora), executarea sa va începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare [art. 138 alin. (4) C. pen.].
Nu sunt deloc de neglijat nici prevederile cuprinse în Legea nr. 253/2013 (care reglementează modul şi condițiile în
care sunt executate şi aceste pedepse), asupra cărora, însă, înţelegem să nu insistăm în acest cadru (în anul al III-lea
de studii de licenţă existând disciplina opţională Drept execuţional penal, în cadrul căreia .
a) Dizolvarea persoanei juridice
Dintre toate cele şase pedepse complementare aplicabile persoanei juridice, pedeapsa complementară a
dizolvării este apreciată ca fiind cea mai severă, o adevărată „pedeapsă capitală” aplicabilă persoanelor juridice,
singura care prezintă un caracter absolut determinat.
Articolul 139 C. pen. prevede cazurile în care se aplică pedeapsa complementară a dizolvării persoanei
juridice, anume: când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni [alin. 1 lit. a)], precum
şi atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani [alin. 1 lit. b)]. Acestor două cazuri li se
adaugă cel prevăzut în acelaşi articol, însă în alineatul secund, anume: în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a
uneia dintre celelalte pedepse complementare, cu excepţia (de principiu, a) afişării sau publicării hotărârii de
condamnare – deci a uneia din cele prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e) C. pen. (pentru dizolvarea persoanei
juridice în cazul neexecutării pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare, chiar după
trecerea unei anumite perioade de timp de la suspendarea activităţii persoanei juridice – sancţiunea imediată – a se
vedea dispoziţiile art. 140 alin. 3 C. pen.).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice nu poate fi aplicată tuturor persoanelor juridice
care răspund penal, fiind exceptate: instituţiile publice, partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile
94
religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale constituite potrivit legii. De asemenea, dizolvarea nu poate fi
aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei (art. 141 C. pen.).
b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
În ordinea de reglementare, pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice îi urmează cea a
suspendării activităţii persoanei juridice, consacrată de art. 140 C. pen. Aceste două pedepse complementare prezintă
unele aspecte comune, care rezidă în dispoziţiile de interes din art. 141 C. pen. – neaplicarea lor faţă de anumite
categorii de persoane juridice, la care facem trimitere (a se vedea mai sus). Spre deosebire de pedeapsa
complementară a dizolvării persoanei juridice, aşa cum rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) lit. b) C. pen.,
pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice are un caracter abstract relativ determinat,
având o durată de la minim 3 luni la maxim 3 ani (limite generale).
Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 140 C. pen., care prevede că
pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii ori a uneia dintre
activităţile persoanei juridice, anume cea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (alin. 1), prin lege fiind
instituită şi ca sancţiune în cazul neîndeplinirii, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau publicării
hotărârii de condamnare, când instanţa dispune pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţi până la
punerea în executare a respectivei pedepse complementare, dar nu mai mult de 3 luni [conform art. 147 alin. (2) C.
pen.]. Dacă nici până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de
condamnare nu a fost pusă în executare, instanţa va dispune dizolvarea persoanei juridice (art. 140 alin. 3 C. pen.).
După cum se prevede în art. 144 alin. (2) C. pen., pedeapsa complementară a suspendării activităţii
persoanei juridice poate fi dispusă şi ca urmare a înlocuirii unei alte pedepse complementare dintre cele aplicate
persoanei juridice, respectiv cea a plasării sub supraveghere judiciară.
c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 142 C. pen., care prevede că
sancţiunea în cauză constă în închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop
lucrativ, anume acela / acelea în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 136 alin. (3) lit. c) C. pen., aceasta pedeapsă complementară este – din punct de
vedere abstract – tot (una) relativ determinată, având o durată de la minim 3 luni la maxim 3 ani (limite generale).
Corespunzător dispoziţiilor art. 142 alin (2) C. pen., se prevede expres ca această pedeapsă nu se aplică
persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
d )Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice
Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 143 C. pen., constând în
interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice
prevăzute de lege, pe o durată de la minim un an la maxim 3 ani (limite generale) – fiind tot o sancţiune penală
relativ determinată din punct de vedere abstract.
Potrivit aprecierilor doctrinare, aceasta pedeapsă complementară priveşte, în principal, procedurile de
achiziţii publice reglementate de legislaţia specifică în domeniu.
e) Plasarea sub supraveghere judiciară
Reglementată de art. 141 C. pen., pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară – fără
corespondent pe planul legislaţiei penale anterioare – constă în continuarea desfăşurării activităţii care a ocazionat
comiterea infracţiunii, dar sub supravegherea unui mandatar judiciar (din rândul practicienilor în insolvenţă sau al
experţilor judiciari), pe o perioadă de la minim unu la maxim 3 ani (liimite generale). De asemenea, pedeapsa
abstractă prezintă un caracter relativ determinat. Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii
persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care instanţa a aplicat această pedeapsă
complementară (art. 5011 C. proc. pen.).
Potrivit dispoziţiilor din alin. (2) al art. 141 C. pen. se prevede că mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza
instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi
infracţiuni (teza I), iar în cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea pedepsei
complementare a plasării sub supraveghere judiciară cu pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei
juridice reglementată de art. 140 C. pen. [potrivit tezei a II-a a art. 141alin. (2) C. pen.]
Dispoziţiile art. 141 alin. (3) C. pen. prevăd că pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară
NU se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate în art. 141 C. pen. (la care facem trimitere). După cum se
95
poate observa, categoriile de persoane juridice indicate în articolul precitat sunt excluse de la aplicarea unui număr
de trei pedepse complementare, anume: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii persoanei juridice, la
care se adaugă şi pedeapsa complementara a plasării sub supraveghere judiciară.
f) Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare
Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare a persoanei juridice este reglementată de art. 145 C. pen.,
pedeapsa fiind apreciată drept una infamantă, supunând oprobriului public persoana condamnată, constituind o
adevărată publicitate negativă, menită să avertizeze publicul asupra activităţii persoanei juridice. Afişarea hotărârii
definitive de condamnare sau publicarea hotărârii de condamnare se realizează pe cheltuiala persoanei juridice
condamnate, prin afişare sau publicare neputând fi dezvăluită identitatea altor persoane [art. 145 alin. (1) şi (2) C.P.].
Potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. pen., se prevede că afişarea hotărârii de condamnare se realizează în
extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între minim o lună şi maxim3 luni (limite
generale). De aici rezultă, de asemenea, caracterul relativ determinat – din punct de vedere abstract – al acestei
pedepse complementare.
În ceea ce priveşte publicarea hotărârii de condamnare, aceasta se face în extras şi în forma stabilită de
instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale, ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală,
desemnate de instanţă. Dacă publicarea hotărârii de condamnare se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa
stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării hotărârii de condamnare prin
alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni. Aceste prevederi sunt cuprinse în alin. (4) şi (5)
ale art. 145 C. pen., rezultând acelaşi caracter relativ determinat al pedepsei complementare (la nivel abstract).
***
IV.3. Particularităţile unor instituţii generale de drept penal în raport de persoana juridică – subiect activ al
infracţiunii
IV.3.1. Persoana juridică şi pluralitatea de infracţiuni
Reluând unele informaţii / cunoştinţe din materia de drept penal general anterior studiată (inclusiv din cea
aferentă semestrului I) , este de observat că Titlul VI al Părții generale a C. pen. reunește principalele dispoziții de
interes în materia răspunderii penale a persoanei juridice, iar acest titlu, în Capitolul III (dispoziții comune) grupează
și prevederi legale privitoare la formele pluralității de infracțiuni. Acestea sunt (și pentru persoana juridică):
recidiva (art. 146 C. pen.), concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (art. 147 C. pen., în
baza denumirii marginale: „Atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice”). Cele trei forme ale
pluralității de infracțiuni indicate (concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară de infracțiuni) se
regăsesc, așadar, și în cazul persoanei juridice (pluralitatea sui-generis de infracţiuni NU are legătură cu persoana
juridică, fiind o formă a pluralităţii de infracţiuni specifică infractorilor minori; în schimb, în plus faţă de cele trei
forme de bază deja indicate, incidente şi în cazul persoanei juridice, pluralitatea nenumită de infracţiuni poate fi şi ea
reţinută inclusiv faţă de infractorul persoană juridică – a se revedea, în acest sens, materia sem. I). Dintre acestea,
însă, doar două reclamă condiții de existență identice celor impuse prin lege [art. 38 și art. 44 alin.(1) C. pen.]
persoanei fizice, anume: concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară de infracțiuni (sens în care definițiile
legale acordate acestora – din care se extrag și condițiile lor de existență – sunt cele oferite de normele preindicate).
Mai exact, nu sunt diferențe în ceea ce privește reglementarea concursului de infracțiuni, prin prisma
condițiilor de existență cerute acestei forme a pluralității de infracțiuni, după cum subiectul activ este reprezentat de
persoana fizică sau de persoana juridică, precizare valabilă și în ceea ce privește reglementarea pluralității
intermediare de infracțiuni (aceleași condiții de existență în cazul persoanei fizice - infractor major, respectiv al
persoanei juridice). Menţionăm că, în ceea ce priveşte tratamentul penal aplicabil în caz de infracțiuni concurente
săvârșite de persoana juridică, legiuitorul optează pentru trimiterea la „regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică”– potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. –, în considerarea aceluiași sistem de sancționare – al cumulului
juridic cu spor obligatoriu și fix – prin contopirea amenzilor, potrivit regulii înscrise de art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.
Dacă ne îndreptăm atenția spre recidivă, în cazul persoanei juridice – ca formă a pluralității de infracțiuni
care beneficiază de consacrare printr-un articol distinct (art. 146 C. pen.) – observăm că este reglementată (parţial)
diferit față de starea de recidivă incidentă în cazul persoanei fizice - infractor major. Ține de esența stării de
96
recidivă – și în acest caz – reiterarea unui comportament infracțional intenționat sau praeterintenționat, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, însă în condiții ce o diferențiază (net) de
starea de recidivă atrasă în cazul persoanei fizice. Mai exact, reținerea recidivei în cazul persoanei juridice se va
naște prin reiterarea comportamentului infracțional intenționat sau praeterintenționat, după condamnarea definitivă
privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia și până la reabilitarea de drept!
Astfel, legiuitorul plasează dispoziţiile de interes în materie potrivit art. 146 C. pen. (definiţia generală şi
tratamentul penal – aplicarea pedepsei principale) şi art. 147 alin. (2) si (3) C. pen. (aplicarea pedepselor
complementare şi luarea măsurilor de siguranţă). Din aceste dispoziţii legale rezultă atât consacrarea unor condiţii
specifice de existenţă a recidivei în cazul persoanei juridice, cât şi unele reguli speciale de sancţionare (cu privire la
pedeapsa principală pecuniară). Sub acest din urmă aspect se evidenţiază, fără echivoc, natura juridică a recidivei (în
cazul persoanei juridice) de cauză (stare) generală, legală, de agravare obligatorie a pedepsei.
Definiţia generala a recidivei în cazul persoanei juridice este redată de dispoziţiile art. 146 alin. (1) C. pen.
potrivit cărora „există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie
depăşită”. Altfel spus (pornind de la definiţia legală generală), există recidivă în cazul persoanei juridice ca urmare a
reiterării unui comportament infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare (la pedeapsa amenzii, executată sau nu), însă doar până la intervenirea reabilitării (de drept).
Din punct de vedere al structurii pe care o prezintă recidiva în cazul persoanei juridice, cei doi termeni
rezidă în: condamnarea definitivă atrasă în urma comiterii unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, la
pedeapsa amenzii, condamnare executată sau nu (primul termen); / săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate
sau praeterintenţionate până la reabilitare (termenul secund). Se adaugă acestor condiţii de existenţă, bineînţeles,
condiţia privitoare la unitatea de subiect activ – aceeaşi persoană juridică ce perseverează în activitatea infracţională,
în ciuda unei condamnări definitive deja suferite –, ceea ce configurează condiţiile pozitive, cu luarea în considerare
şi a aşa-numitelor condiţii negative prevăzute de art. 42 Cod penal – condamnări care nu atrag starea de recidivă [la
care art. 146 alin. (4) C. pen. face trimitere].
Din ansamblul reglementarilor în materia recidivei în cazul persoanei juridice se conturează următoarele
forme: recidiva postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie; recidiva absolută (indiferent de cuantumul pedepsei
amenzii concrete reprezentând termenul 1 – de altfel, indiferent şi de amenda prevăzută de lege ca pedeapsă abstractă
în structura termenului 2); recidiva generală (fără a fi exclusă, în concret, o recidivă specială); recidiva temporară
(comiterea noii infracţiuni să aibă loc până la intervenirea reabilitării); recidiva teritorială; recidiva cu regim de
sancţionare diferenţiat (pornind însă de la o bază de sancţionare uniformă); recidiva cu efect unic. Se evidenţiază,
prin urmare, aceleaşi forme principale ale recidivei, ca şi în cazul persoanei fizice, anume: recidiva
postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie (cu departajare după momentul săvârşirii noii infracţiuni, în raport de
condamnarea anterioară definitivă – executată sau neexecutată).
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune,
cu intenţie sau cu intenţie depăşită, până la executarea (în tot sau în parte) a amenzii anterioare. Tratamentul penal
aplicabil recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei juridice – aplicarea pedepsei principale – se realizează în
conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) si alin. (3) C. pen., rezultând parcurgerea următorilor paşi în
determinarea pedepsei de executat:
a) Se va stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea nou comisă,între limitele speciale majorate cu jumătate ale
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,stabilindu-se astfel cuantumul amenzii pentru infracţiunea
comisă în recidivă, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii incident pentru persoana juridică;
b) Amenda concret stabilită, astfel, pentru noua infracţiune, se va adăuga – operând cumulul aritmetic – la
pedeapsa anterioară (în integralitatea acesteia, dacă nu s-a trecut la executare) sau la restul rămas neexecutat din
pedeapsa anterioară (rest calculat de la data comiterii noii infracţiuni – dacă se trecuse la executare în momentul
săvârşirii noii infracţiuni). Determinarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în
stare de recidivă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ridică o problemă de interpretare asupra
mecanismului funcţional în determinarea pedepsei rezultante, ce se va executa. După cum se poate observa,
legiuitorul nu a înscris în art. 146 C. pen., în cazul persoanei juridice, o prevedere similară celei din art. 43 alin.(2) C.
pen., valabilă în cazul persoanei fizice (rezolvare prioritară potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, după care
a celor privind recidiva postcondamnatorie). Prin urmare, în ipoteza discutabilă creată, singura opţiune viabilă care
se conturează o reprezintă, în opinia noastră (nu izolată în doctrină) – soluţionarea cu prioritate, sub aspect
97
sancţionator, în cazul persoanei juridice, a stării de recidivă, iar mai apoi a concursului de infracţiuni potenţial
existent în termenul secund al recidivei, indiferent de forma recidivei: postcondamnatorie sau postexecutorie!
Recidiva persoanei juridice îmbracă forma recidivei postexecutorii atunci când, după o condamnare
definitivă la pedeapsa amenzii, pedeapsă executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte din
nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, însă doar până la intervenirea reabilitării (de drept) pentru
condamnarea precedentă. Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecutorii în cazul persoanei juridice –
aplicarea pedepsei principale – se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (2) C. pen. Pedeapsa
pentru noua infracţiune urmează a se stabili între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu jumătate, fără a se
depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Spre deosebire de situaţia semnalată în cazul recidivei
postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni concurente în stare de
recidivă postexecutorie, în cazul persoanei juridice, nu ridică nicio problemă în legătură cu mecanismul de aplicare
a pedepsei care se va executa. Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidivă postexecutorie (stabilindu-se câte o
pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte, între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu jumătate), iar apoi
va fi operantă regula de la concursul de infracţiuni (cumul juridic cu spor obligatoriu şi fix al amenzilor anterior
stabilite, cu valorificarea stării de recidivă).
[Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice nu se reduce la aplicarea pedepsei principale. În privinţa
tratamentului penal interesează şi dispoziţiile din art. 147 alin. (2) şi alin. (3) C. pen. – pedepse complementare şi
măsuri de siguranţă – configurând materie de studiu individual]
În ceea ce priveşte situaţia pluralităţii intermediare de infracţiuni, prin raportare la persoana juridică, este de
observat că, spre deosebire de diversitatea / varietatea situaţiilor posibile care ilustrează existenţa pluralităţii
intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediară de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică poate interveni într-un număr limitat de variante. Astfel, va exista pluralitate intermediară atunci când:
a) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei infracţiuni
din culpă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsa principală operantă în cazul persoanei juridice - indiferent de
cuantumul acesteia) şi până la data la care aceasta pedeapsă este executată, sau considerată ca executată, persoana
juridică săvârşeşte o altă infracţiune (nu interesează forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea nou comisă:
intenţie, praeterintenţie sau culpă).
b) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsă principală operantă în cazul persoanei
juridică - indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această pedeapsă este executată sau considerată
ca executată, persoana juridică săvârşeşte o nouă infracţiune, cu forma de vinovăţie a culpei.
c) După rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţată în urma comiterii unei infracţiuni din
culpă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul acesteia), şi până la data la care această pedeapsă este
executată sau considerată ca executată, persoana juridică săvârşeşte o altă infracţiune din culpă.
Enumerarea acestor situaţii posibile – care ilustrează pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice
–, reafirmăm că este una limitativă în raport de un asemenea subiect activ, cele trei situaţii menţionate epuizând
gama oferită de această formă a pluralităţii de infracţiuni; mai exact, se va reţine varianta exclusivă a culpei (când
una dintre infracţiuni, dacă nu chiar ambele, reprezintă fapte penale săvârşite din culpă!).
Regimul de sancţionare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralităţii intermediare se realizează în
conformitate cu dispoziţiile art. 147 C. pen. Astfel, se prevede că persoanei juridice i se aplică regimul amenzii
prevăzut de lege pentru persoana fizică [art. 147 alin. (1) C. pen.], anume: contopirea amenzilor în considerarea
aceluiaşi sistem (al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix – spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită –
spor adăugat la pedeapsa de bază), ținând cont de dispoziţiile art. 137 C. pen. – stabilirea amenzii pentru persoana
juridică.
IV.3.2. Persoana juridică şi circumstanţele generale atenuate / agravante
Referitor la subiectul activ al infracţiunii, ca persoană juridică, se ridică, în primul rând, o problemă de
compatibilitate cu anumite circumstanţe generale atenuante şi agravante. Din parcurgerea dispoziţiilor legale, se
impune cu evidenţă faptul că multe dintre împrejurările reglementate cu acest titlu vizează doar infractorii persoane
fizice, imposibilitatea reflectării lor inclusiv asupra unei persoane juridice derivând şi din aceea că multe dintre
aceste circumstanţe sunt personale, iar nu reale. (Ca temă de reflecţie, propunem identificarea circumstanţelor
generale atenuante şi agravante personale, respectiv reale, precum şi a celor care sunt apte de reţinere şi cu privire
la un subiect activ – persoană juridică).
98
Sub aspect sancţionator, la fel ca în cazul persoanei fizice (majore), efectele circumstanţelor generale
atenuante asupra pedepsei principale a amenzii în cazul infracţiunii comise de persoana juridică atrag reducerea cu
o treime a limitelor de pedeapsă (fracţie ce vizează doar numărul zilelor-amendă), după cum rezultă din dispoziţiile
art. 147 alin. (1) C. pen. De asemenea, la fel ca în cazul persoanei fizice (majore), efectele circumstanţelor generale
agravante asupra pedepsei principale a amenzii aplicabile persoanei juridice sunt tot cele prevăzute de art. 78 C.
pen., persoanei juridice urmând să i se aplice regimul consacrat de lege pentru persoana fizică, anume: se poate
aplica pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acesta este considerat neîndestulător, se poate aplica un
spor de până la 1/3 din maximul special al zilelor-amendă [după cum rezultă din dispoziţiile art. 147 alin. (1) C. pen.]
IV.3.3. Persoana juridică şi unele cauze de înlăturare a răspunderii penale
Precizăm că în cazul persoanei juridice, legiuitorul înscrie dispoziţii de interes în conformitate cu
prevederile alin. (5) si alin. (6) al art. 159 C. pen., dispoziţii potrivit cărora împăcarea se realizează de reprezentantul
legal sau convenţional al persoanei juridice ori de către persoana desemnată în locul acestuia, consacrându-se, de
asemenea, caracterul personal al împăcării [alin. (5) art. 159 C. pen]. În cazul în care infracţiunea este săvârşită de
reprezentantul persoanei juridice vătămate, pentru protejarea intereselor acesteia din urmă, este prevăzută soluţia
legislativă a necesităţii însuşirii de către procuror a actului împăcării – art. 159 alin. 6 C. pen.
IV.3.4. Persoana juridică şi cauzele de înlăturare sau modificare a executării pedepsei
În ceea ce priveşte graţierea, este de remarcat că persoana juridică poate beneficia atât de graţierea colectivă
(acordată de către Parlament, prin lege organică), cât şi de aceea individuală (acordată de Preşedintele României, prin
decret prezidenţial). Cât priveşte graţierea individuală, art. 9 alin. 4 din Legea nr. 546/2002 dispune că în cazul
persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa principală (amenda), cât şi pedepsele complementare prevăzute la
art. 139 şi 140 C. pen. (dizolvarea, respectiv suspendarea activităţii persoanei juridice). Per a contrario, toate
celelalte pedepse complementare incidente în raport de persoana juridică nu pot fi graţiate individual.
Conform art. 4 lit. c) din Legea nr. 546/2002, cererea de graţiere individual se adresează Preşedintelui
României şi poate fi făcută, în cazul acesta, de către reprezentantul legal sau avocatul persoanei juridice condamnate.
În legătură cu persoana juridică, după cum s-a mai menţionat, dispoziţiile privitoare la prescripţia executării
pedepsei sunt consacrate de art. 149 C. pen., observând că se trimite la prevederile art. 161 şi art. 162 alin. (2) C.
pen., existând diferenţe în ceea ce priveşte întinderea termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii
aplicate persoanei juridice, care este de 5 ani [art. 149 alin. (1) C. pen.]. O altă diferenţă semnificativă prin
comparaţia cu situaţia persoanei fizice rezidă în prescriptibilitatea executării pedepselor complementare aplicate
persoanelor juridice, într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa pecuniară a fost executată sau
considerată ca executată, în conformitate cu prevederile art. 149 alin. (2) C. pen., spre diferenţă de executarea
pedepselor complementare aplicate persoanei fizice, care nu se prescrie.
IV.3.5. Reabilitarea persoanei juridice
Instituţia reabilitării este operantă nu doar în cazul persoanei fizice, ci şi în cazul persoanei juridice, în
considerarea condiţiilor legale – art. 150 C. pen., inclus în Capitolul III din Titlul VI al Părţii generale a C.pen.
Reabilitarea persoanei juridice îmbracă doar forma reabilitării de drept şi are loc dacă (aşa cum rezultă din
dispoziţiile legale care o consacră) în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa
complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Astfel, condiţiile cumulative care trebuie întrunite pentru a interveni reabilitarea persoanei juridice privesc:
 Existenţa unei condamnări a persoanei juridice la pedeapsa principală a amenzii (indiferent de cuantum).
 Împlinirea termenului de reabilitare, care este unul fix, de 3 ani, calculat de la data executării sau considerării ca
executată a pedepsei care s-a executat / s-a considerat drept executată ultima. Astfel, dacă s-a aplicat doar pedeapsa
amenzii, termenul curge de la executarea / considerarea ca executată a acesteia; în schimb, dacă s-a aplicat pe lângă
pedeapsa principală a amenzii şi o pedeapsă complementară (sau mai multe), termenul de reabilitare va începe să
curgă de la momentul la care persoana juridică a terminat de executat (i se consideră ca executată) ultima dintre
pedepsele astfel aplicate (indiferent de faptul că aceasta este pedeapsa principală a amenzii ori pedeapsa
complementară / una dintre pedepsele complementare).
 Lipsa comiterii unei noi infracţiuni pe durata termenului de reabilitare.
Se poate constata o anumită apropiere între reabilitarea de drept în cazul persoanei juridice, respectiv
reabilitarea de drept în cazul persoanei fizice, ceea ce permite identificarea unor asemănări (inclusiv sub aspectul
efectelor atrase), dar şi a unor deosebiri între acestea (subiect pe care îl propunem drept temă de reflecţie).
99
BIBLIOGRAFIE (selectivă) :
NU se impune în mod special nicio lucrare !
NU se recomandă limitarea la o singură lucrare (oricare ar fi aceea) !
Referinţe principale:
- Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI, Mihai DUNEA: „Drept penal. Parte generală. Curs teoretic
în domeniul licenței (I) – Noțiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infracțiunea. Extrase de
practică relevantă. Materiale auxiliare de lucru”, Editura Hamangiu, București, 2017 (pentru partea
de materie de sem. al II-lea acoperită – incidental)
- Florin STRETEANU, Daniel NIŢU: „Drept penal. Partea generală. Vol. I (curs universitar)”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014. & Florin STRETEANU, Daniel NIŢU: „Drept penal. Partea
generală. Vol. II (curs universitar)”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018.
- Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE: „Drept penal român. Partea generală (conform noului
Cod penal)”, ediția a 4-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2021.
- Mihai DUNEA, Simona ANGHEL, „Fișe de drept penal”, ediția a 6-a, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2020 - (raportat la materia din Partea generală, aferentă studiului în sem. I) .
Referinţe suplimentare:
- George ANTONIU, Tudorel TOADER (coordonatori) [autori: George ANTONIU, Gheorghe IVAN,
Costică BULAI, Constantin MITRACHE, Bogdan Nicolae BULAI, Ioan MOLNAR, Constantin DUVAC,
Ilie PASCU, Ioan GRIGA, Viorel PAŞCA, Ion IFRIM, Ovidiu PREDESCU]: „Explicaţiile noului Cod
penal. Vol. I (art. 1-52)”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
- Viorel PAŞCA: „Drept penal. Partea generală”, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015.
- Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana MICHINICI, Ruxandra RĂDUCANU, Anda CRIŞU-
CIOCÎNTĂ, Sebastian RĂDULEŢU, Mihai DUNEA: „Noul Cod penal. Comentarii pe articole”, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014 - (raportat la materia din Partea generală, aferentă studiului în sem. I)
- Mihail UDROIU: „Sinteze de Drept penal. Partea generală”, ed. 2, vol. I şi vol. II, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2021.
- Mihail UDROIU, Fişe de Drept penal. Partea generală, Teorie şi cazuri practice, ed. 2, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2021.
- Orice altă lucrare de Drept penal – Parte generală (tratat, curs, monografie, articol etc.) care tratează materia
preindicată, în raport de stadiul curent al prevederilor normative (și al jurisprudenței obligatorii în domeniu).
- În subsidiar: Orice altă lucrare de Drept penal – Parte generală (tratat, curs, monografie, articol etc.) care tratează
materia preindicată, în raport de un stadiul anterior al prevederilor normative (și al jurisprudenței obligatorii în
domeniu), dar numai în privința aspectelor care nu au suferit modificări (esențiale) - cu observarea și luarea în
considerare a aspectelor care sunt încă de actualitate, respectiv cu selectarea și îndepărtarea aspectelor depășite.
- Diverse culegeri de practică judiciară (fond B.C.U. / Biblioteca Facultăţii de Drept – U.A.I.C. Iaşi).
- Diverse reviste de specialitate (ex.: Revista de Drept Penal, Dreptul, Caiete de Drept Penal, Analele Ştiinţifice ale
U.A.I.C. – seria Ştiinţe Juridice etc. – fond B.C.U. / Biblioteca Facultăţii de Drept – U.A.I.C. Iaşi / acces electronic
[Anale U.A.I.C. – Drept]: http://laws.uaic.ro/anale_stiintifice.html ).
- Diverse materiale de tipul culegerilor de seminar, cuprinzând teste grilă şi orice alte tipuri de exerciţii recapitulative
/ de verificare a cunoştinţelor (spre exemplu - recomandare: Mihail UDROIU [coordonator], A. Andone-Bontaş, I.P.
Chiş, R. Clauşu, V.D. Constantinescu, M. Dunea, C. Ghigheci, A.V. Iugan, A.M.Şinc, F.D.Tohătan, A.R.Trandafir,
Teste grilă, ed. a VII-a, vol. II – Drept penal şi procedură penală, Ed. Solomon, Bucureşti, 2021).
- Resurse online (internet) – parţial indicate mai jos.
Legislație și jurisprudență obligatorie:

- Noul Cod penal român = Codul penal în vigoare (Legea nr. 286/2009), cu modificările la zi.
- Constituţia României.
100
- Alte acte normative complinitoare sau legi speciale de interes (ex.: Legea nr. 187/2012, de punere în aplicare a
Codului penal).
- Jurisprudenţă obligatorie (legată de materia din tematică), emanând de la Curtea Constituţională a României
(C.C.R.) şi de la completul pentru judecarea recursurilor în interesul legii (R.I.L.), respectiv de la completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin pronunţarea unor hotărâri prealabile (H.P.),
aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României (Î.C.C.J.). – Recomandare: Jurisprudența obligatorie
pentru aplicarea Codului penal, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2020.
Resurse internet:
- www.iccj.ro/ (site-ul oficial – nou – al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României)
- www.scj.ro (site-ul oficial – vechi – al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României)
- www.portal.just.ro (portalul instanţelor de judecată)
- www.mpublic.ro (site-ul oficial al Ministerului Public)
- www.ccr.ro (site-ul oficial al Curţii Constituţionale a României)
- www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaţilor)
- www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justiţiei)
- www.inm-lex.ro (site-ul oficial al Institutului Naţional al Magistraturii)
- www.jurisprudenta.org (Jurindex – indexul jurisprudenţei naţionale)
- www.universuljuridic.ro
www.juridice.ro
____________________________________________________________________________________
101
ANEXA 1 - LEGE nr. 546/2002 (republicată*)

privind graţierea şi procedura acordării graţierii
Capitolul I - Dispoziţii generale

Articolul 1. Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei
aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară.
Articolul 2. Graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d)
din Constituţia României, republicată, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform prevederilor art.
73 alin. (3) lit. i) din Constituţia României, republicată.
Capitolul II - Graţierea individuală
Articolul 3. (1) Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare. (2) Decretul de graţiere individuală nu poate fi revocat.
Articolul 4. Cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşedintelui României şi
poate fi făcută de: a) persoana fizică condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia; b) soţul persoanei
fizice condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului
persoanei condamnate; c) reprezentantul legal sau avocatul persoanei juridice condamnate.
Articolul 5. (1) Cererea de graţiere conţine în mod obligatoriu datele de identificare a persoanei condamnate şi
pedeapsa pentru care se solicită graţierea. (2) La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei fizice se anexează,
în copie legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă,
certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea
cererii sale. (3) La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei juridice se anexează, în copie legalizată, hotărârea
definitivă de condamnare, adeverinţa emisă de organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice sau care a
înregistrat persoana juridică, din care să rezulte antecedentele penale ale acesteia, precum şi alte acte pe care
solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale.
Articolul 6. (1) În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita, atunci când
socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile
de la data solicitării. (2) De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita informaţii
cu privire la persoana fizică organelor administraţiei publice locale, conducătorului locului de detenţie, organelor
judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de poliţie şi altor instituţii publice, precum şi comandantului unităţii,
pentru condamnaţii militari. (3) În cazul cererilor de graţiere formulate pentru persoana juridică, Preşedintele
României poate solicita, atunci când socoteşte necesar, informaţii de la registrul comerţului, de la autorităţile cu
atribuţii de control în domeniul fiscal şi vamal, de la organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice sau care a
înregistrat persoana juridică, de la organele administraţiei publice locale, precum şi de la orice altă instituţie publică.
Articolul 7. Decretul de graţiere se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Articolul 8. Decretul de graţiere trebuie să conţină următoarele elemente: a) datele de identificare a persoanei
condamnate: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii în cazul persoanei fizice, respectiv
denumirea, sediul, codul de înregistrare fiscală, actul prin care s-a aprobat înfiinţarea în cazul persoanei juridice; b)
elementele de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare; c) pedeapsa aplicată de instanţă, care face obiectul
graţierii; d) modalitatea graţierii - totală sau parţială, indicându-se partea de pedeapsă graţiată, pentru graţierea
parţială.
Articolul 9. (1) Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse. (2) Graţierea individuală în cazul persoanei
fizice se acordă numai pentru pedepse sau măsuri educative privative de libertate. (3) Nu pot fi graţiate pedepsele
deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare,
condamnările cu suspendarea executării pedepsei, precum şi pedepsele complementare şi cele accesorii aplicate
persoanei fizice. (4) În cazul persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa principală, cât şi pedepsele
complementare prevăzute la art. 139 şi 140 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi
completările ulterioare. (5) Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative
pronunţate într-o cauză penală.
Articolul 10. În situaţia respingerii cererii de graţiere, actul de respingere va fi comunicat persoanei care a
introdus cererea, în termen de 30 de zile de la data adoptării deciziei de către Preşedintele României.
Articolul 11. Graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de
altă persoană. Această prevedere nu se aplică în cazul condamnatului minor.
102
Capitolul III - Graţierea colectivă

Articolul 12. Graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane pentru condamnări determinate prin
cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate.
Articolul 13. (1) Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte
săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere. (2) Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a
hotărârii.
Articolul 14. (1) În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite,
obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi
descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi
sporul eventual aplicat. (3) Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută de Legea nr.
286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi numai în limitele stabilite de acesta.
Articolul 15. (1) În cazul iniţierii legii de graţiere de către Guvern, sarcina elaborării proiectului de lege
revine Ministerului Justiţiei. (2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor**) poate face propuneri motivate
Ministerului Justiţiei în vederea iniţierii unei legi de graţiere.
Capitolul IV - Dispoziţii comune

Articolul 16. (1) Graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei. (2)
Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată prin raportare la pedeapsa în întregul
ei, precum şi restul pedepsei rămase de executat.
Articolul 17. Graţierea individuală se acordă necondiţionat, iar graţierea colectivă poate fi acordată şi
condiţionat.
Articolul 18. (1) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale privind graţierea atunci când intervine după
rămânerea definitivă a hotărârii se face în conformitate cu art. 596 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Graţierea se aplică în termen de cel mult 48 de ore de
la data publicării actului de graţiere în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Articolul 19. Efectele graţierii sunt cele prevăzute de Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu
modificările şi completările ulterioare.
Articolul 20. Graţierea nu împiedică exercitarea căilor extraordinare de atac de către condamnat, în condiţiile
legii, şi nu poate constitui temei pentru respingerea acestora.
Capitolul V - Dispoziţii finale

Articolul 21. Dispoziţiile prezentei legi se aplică numai cererilor de graţiere depuse după intrarea ei în
vigoare, precum şi cererilor de graţiere anterioare, dacă această reglementare este mai favorabilă.
Articolul 22. (1) Prezenta lege intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul
Oficial al României, Partea I. (2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Decretul nr. 302/1952 privind
procedura graţierii, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 46 din 9 septembrie 1952.
*Republicată în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o
nouă numerotare.Legea nr. 546/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 16 octombrie 2002
şi ulterior a fost modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare.
**) A se vedea art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 1.849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.062 din 16
noiembrie 2004, cu modificările ulterioare.
103
ANEXĂ 2 – FIŞE DE LUCRU
 Fişa de lucru nr. 1

(privind pedepsele aplicabile persoanelor fizice majore. precum și individualizarea pedepselor)
 Apreciaţi – argumentat – asupra corectitudinii următoarelor afirmaţii:
1) Din ansamblul sancţiunilor de drept penal, pedepsele sunt sancţiuni penale aplicabile persoanelor fizice majore
(la data comiterii infracţiunii). Pedepsele sunt sancţiuni inoperante faţă de inculpaţii care la data pronunţării
condamnării au împlinit vârsta de 18 ani, chiar daca fapta penală a fost săvârşită în perioada stării de minoritate.
2) Pedepsele aplicabile persoanelor fizice reprezintă sancţiuni penale, consecinţe ale răspunderii penale pe care şi-o
angajează infractorii majori la data comiterii actului infracţional.
3) Instituţia pedepsei reprezintă o măsura de constrângere şi un mijloc de reeducare. Pedeapsa se aplică (în mod
exclusiv) de o instanţă judecătorească, scopul acesteia constând în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
4) Legiuitorul penal român distinge două categorii de pedepse, respectiv: pedepse principale şi pedepse secundare.
În cazul persoanelor fizice, acestea din urmă – pedepsele secundare – se clasifică în pedepse complementare şi
pedepse accesorii.
5) Regimul de stabilire/aplicare a pedepselor principale este un regim condiţionat numai de săvârşirea unei fapte
relevante penal = infracţiune, dar necondiţionat de aplicarea altor sancţiuni penale.
6) Regimul de aplicare a pedepselor secundare este un regim necondiţionat de săvârşirea unei fapte relevante penal
= infracţiune (este suficientă comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată), dar condiţionat de
luarea altor sancţiuni de drept penal (spre exemplu, măsuri de siguranţă).
7) Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice sunt reglementate în ordinea gravităţii acestora, distingându-se
pedepse privative de libertate şi de ordin pecuniar.
8) Pedepsele se execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive. De lege lata, infractorii minori nu
(mai) sunt pasibili de pedepse, însă sancţiunile penale reprezentând consecinţele răspunderii lor penale, se
execută, de asemenea, numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive.
9) Din punct de vedere abstract, toate pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice sunt pedepse unice şi
relativ determinate, iar din punct de vedere concret, toate pedepsele principale sunt absolut determinate, în
condiţiile legii fiind permisă cumularea a doua pedepse principale în ipoteza săvârşirii unei singure infracţiuni.
10) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia. Măsurile educative pot fi
dispuse în afara limitelor generale ale acestora.
11) Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viață (art. 57 Cod penal) sau înlocuirea detenţiunii pe viaţă (art.58 Cod
penal) atrage aplicarea pedepsei închisorii pe durata sa maximă (se are în vedere maximul special) şi
interzicerea exercitării unor drepturi – cu titlu de pedeapsă accesorie, tot pe durata sa maximă.
12) Cuantumul pedepsei principale de ordin pecuniar se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Când pentru
infracţiunea săvârşită legea penală prevede pedepse alternative (spre exemplu, închisoare sau amendă), pentru
alegerea uneia dintre acestea, pe caz concret, se ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei.
13) În cazul pedepsei pecuniare ce se aplică persoanei fizice, limitele generale ale acesteia sunt cuprinse între 300 –
200.000 lei, limite net superioare celor ale amenzii în cazul persoanei juridice.
14) Spre deosebire de pedeapsa închisorii, pedeapsa amenzii nu cunoaşte limite speciale, ci numai limite generale.
15) În ipoteza săvârşirii de către o persoană fizică a unei infracţiuni prin care s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, legiuitorul diferenţiază două ipoteze / soluţii legale.
16) Atunci când se înlocuieşte pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii (art. 63 Cod penal), pedeapsa privativă de
libertate se va executa numai în regim de detenţie, instanţa neputând dispune suspendarea sub supraveghere (sau
amânarea aplicării pedepsei). [Recurs în interesul legii]
17) În condiţiile legii, dacă prin infracţiunea săvârşită de către persoana fizică s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii se aplică şi amenda judiciară.
18) Deşi amenda constituie un antecedent penal al persoanei fizice majore condamnate, nu pot constitui primul
termen al recidivei condamnările definitive la pedeapsa amenzii, cu excepţia cazului prevăzut de art. 62 Cod
penal, dacă pedeapsa închisorii depăşeşte un an.
19) În condiţiile prevăzute de lege (art. 61 Cod penal),atunci când instanţa reţine cauze generale de atenuare sau de
agravare răspunderii penale (pedepsei), fracţiile stabilite pentru aceste cauze se aplică asupra limitelor generale
104
ale pedepsei amenzii.

20) Pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice sunt de trei feluri. Două dintre acestea cunosc atât un
regim obligatoriu, cât si un regim facultativ de aplicare.
21) Ca pedeapsă abstractă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi are un caracter absolut
determinat, fiind aplicabilă dacă pedeapsa principală stabilită satisface o anumită durată sau un anumit cuantum.
22) Sunt de semnalat diferenţe între aplicarea obligatorie, respectiv aplicarea facultativă a pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi.
23) Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii, indiferent de modul de individualizare judiciară a executării
acestei pedepse principale.
24) Indiferent dacă aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie sau
facultativă, legiuitorul fixează momente distincte de începere a executării acesteia.
25) Sunt de semnalat diferenţe între regimul rezervat aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi, respectiv regimul rezervat prin lege aplicării pedepsei complementare a degradării militare.
26) Atât pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, cât şi pedeapsa complementară a degradării
militare se execută de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
27) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor generale ale
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
28) În ipoteza comiterii unei infracţiuni de omor – art. 188 Cod penal – cu reţinere de circumstanţe generale
atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime, respectiv reducerea va opera
asupra limitelor speciale ale închisorii (cuprinse între 10 ani – 20 ani) şi asupra limitelor corespunzătoare duratei
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi (cuprinse între 1 an – 5 ani).
29) Pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare este numai facultativă; aceasta se poate
aplica indiferent de natura şi cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunea comisă (cu intenţie / din culpă / cu
intenţie depăşită), executându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate.
30) Pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare este obligatorie sau facultativă. Astfel,
este obligatorie publicarea hotărârii definitive de condamnare cu executare a pedepsei aplicate, respectiv este
facultativă publicarea hotărârii definitive de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării sub
supraveghere a pedepsei aplicate.
31) Atât pedeapsa complementară a degradării militare, cât şi pedeapsa complementară a publicării hotărârii de
condamnare se execută de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
32) Potrivit doctrinei majoritare, interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă accesorie se aplică pe lângă o
pedeapsă principală privativă de libertate. În aceeaşi ordine de idei, aplicarea pedepsei accesorii pe lângă
pedeapsa închisorii depinde de aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
(aplicare obligatorie sau facultativă), iar în cazul în care pedeapsa principală este detenţiunea pe viață, aplicarea
acesteia este obligatorie.
33) Interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsa accesorie se aplică pe lângă pedepse principale privative de
libertate, spre deosebire de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, aceasta din urmă
aplicându-se şi pe lângă pedeapsa pecuniară.
34) În ipoteza pluralităţii de infracţiuni, legea penală prevede expres regimul rezervat pedepselor secundare
aplicabile persoanei fizice (majore).
35) În cazul unei condamnări cu dispunerea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei închisorii, dacă s-a
aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, aceasta va începe să se execute de la
data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate, iar executarea pedepsei accesorii va avea soarta pedepsei
principale.
36) Individualizarea judiciară a pedepsei constituie atributul (exclusiv al) organului jurisdicţional penal,
reprezentând una dintre cele trei forme de individualizare a sancţiunilor de drept penal.
37) Criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei sunt de ordin obiectiv si subiectiv, criterii funcţionale
şi în operaţiunea de alegere a măsurii educative care urmează să fie luată faţă de infractorul minor care a săvârşit
o faptă penală.
38) În afara criteriilor generale prevăzute de art. 74 Cod penal, în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei
sunt funcţionale şi unele criterii speciale.
39) Se impun distincţii importante(din punct de vedere teoretic/practic) între cauzele generale de atenuare / agravare
105
a răspunderii penale (pedepsei), sub aspectul clasificării acestora în: stări şi circumstanţe(generale) de atenuare
şi de agravare a răspunderii penale, cauze ce antrenează efecte (proprii) asupra pedepsei. De asemenea,
ansamblul cauzelor de atenuare / agravare a pedepsei include şi cauze/cazuri de ordin special.
40) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorității, cauzele de atenuare / agravare sunt avute în vedere la
alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele (generale) prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă = regula în materie, de la care operează o singură excepţie legală.
41) Potrivit dispoziţiilor legale în materie, circumstanţele generale atenuante se clasifică în circumstanţe legale
(obligatorii) şi judiciare (facultative), spre deosebire de circumstanţele generale agravante care sunt doar legale
(obligatorii).
42) Efectele circumstanţelor generale atenuante diferă după cum acestea sunt legale (obligatorii) sau
judiciare(facultative), respectiv: circumstanţele generale legale atrag o atenuare obligatorie a pedepsei, spre
deosebire de circumstanţele generale judiciare care atrag o atenuare facultativă a pedepsei.
43) În principiu, circumstanţele generale atenuante pot coexista, efectele antrenate asupra pedepsei producându-se
doar asupra pedepsei principale.
44) Efectele circumstanţelor generale agravante conduc la agravarea obligatorie a pedepsei principale, cât timp
acestea sunt doar de ordin legal (obligatoriu).
45) Circumstanţele generale agravante nu pot coexista, după cum este exclus şi concursul dintre circumstanţele
generale agravante şi stările de agravare a pedepsei.
46) În cazul unui concurs de stări generale de agravare a pedepsei (ipoteze de coexistenţă), aceste cauze produc
efecte succesive asupra pedepsei, spre deosebire de concursul de circumstanţe generale agravante, ipoteză în
care se produce o singură agravare a răspunderii penale (pedepsei), indiferent de numărul circumstanţelor
reţinute în cauză.
47) În caz de concurs între cauzele de atenuare a pedepsei, legea înscrie o ordine de valorificare a acestora, limitele
speciale ale pedepsei abstracte reducându-se prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor de interes în materie.
48) Potrivit doctrinei penale majoritare, următoarele cauze sunt considerate stări (generale) de agravare a pedepsei:
unitatea legală infracţională sub forma infracţiunii continuate + formele pluralităţii de infracţiuni care
beneficiază de reglementări exprese.
49) Sub aspectul naturii juridice, tentativa (pedepsibilă) nu este o cauză generală = circumstanţă atenuantă
obligatorie, care sa atragă reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei (închisorii sau amenzii)
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
50) Spre deosebire de excesul neimputabil în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări/ stării de necesitate – cauză
generală de excludere a infracţiunii –, depăşirea limitelor legitimei apărări / depăşirea limitelor stării de
necesitate [potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) şi c) Cod penal] reprezintă un exces scuzabil, operând
atenuarea obligatorie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită, cu efecte corespunzătoare asupra
pedepsei principale.
51) Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, după cum şi
împrejurările legate de infracţiunea comisă, împrejurări care diminuează gravitatea faptei penale sau
periculozitatea infractorului constituie circumstanţe generale atenuante.
52) Sub aspectul naturii juridice, în condiţiile legii, participaţia penală reprezintă (şi) o circumstanţă generală
agravantă legală, cauză care atrage o agravare facultativă a pedepsei.
53) Sub aspectul naturii juridice, săvârşirea unei infracţiuni profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze poate să constituie o circumstanţă
generală agravantă legală, cauză care atrage o agravare obligatorie a pedepsei.
54) Indiferent de clasificarea cauzelor generale de agravare în stări şi circumstanţe, toate aceste cauze atrag
agravarea obligatorie a pedepsei.
55) În caz de concurs între cauzele generale de agravare a răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele generale agravante, infracţiunea continuă, concursul de
infracţiuni sau recidivă(postcondamnatorie sau postexecutorie), în această ordine.
56) Potrivit dispoziţiilor art. 79 Cod penal, efectele cauzelor de atenuare/ agravare a răspunderii penale influenţează
limitele pedepsei principale aplicabile persoanelor fizice – infractori majori / persoanelor juridice (în
considerarea răspunderii lor penale).
57) Valorificarea criteriilor generale din art. 74 Cod penal va conduce instanţa la stabilirea şi aplicarea pedepsei ce
urmează să fie executată de către cel condamnat. Legea penală prevede (în anumite cazuri, cu respectarea unor
106
condiţii), posibilitatea instanţei de a individualiza pedeapsa într-un alt mod decât acela care presupune
executarea acesteia.
58) În lumina dispoziţiilor prevăzute de art. 80 – 98 Cod penal, legea reglementează trei măsuri (mijloace, instituţii)
de individualizare, măsuri reglementate într-o ordine, succesiune progresivă a gravităţii acestora, interesând (şi)
o anumită apreciere a instanţei penale.
59) În cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege,în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni, instanţa poate: să
stabilească sau să nu stabilească pedeapsa; să stabilească pedeapsa, dar să amâne aplicarea acesteia; să aplice
pedeapsa, însă să dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate pe caz concret.
60) Potrivit dispoziţiilor din partea generală a Codului penal – care reglementează instituţiile de individualizare a
pedepsei, respectiv:renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80), amânarea aplicării pedepsei (art. 83), suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere (art. 91) – se înscrie o obligaţie a instanţei de a recurge la aceste moduri de
individualizare atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acestea, respectiv un drept al
infractorului de a beneficia de individualizare în aceste moduri legale.
61) Potrivit dispoziţiilor Codului penal, instituţiile de individualizare a pedepsei (renunţarea la aplicarea pedepsei;
amânarea aplicării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) nu sunt aplicabile persoanelor
fizice - infractori minori, ci infractorilor majori.
62) În ipoteza în care o persoană fizică majoră comite o faptă rămasa la stadiul de tentativă, însă legea penala nu
acordă relevanţă penală (tentativa nu se pedepseşte), atunci instanța poate dispune renunţarea la aplicarea
pedepsei, aplicând un avertisment.
63) Atât în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, cât şi în caz de amânare a aplicării pedepsei, instanţa nu pronunţă
o hotărâre de condamnare. Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, caz în care instanţa nu stabileşte
pedeapsa, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa stabileşte pedeapsa.
64) Atât în cazul renunţării la aplicarea pedepsei (art. 80 Cod penal), cât şi în caz de amânare a aplicării pedepsei
(art. 83 Cod penal) trebuie să fie întrunite anumite condiţii legale, respectiv condiţii de ordin obiectiv şi
subiectiv, negative cât şi pozitive.
65) Atât în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, cât şi în cazul amânării aplicării pedepsei, legea penală consacră
două sancţiuni antrenate de conduita necorespunzătoare a infractorului care a beneficiat de aceste măsuri de
individualizare.
66) Legea penală română consacră aceleaşi limite ale efectelor pe care le au: renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
67) Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, instanţa nu pronunţă o hotărâre
de condamnare, astfel încât în ipoteza reiterării unui comportament infracţional, în ambele cazuri este exclusă
naşterea stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare de infracţiuni.
68) Sub aspectul naturii juridice, renunţarea la aplicarea pedepsei nu este o cauză generală de nepedepsire a
infractorului pentru infracţiunea de gravitate redusă pe care a comis-o.
69) Atunci când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului sancţiunea penală a
avertismentului, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni – ipoteză în care se aplică un singur avertisment (în
baza cumulului aritmetic).
70) În cazul amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere este un termen variabil,după cum pedeapsa
stabilită este amenda sau închisoarea (de cel mult doi ani), termen ce se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
71) În caz de amânare a aplicării pedepsei, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea instanţei,cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere. În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana în cauză nu îşi îndeplineşte
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, legea penală înscrie un caz de revocare obligatorie a măsurii.
72) În condiţiile prevăzute de lege, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie sau facultativă. În cazul
revocării în ipoteza comiterii unei infracţiuni, indiferent dacă revocarea este obligatorie sau facultativă, este
exclusă reţinerea stării de recidivă (postcondamnatorie) sau a pluralităţii intermediare.
73) Revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie sau facultativă, spre deosebire de sancţiunea anulării
acestei măsuri de individualizare a pedepsei stabilite, sancţiune care este doar obligatorie.
74) Instituţia reabilitării este inoperantă în caz de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei.
75) Renunţarea la amânarea pedepsei nu reprezintă o instituţie de individualizare a pedepsei.
107
76) Pe durata termenului de supraveghere, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei să execute una sau mai multe obligaţii, distingându-se între obligaţii formative şi obligaţii
prohibitive. Distinct de aceste obligaţii, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei.
77) Renunţarea la aplicarea pedepsei, precum şi amânarea aplicării pedepsei nu se pot dispune dacă pedeapsa
abstractă pentru infracţiunea săvârşită este o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim special nu verifică
anumite cerinţe legale. Potrivit prevederilor legale, verificarea se va face ţinând cont de dispoziţiile art. 187 Cod
penal.
78) O condiţie negativă comună instituţiilor de individualizare a pedepsei priveşte conduita infractorului care s-a
sustras de la urmărirea penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi
tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
79) Sub aspectul naturii juridice, instituţia suspendării sub supraveghere reprezintă un mijloc de individualizare
judiciară a executării pedepsei aplicate. Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, cât şi de amânarea
aplicării pedepsei, aceasta măsură de individualizare – suspendarea executării pedepsei sub supraveghere – nu
reprezintă un mod distinct de rezolvare a acţiunii penale, ci este subsecventă soluției procesual penale de
condamnare a inculpatului.
80) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat şi
este cuprinsă între 2 si 4 ani. Se poate dispune suspendarea executării sub supraveghere a unei pedepse de 3 ani
şi 4 luni închisoare, caz în care durata măsurii nu poate să fie mai mică decât durata pedepsei aplicate, dar poate
să fie cuprinsă între 3 ani şi 4 luni – 4 ani.
81) Pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere, condamnatul trebuie să respecte una sau mai multe
dintre măsurile de supraveghere prevăzute de lege. Dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-
credinţă, persoana supravegheată (condamnată) nu respectă măsurile de supraveghere, instanţa poate revoca
această măsură de individualizare.
82) În condiţiile legii, dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune,
după caz, revocarea este obligatorie sau facultativă. În cazul revocării obligatorii, pluralitatea de infracţiuni
poate îmbrăca forma recidivei postcondamnatorii sau a pluralităţii intermediare, iar în cazul revocării
facultative, pluralitatea de infracţiuni dă naştere doar pluralităţii intermediare.
83) Dacă după amânarea aplicării pedepsei/ pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere, persoana în
cauză a săvârşit – în considerarea tuturor condiţiilor legale – o nouă infracţiune intenţionată sau
praeterintenţionată, instanţa va revoca măsura de individualizare.
84) În caz de revocare a amânării aplicării pedepsei, revocare intervenită în ipoteza săvârşirii pe durata termenului
de supraveghere a unei noi infracţiuni (descoperită în termen, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar
după expirarea acestui termen), forma pluralităţii de infracţiuni care ia naştere este cea a concursului de
infracţiuni.
85) Dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, nu se poate dispune
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
86) Atât în cazul amânării aplicării pedepsei, cât şi în caz de suspendare a executării pedepsei aplicate, pe durata
termenului de supraveghere instanţa poate impune persoanei în cauză, să execute una sau mai multe obligaţii
formative (obligaţii de a face).
87) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o
infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, sau că
persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
amânarea aplicării pedepsei /suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate anula, aplicându-se,
după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
88) Infractorii recidivişti sunt excluşi de la beneficiul măsurii de individualizare judiciară a executării pedepsei
constând în suspendarea executării sub supraveghere.
89) În raport de o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, atunci când se reiterează un
comportament infracţional intenţionat sau praeterintenţionat, în condiţiile legii, se poate naşte starea de recidivă
(postcondamnatorie sau postexecutorie).
90) Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea generală a Codului penal, instituţia amânării aplicării pedepsei / instituţia
suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o facultate a instanţei, operând atunci când sunt
108
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acestea, cu excepţia cazurilor în care măsurile de individualizare
se dispun obligatoriu, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile (generale) prevăzute de lege (cazuri cu
reglementare în Partea specială a Codului penal).
 Teme de reflecţie - probleme de delimitare:
1) Asemănări şi deosebiri între pedepsele principale privative de libertate.
2) Asemănări şi deosebiri între închisoare şi amendă – sancţiuni penale aplicabile persoanei fizice.
3) Asemănări şi deosebiri între pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice, pedepse reprezentate de
interzicerea exercitării unor drepturi şi degradarea militară.
4) Asemănări şi deosebiri între pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice, pedepse reprezentate de
degradarea militară şi publicarea hotărârii definitive de condamnare.
5) Asemănări şi deosebiri între pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi şi pedeapsa
accesorie.
6) Asemănări şi deosebiri între pedepsele principale şi pedepsele secundare aplicabile persoanelor fizice.
7) Asemănări şi deosebiri între circumstanţele generale atenuante şi circumstanţele generale agravante.
8) Asemănări si deosebiri între renunţarea la aplicarea pedepse îşi amânarea aplicării pedepsei.
9) Asemănări şi deosebiri între amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
10) Asemănări şi deosebiri între revocarea amânării aplicării pedepsei şi revocarea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere.
 Fişa de lucru nr. 2 (privind răspunderea penală a infractorului minor)

1) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a infractorului reprezintă o cauză personală de diferenţiere a
răspunderii penale în raport de răspunderea penală angajată de infractorii majori.
2) Măsurile educative reprezintă sancţiuni de drept penal (sancţiuni penale), consecinţe ale răspunderii penale pe
care şi-o angajează minorul care, la data săvârşirii actului infracţional, avea vârsta cuprinsă între 14 ani
(împliniţi) şi 18 ani (neîmpliniţi).
3) Faţă de minorul care, la data săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani se ia o măsura educativă neprivativă de libertate.
4) Faţă de minorul care nu răspunde penal şi care săvârşeşte fapte prevăzute de legea penală se iau măsuri
educative, iar faţă de minorul care răspunde penal şi care săvârşeşte infracţiuni, devenit însă major la data
pronunţării hotărârii, se aplică pedepse.
5) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a infractorului reprezintă o cauză generală şi personală de
atenuare a pedepsei.
6) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a făptuitorului reprezintă o cauză generală şi personală de
nepedepsire.
7) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi) şi 16 ani
(neîmpliniţi) se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, iar faţă de minorul care, la data săvârşirii
infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 16 ani (împliniţi) şi 18 ani (neîmpliniţi) se ia o măsură educativă privativă
de libertate.
8) Măsurile educative nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi, reprezentând consecinţele răspunderii penale
atrase în urma comiterii unei infracţiuni de către persoana minoră care, la data săvârşirii acesteia, îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal.
9) Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmpliniţi) şi 16 ani (împliniţi) răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
a săvârşit fapta cu discernământ, legea penală consacrând o prezumţie relativă de capacitate penală.
10) Legea penala română reglementează expres şi cu titlu limitativ, sancţiunile penale operante în cazul infractorilor
minori, sancţiuni prevăzute în ordinea gravităţii acestora.
11) În baza dispoziţiilor legale, sistemul de sancționare aplicabil infractorilor minori este bazat exclusiv pe măsuri
educative – ca sancţiuni ce reprezintă consecinţe ale răspunderii penale.
12) Faţă de minorii (răspunzători penal) care comit fapte ce constituie infracţiuni nu sunt operante măsurile de
siguranță – sancţiuni de drept penal.
13) Legiuitorul penal român înscrie regula potrivit căreia, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii
109
îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, instanţa având
posibilitatea, şi nu obligaţia, de a lua o măsură educativă privativă de libertate în două ipoteze legale.
14) Măsurile educative (neprivative sau privative de libertate) se iau pe o durată determinată, legea penală fixând
limite generale corespunzătoare acestor sancţiuni penale.
15) Măsurile educative neprivative sau privative de libertate se execută numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti
(de condamnare) rămase definitive.
16) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a infractorului nu reprezintă o cauză generală şi personală de
neimputabilitate.
17) Minorul răspunzător penal nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni de durată, atunci când momentul epuizării
activităţii infracţionale se deplasează în perioada în care a devenit major.
18) Legea penală română înscrie o incompatibilitate totală între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea de
infracţiuni atunci când aceasta îmbracă formele recidivei, pluralităţii intermediare, pluralităţii nenumite.
19) Nu există incompatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea infracţională sub forma
concursului de infracţiuni.
20) În ipoteza unui concurs de infracţiuni, condiţia unităţii de subiect activ subzistă în următoarele două situaţii:
toate infracţiunile concurente se săvârşesc în timpul minorităţii;comiterea uneia / unora dintre infracţiunile
concurente are loc în timpul minorităţii, iar săvârşirea altei/altor infracţiuni (dintre cele ce se înglobează în
structura concursului de fapte penale) are loc după împlinirea vârstei de 18 ani.
21) În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia câte o măsură educativă
pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, urmând să se treacă la executarea tuturor măsurilor educative
dispuse (cumul aritmetic).
22) În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă
pentru toate faptele penale,în condiţiile prevăzute de art. 114 Cod penal, ţinând seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei.
23) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate, măsură atrasă în urma comiterii
unei infracţiuni, săvârşeşte – până la împlinirea vârstei de 18 ani – o nouă infracţiune pe durata executării
acesteia, în sarcina sa se va reţine naşterea pluralităţii de infracţiuni, pluralitate care îmbracă forma concursului
de infracţiuni.
unei infracţiuni, săvârşeşte – până la împlinirea vârstei de 18 ani – o nouă infracţiune pe durata executării
acesteia, în sarcina sa se va reţine naşterea unei pluralităţi de infracţiuni = pluralitate sui-generis de infracţiuni
(nu reprezintă / sunt excluse: concursul de infracţiuni, recidivă, pluralitatea intermediară).
unei infracţiuni, săvârşeşte – după ce a împlinit vârsta de 18 ani – pe durata executării acesteia, o nouă
infracţiune, în sarcina sa se va reţine existenţa unei pluralităţi de infracţiuni, pluralitate care îmbracă forma
concursului de infracţiuni.
unei infracţiuni, săvârşeşte – după ce a împlinit vârsta de 18 ani – pe durata executării acesteia, o nouă
infracţiune, în sarcina sa se va reţine naşterea unei pluralităţi de infracţiuni = pluralitate sui-generis de
infracţiuni (nu reprezintă / sunt excluse: concursul de infracţiuni, recidivă, pluralitatea intermediară).
27) În ipotezele legale de infracţiuni multiple săvârşite de minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate care perseverează pe cale infracţională, atunci când pluralitatea reţinută în sarcina sa este
o pluralitate sui-generis de infracţiuni, din punct de vedere al sancţionării, legiuitorul înscrie rezolvări distincte,
după cum noua infracţiune este comisă înainte sau după împlinirea vârstei de 18 ani.
28) Legea penală română înscrie o incompatibilitate totală între starea de minoritate a infractorului şi pluralitatea de
infracţiuni sub forma recidivei, existând însă compatibilitate între starea de minoritate a infractorului şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni (care există atunci când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă).
29) Internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenţie şi internarea medicală sunt măsuri
educative privative de libertate care se iau faţă de minorii răspunzători penal, în ipoteza comiterii de infracţiuni
de o anumită gravitate.
30) Măsurile educative privative de liberate se iau pe perioade determinate de timp, constituind sancţiuni penale
care prezintă doar limite generale.
110
31) Spre deosebire de pedeapsa privativă de libertate a închisorii (care prezintă limite generale şi limite speciale),
măsurile educative privative de libertate prezintă(exclusiv)limite speciale.
32) Internarea într-un centru de detenţie este cea mai severă măsură educativă, măsură pentru care legea prevede
limite generale diferenţiate în funcţie de durata pedepsei abstracte pentru infracţiunea comisă de minorul
răspunzător penal.
33) Ipotezele legale de infracţiuni multiple săvârşite de minorul (răspunzător penal) care perseverează pe cale
infracţională prin comiterea unei noi fapte penale pe perioada internării într-un centru educativ sau a internării
într-un centru de detenție configurează o formă a pluralităţii de infracţiuni distinctă de starea de recidivă.
34) Săvârşirea unei noi infracţiuni pe perioada executării măsurilor educative privative de libertate de către persoana
care a împlinit vârsta de 18 ani, atrage reţinerea unei pluralităţi sui-generis de infracţiuni.
35) Săvârşirea unei noi infracţiuni pe perioada executării măsurilor educative, indiferent dacă noua infracţiune s-a
comis înainte sau după împlinirea vârstei de 18 ani, atrage o pluralitate de infracţiuni distinctă de concurs,
recidivă sau pluralitate intermediară.
36) Există pluralitate sui-generis de infracţiuni (postcondamnatorie) atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri la o măsură educativă neprivativă sau privativă de libertate, măsura neexecutată sau executată doar
parţial, se săvârşeşte din nou o infracţiune, ipotezele de infracţiuni multiple ce îmbracă această formă
beneficiind de rezolvare expresă.
37) Luarea unei măsuri educative este condiţionată de săvârşirea unei infracţiuni de către un minor care îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal, chiar dacă la data judecăţii acesta devenise major.
38) Dacă la data judecăţii – pentru o infracţiune comisă în timpul minorităţii – persoana în cauză a împlinit vârsta de
18 ani, instanţa va aplica o pedeapsă, iar reiterarea comportamentului infracţional până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, va da naştere, după caz, stării de recidivă postcondamnatorie sau
stării de pluralitate intermediară de infracţiuni.
39) Dacă o infracţiune a fost săvârşită în timpul minorităţii, iar o altă infracţiune a fost săvârşită după majorat,
instanţa va aplica, atât în ipoteza reţinerii unui concurs de infracţiuni, cât şi în ipoteza pluralităţii sui-generis
(atunci când noua infracţiune se comite pe perioada executării măsurii educative), prevederile art. 129 alin. (2)
Cod penal.
40) Regimul de sancţionare consacrat de art. 129 alin. (2) Cod penal are în vedere, în mod exclusiv, regulile
aplicabile în cazul concursului de infracţiuni.
41) În ipoteza infracţiunilor săvârşite de minori (răspunzători penal), cauzele generale de atenuare sau de agravare a
răspunderii penale (dintre cele compatibile cu starea de minoritate a infractorului) nu produc efecte asupra
măsurilor educative.
42) În ipoteza infracţiunilor săvârşite de minori (răspunzători penal), cauzele generale de atenuare sau de agravare a
răspunderii penale (dintre cele compatibile cu starea de minoritate a infractorului) produc efecte între limitele
speciale prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă în parte.
43) În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele generale / speciale de atenuare şi de agravare a
răspunderii penale sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între limitele (generale)
prevăzute de lege pentru fiecare măsura educativă = regula în materie (care suportă excepţii).
44) În ipoteza săvârşirii de către un infractor minor a unei tentative relevante penal, infracţiune comisă cu reţinerea
de circumstanţe generale atenuante, instanţa va dispune luarea unei măsuri educative între limitele reduse prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă (reducere cu fracţia de ½ ), după care va opera
reducerea cu o treime (potrivit efectelor în cazul pluralităţii circumstanţelor atenuante).
45) În ipoteza săvârşirii de către un infractor minor a unei fapte penale, atunci când este reţinută o cauză de agravare
(spre exemplu: o circumstanţă generală agravantă legală), instanţa este obligată să ia o măsură educativă
privativă de libertate. Dimpotrivă, în ipoteza săvârşirii de către un infractor minor a unei fapte penale, atunci
când este reţinută o circumstanţă generală agravantă judiciară (facultativă), instanţa poate să nu ia o măsură
educativă privativă de libertate.
46) Instanţa nu va putea lua o măsură educativă neprivativă de libertate atunci când în cauza penală sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., iar pentru fapta penală comisă de infractorul minor s-au
reţinut circumstanţe generale atenuante.
47) În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru
infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat
se stabileşte o pedeapsă, după care: dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este
111
închisoarea, cele două sancţiuni penale se vor contopi potrivit dispoziţiilor legale, pedeapsa stabilită neputând
face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
48) Suspendarea executării măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de detenţie este
mijlocul de individualizare corespondent individualizării judiciare a executării pedepsei închisorii aplicate
infractorului major.
49) Suspendarea executării unei măsuri educative privative de libertate poate avea în vedere, în mod exclusiv,
măsura internării într-un centru educativ – mijloc de individualizare corespondent individualizării judiciare a
executării pedepsei închisorii aplicate infractorului major, dată fiind durata măsurii educative dispuse, inclusiv
în caz de concurs de infracțiuni, respectiv de cel mult 3 ani (limita maximă a internării într-un centru educativ).
50) Când, la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a
împlinit vârsta de 18 ani, instanţa, ţinând seama de posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi
de celelalte criterii prevăzute în art. 74 Cod penal (care consacră criteriile generale de individualizare a
pedepsei), dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
51) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 ani (neîmpliniţi) şi 18 ani
(împliniţi) se ia o măsură educativă neprivativă de libertate, măsurile educative privative de libertate luându-se –
exclusiv – faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 ani (împliniţi) şi 18
ani (neîmpliniţi), chiar dacă a devenit major la data pronunţării hotărârii.
52) Pentru a se putea lua faţă de infractorul minor o măsură educativă privativă de libertate, în cazul prevăzut de art.
114 alin. (2) lit. b) C. pen., sau potrivit dispoziţiilor din art. 125 alin. (2) C. pen., legea impune o anumită
gravitate pentru pedeapsa abstractă a infracţiunii săvârşite. Astfel, în ipoteza comiterii unei tentative relevante
penal, posibilitatea aplicării unei măsuri educative privative de libertate se va determina în raport de maximul
special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată.
53) În cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 32 raportat la art. 188 C. pen., săvârşită în timpul
minorităţii, instanţa poate lua măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie, pe o
perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani, întrucât tentativa constituie o cauză de reducere a pedepsei, care nu se ia în
considerare la stabilirea „pedepsei prevăzute de lege”, în sensul dispoziţiilor art. 114 alin. (2) lit. b) şi art. 125
alin. (2) C. pen.
54) Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului
educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare
de libertate reprezintă o variantă atenuată a faptei incriminate potrivit dispoziţiilor art. 288 alin. (2) C. pen.
Astfel, dacă persoana condamnată definitiv la executarea unei măsuri educative privative de libertate, săvârşeşte
această infracţiune[art. 288 alin. (2) C. pen., spre exemplu: ipoteza părăsirii fără drept a centrului educativ /
centrului de detenţie], se va reţine naşterea unei pluralităţi de infracţiuni, din punct de vedere sancţionator
urmând a fi diferenţiate două ipoteze distincte.
55) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar
nu mai puţin de 2 ani, cel mai lung termen de prescripţie fiind de 15 ani (atunci când măsura educativă luată este
internarea într-un centru de detenţie pe durata sa maximă), durată ce coincide cu cel mai lung termen special de
prescripţie a răspunderii penale în cazul acestei categorii de persoane fizice.
 Teme de reflecţie:
1) Asemănări şi deosebiri între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de
libertate.
2) Asemănări şi deosebiri între internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie.
3) Asemănări şi deosebiri între pedeapsa închisorii şi măsura educativă a internării într-un centru educativ.
4) Asemănări şi deosebiri între pedeapsa închisorii şi măsura educativă a internării într-un centru de detenţie.
5) Asemănări şi deosebiri între măsura internării într-un centru educativ şi măsura internării medicale.
6) Formele pluralităţii de infracţiuni compatibile cu starea de minoritate a infractorului.
7) Cauze generale de atenuare şi de agravare a răspunderii penale în ipoteza infracţiunilor săvârşite de infractorii
minori (delimitare între stări şi circumstanţe).
8) Particularităţi privind prescripţia în materie penală în cazul infracţiunilor săvârşite de infractorii minori.
 Fişa de lucru nr. 3 (privind măsurile de siguranță)
1) Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele şi măsurile educative sunt sancţiuni penale, reprezentând consecinţe
112
ale răspunderii penale.

2) Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, însă nu reprezintă sancţiuni penale, nefiind consecinţe ale
răspunderii penale.
3) De regulă, măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penala,
nejustificată, indiferent dacă această faptă este (sau nu) imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
4) În general, măsurile de siguranţă se pot lua, în condiţiile legii (şi având în vedere particularităţile cauzei),
indiferent de modul de soluţionare a acţiunii penale de către instanţă. Altfel spus, măsurile de siguranţă se pot
lua prin hotărâre de achitare / încetare a procesului penal / renunţare la aplicarea pedepsei / amânare a aplicării
pedepsei, precum şi prin hotărâre de condamnare (cu executare sau în condiţiile dispunerii suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei aplicate).
5) Măsurile de siguranţă se pot lua ca sancţiuni independente, de sine stătătoare, după cum pot să însoţească şi o
sancţiune penală (pedeapsă sau măsură educativă).
6) Luarea măsurilor de siguranţă este, de regulă, lăsată la aprecierea instanţei (sunt sancţiuni de drept penal cu un
caracter facultativ) şi au caracter personal.
7) Luarea unor măsuri de siguranţă este obligatorie, unele dintre acestea având caracter in rem.
8) Actele de clemenţă (amnistia şi graţierea) nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă, după cum nici
reabilitarea nu are efecte asupra acestor sancţiuni de drept penal.
9) Spre deosebire de sancţiunile penale, măsurile de siguranţă nu se prescriu. De asemenea, pedepsele
complementare aplicate persoanei fizice (majore) nu se prescriu.
10) O limită (comună) a efectelor instituţiilor de individualizare a pedepsei rezidă (şi) în neproducerea de efecte
asupra executării măsurilor de siguranţă.
11) Cadrul legal al măsurilor de siguranţă – corespunzător art. 107 şi următoarele din Codul penal – reprezintă în
sistemul sancţiunilor de drept penal, un cadru complementar având un caracter post-delictual şi pur preventiv.
12) Ordinea enumerării măsurilor de siguranţă (art. 108 Cod penal) nu reprezintă o ierarhizare în funcţie de
importanţa acestor sancţiuni de drept penal, spre deosebire de ordinea enumerării sancţiunilor penale aplicabile
persoanelor fizice (pedepse principale şi măsuri educative), sancţiuni care presupun o ierarhizare în funcţie de
gravitatea acestora.
13) Temeiul dispunerii măsurilor de siguranţă rezidă în starea de pericol dată în vileag prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală (nejustificată), stare de pericol care poate privi persoana făptuitorului sau anumite
bunuri pe care le deţine persoana care comis fapta, având drept scop înlăturarea stării de pericol (şi înlocuirea cu
o stare de siguranţă), precum şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
14) Legea penală consacră expres regimul măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni.
15) Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale, acestea reprezentând consecinţe ale răspunderii penale (fiind
condiţionate de comiterea unei fapte = infracţiune).
16) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă fapta
comisă nu constituie infracţiune - fiind incidentă, după caz, o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate.
17) Măsurile de siguranţă se iau, în condiţiile legii, numai faţă de persoanele fizice majore care au săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, nejustificată, fiind excluse din sfera sancţiunilor de drept penal ce se pot lua faţă de o
persoană juridică.
18) Este exclusă luarea de măsuri de siguranţă faţă de persoana fizica minoră care nu îndeplineşte limitele
răspunderii penale, în ipoteza în care aceasta ar comite o faptă prevăzuta de legea penală, nejustificată.
19) Ca sancţiuni penale, măsurile de siguranţă se iau pe o perioada determinată de timp, neputând să depăşească
limitele speciale pe care le prezintă.
20) Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care au un caracter ante-delictual, fiind suficientă simpla
bănuială asupra existenţei periculozităţii sociale a unei persoane cu potenţial criminogen.
21) Renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei produc efecte asupra executării măsurilor de
siguranţă.
22) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă dispuse
prin hotărârea de condamnare a inculpatului.
23) Luarea măsurilor de siguranţă este condiţionată de săvârşirea unei fapte concrete care să constituie infracţiune,
faptă prin săvârşirea căreia să se fi dat în vileag o stare de pericol, şi al cărei subiect activ este reprezentat,
exclusiv, de o persoană fizică majoră.
24) După cum rezultă din conţinutul normelor ce reglementează măsurile de siguranţă, luarea acestor sancţiuni este
113
obligatorie, măsurile de siguranţă având un caracter in rem.

25) Spre deosebire de sancţiunile penale aplicabile persoanelor fizice, dintre care unele sunt privative de libertate,
nu există nicio măsură de siguranţă privativă de libertate.
26) De regulă, luarea măsurilor de siguranţă care au / prezintă caracter medical este lăsată la aprecierea instanţei.
27) Măsurile de siguranţă care au / prezintă un caracter medical pot fi luate şi în mod provizoriu.
28) Măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii (art. 111 C. pen.) ridică
probleme de delimitare în raport de pedeapsa complementară (aplicabilă persoanei fizice majore) prevăzută de
art. 66 alin. (1) lit. g) Cod penal.
29) Măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, măsura prevăzută de art.
111 C. pen. îşi are cauza în nedemnitatea infractorului de a mai exercita funcţia sau profesia de care s-a folosit
pentru săvârşirea faptei penale, spre deosebire de pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g)
Cod penal, când cauza care generează starea de pericol constă în inaptitudinea făptuitorului de a ocupa funcţia
ori de a-şi exercita profesia în exercitarea căreia a comis fapta prevăzută de legea penală.
30) Sustragerea de la executare sau neexecutarea conform legii a unor măsuri de siguranţă, de către persoana fizică
faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni atrage răspunderea penală a persoanei în cauză.
31) Luarea măsurii confiscării speciale este condiţionată de săvârşirea în concret a unei fapte ce constituie
infracţiune, iar odată ce se constată că bunurile fac parte din categoriile prevăzute de lege (art. 112 Cod penal),
rămâne la aprecierea instanţei luarea acestei măsuri de ordin patrimonial.
32) Pot fi supuse confiscării speciale diferite categorii de bunuri prevăzute de art.112 alin. (1) Cod penal.
33) Se impun deosebiri între categoriile de bunuri supuse confiscării speciale [art. 112 alin. (1) C. pen.]. Spre
exemplu, nu trebuie confundate bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – art. 112 alin.
(1) lit. a) C. pen., cu bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală – art. 112 alin. (1) lit. d)
C. pen.
34) Confiscarea extinsă este o varietate (specie) a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, măsura cu un domeniu
de incidenţă limitat, şi care reclamă un set de condiţii ce trebuie întrunite cumulativ.
35) Prin reglementarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse s-a creat o prezumţie relativă de dobândire ilicită a
unor bunuri de către o persoană condamnată pentru săvârşirea anumitor categorii de infracţiuni.
36) Măsura confiscării extinse are un regim deosebit faţă de celelalte măsuri de siguranţă, inclusiv faţă de măsura
confiscării speciale.
37) Luarea măsurilor de siguranţă având un caracter patrimonial este obligatorie, operând in rem.
38) Potrivit dispoziţiilor art. 1121 alin. (1) Cod penal se prevede că, sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele
menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unora dintre infracţiunile
enumerate expres şi cu titlu limitativ corespunzător prevederilor legale, dacă fapta este susceptibilă să îi procure
un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare (urmând să se ţină cont
de limita oferită de maximul special al pedepsei abstracte, respectiv de dispoziţiile art. 187 C. pen.).Sub acest
din urmă aspect, nu interesează durata sau cuantumul pedepsei concrete, respectiv dacă s-a pronunţat
condamnarea cu executare / suspendare sub supraveghere a executării pedepsei aplicate.
39) În caz de pluralitate de infracţiuni, deopotrivă în cazul persoanei fizice şi persoanei juridice, măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 C. pen. se cumulează.
40) Ori de câte ori prin legi speciale, Codul penal sau Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca
măsura de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă.
 Teme de reflecţie - delimitări:

1) Asemănări şi deosebiri între măsurile de siguranţă şi pedepsele(principale) aplicabile persoanelor fizice.
2) Asemănări şi deosebiri între măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
3) Asemănări şi deosebiri între măsura de siguranţă a internării medicale şi măsura educativă a internării într-un
centru educativ / centru de detenţie.
4) Asemănări şi deosebiri între măsura de siguranţă a internării medicale şi pedeapsa principală a închisorii.
5) Asemănări şi deosebiri între măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau
meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit persoana pentru săvârşirea infracţiunii.
114
 Fişa de lucru nr. 4 (privind cauzele care înlătură răspunderea penală / cauzele care înlătură executarea
sancţiunilor penale / cauzele care înlătură consecinţele condamnării)
1) În condiţiile prevăzute de lege – sunt cauze generale care înlătură răspunderea penală (cu reglementare în
Partea generală a Codului penal): clemenţa sub forma amnistiei; prescripţia răspunderii penale; lipsa /
retragerea plângerii prealabile (în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile); instituţia împăcării.
2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru
care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală. Medierea
reprezintă o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale(şi nu o modalitate a împăcării - cauză de
înlăturare a răspunderii penale). [Vezi: Legea nr. 192/2006; Decizia nr. 9/2015 - I.C.C.J. + Decizia nr. 397/206
- C.C.R.]
3) În condiţiile prevăzute de lege – sunt cauze generale care înlătură executarea sancţiunilor penale: clemenţa sub
forma graţierii; prescripţia executării pedepselor / măsurilor educative. [Vezi şi Legea nr. 546/2002 privind
graţierea şi procedura acordării graţierii]
4) În condiţiile prevăzute de lege – sunt cauze care înlătură consecinţele condamnării: reabilitarea (de drept sau
judecătorească), la care se poate adăuga şi clemenţa sub forma amnistiei (postcondamnatorii).
5) Cauzele care înlătură răspunderea penală nu afectează existenţa faptei ca infracţiune, atrăgând neaplicarea
sancţiunilor penale.
6) Sub aspectul naturii juridice, actele de clemenţă reprezintă cauze generale care înlătură răspunderea penală
pentru infracţiunea săvârşită până la momentul adoptării acestora.
7) Amnistia se acordă prin lege organică de către forul legiuitor, înlăturând răspunderea penală a persoanei fizice
(majore sau minore) ori a persoanei juridice care s-a implicat în săvârşirea faptei penale, faptă comisă anterior
adoptării actului de clemenţă.
8) Indiferent de forma pe care o îmbracă, prescripţia operantă în materie penală reprezintă o cauză care înlătură
răspunderea penală.
9) Clemenţa sub forma unui act de graţiere nu înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită,
indiferent dacă se acordă prin lege organică(de către Parlament) sau decret (al Preşedintelui).
10) Actele de clemenţă nu produc efecte asupra măsurilor educative.
11) Condamnările pentru infracţiuni care au atras beneficiul actelor de clemenţă sunt condamnări care nu atrag
starea de recidivă.
12) În condiţiile prevăzute de lege, condamnările pentru infracţiuni amnistiate nu împiedică dispunerea: renunţării
la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
13) Amnistia proprie intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpatului, având ca efect
remiterea, reducerea sau comutarea pedepsei în alta mai uşoară.
14) Amnistia proprie este o cauză care înlătură răspunderea penală, neafectând răspunderea civilă.
15) De regulă, infracţiunile sunt fapte imprescriptibile, cu excepţia infracţiunilor în cazul cărora prescripţia
răspunderii penale înlătură executarea sancţiunilor penale.
16) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt determinate (şi variabile) în raport de natura şi gravitatea
pedepselor abstracte, termene ce se calculează de la data săvârşirii infracţiunii. Dacă infracţiunea comisă a
rămas în stadiul/stare de tentativă (relevantă penal, incriminată), termenul de prescripție a răspunderii penale
se calculează în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea - fapt consumat.
17) În cazul tuturor infracţiunilor de durată, termenele de prescripţie a răspunderii penale curg de la data care
semnifică momentul epuizării activităţii infracţionale.
18) În ipoteza săvârşirii unei infracţiuni în participaţie, amnistia înlătură răspunderea penală a tuturor persoanelor
implicate în comiterea faptei, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi participanţii, de
la data comiterii faptei (relevante penal) de către autor, indiferent de momentul în care şi-au prestat
contribuţia.
19) Prescripţia specială implică depăşirea cu încă o dată a termenelor generale de prescripţie a răspunderii penale
(care vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni), calculându-se de la data săvârşirii infracţiunii.
20) Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, se
determină în raport de maximul special al măsurii educative prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.
115
21) Potrivit dispoziţiilor legii penale, în materia rezervată instituţiei lipsei plângerii prealabile, legiuitorul înscrie
principiul indivizibilităţii active, respectiv principiul indivizibilităţii pasive a răspunderii penale.
22) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei
plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri, cât şi retragerea acesteia reprezintă cauze
reale care înlătură răspunderea penală.
23) Spre deosebire de lipsa plângerii prealabile – cauză reală care înlătură răspunderea penală în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată, retragerea plângerii prealabile nu produce efecte in rem.
24) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de viol de două sau mai multe persoane împreună (spre exemplu: autorul
faptei + un complice concomitent), retragerea plângerii prealabile faţă de autorul faptei va înlătura răspunderea
sa penală, dar nu şi răspunderea penală a complicelui.
25) Toate cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt cauze care înlătură şi răspunderea civilă.
26) Toate cauzele generale reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal sunt cauze reale care
înlătură răspunderea penală.
27) Toate cauzele generale care sunt reglementate în Titlul VII din Partea generală a Codului penal sunt cauze
personale care înlătură răspunderea penală.
28) Împăcarea este singura cauză generală şi personală care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită.
29) Potrivit dispoziţiilor legale, retragerea plângerii prealabile (în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile) şi împăcarea sunt cauze
personale care înlătură răspunderea penală.
30) Retragerea plângerii prealabile (în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile) şi împăcarea sunt cauze generale şi reale care înlătură
răspunderea penală şi răspunderea civilă pentru infracţiunea comisă, putând să intervină până la pronunţarea
unei hotărâri definitive.
31) Sub aspectul naturii lor juridice, cauzele generale prevăzute de art. 34 şi art. 51 Cod penal reprezintă cauze de
impunitate a autorului/participantului unei tentative (relevante penal). Potrivit unui curent de opinie din
doctrina penală, desistarea / împiedicarea producerii rezultatului / împiedicarea săvârşirii infracţiunii
reprezintă ,,cauze speciale care înlătură răspunderea penală cu reglementare în Partea generală a Codului
penal/cauze speciale de nepedepsire prevăzute în Partea generală a Codului penal”.
32) Cauzele care înlătură răspunderea penală produc efecte numai în cazul infracţiunilor săvârşite de persoane
fizice majore, fiind exclusă incidenţa acestora în cazul faptelor penale comise de persoane fizice - infractori
minori.
33) Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt incidente numai în ipoteza săvârşirii de infracţiuni de persoane
fizice (majore sau minore - care verifică limitele răspunderii penale), nefiind incidente în ipoteza comiterii de
infracţiuni de către o persoană juridică (care răspunde penal).
34) Termenele de prescripţie a răspunderii penale se întrerup şi se suspendă în aceleaşi condiţii prevăzute de lege,
indiferent dacă persoana care a săvârşit infracţiunea este o persoană fizică majoră sau minoră, ori o persoană
juridică.
35) În condiţiile constatării incidenţei unei cauze care înlătură răspunderea penală, instanţa va pronunţa o soluţie
de achitare pentru fapta săvârşită (întrucât este afectată existenţa acesteia ca infracţiune).
36) Potrivit dispoziţiilor art. 18 Cod procedură penală, în caz de amnistie (postcondamnatorie), de prescripţie (a
executării pedepsei), de retragere a plângerii prealabile, alte cauze - dintre cele prevăzute de lege, suspectul
sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
37) În cazul incidenţei unora dintre cauzele generale care înlătură răspunderea penală (amnistie
antecondamnatorie, prescripţie a răspunderii penale, retragere a plângerii prealabile), suspectul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal.
38) Amnistia postcondamnatorie şi graţierea sunt cauze care înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei,
precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
39) Grațierea poate fi acordată individual, prin decret al Președintelui României, sau colectiv, de către Parlament,
prin lege organică.
40) În dreptul penal român, amnistia şi graţierea pot fi acordate de către Parlament, prin lege organică, sau prin
decret al Preşedintelui, fiind exclusă acordarea de către Guvern, prin ordonanţă simplă.
116
41) Actele de clemenţă pot fi condiţionate sau necondiţionate, antecondamnatorii sau postcondamnatorii.
42) Nu există amnistie postexecutorie, după cum nu există graţiere care să aibă ca efect comutarea pedepsei în alta
mai grea.
43) Actele de clemenţă nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
44) Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
45) Grațierea individuală se acordă necondiționat, iar grațierea colectivă poate fi acordată și condiționat.
46) După întinderea efectelor pe care graţierea le produce asupra pedepsei, se distinge între:remiterea de pedeapsă
/ reducerea de pedeapsă /comutarea pedepsei (exclusiv) în alta mai uşoară.
47) Graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă numai pentru sancţiuni penale privative de libertate.
48) Graţierea individuală în caz de concurs de infracţiuni vizează numai pedeapsa rezultantă.
49) Prescripţia executării pedepsei este – din punct de vedere al naturii juridice – o cauză care înlătură răspunderea
penală pentru infracţiunea săvârşită.
50) În cazul persoanelor fizice, prescripţia executării sancţiunilor penale priveşte: prescripţia executării pedepsei
(principale) şi prescripţia executării măsurilor educative (neprivative şi privative de libertate). Măsurile de
siguranţă – sancţiuni de drept penal – nu se prescriu.
51) Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale şi a pedepselor complementare aplicate persoanelor fizice
majore.
52) Prescripţia înlătură executarea pedepsei (principale) aplicate persoanei fizice majore, precum şi pedeapsa
aplicată minorului (răspunzător penal) care avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, la momentul săvârşirii
infracţiunii, devenit major la data pronunţării hotărârii de instanţa penală.
53) Termenele de prescripţie a executării sancţiunilor penale aplicate persoanelor fizice (pedepse principale şi
măsuri educative) se întrerup şi se suspendă în aceleaşi condiţii prevăzute de lege.
54) În cazul infracţiunilor de durată (infracţiuni continue / continuate / de obicei / progresive), termenele de
prescripţie a executării pedepsei se determină în raport de pedeapsa abstractă, calculându-se de la data care
marchează momentul epuizării activităţii infracţionale.
55) Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii
erau minori, caz în care prescripţia specială înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă
termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate.
56) Termenele de prescripţie a executării pedepselor principale aplicate persoanelor fizice majore, dacă au fost
depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (prescripţia specială).
57) Majorilor care, la data săvârşirii infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, li se aplică pedepse;
graţierea acestor pedepse – ţinând cont de gravitatea infracţiunii comise – poate avea ca efect comutarea
pedepsei în măsură educativă (neprivativă sau privativă de libertate).
58) Spre deosebire de amnistia postcondamnatorie (improprie), reabilitarea nu înlătură executarea pedepsei, deşi
ambele sunt cauze care înlătură consecinţele condamnării.
59) Amnistia (postexecutorie) şi reabilitarea, deopotrivă, înlătură consecinţele condamnării.
60) Reabilitarea persoanei fizice (majore sau minore) este o cauză care înlătură consecinţele condamnării, făcând
să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
61) Deşi distincte din punct de vedere al naturii lor juridice, actele de clemenţă şi instituţia reabilitării nu produc
efecte asupra măsurilor de siguranţă.
62) Înlătură consecinţele condamnării: amnistia (postcondamnatorie) şi reabilitarea, însă sunt de semnalat
deosebiri importante între aceste două cauze operante în materie juridico-penală.
63) În nicio situaţie prevăzută de lege, reabilitarea de drept a persoanei fizice nu poate să intervină în cazul unei
condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
64) Reabilitarea judecătorească poate fi anulată atunci când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai
săvârşise o faptă prevăzută de legea penală care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de
reabilitare.
65) Reabilitarea judecătorească va fi revocată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise
o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
66) Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare, precum
şi condamnările pentru infracţiuni amnistiate sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă.
67) Reabilitarea nu este operantă în raport de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, precum şi de instituţia
117
amânării aplicării pedepsei, după cum nu este incidentă nici în cazul condamnărilor pronunţate pentru
infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii.
68) Reabilitarea (legală sau facultativă) intervine în cazul condamnărilor suferite de persoanele fizice (majore sau
minore), cât şi de persoanele juridice.
69) Legea penală nu înscrie dispoziţii privind reabilitarea în cazul persoanei juridice, instituţia fiind operantă –
exclusiv – în cazul persoanei fizice.
70) În cazul infractorilor minori + în cazul persoanelor juridice (care răspund penal), dispoziţii de interes privind
cauze operante în materie juridico-penală (cauze de înlăturare a răspunderii penale / înlăturare a sancţiunilor
penale ş.a.), se regăsesc în lumina Titlului V, respectiv a Titlului VI din Partea generală a Codului penal.

1) Asemănări şi deosebiri între actele de clemenţă (amnistie şi graţiere).
2) Asemănări şi deosebiri între lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile.
3) Asemănări şi deosebiri între retragerea plângerii prealabile şi instituţia împăcării.
4) Asemănări şi deosebiri între graţierea colectivă şi graţierea individuală.
5) Asemănări şi deosebiri între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei.
6) Prescripţia executării sancţiunilor penale aplicate infractorului persoană fizică.
7) Asemănări şi deosebiri între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
8) Asemănări şi deosebiri între amnistie şi reabilitare.
 Fişa de lucru nr. 5 (privind răspunderea penală a persoanei juridice)

 Test grilă
(identificați variantele corecte; toate combinațiile sunt posibile: la o grilă pot fi corecte sau greșite toate
variantele, fiind totodată posibil ca parte din variante să fie corecte, iar parte greșite)
1) Titlul VI din Partea generală a Codului penal:
a) reuneşte majoritatea dispoziţiilor care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice.
b) nu cuprinde dispoziţii privind regimul pedepselor complementare aplicabile persoanei juridice în caz de
pluralitate de infracţiuni.
c) reuneşte principalele dispoziţii care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice, consacrând expres
cazurile de transmitere a răspunderii penale de la persoana juridica dispărută, la persoana juridică succesoare.
2) În materia răspunderii penale a persoanei juridice:
a) în aprecierea doctrinei majoritare, legea înscrie modelul răspunderii penale generale şi directe (model reflectat şi
de Codul penal anterior – potrivit dispoziţiilor Legii nr. 278/2006).
b) de lege lata, modelul legal instituit consacră răspunderea penală obiectivă [cât timp art. 135 alin. (1) C. pen. nu
dispune în sensul: ,, …dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală”].
c) răspunderea penală a persoanei juridice nu este condiţionată de răspunderea penală a persoanei fizice, legea
confirmând posibilitatea cumulului de răspunderi, nefiind exclusă nici tragerea la răspundere penală numai a
persoanei juridice.
3) În materia răspunderii penale a persoanei - potrivit legii penale române:
a) statul şi autorităţile publice nu răspund penal.
b) antrenarea acestei răspunderi exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea
aceleiaşi fapte.
c) sunt exceptate de la răspunderea penală (şi) instituțiile publice, dar numai pentru infracţiuni săvârşite în
realizarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat (instituţiile publice care săvârşesc
infracţiuni în realizarea unei activităţi care poate face obiectul domeniului privat nu sunt exceptate de la
răspundere penală).
4) În condiţiile legii, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată:
a) în principiu, indiferent de calitatea avuta: autor, instigator sau complice.
b) de orice persoană fizică din conducerea persoanei juridice, de orice prepus al acesteia, de orice persoană aflată
118
sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană care are o relaţie (de fapt sau de drept) cu persoana
juridică, ce acţionează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
c) chiar şi în afara vinovăţiei persoanei juridice.
5) Formele de vinovăţie în care o persoană juridică poate comite o infracţiune le reprezintă:
a) exclusiv: intenţia şi culpa.
b) exclusiv intenţia (indiferent de modalitatea normativă: intenţie directă / intenţie indirectă / intenţie depăşită).
c) intenţia, culpa sau intenţia depăşită.
6) Reprezintă sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor juridice:
a) doar sancţiunile prevăzute expres în art. 136 Cod penal, cu executare după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
b) sancţiunile prevăzute expres în art. 136 Cod penal, la care se adaugă pedeapsa accesorie a interzicerii de a
participa la procedurile de achiziţii publice.
c) sancţiunile penale prevăzute în art. 136 Cod penal, la care se adaugă, în condiţiile legii, măsurile de siguranţă de
natură patrimonială.
7) În materia pedepselor aplicabile persoanelor juridice:
a) pedeapsa de ordin pecuniar se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă, având limite generale net superioare celor
prevăzute de lege pentru persoana fizică (majoră).
b) în condiţiile legii, pedepsele complementare cunosc un regim obligatoriu, respectiv un regim facultativ de
aplicare.
c) suspendarea activităţii persoanei juridice echivalează cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
instituţie ce se poate dispune în cazul persoanei fizice (majore).
8) Individualizarea pedepsei principale pentru persoana juridică:
a) nu poate atrage dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei ori a condamnării
cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
b) în caz de atenuare a răspunderii penale (spre exemplu: tentativă pedepsibilă; circumstanţe generale atenuante),
se realizează prin aplicarea regimului amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică (sunt funcţionale aceleaşi
reguli consacrate în cazul persoanei fizice, respectiv operează reducerea cu fracţiile de pedeapsă stabilite de
lege).
c) exclude incidenţa dispoziţiilor din art. 79 C. pen.
9) Pluralitatea de infracţiuni în cazul persoanei juridice:
a) poate îmbrăca, după caz, formele reprezentate de: concursul de infracţiuni, recidivă, pluralitatea intermediară,
pluralitatea nenumită.
b) în ipoteza recidivei, această stare poate îmbrăca forma postcondamnatorie sau postexecutorie.
c) în cazul tuturor formelor sub care se poate manifesta, conduce la aplicarea regimului amenzii prevăzut de lege
pentru persoana fizică (majoră).
10) În ceea ce priveşte tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei juridice:
a) în cazul recidivei postcondamnatorii, legea reflectă consacrarea sistemului cumulului aritmetic de pedeapsă, însă
mecanismul de aplicare a pedepsei este diferit de cel prevăzut în cazul reţinerii stării de recidivă
postcondamnatorie a persoanei fizice.
b) în cazul recidivei postexecutorii, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune comisă
(intenţionată sau praeterintenţionată) se pot majora cu jumătate, putându-se chiar depăşi maximul general al
amenzii.
c) în cazul recidivei postexecutorii, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii.
11) Potrivit regimului pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice:
a) aplicarea acestor pedepse este obligatorie =regula în materie [conform prevederilor art. 138 alin.(1) Cod penal,
norma având caracter imperativ: “se dispune”, respectiv art. 138alin. (2) C. pen.], toate aceste pedepse putându-
se aplica cumulativ.
b) pedeapsa dizolvării este obligatorie, în condiţiile şi cu distincţiile prevăzute de lege, spre deosebire de pedeapsa
închiderii unor puncte de lucru care are caracter facultativ, fiind o pedeapsă aplicabilă exclusiv persoanelor
119
juridice cu scop lucrativ, indiferent de forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea săvârşită.

c) executarea acestora începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
12) În condiţiile legii, o persoană juridică poate comite:
a) în principiu, orice infracţiune – indiferent de sediul incriminării faptei şi de forma de vinovăţie cerută de legea
penala, în cel puţin una dintre modalităţile de realizare prevăzute de lege.
b) doar infracţiuni momentane şi prescriptibile.
c) o infracţiune prin care să urmărească obţinerea unui folos patrimonial, caz în care legea înscrie – cu valabilitate
şi în cazul persoanei fizice majore – o cauză obligatorie de majorare a pedepsei.
13) Agravarea răspunderii penale a persoanei juridice este:
a) obligatorie – în caz de concurs de infracţiuni, recidivă şi pluralitate intermediară de infracţiuni.
b) facultativă – în cazul comiterii unei infracţiuni complexe care este compatibilă de săvârşire în mod continuat.
c) obligatorie – în caz de reţinere a circumstanţelor generale agravante legale (obligatorii).
14) În materia pedepselor aplicabile persoanei juridice:
a) pedeapsa principală prezintă limite generale şi limite speciale, legea prevăzând expres imposibilitatea depăşirii
maximului general prin efectul unor cauze de agravare.
b) pedepsele complementare sunt – ca pedepse abstracte – pedepse cu un caracter relativ determinat, cu excepţia
dizolvării.
c) limitele pedepsei principale, respectiv limitele pedepselor complementare(cu excepţia dizolvării), se reduc la
jumătate, în ipoteza comiterii unei tentative incriminate (pedepsibile).
15) În urma comiterii unei infracţiuni care antrenează răspunderea penală a persoanei juridice:
a) nu sunt operante cauzele generale care înlătură răspunderea penală.
b) dintre cauzele care înlătură răspunderea penală, în cazul persoanei juridice operează doar prescripţia răspunderii
penale (art. 148 Cod penal).
c) în condiţiile legii, împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată
nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
16) În materia prescripţiei, cu referire la persoana juridică:
a) legea înscrie aceleaşi termene (generale)de prescripţie a răspunderii penale – termene valabile şi în cazul
persoanei fizice majore (art. 154 Cod penal) – şi care sunt determinate în funcţie de natura şi gravitatea
pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
b) legea înscrie aceleaşi termene de prescripţie a executării pedepsei aplicate şi în cazul persoanei fizice majore.
c) pedepsele complementare nu se prescriu.
17) În sistemul răspunderii penale directe a persoanei juridice:
a) nu este exclusă răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
b) se consacră o răspundere pentru fapta altuia, răspundere condiţionată de identificarea persoanei fizice care a
comis fapta.
c) în comiterea faptei, sub aspectul formelor de vinovăţie nu pot exista diferenţe între persoana fizică şi persoana
juridică.
18) Dintre sancţiunile penale aplicabile persoanei juridice care răspunde penal:
a) amenda penală este unica pedeapsă principală.
b) dizolvarea persoanei juridice este unica pedeapsă complementară ce nu poate fi aplicată persoanelor juridice
care îşi desfășoară activitatea în domeniul presei.
c) pedeapsa accesorie constând în interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice se execută după
executarea amenzii.
19) Ca şi în situaţia persoanei fizice, în cazul persoanei juridice:
a) pluralitatea de infracţiuni în forma recidivei (postcondamnatorie şi postexecutorie) are un caracter relativ.
b) reabilitarea de drept intervine dacă, în decurs de 3 ani de la data împlinirii termenului de supraveghere în caz de
suspendare a executării pedepsei amenzii aplicate, aceasta nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
c) pedepsele complementare nu se aplică în mod independent, ci numai pe lângă (dependent de) pedeapsa
principală, pedepse dintre care cele infamante sunt de aplicare facultativă şi se execută după rămânerea
120
definitivă a hotărârii de condamnare.

20) În materia pluralităţii de infracțiuni, deopotrivă în cazul persoanei fizice şi al persoanei juridice:
a) dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune
în stare de recidivă postexecutorie, fiind îndeplinite condiţiile legii privind recidiva în cazul persoanei fizice /
persoanei juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu
jumătate, instanţa individualizând amenda, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei.
b) nu există pluralitate intermediară dacă noua infracţiune este săvârşită după o condamnare definitivă (neexecutată
sau executată doar parţial) în raport de prevederile art. 42 lit. a) şi lit. b) Cod penal.
c) în caz de concurs de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea la
care se poate adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (cumul juridic cu spor facultativ).
21) În materia pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de cazul persoanei fizice:
a) recidiva în cazul persoanei juridice are caracter absolut.
b) în cazul persoanei juridice se naşte pluralitatea intermediară de infracţiuni doar în cazul infracţiunilor din culpa.
c) concursul de infracţiuni nu poate intra în structura celui de al doilea termen al recidivei în cazul persoanei
juridice.
22) Atunci când în structura celui de al doilea termen al recidivei în cazul persoanei juridice intră un concurs de
infracţiuni:
a) dispoziţiile relative la recidivă se vor aplica înaintea celor de la concursul de infracţiuni, dacă recidiva îmbracă
forma postexecutorie.
b) în cazul săvârşirii din nou a mai multor infracţiuni după o condamnare definitivă (neexecutată sau executată
parţial), infracţiuni dintre care cel puţin una este în stare de recidivă postcondamnatorie – în tăcerea legii – se
pot contura două soluţii în rezolvarea problemelor de sancţionare.
c) coexistenţa acestor stări de agravare a pedepsei poate atrage depăşirea maximului general al pedepsei amenzii.
23) Deopotrivă în cazul persoanei fizice şi al persoanei juridice, dacă se are în vedere pluralitatea de infracţiuni (sub
formele reprezentate de concurs şi pluralitatea intermediară):
a) aceste forme ale pluralităţii de infracţiuni reprezintă circumstanţe generale de agravare a răspunderii penale,
producând efectele prevăzute de art. 78 Cod penal.
b) reducând pluralitatea infracţională la minimum minimorum 2 fapte penale, acestea sunt separate între ele, din
punct de vedere al datei lor de comitere, de existenţa unei hotărâri definitive de condamnare.
c) măsurile de siguranţă luate conform art. 112 C. pen. se cumulează.
24) Dispoziţiile legale (aplicabile persoanelor fizice) se aplică în mod corespunzător şi persoanei juridice, atunci
când se referă la:
a) întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei în materie penală.
b) anularea amânării aplicării pedepsei şi anularea reabilitării.
c) revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
25) Dacă se are în vedere ansamblul cauzelor operante în materie juridico-penală:
a) unele cauze generale de excludere a infracţiunii (cauze justificative / cauze de neimputabilitate) reprezintă cauze
incidente ce profită şi persoanei juridice.
b) cu referire la cauzele generale de agravare a răspunderii penale a persoanei juridice, operează – şi aici –
interesul distincţiei între stări si circumstanţe.
c) înlătură executarea pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice, după caz, incidenţa clemenţei sub forma unui
act de amnistie proprie sau intervenirea reabilitării de drept.
26) În materia pedepselor aplicabile persoanei juridice se instituie următoarele reguli:
a) posibilitatea cumulului pedepselor complementare, cu excepţia dizolvării.
b) prescriptibilitatea infracţiunilor săvârşite, cu excepţiile prevăzute de lege.
c) prescriptibilitatea sancţiunilor penale, cu excepţia pedepselor complementare.
27) Deopotrivă în cazul persoanei fizice şi al persoanei juridice:
a) instituţia împăcării are caracter personal.
b) în condiţiile legii, operează înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
121
c) dacă pe durata supravegherii persoanei condamnate care a beneficiat de liberare condiţionată, aceasta îşi
reiterează comportamentul infracţional, se poate reţine, după caz, recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
28) Sunt sancţiuni penale aplicabile persoanelor juridice (în considerarea răspunderii lor penale):
a) amenda judiciară.
b) confiscarea specială.
c) amenda penală.
29) Deopotrivă în cazul persoanei fizice (infractor major) şi al persoanei juridice:
a) în condiţiile legii, săvârşirea de infracţiuni concurente se poate realiza prin acţiuni sau inacţiuni distincte ori prin
aceeaşi acţiune sau inacţiune (care realizează conţinutul mai multor fapte penale, din cauza împrejurărilor în
care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a atras).
b) reabilitarea cunoaşte două forme: reabilitare legală şi reabilitare facultativă.
c) graţierea înlătură răspunderea penala pentru infracţiunea săvârşită.
30) Deopotrivă în cazul persoanei fizice (infractor minor) şi al persoanei juridice:
a) pluralitatea intermediară de infracţiuni reprezintă o cauză (stare) generală de agravare a răspunderii penale.
b) legea înscrie imprescriptibilitatea răspunderii penale în cazul unor infracţiuni deosebit de grave.
c) operează (strict) aceleaşi cauze generale de atenuare / agravare a răspunderii penale (stări şi circumstanţe), cauze
care produc aceleaşi efecte asupra sancţiunilor penale ce reprezintă consecinţe ale răspunderii lor penale.

1) Asemănări şi deosebiri între amenda penală aplicabilă persoanei fizice şi amenda penală aplicabilă persoanei
juridice.
2) Asemănări şi deosebiri între pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice şi pedepsele
complementare aplicabile persoanelor juridice.
3) Asemănări şi deosebiri între prescripţia răspunderii penale, respectiv prescripţia executării pedepselor în cazul
persoanelor juridice şi al persoanelor fizice majore.
4) Asemănări şi deosebiri între recidiva în cazul persoanei juridice şi recidiva în cazul persoanei fizice.
5) Efectele cauzelor de atenuare şi agravare a răspunderii penale în cazul persoanei juridice.
6) Asemănări şi deosebiri între reabilitarea persoanei fizice şi reabilitarea persoanei juridice.
122

Drept Penal. Partea Generala 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal. Partea Generala 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (II)

Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI

Lect. univ. dr. Mihai DUNEA

Anul al II-lea de studii de Licenţă

La elaborarea acestui suport de curs s-au avut (în principal) în vedere:

Informații de natură organizațional-administrativă...............................................................................................p.5

IV.2.5. Medierea în latura penală a anumitor cauze penale ………………………………..............p.77

Informații generale despre curs

Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (I)

Informații despre coordonatorul de disciplină

Condiționări și cunoștințe pre-rechizite

Programarea conţinutului activităţilor

I. Studiu individual prin materiale specifice ID/IFR (suport de curs şi bibliografie)

1. Sancţiunile de drept penal aplicabile persoanei fizice – generalităţi – (minim) 2 ore

Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Metodele și instrumentele de evaluare

Evaluarea finală – examen scris: 50% (eliminator)

Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu individual

I. ANSAMBLUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

I.1. Pedepsele - generalităţi

I.1.1. Pedepsele - Noţiune şi caracterizare de ansamblu

I.1.2. Pedepsele aplicabile infractorului (major) persoană fizică

I.1.2.1. Pedepsele principale aplicabile infractorului (major) persoană fizică

Unitatea (activitatea / tema) nr.2 de studiu individual

I.1.2.2. Pedepsele complementare aplicabile infractorului (major) persoană fizică

I.1.2.3. Pedeapsa accesorie

Extrase de practică obligatorie în materia pedepselor:

Unitatea (activitatea / tema) nr. 3 de studiu individual

I.2. Individualizarea răspunderii penale ( ~ individualizarea pedepselor – lato sensu)

I.2.1. Individualizarea judiciară a pedepselor (criterii generale)

I.2.2. Regimul circumstanţelor generale de atenuare şi de agravare a răspunderii penale

a) Circumstanţele generale atenuante. Efecte

Unitatea (activitatea / tema) nr. 4 de studiu individual

b) Circumstanţele generale agravante. Efecte

c) Concursul între cauzele de atenuare şi / sau agravare a pedepsei. Efecte

Unitatea (activitatea / tema) nr. 5 de studiu individual

I.2.3. Individualizare judiciară a stabilirii / aplicării / executării pedepsei

I.2.3.1. Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei

fiind însă o măsură de individualizare judiciară a pedepsei (stabilite).

Unitatea (activitatea / tema) nr. 6 de studiu individual

I.2.3.3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Unitatea (activitatea / tema) nr. 7 de studiu individual

II.2.4. Liberarea condiţionată

Unitatea (activitatea / tema) nr. 8 de studiu individual

II. REGIMUL DE SANCŢIONARE A INFRACTORILOR MINORI

II.1. Măsurile educative. Caracterizare generală

II.2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

de la punerea în libertate a minorului”.

II.3. Regimul măsurilor educative privative de libertate

II.4. Particularităţi privind individualizarea măsurilor educative

II.4.1. Pluralitatea de infracţiuni. Forme de manifestare compatibile cu starea de minoritate a infractorului

II.4.2. Efectele cauzelor de atenuare si agravare asupra măsurilor educative

Unitatea (activitatea / tema) nr. 9 de studiu individual

III. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

III.1. Preliminarii (măsurile de siguranță – caracterizare generală)

III.2. Categorii de măsuri de siguranță

Unitatea (activitatea / tema) nr. 10 de studiu individual

IV. RĂSPUNDEREA PENALĂ.

IV.1. Preliminarii (răspunderea penală - noţiune şi principii)

IV.2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

IV.2.2. Prescripţia răspunderii penale

Extrase de practică obligatorie în materia lipsei / retragerii plângerii prealabile:

IV.2.4. Instituţia împăcării