Universitatea ,,Ovdius” Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Respectarea drepturilor omului în lumea

islamicã

Profesor coordonator: Echipă/Student:

Conf. univ. dr. Mitra-Niță M. Cabuz Ana-Maria
Horvath Edith
Drepturile omului în plan universal
Noțiunea de drepturile omului este relativ nouă .
Respectarea drepturilor omului și a demnității umane, împreună cu
principiile libertății, democrației, egalității și statului de drept sunt valori
universale, deci corespund tuturor indivizilor.
Instituția drepturilor omului are un rol central întrucât aduce la
cunoștință oamenilor care sunt drepturile acestora, importanța
respectării și promovarea lor, pentru a aduce echilibru, armonie în
rândul tuturor ființelor umane și posibilitatea acestora de a desfășura o
viață egală.
Prima încercare de conferire a unor drepturi egale sau a unor drepturi
pe care azi le denumim drepturile omului au apărut în lumea islamică,
odată cu Șaria.
 Drepturile fundamentale ale omului sunt reglementate constituțional,
mai exact în Capitolul II începând cu art. 22.
Drepturile fundamentale stau la baza proiectului European, iar UE le-a
consacrat în Carta drepturilor fundamentale.
Acestea reprezintă drepturi și libertăți de bază care aparțin tuturor
oamenilor, fiind aceleași indiferent de convingeri sau de stilul de viață.
Putem spune fără tăgadă că, drepturile fundamentale ale omului sunt
inalienabile, neputând fi retrase sau restricționate și se aplică în mod
legal tuturor.
Drepturile omului sunt principii morale de care se bucură toți indivizii,
indiferent de naționalitate, sex, origine națională, etnie, rasă, religie,
orientare sexuală, politică, limbă, care trebuie respectate, protejate ca
drepturi legale atât de legile naţionale cât și de legile internaționale.
Aceste legi au fost elaborate după al Doilea Război Mondial urmând
apoi adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului de către
Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la Paris în 1948.
Clasificarea drepturilor fundamentale ale
omului
Necesitatea unei clasificări a drepturilor fundamentale a apărut după ce aceste
drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai ales prin constituţii. În
literatura de specialitate s-au făcut multe clasificări.
Prima categorie a drepturilor fundamentale include dreptul la viaţă, inviolabilitatea
persoanei, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la libera circulaţie, dreptul la căsătorie,
la ocrotirea familiei şi copilului, deci acele drepturi care asigură viaţa, posibilitatea de
mişcare a individului, asigură siguranţa sa, integritatea fizică, a domiciliului său.
A doua categorie o constituie drepturile social-economice şi culturale, adică acele
drepturi care asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei, permiţând
acesteia să participe la viaţa socială.
În această categorie vom include: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la
învăţătură, dreptul la asigurarea materială şi bătrâneţe, boală sau incapacitate de
muncă, drepturi tinerilor la asigurare din partea statului a condiţiilor necesare
dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi intelectuale, dreptul la proprietate, dreptul la
moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de a te bucura de cea mai bună
sănătate fizică şi mintală.
A treia categorie de drepturi o formează drepturile exclusive politice, adică
drepturile care prin conţinutul lor pot fi folosite numai pentru participarea
cetăţenilor la conducerea statelor, la guvernare şi anume drepturile
electorale.
A patra categorie o formează drepturile social-politice, adică a cele
drepturi care pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea
asigurării dezvoltării lor materiale, cât şi în scopul participării lor la
conducerea de stat şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului,
libertatea presei, dreptul de asociere la grevă, libertatea întrunirilor,
mitingurilor şi demonstraţiilor, secretul corespondenţei şi al convorbirilor
telefonice, dreptul la informaţie (informare).
A cincea categorie o formează drepturile garanţii, adică dreptul de
petiţionare şi dreptul celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal
al unui organ de stat de a cere organelor competente, în condiţiile
prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei.
Principiile aplicabile drepturilor şi libertăţilor
ale omului
 Instituţia drepturilor şi libertăţilor ale omului este guvernată de anumite principii.
 Principiul egalităţii se referă la egalitatea de şanse a indivizilor, deci la posibilitatea de
exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
 Principiul nediscriminării presupune ca toţi oamenii să se bucure nemijlocit de drepturile şi
libertăţile lor fundamentale indiferent de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate,
sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii în detrimentul altora.
 Principiul universalităţii se referă la faptul drepturile omului sunt unanim recunoscute, deci
corespund tuturor.
 Principiul interdependenţei semnifică că toate drepturile sunt legate între ele, iar
garantarea unuia implică respectarea celorlalte.
 Principiul inalienabilităţii semnifică că drepturile nu pot fi înstrăinate, iar principiul
indivizibilității presupune că toate drepturile au o importanță egală și nu pot fi negate unele
în detrimentul altora.
 Principiul participării și incluziunii presupune că aspectele privind drepturile omului
urmează să fie analizate și decise cu implicarea activă a populației și în special a
reprezentanților grupurilor vulnerabile drepturilor omului, inclusive persoanele cu dizabilități
(locomotorii, senzoriale, intelectuale și psiho-sociale), membri ai comunității rome și alte
minorități etnice și religioase și alte grupuri pe care deciziile respective ar putea să-i vizeze
într-un mod disproporționat.
Evoluţia conceptului de drepturi ale omului
 La începuturile istoriei umane, drepturile omului erau denumite „drepturi naturale”,
ulterior, în practica unor ţări acest concept a suferit unele transformări privind
termenii folosiţi, în scopul exprimării mai exacte a conţinutului noţiunii respective.
 Astfel, în doctrina de specialitate, sau cu ocazia a numeroase întruniri la nivel
guvernamental sau neguvernamental, pe lângă conceptul de drepturi ale omului mai
sunt folosite noţiuni ca: drepturi universale, libertăţi fundamentale, drepturi
fundamentale, drepturi comune, drepturi ale cetăţeanului, îndatoriri ale omului,
îndatoriri fundamentale, drepturi ale popoarelor, drepturi individuale sau drept uman.
 Din punct de vedere juridic, conceptul de „drepturi ale omului” face trimitere la
drepturile subiective ale persoanei, care privesc poziţia sa în raport cu puterea
publică şi ceilalţi indivizi, dar ele constituie şi o adevărată instituţie juridică, formată
dintr-un ansamblu de norme interne şi internaţionale ce au ca obiect de
reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, protejarea
acestora împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natură.
 Istoria drepturilor omului este istoria unei lupte pentru respectarea demnităţii umane
de către autorităţile statului.
 Istoria dezvoltării omului spre recunoaşterea drepturilor sale, trebuie privită în primul
rând drept o istorie a gândirii, apoi o istorie a instituţiilor sociale, politice, economice.
Documente referitoare la drepturile şi
libertăţile omului
 În rândul documentelor fundamentale în materia drepturilor omului putem
menţiona următoarele: Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, tratate internaţionale precum: Convenţia Internaţională
asupra Drepturilor Civile si Politice, Convenţia Internaţională asupra
Drepturilor Economice, Sociale si Culturale, Convenţia asupra Eliminării
Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Convenţia asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva Torturii, Convenţia asupra Drepturilor Copilului, Convenţia asupra
Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, Convenţia Internaţională asupra
Protecţiei Drepturilor tuturor Lucrătorilor Imigranţi şi ai Membrilor Familiilor
Acestora.
 Primul document, care conturează elementele unei protecţii juridice a
drepturilor persoanei umane, a fost Magna Charta Libertatum, adoptată în anul
1215, în Anglia. Carta, care a constituit punctul de plecare a ceea ce astăzi
numim „instrumente de promovare şi protecţie a drepturilor omului”, urmate de
declaraţiile de drepturi din Anglia, Statele Unite ale Americii şi Franţa.
 Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789
proclamă că „ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt
singurele cauze ale nenorocirilor publice.”
 Aceleași idei au fost reconfirmate de către Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, care confirmă că „ignorarea şi
dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce
revoltă conştiinţa oamenilor”, de aceea „este esenţial ca drepturile
omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu
fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi
opresiunii”.
 Astfel, aceste documente fundamentale în materia drepturilor omului,
unul intern, cu valoare universală, celălalt adoptat de o organizaţie
internaţională cu vocaţie universală, pun în lumină importanţa
covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii
omeneşti.
Instrumente de consacrare şi protecţie internaţională a
drepturilor si libertăţilor omului
Consacrarea conceptului de „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă
rezultatul unui îndelungat proces evolutiv, în cadrul căruia ideea respectului
pentru drepturile omului a deposit cu mult concepţiile care se opuneau
recunoaşterii egalităţii oamenilor şi ideii de respect al drepturilor omului.
Câteva instrumente de consacrare şi protecţie internaţională a drepturilor şi
libertăţilor omului pot fi : dreptul cutumiar internaţional, dreptul internaţional
umanitar, sistemul Naţiunilor Unite, organele politice (Consiliul de
Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Drepturilor Omului), organe ce au
izvorât din tratate (Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul asupra Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării
Rasiale, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor,
Comitetul împotriva Torturii, Comitetul pentru Drepturile Copilului).
 DREPTURILE OMULUI ÎN SPAŢIUL EUROPEAN
Consiliul Europei este prima organizaţie inter-guvernamentală europeană postbelică,
care a luat fiinţă la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice.

 Consiliul Europei constituie un cadru instituţional de colaborare inter-guvernamentală

între statele membre, în toate domeniile de interes ale societăţii europene (cu
excepţia celor legate de apărare) şi anume: cooperare juridică, în domeniul
mijloacelor de informare în masă, în educaţie, cultură, patrimoniu, tineret şi sport,
probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale, protecţia mediului etc.
 Câteva dintre obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt: protecţia drepturilor
omului, democraţiei pluraliste şi a statului de drept, identificarea soluţiilor pentru
problemele cu care se confruntă societatea europeană: discriminarea minorităţilor,
xenofobia, intoleranţa, bioetica şi clonarea umană, terorismul, traficul de fiinţe
umane, crima organizată şi corupţia, criminalitatea cibernetică, violenţa împotriva
copiilor etc, consolidarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor
politice, legislative şi constituţionale.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

 Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un
document ce cuprinde drepturile fundamentale ale omului elaborat de Consiliul
Europei, încheiat la 4 noiembrie 1950 la Roma și care a intrat în vigoare pe 3
septembrie 1953.
 Convenția a fost ratificată de ratificată de cele 47 de țări membre ale Consiliului
Europei, toate cele 27 de state membre ale UE sunt părți la această convenție,
este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional.
 Convenția și protocoalele sale adiționale protejează mai multe drepturi și libertăți
fundamentale ce privesc persoanele fizice, privite individual, sau diverse entități
sociale, cu excepția oricăror structuri statale.
 Convenția protejează drepturile inalienabile (dreptul la viață și dreptul de a nu fi
torturat protejate de articolul 3, dreptul de a nu fi ținut în sclavie și dreptul de a nu fi
obligat la muncă forțată protejate de articolul 4, şi condiționale ale omului (dreptul la
libertate individuală, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieții
private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, dreptul la liberă exprimare,
dreptul la liberă asociere, dreptul de proprietate).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg, este un
organ al Consiliului Europei, ce oferă protecție în caz de presupuse încălcări
ale drepturilor prevăzute în Convenția europeană a drepturilor omului, deci
funcționează ca un garant al respectării drepturilor omului şi funcționează în
temeiul Convenției și a propriului Regulament al Curții.

 Temei de sesizare a Curții Europene reprezintă o cerere individuală

adresată de o persoană fizică sau juridică, altă modalitate de sesizare o
constituie cererea inter-statală.
 Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne.
 Curtea poate fi sesizată într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive (ultima hotărâre definitivă a instanţelor din România)
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie confundată cu Curtea
de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) care are sediul la Luxembourg și
este responsabilă cu soluționarea problemelor ce privesc dreptul Uniunii
Europene.
Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii
Europene

Apărarea drepturilor fundamentale a devenit un subiect de o reală

importanță care are efect asupra tuturor domeniilor de activitate ale UE.

Drepturile fundamentale trebuie să fie respectate, protejate de către

toate organismele Consiliului în activitatea lor, indiferent de nivelul lor
sau de subiectele pe care le abordează.
In situația în care este necesar, UE adoptă acte legislative pentru a
asigura apărarea drepturilor definite în cartă.
Aceasta implică subiecte precum dreptul la un proces echitabil și
protecția datelor cu caracter personal.
Tratatul privind Constituţia Europeană

Tratatul care instituie Constituția Europeană denumit Constituția

Europeană, reprezintă un tratat internațional care are ca obiectiv
realizarea unei Constituții pentru Uniunea Europeană.

Acest Tratat a fost încheiat în 2004 de către reprezentanți ai Statelor

Membre, fiind respins de două dintre acestea prin referendum.

Tratatul acorda personalitate juridică UE în dreptul international în

dreptul comunitar și în dreptul intern al statelor membre.
Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam instituie o etapă deosebit de importantă în

derularea procesului de reformă a instituțiilor comunitare.

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea

Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a
anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, a
intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Obiectivul inițial a fost acela de a asigura capacitatea de acțiune a UE

și după extinderea spre est.
Tratatul de la Amsterdam a păstrat intacte multe dintre dispozițiile
Tratatului de la Maastricht.
Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa constituie la rândul său un punct de referință în

istoria UE.

Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în

vigoare la 1 februarie 2003 și modificǎ tratatele existente, reuniunea
de la Nisa reprezentând o etapǎ importantă în evoluția construcției
europene.

Tratatul urmărea să sporească eficacitatea și legitimitatea instituțiilor

UE, dar și să pregătească Uniunea pentru următoarea sa mare
extindere.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene

Carta drepturilor fundamentale a UE constă în idealurile care stau la

baza UE precum: valori universale și anume demnitatea umană,
libertatea, egalitatea și solidaritatea, care au format un spațiu de
libertate, securitate și justiție pentru indivizi, bazat pe principiile
democrației și ale statului de drept.

Carta drepturilor fundamentale a UE a intrat în vigoare prin Tratatul de

la Lisabona la 1 decembrie 2009 și este obligatorie din punct de vedere
juridic în toate statele membre UE.
Protecţia drepturilor omului consacrată de
Noul Cod Civil

Art. 4 alin. 1 NCC privitor la Aplicarea prioritară a tratatelor

internaţionale privind drepturile omului statuează că: Drepturile şi
libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi
celelalte tratate la care România este parte.

Alineatul 2 al aceluiași text de lege prevede că: Dacă există

neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
Institutul Român pentru Drepturile Omului

Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) instituie un organism

independent, cu personalitate juridică, înfiinţat prin lege – Legea nr.
9/1991-, reprezintând prima instituţie de ordin naţional pentru drepturile
omului creată în România după 1989.
 IRDO a urmărit respectarea Principiilor de la Paris formulate în 1991
având dubla responsabilitate de a promova şi de a proteja drepturile
omului.
 Institutul Român pentru Drepturile Omului a organizat încă de la
început seminarii pentru a implica toţi factorii guvernamentali şi
neguvernamentali ce răspund în domeniul drepturilor omului, pentru a
găsi noi soluţii pentru o mai bună conştientizare şi respectare a
drepturilor omului în România.
 Până în momentul actual, Institutul Român pentru Drepturile Omului a
organizat sau a participat la numeroase manifestări.
 LUMEA ISLAMICĂ
Introducere în Islam

Islamul este a doua mare religie a lumii, având peste un miliard de

adepți numiți musulmani. S-a desprins din familia semită si a fost
raspândită de profetul Muhammad în sec. VII în Arabia. Din punct de
vedere etimologic, termenul arab ,,islam" înseamna supunere,
revelându-ne astfel ideea fundamentală a acestei religii, aceea că
musulmanul trebuie sa se supună voinței lui Allah, singura divinitate
creatoare si atotputernică a lumii.

Caracterul monoteist și practicile religioase stricte s-au dovedit a fi

benefice pentru raspândirea Islamului, extinzându-se astfel din Orientul
Mijlociu în Africa, Europa, subcontinentul Indian, peninsula Malayesia și
o parte a Chinei.
 Modelul islamic al drepturilor omului, în particular, este izbitor de
riguros, cu o viziune și relevanță deosebită pentru timpurile moderne.
Atunci când analizăm problema drepturilor omului în contextul
Islamului, este important să ne amintim distincția dintre drepturile
prevăzute textual și aplicarea acestora. Așa cum societățile
occidentale încă luptă împotriva rasismului și a discriminării,
societatea islamică se zbate pentru a pune în aplicare pe deplin
drepturile omului în Islam.

Drepturile omului în Islam sunt poruncite de Divinitate.

Trăsătura distinctivă a drepturilor omului în Islam este aceea că

aceste drepturi sunt rezultatul natural a unei practici mai largi a
credinței, faptelor și comportamentului despre care musulmanii cred
că au fost revelate de Divinitate.
 Legislatia Islamică
Șaria
Șaria este, din punctul de vedere al islamiştilor, singura sursă
acceptabilă a legislaţiei iar statul trebuie organizat pornind de la
aceasta şi de la caracteristicile statului ideal, cel fondat de Muhammad.
Islamul trebuie să fie unica ideologie a statului islamic. Alte ideologii,
modelele de organizare sau codurile de legi inspirate din cele
occidentale sunt, in majoritatea cauzelor, respinse.

Interpretarea Șaria necesita cunoastere profunda a Coranului si Sunna,

fluență în limba arabă și experiență în teoria juridica.

Șaria acoperă toate aspectele vieții, de la guvernarea unei țări sau

teritoriu, până la viața cea mai intimă a individului, trecând prin viața
comunităților și organizarea lor.
 La fel ca orice sistem juridic, punerea în practică a legii Șaria este
complexă și depinde de calitatea și formarea judecătorilor.
Juriștii islamici emit îndrumări și hotărâri, care se numesc fatwa.
Legea are cinci categorii largi:
• acțiuni permise
• acțiuni recomandate
• acțiuni reprobabile
• acțiuni obligatorii
• acțiuni interzise.
Acțiunile permise și recomandate atrag recompense în viața de apoi,
actele reprobabile nu sunt păcate, dar trebuie evitate în general, iar
neîndeplinirea unui act obligatoriu sau executarea unui act interzis
sunt pedepsite.
Legea Șaria împarte infracțiunile în două categorii generale:
•infracțiunile „hadd”,care sunt infracțiuni grave cu pedepse stabilite
•infracțiunile „tazir”, unde pedeapsa este lăsată la aprecierea
judecătorului

Infracțiunile hadd includ infractiuni precum furtul, care poate fi pedepsit

prin amputarea mâinii infractorului sau adulterul, care poate aduce
pedeapsa cu moartea prin lapidare.

Nu toate țările musulmane adoptă sau aplică astfel de pedepse pentru

infracțiunile hadd, iar atitudinile față de astfel de infracțiuni variază.

Legea Șaria este aplicată în mai multe zone, cum ar fi micul regat
Brunei, Arabia Saudită sau Pakistan. În provincia Aceh din Indonezia,
singura provincie din țară cu cea mai mare populație musulmană, Șaria
este aplicată cu strictețe.
 Sursele legislației Islamice

Prima sursă a legii Islamice este reprezentată de Coran,

cartea sfântă a islamului.

Din punctul de vedere al Islamului, toate ființele umane au fost create

egale, niciun individ nu se bucură de vreun drept de suveranitate
asupra asupra altor persoane.
Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului
text, cuvânt cu cuvânt și fiind revelat, conform tradiției islamice,
profetului Muhammad de către ingerul Gabriel. Pe lângă faptul că îi
memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic,
pe pergamete, pietre sau omoplați de cămilă.
 Schematic, versiunea tradiționala a faptelor, spune că după moartea
Profetului Muhammad, Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin
Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale
Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Acest
exemplar stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea
calif, Usman, între anii 650-656 care a poruncit alcătuirea unui exemplar
model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni,
acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis copii ale
acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate
celelalte variante să fie distruse.
 A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna.

Sunna se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad,așa

cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri, pe care se bazează jurisconsulții
și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă
din Coran.

Sensul general al cuvântului hadīth este acela de povestire, pildă, spusă

memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri
se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul
Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi
confundate cu textul coranic revelat.
 Cadrul politic al Islamului

Sistemul politic al Islamului se bazează pe cele trei principii ale:

tawhid (Unicitatea lui Dumnezeu), risala (Profeţia) şi khilafa (Califatul).

• Tawhid înseamnă că un singur Dumnezeu este Creatorul, Sprijinitorul şi

Stăpânul Universului şi a tot ceea ce există în el, organic şi neorganic.

• Risala este mijlocul prin care este primita legea lui Dumnezeu. Coranul a trasat
principiile generale pe care ar trebui să se bazeze viaţa omenească, iar Profetul
lui Dumnezeu, în conformitate cu aceste principii, a stabilit un sistem model al
vieţii islamice. Combinaţia acestor două elemente numindu-se shari'ah (legea).

• Khilafa înseamnă “reprezentare”. Omul, conform Coranului, este reprezentantul

lui Dumnezeu pe pământ, locţiitorul Său, adică, în virtutea puterilor delegate lui
de către Dumnezeu, şi în limitele prescrise, i se cere să exercite autoritate divină.
 Jihadul
În sensul său propriu, cuvantul arab „jihad” înseamnă „efort” sau „luptă”,
însă în tradiţia islamică nu se limitează doar la chestiuni de ordin militar.
Astfel, potrivit definiţiei clasice, credinciosul poate interpreta Jihadul:”cu
inima, limba, cu mâinile sau cu spada”. Pentru musulmani, Jihadul este o
misiune colectivă care poate fi luată în numele întregii comunităţi de cel care
conduce, devenid astfel instrument politic.
Jihadul este prezentat ca o luptă împotriva necredincioşilor. Există două
tipuri de Jihad: marele Jihad, care este lupta interioară împotriva răului, iar
Jihadul mic reprezintă lupta pentru expansiunea islamică, sau în context mai
nou, lupta împotriva celor din exterior care ar putea ameninţa comunitatea
musulmană.
Deşi Coranul recomandă convertirea la Islam a necredincioşilor prin
blândeţe, acesta formulează şi imperativul de a lupta contra lor şi chiar de a-
i masacra.
 Documente referitoare la drepturile şi libertațile omului
în Islam

Declarația Islamică a Drepturilor Omului, proclamată sâmbătă, 19

septembrie 1981 la UNESCO la Paris, este versiunea islamică
a Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Aceasta provine din diferite critici direcționate de țări predominant
islamice, precum Sudan, Pakistan, Iran și Arabia Saudita,
asupra Declarației Universale a Drepturilor Omului pentru lipsa de
considerație pentru „nevoile religioase și culturale” ale țărilor islamice.
Se compune dintr-un preambul substanțial și 23 de articole.
Textul stabilește supremația legii islamice asupra legilor naționale, ca în:
Art. 4 - Dreptul la justiție
 1) Orice persoană are dreptul să fie judecată în conformitate cu legea islamică și
să nu i se aplice nicio altă lege ...
 5) Nimeni nu are dreptul să oblige un musulman să respecte o lege care este
contrară legii islamice. Musulmanul are dreptul să refuze să fie condamnat la o
asemenea impietate, oricine ar fi el: „Dacă musulmanului i se poruncește să
păcătuiască, el nu este obligat la supunere sau ascultare” 
Definiția echității unui proces și a prezumției de nevinovăție:
Art. 5 - Dreptul la un proces echitabil
 1) Inocența este condiția inițială: „Toți membrii comunității mele sunt nevinovați,
cu excepția cazului în care eroarea este publică” (hadith). Prin urmare, această
prezumție de nevinovăție corespunde „status quo ante” și trebuie să rămână
așa, chiar și în ceea ce privește un inculpat, până când acesta va fi găsit
definitiv vinovat de o instanță care judecă corect.
 2) Nu se poate face nicio acuzație dacă infracțiunea atribuită nu este prevăzută
într-un text al legii islamice ...
 4) În niciun caz nu se pot aplica pedepse mai grele decât cele prevăzute de
legea islamică pentru fiecare infracțiune specifică: „Iată limitele lui Allah, nu le
atinge” ( Cor. II: 229) ...
 In ceea ce privește gândirea liberă, găsim diferențe fundamentale între
Declaratia Universala a Drepturilor Omului si versiunea islamică a acestiea,
astfel:

Articolul 18
 Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie;
acest drept include libertatea de a schimba religia sau credința și
libertatea de a manifesta, individual sau în comun, atât în ​public, cât și în
privat, religia sau credința cuiva în învățătura, practica, închinarea și
respectarea ritualurilor.
Articolul 19
 Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, inclusiv
dreptul de a nu fi hărțuit pentru propria opinie și dreptul de a căuta, primi
și disemina informații și idei prin orice mediu și indiferent de granițe.
în timp ce în Declarația Islamică găsim:
Art. 12 - Dreptul la libertatea de gândire, credință și vorbire
 1) Orice persoană are dreptul să gândească și să creadă și să
exprime ceea ce gândește și crede, fără nicio intervenție din partea
nimănui, atâta timp cât rămâne în cadrul limitelor generale pe care le
prevede legea islamică în acest sens . De fapt, nimeni nu are dreptul
să propage minciuni sau să răspândească ceea ce ar putea încuraja
turpitudinea sau ofensa comunitatea islamică.
 4) Niciun obstacol nu poate fi pus în calea diseminării informațiilor și
a anumitor adevăruri, cu excepția cazului în care apare un anumit
pericol din răspândirea lor pentru siguranța comunității naturale și
pentru stat.
Declaraţia de la Cairo cu privire la drepturile omului în Islam, adoptata
de Organizatia Conferintei Islamice din 5 august 1990, prezintă un text
mult mai compact în 25 de articole și un scurt preambul.

La 22 mai 2004, Liga Arabă a adoptat Carta Arabă a Drepturilor Omului,

care a intrat în vigoare la 15 martie 2008. Carta afirmă principiile enunțate
în Declarația Internațională a Drepturilor Omului - inclusiv, de exemplu,
dreptul la libertatea și securitatea persoanelor, egalitatea persoanelor în
fața legii, protecția persoanelor împotriva torturii, dreptul la proprietatea
privată, libertatea de a practica religia și libertatea de întrunire și asociere
pașnică.
În același timp, Carta nu interzice pedepsele crude, inumane sau
degradante, nu reușește să extindă drepturile către cetățeni în multe
domenii și autorizează restricții privind libertatea de gândire, constiinta și
religie care depășesc ceea ce este considerat permis în conformitate cu
drepturile internaționale ale omului.
 Percepţiile musulmanilor despre drepturile omului pot fi
clasificate în trei mari categorii, în funcţie de apartenenţa la
diverse grupări:
1. Musulmanii Conservatori
2. Musulmanii Reformişti sau Neomodernişti
3. Musulmanii Secularişti
1. Musulmanii Conservatori au tendinţa să se inspire din perioada
clasică şi medievală. Conservatorii accentuează importanţa trasării
unor limite, care se referă nu numai la obiceiuri ce ţin de obligaţia
femeilor de a purta hijab şi de reprimarea sexualităţii feminine,dar si
de imbratisarea unui stil de viata ce presupune practicarea corectă a
credinţei şi tradiţiei. Deoarece au respins articole din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, referitoare la drepturi egale la
căsătorie, dreptul de a schimba religia, credinţa, nerecunoaşterea
egalităţii între sexe, această mişcare musulmană nu poate fi
considerată în concordanţă cu democraţia şi cu drepturile omului.
2. Musulmanii Reformişti sunt mai receptivi la ideile, practicile şi
instituţiile non-Islamice şi consideră ca fiind foarte important
progresul economic şi uman.
3. Musulmanii Secularişti: această categorie aparte are drept model
experienţa occidentală a secularizării, din dorinţa de a promova
dezvoltarea nivelului ţării din care provin.
Pentru a putea face o evaluare a statutului drepturilor omului în cadrul
societăţilor musulmane, în special a statelor arabe, ar trebui efectuată
o analiză comparativă.

Spre exemplu, Yemenul este unul dintre statele destul de sărace în

ceea ce priveşte Drepturile Omului. Guvernul yemenit şi forţele de
securitate au fost în nenumărate rânduri responsabili de tortură şi
tratament inuman, şi chiar de execuţii extra-judiciale îndreptate în
special împotriva shiiţilor, precum şi de acte discriminatorii şi de
violenţă împotriva femeilor.

Amendamentele din 29 septembrie 1994 definesc Yemenul drept

republică islamică și așază Șaria la baza tuturor legilor țării.
 Din punctul de vedere al drepturilor femeilor in Yemen, situația nu
este una intocmai fericită.

Femeile din Yemen au fost dezavantajate într-o societate extrem de

patriarhală. În timp ce guvernul yemenit a depus eforturi pentru a
îmbunătăți drepturile femeilor în țară, există o mulțime de factori care
împiedică progresul.
Violența aplicată femeilor în Yemen îmbracă mai multe forme.
Acestea includ căsătoria forțată, abuzul fizic și psihologic al
membrilor familiei, hărțuirea și abuzul sexual, violul, sarcina forțată,
poligamia, privarea de servicii medicale și de sănătate și mutilarea
sau tăierea organelor genitale feminine.
Mass-media națională și locală raportează adesea astfel de incidente
în așa fel încât să încurajeze un astfel de comportament, consolidând
astfel tendința de a continua aceste acte discriminatorii și
comportamente violente.
Femeilor din Yemen nu li se acordă drepturi la educație asemenea
barbatilor. În ciuda articolului 54 din Constituție, care prevede că toți
cetățenii au dreptul la educație, țara mai are un drum lung de parcurs
în realizarea egalității de gen în educație. Sondajele efectuate de
UNICEF arată că este puțin probabil ca fetele să finalizeze
învățământul de bază secundar și postliceal. Alte studii arată că un
număr mai mare de fete sunt abandonate în comparație cu băieții.
Potrivit Human Rights Watch, căsătoria forțată a copiilor este unul
dintre factorii majori care determină abandonul școlii de către fete.

,,Căsătoria copilului: un copil de 6

ani cu soțul ei, 25 de ani, în 2013’’
 Pe de alta parte, in cadrul lumii islamice, Turcia reprezintă un
model de democraţie, este exemplul de îmbinare a elementelor de
tip occidental cu cele ce ţin de cultura şi religia Islamică. Este un
caz aparte, cu o evoluţie diferită de a multor state arabe.
O serie de măsuri, cunoscute în istorie ca reformele kemaliste, au
condus la adoptarea calendarului Gregorian, introducerea
alfabetului latin şi adoptarea de noi coduri civile, comerciale şi
penale, inspirate după modelele europene.
Astăzi, chiar dacă este o ţară musulmană, Turcia este guvernată
după principii laice. Turcia de astăzi este o ţară modernă
democratică, ce a adoptat principiile statului de drept şi în care sunt
respectate într-o mare măsură drepturile omului.
Astfel, prin aceste caracteristici,Turcia, a cărei populaţie este
majoritar musulmană, a demonstrat că democraţia şi islamul pot
coexista.
 Modificările Codului Civil în urma mișcării
feministe din Turcia

Prin această mișcare, femeile au fost îndemnate să își aleagă singure

destinul, luând propriile decizii și exprimându-și propria voință.
Feministele au cerut ca femeilor să li se acorde respectul cuvenit
oricărui cetățean care face parte dintr-o societate democratică, și nu
pentru calitatea lor de a fi mame, soții sau surori. De asemenea, le-au
cerut femeilor să își exprime opiniile în mod direct prin lliteratură sau
prin manifestații publice, și să nu lase pe nimeni să vorbească în
numele lor; această atitudine individualistă constituind o schimbare
radicală în societatea turcă.
De asemenea, femeile au cerut ca anumite prevederi ale Codului
Penal în vigoare la acea vreme să fie abrogate și au constestat
judecătorii care susțineau că violența domenstică reprezintă un aspect
al vieții particulare a cetățenilor în care nu au dreptul să intervină.
 Pe 11 mai 2011 a fost adoptată Convenţia de la
Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor
și a violenței domestice.

Convenţia de la Istanbul este primul instrument european gândit a

combate astfel de fenomene. Constatând că violenţa la adresa
femeilor reprezintă o încălcare a drepturilor omului, Convenţia face
imposibilă calificarea chestiunii drept una privată şi de familie. Fie că e
vorba de violența domestică, mutilarea genitală, căsătoria forţată,
hărţuirea sexuală, violenţa psihică, urmărirea obsesivă, sterilizarea
forţată sau avortul forţat, Convenţia de la Istanbul obligă statele
semnatare să combată toate formele de violenţă la adresa femeilor.

Cu toate acestea, Turcia decide retragerea din convenţie pe data de

20 Martie 2021.
 Concluzii
Fiecare societate trebuie să garanteze anumite drepturi pentru cetăţenii săi,
să le asigure principalele necesităţi şi să le ofere securitate, să îi facă să
simtă că aparţin unui anumit grup social şi să se ataşeze de acesta. Fiecare
persoană în parte are nevoie să se simtă în siguranţă şi să aparţină unui
anumit grup, pentru a putea să îşi îndeplinească îndatoririle sociale într-un
mod satisfăcător.
Astăzi, gânditorii islamişti folosesc termenul de Islam liberal pentru a
caracteriza tendinţa spre modernizare din cadrul societăţilor islamice.
Problema relaţiei dintre Islam şi Occident nu se pune neaparat din
perspectiva acceptării valorilor democratice, ci a modernizării culturale.
Astfel,un aspect important este cel al drepturilor omului. Problema egalităţii
femeilor, a drepturilor minorităţilor sexuale şi altele de acest gen constituie
un obstacol important în calea colaborării, însă, aşa cum am arătat, există
progrese deosebite în această direcţie.
Bibliografie
 ,,Evoluţii privind recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului” - Dr.
Ramona-Gabriela PARASCHIV
 K. Attila, România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ed.
Universul Juridic, 2010
 Steven, Fish – ,,Islam and Authoritarianism”, October 2002
 ,,Problematica drepturilor omului in statele arabe din golf” - Dr. Mihai-
Stefan Stuparu
 ,,Declarația islamică a drepturilor omului”
 https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98aria
 “Conventia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea
violentei împotriva femeilor şi a violentei domestice” - Council of
Europe Treaty Series - No. 210
 https://historia-europa.ep.eu/sites/default/files/Discover/Educ
atorsTeachers/ActivitiesForYourClassroom/hr-introduction-ro.
pdf
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/protectia-
juridica-internationala-a-drepturilor-omului/introducere-in-teor
ia-drepturilor-omului/
 http://europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/
CAPITOLUL-6.-Drepturile-omului.pdf
 https://mfa.gov.md/ro/content/informatii-despre-consiliul-euro
pei
 https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-
de-la-nisa-si-conventia-privind-viitorul-europei
 https://irdo.ro/istoric.php