UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
ANUL IV, SEMESTRUL II

DISCIPLINA: DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE

MĂRFURI

Prof. Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Gina-Pompilia Orga-Dumitru

Student: Sanda Elena Alexandra

Anul IV , Drept , Zi , Grupa III

SIBIU , 2022
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................... 2
1. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE CONTRACTULUI DE VÂNZARE
INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI ...........................................................................3
2. CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ VAZUTE ÎN LUMINA
CONVENȚIEI NAȚIUNILOR UNITE DE LA VIENA DIN 1980 ............................. 3
2.1 DOMENIUL DE APLICARE ..........................................................................3
2.2 FORMAREA CONTRACTULUI CONFORM CVIM ....................................4
2.2.1. OFERTA ............................................................................................... 4
2.2.2 FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ
DE MĂRFURI ................................................................................................ 5
2.2.3. PROBA CONTRACTULUI ................................................................. 5
2.2.4 CONDIȚIILE GENERALE CONTRACTUALE ..................................5
2.2.5 CLAUZE NEOBIȘNUITE .....................................................................6
2.5.6. PREȚUL ................................................................................................6
2.3. EFECTELE VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI ....................6
2.3.1. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI ..................................................... 6
2.3.2. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI ............................................... 7
2.3.3. VÂNZAREA CU REZERVA PROPRIETĂȚII ...................................8
2.3.4. CONFORMITATEA MĂRFURILOR ................................................. 8
2.3.5. VÂNZĂTORUL TREBUIE SĂ PREDEA MĂRFURILE LIBERE DE
ORICE DREPT SAU PRETENȚIE A UNUI TERȚ ......................................9
2.3.6. TRANSFERUL RISCURILLOR ..........................................................9
2.3.7. NEEXECUTAREA CONTRACTULUI .............................................10
3. PRESCRIPȚIA ÎN MATERIE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE
MĂRFURI ................................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................12

1
 INTRODUCERE

Contractul de vânzare internațională de mărfuri este o varietate a contractului

comercial inetrnațional și reprezintă suportul juridic al operaţiunilor de export/import.
Din categoria contractelor comerciale internationale mai fac parte contractele de
intermediere, de depozit, transport, asigurare, turism, executare de lucrări şi altele
practicate în relaţiile comerciale internaţionale.
Contractul de vânzare internațională poate fi definit ca un acord de voinţă prin
care una din părţi, cu sediul într-o anumită ţară, se obligă să transfere celeilalte părţi,
cu sediul în altă ţară, proprietatea asupra unui bun al său, determinat cantitativ şi
calitativ, în condiţii convenite, contra unui preţ.
De remarcat că nu există încă la ora actuală o concepţie unitară cu privire la
caracterul internaţional al contractului. Dacă există un consens în a numi relaţie
juridică internaţională acea relaţie care comportă elemente de legatură cu mai multe
sisteme juridice, problema de fond este de a şti care din aceste elemente se pot
transforma în factori care dau internaţionalitatea contractului. Legislaţiile naţionale şi
internaţionale fac referire în acest sens fie la criterii de natură economică (mişcarea
mărfurilor şi a banilor dincolo de frontiere), fie de natură juridică (sediul comercial al
părţilor respectiv domiciliul, în cazul persoanelor fizice, aflat pe teritoriul unor state
diferite, oferta şi acceptarea provin din ţări diferite etc.), fie la o combinaţie a lor. Nici
convenţiile recente în materia contractelor de vânzare internaţională nu soluţionează
această problemă.

2
 1. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE CONTRACTULUI DE VÂNZARE
INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI

Cel mai întâlnit contract al comerțului internațional este contractul de vânzare

internațională de mărfuri. Piața de mărfuri reprezintă totalitatea tranzacțiilor ale
vânzării-cumpărării încheiate într-un anumit spațiu geografic1. Contractul de
vânzare internațională de mărfuri, reprezintă contractul în baza căruia
vânzătorul se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora și,
după caz, să remită documentele referitoare la marfă cumpăratorului, iar acesta
din urmă se obligă la plata prețului și preluarea mărfii predate.2
Contractul de vânzare internațională prezintă următoarele caractere juridice:
 Contract sinalagmatic- Specificul contractului sinalagmatic este faptul că de la
data perfectării lui generează drepturi și obligații reciproce și interdependente
între părți, obligația fiecărei părți avându-și cauza juridică în obligația celeilalte.
Aceasta înseamnă că în schimbul obligației de a livra un produs, cealaltă parte se
obligă, reciproc și interdependent, să plătească un preț;3
 Contract oneros - Contract prin care fiecare parte urmăreşte să obţină un avantaj
în schimbul obligaţiilor pe care şi le asumă4;
 Contract consensual - Contract care se încheie prin simplul consimţământ al
părţilor, fară ca legea să prevadă pentru validitatea lui, îndeplinirea unor condiţii
de formă5;
 Contract comutativ - Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii
sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora
este determinată sau determinabilă;6
 Contract translativ de proprietate - Contract prin efectul căruia una dintre părţi
transmite celeilalte un drept real asupra unui bun care îi aparţine.7

2. CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ VAZUTE ÎN

LUMINA CONVENȚIEI NAȚIUNILOR UNITE DE LA VIENA DIN
1980

2.1 DOMENIUL DE APLICARE

Articolul 1 alin. (1) din CVIM, prevede faptul că aceasta este aplicabilă
contractelor de vânzare între părți care își au sediul de activitate în state diferite, dar
1
Florescu D.A.P., Pîrvu L.N - Contractele de comerț internațional, București, Editura Univeresul Juridic, 2007,
pagina 63.
2
Eugenia C., Dreptul comerțului internațional, Chișinău, 2014, pagina 117.
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Contract_sinalagmatic, pagină consultată în data de 09.05.2022
4
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-cu-titlu-oneros, pagină consultată la data de 09.05.2022
5
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-consensual, pagină accesată la data de 09.05.2022
6
https://lege5.ro/Gratuit/gi2tsmbqhe/contractul-comutativ-si-contractul-aleatoriu-codul-
civil?dp=gu3dmnjrgqzts, pagină consultată la data de 09.05.2022
7
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-translativ, pagină consultată la data de 09.05.2022

3
se prevede obligativitatea acestor state să fie state contractante la CVIM sau normele
dreptului internțional privat vizează aplicarea legii unui stat contractant.8
A. Domeniul de temporal de aplicare
Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980, se aplică, pe plan interrnațional,
începând cu data de 01.01.1988, asupra formării contractului a ofertelor făcute după
intrarea sa în vigoare față de statele contractante a aceste Convenții, iar în ceea ce
privește executarea unor contracte încheiate după intrarea sa în vigoare, principiul
retroactivității este exlus.
B. Domeniul personal de aplicare
Prevederile Convenției de la Viena se aplică, în mod alternativ, contractelor de
vânzare internațională. Astfel este aplicabilă:
 între părțile care își au sediul în statele contractante distincte;
 când normalele de drept internațional conduc la aplicarea legii unui stat
contractant, prin trimiterea la normele de drept internațional privat al țării forului,
Convenția devine aplicabilă deși nici una sau numai una dintre părți își are sediul
pe teritoriul unui stat contractant.

2.2 FORMAREA CONTRACTULUI CONFORM CVIM

2.2.1. OFERTA

Constituie ofertă o propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai
multor persoane determinate, dacă aceasta este suficient de precisă și denotă voința
autorului ei de a se angaja să îndeplinească obligațiile în caz de acceptare.9 De
asemenea, o propunere este destul de precisă în cazul în care denumește mărfurile și,
stabilește expres cantitatea și prețul acestora, sau prevede indicații care să permintă ca
acestea sa fie determinate. Oferta își produce efectele doar în momentul în care ajunge
la destinatar, aplicându-se teoria receptie, teorie care este cunoscută și în dreptul
român. Se consideră ajunsă la destinatar, oferta care a fost facută verbal sau este
predată destinatarului prin orice mijloace, la sediul ori adresa poștală, sau dacă nu
beneficiază de nici una dintre acestea, la reședința obișnuită.
Revocarea ofertei se poate face până la momentul încheierii contractului, dacă
revocarea ajunge la destinatar înainte ca acesta să accepte oferta.
Acceptarea ofertei. Articolul 18, alin. 1 din Convenție prevede că acceptarea
ofertei își produce efectele numai în momentul în care declarația de acceptare ajunge
la ofertant. În mod evident, acceptarea nu își produce efectele dacă declarația de
acceptare nu ajunge la ofertant în termenul pe care l-a stipulat sau într-un termen
rezonabil, ținându-se seama de împrejurările contractului și de rapiditatea mijloacelor
de comunicare folisite de către ofertant.

8
Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional, Editura Hamangiu,
2014. pagina 50.
9
Articolul 14, alin. 1 Convenția Natiunilor Unite de la Viena.

4
 Contraoferta reprezintă răspunsul care se dorește a fi acceptarea unei oferte, dar
care prevede completări, limitări sau alte modificări evidente. Elementele diferite sau
complementare care alterează substanțial oferta și reprezintă o contraofertă privesc
prețul, plata, calitatea și cantitatea mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea
responsabilității unei dintre părți față de cealaltă sau rezolvarea litigiilor. Dacă
răspunsul conține elemente complementare sau diferite, care nu alterează în mod
substanțial termenii ofertei, constituie o acceptare a ofertei și contractul se încheie, cu
mențiunea că ofertantul nu poate să conteste modificările. 10

2.2.2 FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE

MĂRFURI

CVIM prevede expres libertatatea de formă la încheierea contractului,într-un alt

cuvânt spus, consensualismul. Cu toate acestea, statele membre CVIM pot formula
rezerve, în sensul că pot pretinde ca vânzarea internațională de mărfuri să îmbrace
formă scrisă. Dacă una dintre părți are sediul pe teritoriul unui stat care a formulat o
asemenea rezervă, este obligaorie forma scrisă. Contractele de comerț internațional se
încheie, de regulă, în formă scrisă, prin voința părților. Pentru orice modificare
ulterioară se cere respectarea aceleiași forme, cu excepția situației în care modificarea
reiese din comportamentul uneia dintre părți pe care se bazează cealaltă parte, așa
cum prevede articolul 29 alineatul 2 din CVIM.

2.2.3. PROBA CONTRACTULUI

Contractul de vânzare internațională de mărfuri poate fi dovedit prin orice mijloc

de probă, conform articolului 11 din CVIM.

2.2.4 CONDIȚIILE GENERALE CONTRACTUALE

Majoritatea operatorilor de comerț internațional elaborează condițiile genrale

contractuale. CVIM nu reglementează clauzele contractuale care nu sunt negociate
între părți și care provin de la o singură parte, cum sunt condițiile generale
contractuale. Doctrina prevede faptul că, instanța sesizată va determina dacă o parte a
acceptat sau nu condițiile generale contractuale impuse de cealaltă parte. Dacă acestea
condiții apar pe spatele bonului de comandă semnat fără rezerve de una dintre părți,
atunci se consideră că aceasta a acceptat și condișiile generale impuse de cealaltă
parte. Atunci când condițiile generale ale uneia dintre părți nu sunt comunicate pe
nicio cale celeilalte părți, acestea nu pot fi aplicate. Partea care urmărește aplicarea
condițiile ei generale are obligația să le furnizeze celeilalte părți sau, cel puțin, să facă
o trimitere explicită la acestea.11

10
Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional, Editura Hamangiu,
2014. pagina 51-52.
11
Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional, Editura Hamangiu,
2014. pagina 53-54

5
2.2.5 CLAUZE NEOBIȘNUITE

Clauzele neobișnuite sunt reglementate și în Codul Civil român, care prevede la

articolul 1203 că: ,, Clauzele standard care prevăd în folosul celei care le propune
limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din
drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții,
restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului,
legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele
privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte. Este posibil ca în condițiile
generale ale uneia dintre părți să fie incluse clauze neuzuale. În legătură cu asemenea
clauze, CVIM nu conține prevederi. Potrivit articolului 2.1.20 din Principiile
UNIDROIT, o clauză tip este fără efect, dacă, datorită naturii si caracterului ei,
cealaltă parte nu se așteaptă în mod rezonabil ca o asemenea clauză să figureze în
contract. Totuși clauza produce efecte, dacă cealaltă parte a acceptat-o în mod expres.
Pentru a se determina dacă o clauză este neobișnuită se analizează conținutul ei, limba
folosită și modul de prezentare. Instanța sesizarea cu o asemenea problemă, se poate
folosi și de principiul bunei-credințe în contracte.

2.5.6. PREȚUL

În majoritatea sistemelor de drept un contract de vânzare nu este valabil încheiat

dacă prețul nu este determinat sau cel puțin determinabil. Aceeași regulă există în
dreptul român, dar și în CVIM. Acesta din urmă nu conține reguli referitoare la
validitatea contractului, care se determină folosind legea aplicabilă contractului. Dacă
prețul nu a fost determinat, dar contractul este valabil încheiat după legea aplicabilă
acestuia, conform articolului 55 CVIM se consideră că părțile s-au referit în mod tacit
la prețul practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului, în ramura
comercială respectivă, petru aceleași mărfuri vândute în împrejurări comparabile.

2.3. EFECTELE VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI

2.3.1. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI

Potrivit articolului 30 din CVIM obligațiile pe care și le asumă vânzătorul sunt:

de a livra marfa; de a transfera proprietatea și atunci când este cazul; de a remite
documentele referitoare la marfă. Articolele cuprinse intre 31-34 din CVIM prevăd
reguli referitoare la transportul și livrarea mărfii pentru cazurile rare în care în
contractul părților nu sunt incluse asemenea dispoziții.
 Articolul 31 din CVIM, prevede în mod expres situația în care contractul de
vânzare implică transportul de mărfuri, vânzătorul are obligația de a livra
mărfurile primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului. Atunci
când contractul are ca obiect un bun individual determinat sau un bun determinat
prin caractere generice care trebuie prevalat dintr-o masă determinată sau care
trebuie fabricat ori produs și când, în momentul încheierii contractului, părțile
știau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special,

6
 vânzatorul are obligația de a pune la dispoziția cumpărătorului mărfurile în acel
loc;
 Articolul 32 alineatul 1 din CVIM prevede situația în care vânzătorul remite
mărfurile unui transportator și mărfurile nu sunt clar identificate, prin aplicarea
unui semn distinctiv, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace,
vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediție care specifică
mărfurile. Alineatul 2 al aceluiași atricol prevede faptul că vânzătorul este obligat
la transportul mărfurilor, el trebuie sp încheie contractele de transport, alegând
mijloacele de transport adecvate împrejurărilor și condițiilor obișnuite pentru un
astfel de transport;
 Articolul 33 din CVIM susține că data la care vânzătorul este obligat la livrarea
mărfurilor este, fie aceea fixată prin contract sau determinabilă prin referire la
contract, fie atunci când o perioadă de timp este fixată sau determinată prin
contract, în orice moment în cursul acestei perioade, în afara cazului în care, din
împrejurări, nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;
 Articolul 34 din CVIM, prevede situația în care vânzătorul este obligat să remită
documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligație la
momentul, în locul și în forma prevăzute în contract. În cazul în care remite
documentul anticipat, vânzătorul păstrează, până în momentul prevăzut pentru
remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu
condiția ca execițiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului incoveniente sau
cheltuielor nerezonabile.

2.3.2. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI

 Articolul 60 din CVIM cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care se

poate aștepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzătorului să
efectueze predarea și să preia efectiv marfa. Deci, se impune colaborarea
cumpărătorului cu vânzătorul pentru a permite acestuia din urmă să-și
îndeplinească oblgația de predare. Atunci când cumpărătorul nu preia marfa, el
suportă riscul pieirii sau deteriorării acesteia, deoarece transferul riscurilor
operează de la data la care vânzătorul pune marfa la dispoziția sa;
 Potrivit articolelor 38 și 39 din CVIM cumpărătorul are obligația fundamentală de
a verifica marfa, în cel mai scurt termen posibil, în funcție de circumstanțe.
Această verificare este făcută de mai multe ori înainte de plecarea mărfii, pentruu
a împiedica transportul unei mărfi neconforme, care trebuie apoi returnată
vânzătorului;
 Articolul 57 din CVIM prevede obligația cumpărătorului de a plăti prețul, care
este portabil, adică se poate face la locul unde este situat sediul vâzătorului sau,
dacă plata trebuie facută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul
acestei remitere. Potrivit dreptului român, prețul trebuie plătit în locul unde se
află bunul îm momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este
transmisă;

7
 Potrivit articolului 59 din CVIM, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la data
stabilită prin contract sau care rezultă din contract, fără a fi necesară nicio cerere
sau altă formalitatea din partea vânzătorului.12

2.3.3. VÂNZAREA CU REZERVA PROPRIETĂȚII

Clauza de rezervă a proprietății este reglementată de legea aplicabilă contractului

de vânzare sau de lex concursus, în cazul în care cumpărătorul falimentează și nu a
plătit, încă, marfa livrată. Această clauză are ca scop protecția vânzătorului. În dreptul
român, această situație își găsește aplicabilitatea în Codul Civil, în articolul 1684 care
prevede: ,, Stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata
integrală a prețului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulație nu
poate fi însă opusă terților decât după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute
de lege, după natura bunului”.13

2.3.4. CONFORMITATEA MĂRFURILOR

Vânzătorul trebuie să predea mărfurile conforme cu prevederile contractuale,

acestea nu trebuie să aibă vicii. Articolul 35 alineatul 2 prevede situațiile în care
mărfurile sunt conforme dacă:
 Sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale cae a fost adusă, expres sau tacit, la
cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, cu excepția situației
în care, rezultă din împrejurări că au fost lasate de către cumpărător la competența
ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă;
 Sunt ambalate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui
mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva și proteja;
 Sunt adecvate întrebunțărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același
tip;
 Posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca
eșantion sau model;
Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o
cunoștea sau nu o putea ignora în momentul încheierii contractului. Cu toate acestea,
dacă vânzătorul cunoștea viciul și a ignorat amploarea acestuia, natura sau
consecințele lui, poate fi răspunzător.14 Conform aticolului 36 din CVIM, vânzătorul
este răspunzător de orice lipsă de conformitate care exista în momentul transmiterii
riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.
Denunțarea lipsei de conformitate, a defectului, trebuie facură într-un termen
rezonabil, care curge de la data când cumpărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit să-l

12
Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional, Editura Hamangiu,
2014. pagina 55-56 și 63-64.
13
Abud C. Kessedjian, op cit, p, 287
14
Abud C. Kessedjian, op cit, p, 288

8
constate, precizând vânzătorului natura defectului. În toate cazurile, cumpărătorul este
decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu denunță cel
mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise
în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibl cu durata unei
generații contractuale.

2.3.5. VÂNZĂTORUL TREBUIE SĂ PREDEA MĂRFURILE LIBERE DE

ORICE DREPT SAU PRETENȚIE A UNUI TERȚ

Potrivit articolului 41 din CVIM, cumpărătorul poate accepta, să preia mărfurile

în strarea în care se află, chiar dacă un terț are un drept sau o pretenție asupra lor. În
cazul în care dreptul sau pretenția terțului este întemeiată pe proprietatea industrială
sau pe un alt tip de proprietate intelectuală, vânzătorul, pentru a răspunde, trebuie să
cunoască dreptul sau pretenția sau să nu le fi putut ignora în momentul încheierii
contractului, cu condiția ca acestea să fie fondate pe proprietatea industrială sau alt tip
de proprietate intelectuală, acordate de legea statului unde mărfurile trebuie sp fie
revândute sau uilizate sau de legea statului în care cumpărătorul își are sediul.
Articolul 42 din CVIM, prevede faptul că vânzătorul nu are obligația de a preda
mărfurile libere de orice drept de petenție a unui terț izvorâte din proprietatea
industrială sau intelectuală, dacă, în momentul încheierii contractului, cumpărătorul
cunoștea sau nu putea ignora existența dreptului sau a pretenției sau, în cazul în care,
dreptul sau pretenția terțului rezulta din faptul vânzătorului de a se fi conformat
planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificații analoage furnizate de
cumpărător. Conform articolul43 din CVIM, cumpărătorul pierde dreptul de a se
îndepta împotriva vânzătorului, dacă nu denuntă acestuia pretenția terțului într-un
termen rezonabil, calculat din monetul în care a cunoscut-o sau ar fi trebui să o
cunaoscă, cu excepția cazului în care vânzătorul cunoștea pretenția terțului și natura
acesteia. În caz de nedenunțare scuzabilă a dreptului sau pretenției terțului,
cumpărătorul poate reduce prețul sau poate solicita despăgubiri, mai puțin câștigul
nerealizat.15

2.3.6. TRANSFERUL RISCURILLOR

CVIM prevede că transferul riscurilor are loc în momentul în care mărfurile sunt
livrate cumpărătorului. Articolul 67 susține că atunci când livrarea mărfii implică un
transport, transferul riscurilor are loc în momentul în care vânzătorul încredințează
marfa primului transportator pentru a o transmite cumpărătorului, în conformitate cu
contractul de vânzare. Riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile
nu au fost identificate, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri prin
documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc .
Atunci când vînzarea are loc în cursul transportului, transferu are loc, în acest caz, la
data încheierii contractului. Dacă în momentul încheierii contractului, vânzătorul știa
sau ar fi trebuit să știe că mărfurile au pierit sau erau deteriorate și nu l-a informat pe
cumpărător, pierderea sau deterioararea este în sarcina vânzătorului. Transferul

15
Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional, Editura Hamangiu,
2014. pagina 62-63

9
riscurilor nu îl împiedică pe cumpărător să acționeze împotriva vânzătorului, dacă
acesta se face vinovat de o încălcare esențială a contractului.

2.3.7. NEEXECUTAREA CONTRACTULUI

În principal, există cinci mecanisme care permit organizarea drepturilor și obligațiille

părților în caz de neexecutare a contractului: excepția de neexecutare, executarea în
natură, rezoluțiunea, despăgubiri și reducerea prețului.

 Excepția de neexecutare. Articolul 58 din CVIM, prevede că vânzătorul nu este

obligat să livreze marfa atât timp cât cumpărătorul nu plătește prețul , și
cumpărătorul nu trebuie să plătească prețul atât timp cât marfa nu i-a fost pusă la
dispoziție. Pentru a se evita acest cerc vicios se folosește creditul documentar.
Creditul documentar este operațiunea la care participă cumpărătorul, care dă
ordin unei bănci să-l plătească pe vânzător, prin intermediul unei alte bănci,
înbaza anumitor documente care dovedesc expedierea mărfii;
 Executarea în natură. Executarea în natură nu poate fi cerută decât dacă lex fori
o permite. Artoclul 28 din CVIM prevede că: ,, Dacă, în conformitate cu
dispozițiile prezentei convenții, o parte are dreptul să ceară celeilalte părți
executarea unei obligații, un tribunal nu este ținut să dispună executarea în natură
decât dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte de vânzare
asemănătoare, necârmuite de prezenta convenție;
 Rezoluțiunea contractului. O singură contravenție esențială la obligațiile
contractuale poate antrena rezoluțiunea contractului. Rezoluțiunea se face prin
declarație unilaterală de către partea care a suferit contravenția. Nu este nevoie de
vreo autorizare pentru aceasta, din partea unei instanțe statale sau arbitrale. În
CVIM sunt definte detaliat contravențiile care pot conduce la rezoluțiune, în
scopul de a evita litigiile. Rezoluțiunea poate interveni și în mod anticipat, dacă
este clar că va interveni o contravenție la contract.
 Despăgubiri. Conform articolului 74 din CVIM, despăgubirile includ nu numai
pierderea suferită, ci și câștigul nerealizat de cealaltă parte din cauza
contravenției la contract. Acesta daune-interese nu pot fi superioare pierderii
suferite și câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi
trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor
de care avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință ca fiind consecințele
posibile ale contravenției la contract;
 Reducerea prețului. Articolul 50 din CVIM, permite cumpărătorului să reducă
prețul, proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o
aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforrme ar fi avut-o în
acest moment. Cumpărătorul trebuie sp aibă în vedere deci, data livrării mărfii.
Reducerea prețului nu poate intrveni dacă vânzătorul repară orice deficiență a
îndeplinirii obligațiilor sale sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea
de către vânzător.16

16
Abud C. Kessedjian, op cit, p, 292

10
 3. PRESCRIPȚIA ÎN MATERIE DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ
DE MĂRFURI

Prescripția extinctivă, își gășeste aplicabilitatea în materia vânzării internaționale

de mărfuri, în Convenția de la New York din 1974 și Protocolul de modificare a
acesteia din 1980, care prevede un teremen de prescripție de 4 ani. Termenul curge de
la data la care dreptul la acțiune poate fi exercitat.17
Convenția de la New York este aplicabilă în 29 de state, dintre care numai câteva
state membre ale Uniunii Europene. De altfel, Convenția are un caracter supletiv, în
sensul că prevederile acesteia nu se aplică dacă părțile i-au exclus în mod expres
aplicarea, prin inserarea unei clauze contractuale în contractul lor de vânzare
internațională de mărfuri.
Dacă nu este aplicabilă Convenția de la New York, reglementarea prescprpției
extinctive se face în funcție de prevederile existente în lex contractus( legea aplicabilă
contractului de vânzare). Dacă, spre exemplu, părțile aleg ca lege aplicabilă
contractului legea română, prescripția dreptului la acțiune va fi reglementată de
prevederile Codului Civil român. Dacă părțile aleg Principiilee UNIDROIT ca lex
contractus, termenul de prescripție va fi de 3 ani, care curge de la data la care
creditorul a cunoscut sau ar fi trebui să cunoască faptele care îi permit să exercite
dreptul la acțiunea. În continuare este prevăzut și un termen maximal de 10 ani, care
curge din momentul în care dreptul la acțiune poate fi execitat, independent de
cunoștința creditorului.18

17
România este parte la această Convenție, la care a aderat prin Legea nr.24/1992 pentru aderarea României la
Convenșia asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie
1974 și la Protocolul de modificare a Convenției, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980
18
Apud. I Macovei, Dreptul Comerțului internațional, vol II, Ed C.H Beck, București, 2009, p 28

11
 BIBLIOGRAFIE

Articolul 14, alin. 1 Convenția Natiunilor Unite de la Viena;

Carmen T. Ungureanu, Dreptul comerțului internațional - contract de comert internațional;
Eugenia C., Dreptul comerțului internațional, Chișinău;
Florescu D.A.P., Pîrvu L.N - Contractele de comerț internațional București, Editura
Univeresul Juridic;
https://lege5.ro/Gratuit/gi2tsmbqhe/contractul-comutativ-si-contractul-aleatoriu-codul-
civil?dp=gu3dmnjrgqzts;
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-consensual,;
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-cu-titlu-oneros,;
https://legeaz.net/dictionar-juridic/contract-translativ,;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Contract_sinalagmatic;
I Macovei, Dreptul Comerțului internațional, vol II, Ed C.H Beck, București.

12