Universitatea Agora Oradea

Protecţia internaţională a drepturilor omului

în materie penală

Student

Rus Camelia Florina

Protecţia fiinţei umane, exprimată în cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a
constituit obiect al unor idei şi concepţii încă din antichitate şi le întâlnim în opera unor mari
filozofi şi jurişti ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian1.
Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituţie juridică şi s-a dezvoltat atât în planul
realităţilor interne ale statelor, cât şi în cadrul relaţiilor interetatice. Multă vreme, statele şi-au
conservat prerogativa exclusivă de a reglementa relaţiile dintre ele şi propria populaţie,
considerându-se singurele exponente ale societăţii organizate politic şi, prin urmare, singurele
capabile şi legitime de a stabili reguli pentru protecţia cetăţenilor lor.

In SUA, Declaraţia de independenţă din 1776 consacra idei şi concepţii deosebit de valoroase
pentru garantarea libertăţi şi egalităţii oamenilor şi pentru protecţia lor împotriva abuzurilor
guvernării, inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare când ea devine contrară
acestor scopuri fundamentale. Şi în Franţa, în anul 1789, adoptarea Declaraţiei drepturilor
omului şi ale cetăţeanului a constituit un moment de referinţă în istoria umanităţii, prin
valorile promovate cu privire la apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului .
Evoluţia ulterioară a acestor preocupări a dus în prezent la crearea în foarte multe state a unor
mecanisme constituţionale, unele dintre ele foarte performante, de garan tare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane.

1. Izvoarele şi principiile dreptului internaţional al drepturilor omului

Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, izvoarele dreptului
internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului internaţional public în general.
Intre acestea, se detaşează prin importanţa codificării tratatele internaţionale, ca acorduri
încheiate în scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul
internaţional, fie că sunt consemnate într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol.

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte) ale dreptului
internaţional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de
drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară, atunci când mai multe state adoptă legi
similare în domenii care interesează drepturile omului. Hotărârile instanţelor de judecată
naţionale, de asemenea, pot influenţa în anumite situaţii formarea unor reguli de drept
internaţional, ca şi legile interne, prin practica judecătorească uniformă a statelor.

Jurisprudenţa, doctrina şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale nu sunt izvoare ale dreptului

internaţional, dar ele pot fi importante mijloace auxiliare de determinare, interpretare şi
dezvoltare a dreptului.

1
​Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
1.1. Subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului

Sunt subiectele clasice ale dreptului internaţional public: statele, unele organizaţii
internaţionale interguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi exercită dreptul la
autodeterminare. O problemă viu discutată încă este dacă persoanele particulare, fizice sau
juridice, sunt sau nu subiecte ale dreptului internaţional public, implicit ale dreptului
internaţional al drepturilor omului.

Există opinii care susţin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai ales în
raporturile internaţionale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul se poate adresa
cu plângeri direct unor instituţii international, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, reprezintă un argument puternic pentru această opinie. Totuşi, această posibilitate a
persoanei fizice este intermediată de stat. Numai în măsura în care statul reclamat acceptă
această posibilitate, persoana fizică îşi fructifică dreptul de a se adresa instanţei.

1.2. Principiile dreptului internaţional al drepturilor omului

Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă, este guvernat atât de
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cât şi de o sumă de principii
specifice, înţelese ca prescripţii normative de o mai mare generalitate, aplicabile
reglementărilor juridice din domeniul drepturilor omului. Printre acestea din urmă, se
detaşează:

- principiul universalităţii, identificat mai ales ca un ideal normativ, în sensul obligaţiei

statelor de a „promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi a libertăţilor omului".
De altfel, acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentului care a declanşat
impresionanta construcţie a dreptului drepturilor omului - Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului.

-principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, înţeles nu ca egalitarism, ci ca egalitate de şanse,

ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor lor fundamentale
prevăzute de legile interne şi internaţionale.

-principiul nediscriminării, care decurge din principiul egalităţii în drepturi. El presupune ca

toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă,
sex, religie, convingeri politice, naţionalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în
detrimentul altora.

- principiul unităţii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-un sistem unitar,
în care fiecare drept sau libertate fundamentală - civilă, politică, economică, socială sau
culturală - se află într-o strânsă interconexiune, fiecare dintre ele putând fi fructificată numai
în raport cu toate celelalte.
- principiul reformei legislaţiilor naţionale. Fără preluarea şi instituţionalizarea în legislaţiile
naţionale a valorilor consacrate prin tratatele internaţionale de drepturile omului, dreptul
internaţional al drepturilor omului rămâne fără scop şi fără obiect. De aceea, în ultimii ani,
organizaţiile internaţionale cu preocupări în domeniul drepturi- lor omului pun un mare
accent pe translatarea angajamentelor internaţionale în texte constituţionale şi legislative
interne.

- principiul subsidiarităţii, potrivit căruia statele rămân competente în aplicarea procedurilor

de apărare a drepturilor omului, ele fiind primele care trebuie să pună în aplicare
mecanismele specifice de protecţie. Instituţiile internaţionale sunt complementare şi
subsidiare celor naţionale, ele intervenind doar când sunt sesizate şi după epuizarea căilor
naţionale de soluţionare.

2. Drepturile omului - noţiune şi clasificare

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme

juridice, aflate într-o strânsă conexiune prin obiectul lor -relaţiile dintre state şi alte entităţi cu
personalitate internaţională, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane. Aria
preocupărilor în acest domeniu şi evoluţia acestora din ultimele decenii au determinat un salt
calitativ în sistemul dreptului internaţional public şi au dus la apariţia unei noi ramuri în
cadrul acestuia - dreptul internaţional al drepturilor omului -, ramură care reuneşte tot ce
înseamnă normă juridică internaţională şi instituţii juridice internaţionale care ocrotesc cea
mai importantă valoare recunoscută astăzi - omul.

Drepturile Omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale als discursului

socio-juridic şi politic actual. La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă
unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European de la
Copenhaga (1993), ale integrarii în Uniune. Mai larg, în relaţiile sale economice cu statele în
curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică aşa numita clauza de condiţionalitate. Ea are
în vedere respectarea drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă asistenţă şi
sprijin pentru dezvoltare.

Generalizarea reglementărilor în materia drepturilor omului s-a realizat treptat, odată cu

depăşirea limitelor impuse de doctrina şi principiile tradiţionale din dreptul internaţional
(public). Mai exact, prin tradiţie, doar statelor, în calitate de entităţi suverane şi independente,
li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept internaţional. În strânsă legatură cu această
calitate doar statelor le-a fost recunoscută competenţa (exclusivă) în materia promovării
drepturilor omului.
Tipologii ale drepturilor omului.

O tipologie a drepturilor din Cartă ar cuprinde, după J.Donnelly2, cinci mari categorii :
(1) drepturi personale şi la subzistenţă ( care asigură o minimă protecţie a vieţii şi demnităţii
persoanei);
(2) drepturi juridice ( protejează individul în relaţia cu statul);
(3) drepturi civile, sociale şi culturale (asigură integrarea activă a individului în societate);
(4) drepturi economice ( care asigură un control asupra naturii şi condiţiilor în care se
desfăşoară munca);
(5) drepturi politice (care asigură persoanei posibilitatea de a influenţa normele şi structurile
societăţii).

O tipologie mai complexă rezultă din analiza celor două Pacte. În cadrul Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, individul, ca entitate fizică şi morală,
este protejat prin garantarea : dreptului la viaţă , dreptul de a nu fi supus sclaviei şi servituţii ,
dreptul individului de a i se recunoaşte personalitatea juridică , dreptul la viaţă privată, onoare
şi reputaţie , libertatea de a adopta orice credinţă religioasă, protecţia familiei şi a copiilor .

3. Principalele documente internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice

După cele două războaie mondiale s-au creat premisele formării unui drept internaţional al
drepturilor omului, în contextul unei noi ordini internaţionale fundamentate pe ideea de pace,
libertate şi securitate, garantare şi protecţie a drepturilor omului.

Carta Internaţională a drepturilor omului datează din 1945, fiind semnată la San Francisco de
către Puterile Aliate şi însemnând un prim pas la punerea bazelor cooperării internaţionale
pentru încurajarea respectului universal al drepturilor. Ideea de bază ce se desprinde din acest
document este aceea a libertăţii naţionale ca premisă a libertăţii umane.Carta O.N.U. nu
conţine definiţii ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi nici enumerări ale
acestora, dar învesteşte câteva organe cu atribuţii ce ţin de acest domeniu.

Carta Drepturilor Omului cuprinde:

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite;

• Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (şi protocoalele sale opţionale)

• Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

2
​Donnelly, Jack (1993): Universal Human Rights in Theory and Practice, London, Cornell University Press, pag.36
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document internaţional care enunţă
solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ce trebuie garantate fiinţei umane şi, totodată,
primul document cu privire la drepturile omului elaborat în comun de către o comunitate
organizată de naţiuni. A fost adoptată la 10 decembrie 1948 la Paris şi conţine o enumerare a
drepturilor civile, politice, sociale, economice şi culturale.

După adoptarea sa, Declaraţia Universală a drepturilor Omului a devenit unul dintre cele mai
cunoscute şi mai influente documente din lume în procesul de afirmare a drepturilor
fundamentale şi a libertăţilor individului.

Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi politice

Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi politice a fost adoptat de către Adunarea
Generală a O.N.U. în 1966.Pactul recunoaşte un număr mult mai mare de drepturi civile şi
politice decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care le defineşte cu mai multă
precizie. Acest pact obligă statele părţi să asigure imediat drepturile proclamate şi să ia toate
măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat.

Obligând statele să adopte toate măsurile necesare pentru aplicarea şi garantarea drepturilor
consacrate, Pactul le permite să suspende, în anumite situaţii aceste drepturi sau să limiteze
exercitarea lor.Noutatea Pactului constă în introducerea unei categorii de drepturi „drepturi
non-derogabile” prin care se dă posibilitatea statelor de a lua măsuri derogatorii de la
dispoziţiile Pactului, în cazul unui pericol public excepţional de natură să ameninţe însăşi
existenţa naţiunii. Pactul operează şi la limitarea unor drepturi atunci când aceste restrângeri
sunt „conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea ori moralitatea
publică sau drepturile şi libertăţile altora.

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale

A fost adoptat in 1966 de Adunarea Generala O.N.U.. In preambul se arata ca in conformitate
cu Declaratia Universala Drepturilor Omului, idealul fiintei umane libere nu poate fi realizat
decat daca se realizeaza conditiile care sa permita fiecaruia sa se bucure de drepturile sale
civile si politice ca si de drepturile sale sociale, economice si culturale. Dintre drepturile
politice si civile enumeram: dreptul la viata, nesupunerea la tortura, pedepse cu cruzime,
inumane sau degradante, tratarea cu umanism a oricarei persoane private de libertate, libera
circulatie si alegerea domiciliulu​i.
Organisme de monitorizare a implementării Drepturilor Omului, înfiinţate pe baza Cartei
Naţiunilor Unite.

a.) Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului

b) Înaltul comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
c.) Departamentul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului

Modelul european de protecție a drepturilor omului este expresia elocventă a civilizației

europene. Acesta este caracterizat prin prevalenta a valorilor individuale. Tradiția, educația și
mentalitatea europenilor sunt profund marcate de aceste valori. Individul este în centrul
civilizației europene , iar protectia juridică a omului constituie un principiu politic
fundamental.

Modelul european este cea mai eficientă în comparație cu modelul asiatic sau african.
Eficacitatea sa se datorează în primul rand instanțelor de judecată, statele extern și statelor de
drept din cadrul Europei. În ultimii ani Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost
remarcata de o jurisprudența inovatoare, oferind protecție eficientă a drepturilor omului.
Natura specifică a protecției este un caracteristică extrem de importantă a modelului
european. Uniunea Europeană, această unitate în diversitate și democrația europeană, este, la
rândul său, un factor important în dezvoltarea drepturilor individuale.
Bibliografie

1. Corneliu Bîrsan. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol.1.

Drepturi şi libertăţi. Editura C.H.Beck.
2. Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole –
vol. II – Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck;
3. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex
4. Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. Sitech
5. Nicolau Ingrid, Drepturi şi libertăţi fundamentale – manual practic, Ed. Europolis
6. Dragoş Bogdan. Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO.
7. Diculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace interne şi internaţionale.
Ed. Lumina Lex
8. Balahur, Doina (2007), Protecţia Europeană a Drepturilor Omului. De la magna Charta la
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Ed.Universităţii Al.I.Cuza
9. Popa Val Vasile, Vatca (2005) Liviu, Drepturile omului, Ed. AllBeck, Bucuresti.
10. Popescu, Corneliu Liviu (2004) : Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii
Europene de Drepturile Omului, Bucureşti All.Beck.

Legislatie
1.) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
2.) Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
3.) Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice Sociale şi Culturale.
4.) Tratatul asupra unei Constituţii pentru Europa. (Partea I, Partea II)
5.) Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamntale.
6.) Statutul Consiliului Europei.