Libertatea și democrația

I. Drepturi și libertăți cetățenești

Libertatea reprezintă un criteriu esențial pentru abordarea devenirii umane în cadrul
culturii și civilizației. Pentru mentalul colectiv, semnificația acestui concept este prezentată în
¿
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: Libertate 1. Posibilitatea de a acţiona după propria
sa dorinţă sau voinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi
stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. 2. Starea unei persoane libere care se
bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat. 3. Independenţă, neatârnare. 4.
Drepturi cetăţeneşti, libertate de conştiinţă, dreptul fiecărui cetăţean de a avea o opinie proprie în
oricare domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului, dreptul de a exprima
prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Din fr. liberté,lat.libertas.
Faţă de înţelegerea la acest nivel (comun pentru utilizatorii unei limbi) a noţiunilor de
libertate şi destin, gândirea filosofică a pus în evidenţă tulburătoare semnificaţii legate de rolul şi
statutul Fiinţei umane în Univers. Prin apariţia Omului în Univers s-a produs o profundă mutaţie
existenţială prin trecerea de la dezvoltarea naturii la istoria omenirii. Creându-şi „Universul” său
propriu, Omul nu se rupe de natură, dar prin valorile materiale şi culturale create o poate depăşi
în beneficiul său, uneori prin asumare de riscuri. Libertatea este indisolubil legată de necesitate,
deoarece exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii şi
cerinţele impuse de societate. Posibilitatea omenirii de a transforma realitatea constă tocmai în
utilizarea conştientă a legilor naturii şi a forţelor sociale în vederea atingerii unor scopuri mai
mult sau mai puţin îndepărtate.
Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă
specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci
pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social.
Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală
libertate a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi.
Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la interpretări
voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .
Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică.
După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi
poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar
(voinţa divină, armonie universală,destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează „ceea
ce este scris să se întâmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ,
prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât
cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate
măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de
conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi
îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.
Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei,
divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor
următoare . O viziune deosebită asupra libertății este întâlnită la creştinism, credință care a
dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui
Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino „omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel
sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.

1
 Conceptul de Drepturi, cu sensul de „libertăți recunoscute sau cucerite“, este specific
epocii moderne și contempoane, pe măsura instituirii unui catalog de "drepturi și de libertăți"
recunoscute constituțional (drepturi constituționale sau fundamentale), precum: libertatea
religioasă, libertatea de exprimare, libertatea economică, dreptul la proprietate, dreptul la
întrunire, dreptul la asociere, dreptul la viață etc.
Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, apărută în timpul Revoluției Franceze
din 1789 a fost o sursă de inspirație pentru elaborarea constituțiilor unor țări de pe întreg
mapamondul, dar și pentru Declarația Universală a Drepturilor Omului ( adoptată la Paris în 10
decembrie 1948 de către ONU) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnată în 4
noiembrie 1950 la Roma), document ratificat de România în data de 20 iunie 1994.
Declarația Universală a Drepturilor Omului nu menționează consecințe juridice în cazul
încălcării acesteia, fiind concepută ca un "ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile".
Acest document a devenit cu timpul un reper pentru modul în care sunt respectate în
orice țară drepturile omului, ca de exemplu:
• drepturi civile – dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, viață privată și de familie,
inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței, onoare și demnitate, libera circulație, căsătorie
și întemeierea familiei, întrunire pașnică;
• drepturi politice – dreptul la azil, cetățenie, alegeri;
• drepturi economice – dreptul la proprietate, retribuție egală pentru munca egală;
• drepturi procedurale – dreptul de a fi un subiect de drept, dreptul la recurs efectiv, la un proces
echitabil;
• drepturi sociale – asigurări sociale, muncă, dreptul de a înființa sindicate, dreptul la odihnă și
timp liber, la un nivel de trai decent, asigurare în caz de boală, șomaj, văduvie, bătrânețe, dreptul
la educație.
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale  Uniunii
Europene, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii fiind proclamată de către Comisia
Europeană și Consiliul Uniunii Europene la 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de
la Nisa.
Aceste drepturi sunt descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale:
Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția:
• capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei,
interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea
sclaviei și a muncii forțate);
• capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie,
protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de
conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de
asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și
dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul
de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
• capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală,
religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile
persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
• capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul
întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de
plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte,
interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața

2
profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de
interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor);
• capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European,
dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul
de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și
de ședere, protecția diplomatică și consulară);
• capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de
nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune);
Respectarea și promovarea drepturilor omului constituie o prioritate pentru UE atât în
interiorul său, cât și în relațiile cu țările terțe și instituțiile internaționale, referința de bază fiind
planul de acțiune privind drepturile omului și democrația, adoptat în noiembrie 2020 pentru
intervalul 2020-2024.
Democrația (în traducere „demokratia” = puterea poporului) este un regim politic în care
cetățenii își exprimă voința în mod direct sau prin intermediul unor reprezentanți aleși să decidă
în numele lor pentru o perioadă limitată de timp.
În antichitate, o formă a democrației directe a fost experimentată în orașul-stat Atena,
prin care toți cetățenii discutau periodic problemele cetății în agora și luau împreună decizii.
Desigur, participarea tuturor membrilor societății în luarea deciziilor politice este
imposibil de aplicat în condițiile actuale, democrația modernă fiind de tip reprezentativ și are la
bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american și francez), conducerea politică
fiind asigurată prin reprezentanți aleși de cetățeni pentru a le apăra interesele.
Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință celorlalți,
fiind prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică.
Exercitarea puterii de către autorități este corelată cu regimul politic: democrație reală,
democrație incompletă (în această clasă se află și Romȃnia), regim hibrid (parțial democrat,
parțial autocrat), autocrație.
Un regim democratic presupune respectarea drepturilor și libertăților cetățenești,
pluralismul politic, separarea puterilor în stat, egalitatea tuturor în fața legii, respectarea
proprietății, având ca mecanisme esențiale votul universal și suveranitatea națiunii.
Potrivit principiului separării puterilor în stat - formulat inițial de către gânditorul francez
Montesquieu - într-un stat democratic trebuie ca puterile legislativă, executivă și judecătorească
să fie independente, să se controleze reciproc și să colaboreze între ele.
Un element important al democrației este constituția, document votat de către popor prin
referendum organizat în mod liber, care reglementează drepturile și libertățile individului,
definește politicile fundamentale și limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din
stat, stabilește structura și sarcinile guvernului.
Indicele democrație (Democracy Index) este un indicator pentru gradul de democrație
care a fost calculat de către revista „The Economist“, începând din 2006, pentru 167 țări, pentru
anul 2020, România fiind situată pe locul 46.
În cadrul democrației actuale de selectare a reprezentanților politici de către cetățeni,
există două sisteme de vot: sistemul electoral majoritar și sistemul electoral cu reprezentare
proporțională. Sistemul electoral majoritar este întâlnit în democrații majoritariste (de exemplu
Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporțională este caracteristic
democrațiilor consensualiste (de exemplu Germania, Italia, Belgia). La rândul său, sistemul
electoral cu reprezentare proporțională poate avea trei 3 forme distincte de organizare, și anume:

3
SRP pe liste de partid, SRP forma mixtă membru proporțională și SRP cu vot unic transferabil.
România este o țară europeană democratică, având o formă de organizare și de conducere
politică bazată pe principiul exercitării puterii de către popor prin intermediul reprezentanților
aleși prin vot universal, direct și secret. Alegătorul poate fi orice cetățean al României cu drept
de vot, care a împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor (inclusiv). Statul român se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și
judecătorească – în cadrul democrației constituționale. (Art 1, Constituția României).
Pe de altă parte, orice cetățean român, cu excepția debililor și alienaților mintali, precum
și a celor care și-au pierdut drepturile electorale prin hotărâre judecătorească definitivă, poate fi
eligibil pentru Parlamentul României, dacă, până în ziua alegerilor (inclusiv), a împlinit vârsta
de 23 de ani pentru Camera Deputaților, respectiv 33 de ani pentru Senat.
În prezent, candidații sunt aleși printr-un sistem de liste proporționale, fiind în
competiție pentru unul din cele 345 de locuri din Camera Deputaților (un deputat la 70.000
locuitori) și 140 în Senat (un senator la 160.000 locuitori). În urma redistribuirii voturilor
acordate partidelor care nu trec de pragul electoral (5 % din voturi), numărul de mandate
acordate partidelor parlamentare poate deveni mai mare decât scorul electoral obținut.
Conform referendumului constituțional din 18-19 octombrie 2003, alegerile prezidențiale
au fost decalate, astfel că durata unui mandat de președinte este acum de cinci ani, spre deosebire
de cel al unui parlamentar, care este limitată la patru ani. Același referendum a propus
introducerea votului uninominal, însă Comisia Electorală a respins introducerea acestei
proceduri în februarie 2004.
În legislația României se prevede că partidul, care în urma alegerilor parlamentare deține
majoritatea absolută, își numește propriul cabinet. De obicei, în cazul în care niciun partid nu a
obținut cel puțin jumătate din numărul total de voturi, se formează un guvern de coaliție, astfel
încât partidele din coaliție să aibă împreună mai mult de jumătate din numărul de parlamentari.
Există și posibilitatea ca partidul cu cele mai multe locuri în parlament să formeze un guvern
minoritar, eventual, să fie constituit un guvern de tehnocrați cu specialiști pe diverse domenii de
activitate.
În octombrie 2019, a fost adoptată moțiunea de cenzură pentru demiterea guvernului
condus de Viorica Dăncilă. În urma consultărilor cu reprezentanții partidelor parlamentare,
președintele Iohannis a desemnat un nou premier, și anume pe Ludovic Orban, președintele
PNL, care are la dispoziție zece zile ca să vină în Parlament cu un cabinet și să-l supună
„votului de încredere”.
Noul guvern va fi învestit dacă obține cel puțin 233 de voturi favorabile, în caz contrar
guvernul Dăncilă rămâne interimar, fără să mai poată adopta Ordonanțe de urgență și proiecte de
legi. Referitor la alegerile anticipate, pe care le solicită USR și PLUS, trebuie precizat că
discuțiile și procedura pot fi demarate abia în noul mandat prezidențial, adică din decembrie.
Este nevoie ca pe parcursul a 60 de zile să cadă la vot în Parlament două propuneri
succesive pentru noul Guvern, condiție dificil de realizat având în vedere că se impune ca cel
puțin jumătate dintre parlamentari să accepte scurtarea mandatului și pierderea pensiei speciale
pentru perioada respectivă, alături de indemnizații.
În prezent, primarii sunt aleși într-un singur tur de scrutin, ceea ce face posibil ca unii
dintre candidați să fie aleși de un număr nereprezentativ de cetățeni. Pentru susținerea unui
Guvern Orban, USR a propus revenirea la alegerea primarilor în două tururi de scrutin în cazul în
care niciunul dintre candidați nu întrunește majoritatea de voturi. Însă, această inițiativă nu este
susținută de PSD și UDMR.

4
 Pentru depășirea acestei situații critice, propun factorilor de decizie o soluție de
optimizare a metodologiei organizării și desfășurării alegerilor din România într-un singur tur de
scrutin.
În principiu, această abordare novatoare a mecanismelor electorale constă în punerea la
dispoziția alegătorilor a două ștampile de culori diferite pentru a putea să-și exprime nu numai
prima opțiune, ci și a doua opțiune de selectare a candidaților înscriși pe buletinul de vot.
Desigur, a doua opțiune este luată în calcul doar atunci când numărul candidaților este mai mare
sau egal cu trei.
Pentru validarea votului, prima opțiune este obligatorie, însă alegătorul poate să renunțe
la exprimarea celei de-a doua opțiuni, atunci când ceilalți candidați nu l-au convins în campania
electorală. Este declarat câștigător candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi pentru
ambele opțiuni ale alegătorilor. Evident, în cazul în care doi sau mai mulți candidați obțin același
număr de voturi, procesul electoral se va relua.
Prin implementarea noului mecanism electoral, rezultatele obținute sunt apropiate de
cele în care alegerile sunt organizate în două tururi de scrutin. Mai mult, pe lângă economia de
timp, se reduce efortul financiar față de organizarea alegerilor în două tururi de scrutin.
De fapt, orice mecanism electoral reprezintă o modalitate de selectare a candidaților pe
baza unui criteriu de evaluare mai mult sau mai puțin riguros. Pentru exemplificare, se prezintă
situația în care un votant trebuie să aleagă între doi candidați pe care îi apreciază aproape la fel.
Evaluarea este mai rigurosă atunci când este raportată la un barem de notare, în care
prima opțiune corespunde la 1 punct, iar a doua opțiune corespunde la x puncte, unde x este un
număr din intervalul [0; 1], de exemplu, x=0,5.
Prin creșterea numărului de opțiuni, evaluarea devine mai riguroasă, însă, pentru mai
mult de două opțiuni, se complică procesul de votare și de stabilire a clasamentului candidaților.

II. Sub incidența legii

În prezent, există tribunale la nivel local, regional sau național pentru rezolvarea litigiilor
dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice, precum și unele recursuri
(extraordinare), iar la nivel internațional a fost creată Curtea Penală Internațională pentru  a
judeca persoane care au comis genocide, crime de război sau crime împotriva umanității.
Conceptul de justiție a evoluat în timp și în fiecare  cultură, primele încercări
semnificative fiind întâlnite la filosofii greci Platon și Aristotel în lucrările acestora, Republica,
respectiv Etica Nicomahică.
Susținătorii concepției divine consideră că dreptatea pleacă de la Dumnezeu, John Locke
a pus în evidență drepturile naturale, teoreticienii contractului social sunt de părere că justiția
este derivată din acordul reciproc al tuturor celor interesați, iar gânditorii utilitari, precum John
Stuart Mill, afirmă că justiția este ceea ce are cele mai bune consecințe.
După egalitariști, justiția nu poate exista decât în coordonatele egalității, John Rawls
consideră justiția distributivă o formă de corectitudine, iar în viziunea lui Robert Nozick, justiția
bazată pe drepturile de proprietate maximizează bogăția globală a unui sistem economic.
Sistemul de legi din Imperiul roman a reglementat condiția juridică a persoanei, relațiile
personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a litigiilor dintre persoane, având o
evoluție milenară până la moartea împăratului Iustinian.
Dreptul roman a influențat decisiv diverse sisteme juridice din lume, de la dreptul
jurisprudențial comun din Regatul Unit și SUA, la sistemele judiciare latine (jure latino curente)
din Europa și America de Sud, care sunt bazate pe Codul Napoleonian.

5
 Desigur, un tribunal al istoriei nu poate fi decât un reper virtual pentru analiza
corectitudinii evenimentelor din trecut și prezent din perspective bazate pe raționalitate, etică,
lege, echitate, religie, știință, filosofie etc.
Acest deziderat are o abordare deosebit de complexă, având în vedere că există
dezbateri aprinse despre semnificațiile justiției sociale în termeni de filosofie, teologie sau
religie și dreptatea procedurală, așa cum se găsește în studiul și aplicarea legii.
Rolul acestui demers cognitiv este de conștientizare, de a reflecta la ceea ce suntem, la
motivațiile acțiunilor și simțămintelor noastre, având consecințe pe termen mediu și lung, la
libertate și necesitate, la rolul și statutul nostru în lanțul cauzalității universale.
Conștiința (lat. „cum” = cu +„scientia” = știință) reprezintă esența speciei umane, care se
manifestă la nivel individual sau colectiv printr-o gamă diversificată de reflectare psihică a
realității, cu trimitere la filogeneză și ontogeneză, pe de o parte, la zestrea genetică și mediul
socio-cultural, pe de altă parte.
Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii
şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi
religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice
ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie
des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin
raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În
lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru
termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o
mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită
de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică
degradarea fiinţei umane.
Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat
sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele
Sinai, înscrise pe două table de piatră, care în traducere se transcriu astfel:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi
dumnezei sfară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ,
sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti…
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va lăsa
nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui .
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti… Să lucrezi şase zile…iar a şaptea zi
este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău…
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o
dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu fii desfrânat.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici
roaba lui, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău.”
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis
pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul

6
pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către
primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba
greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de
moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa
creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a
căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei.
Sfânta Scriptură face trimitere prin credință la statutul și rolul ființei umane în Univers,
însă înțelegerea pe deplin a manifestărilor Existenței este bazată pe știință și filosofie.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex pune în evidenţă legăturile dintre spaţiu, timp şi
materia în mişcare şi transformare, de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos, la
granițele dintre materie și spirit, cauzalitate şi întâmplare, actualitate şi potenţialitate.
Existența este “Totul”, din trecut, prezent și viitor, ca posibilitate și realitate, fiind
reflectată parțial de ființa umană prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
Disponibilitățile spațio-temporale ale spiritului unui individ se manifestă prin conștiință,
care permite înscrierea pe o traiectorie specifică în Universul cvadridimensional al Existenței
prin raportarea la un registru informațional de semnificații și valori modelate de evoluția
dialectică a culturii și civilizației. Altfel spus, destinul ființei umane este tendința spre
perfecțiune, pentru aflarea progresivă a adevărului absolut despre Existență. Într-o exprimare
plastică,Existența este Totul, iar omul este freamătul căutării veșnice pe tărâmul Necuprinsului.
Referitor la gnoseologie, calea de urmat pentru înțelegerea pe deplin a Existenței o
reprezintă dialectica materie - spirit.
Universul complementar are un rol esențial în devenirea vieții și derularea unor
evenimente din Universul nostru, fiind sediul localizării informației supreme care definește
Spiritul universal, cel din care derivă spiritul individual denumit și suflet.
Se poate afirma că spiritul este metainformația, adică “informația despre informație” ca
principiu animator și vector al devenirii materiei organizate la nivel superior, spiritul individual
manifestându-se la om prin conștiință.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este marcat de informația genetică, apoi
de metainformație, care asigură împreună unitate și diversitate pe traiectoria evolutivă până la
apariția conștiinței la om, capabil să dea sens și valoare proceselor și fenomenelor din mediul în
care trăiește, acționând prin rațiune și creativitate pentru atingerea unor obiective.
Un trup devine viu odată cu manifestarea sufletului, așa cum partea fizică (hardware) a
unui calculator necesită software pentru a funcționa, însă sistemul de programe aparține spiritului
universal. Trebuie analizat dacă spiritul individual este localizat în trup sau provine de la Alter
Ego din Universul complementar.
Teoria dipolilor vortex validează credința în nemurirea sufletului și oferă un alt registru
de interpretare a concepțiilor filosofice ale lui Kant și Hegel.
În idealismul transcendental, elaborat de Kant, se consideră că lucrurile şi fenomenele
realităţii  există în sine, ca entităţi obiective. Cunoașterea începe cu experienţa sensibilă, cu
stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa
cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective
şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de
substanţă, cauzalitate, necesitate).
Concepția filosofică a lui Kant poate fi corelată cu teoria dipolilor vortex referitor la

7
rolul activ al subiectului în cunoaștere, mai precis, “matricea cognitivă” a spiritului individual
reprezintă o posibilitate de abordare a Existenței care dă sens și valoare lucrurilor.
Hegel a pus la baza întregii Existenţe  conceptul universal de “Idee absolută”, care
începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se
exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă
în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
În raportarea la Existență, metoda dialectică reprezintă un salt în gnoseologie, fiind
bazată pe universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării
acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.
Se poate spune că, în cadrul teoriei dipolilor vortex, noțiunile de spațiu și timp capătă
semnificații profunde, fiind corelate intrinsec cu schimbul de particule universale primordiale
prin dipolii vortex, dar și cu posibilitățile de acțiune și de procesare a informațiilor de către om.
Pentru mai multe detalii despre această teorie novatoare, cei interesați pot accesa legătura web
https://www.academia.edu/49413054/Orizonturi_euristice

III. Repere în devenirea culturii și civilizației

Raportarea la istorie reprezintă un criteriu esențial în diagnoza și prognoza devenirii
umane, deoarece, prin cunoașterea trecutului, există șanse sporite pentru proiectarea optimă a
societății de mâine. Subscriu la comparația sugestivă a lui Nicolae Iorga: “Un popor care nu-și
cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
După părerea unor gânditori, societatea evoluează dialectic pe o traiectorie în spirală,
prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum
și prin mecanismele negării negației.
Istoria culturii și civilizației confirmă că dinamica formării conștiinței colective se află
la granița dialectică dintre bine și rău, frumos și urât, minciună și adevăr etc.
În funcţie de schimbările fundamentale la nivel politic, economic, social sau cultural,
istoria universală a fost împărțită în patru epoci, și anume:
• Antichitatea - de la apariţia scrierii la căderea Imperiului roman de apus ( 476 d.Hr.);
• Evul mediu - de la  476 d.Hr. la Marile descoperiri geografice (1492, descoperirea  Americii);
• Epoca modernă - de la Marile descoperiri geografice la Marea Revoluţie franceză din 1789;
• Epoca contemporană - de la Marea Revoluţie franceză până astăzi.
Datele sunt doar orientative, având în vedere că trecerea de la o epocă la alta se face
prin etape intermediare care pot dura zeci sau sute de ani, în funcție de popor și influențele
geopolitice, zona geografică în care se află.
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau
chiar mai târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state,
regate și imperii, apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară
largă a cunoștințelor. Din punct de vedere social, Antichitatea se caracterizează prin existenţa
aristocraţilor şi sclavilor.
Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă
între Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu, fiind caracterizată la nivel
social prin existenţa nobilimii şi a ţărănimii dependente.

8
 Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476, a marcat
începutul Evului Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful
puterii papale, exaltarea misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu
ține seama că civilizația europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli
profesionale și universități, au existat mari dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat
limbile, s-au format literaturile naționale și au apărut stilurile romanic și gotic, deosebit de
importante în istoria artei.
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut printr-o etapă intermediară denumită
Renaștere (derivă din verbul „a renaște”, fr. renaissance, it. rinascimento), care reprezintă o
mișcare ideologică și culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările de
Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI,
XVII și începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această perioadă din istoria culturii și
civilizației se caracterizează prin respectul față de om (umanism), reactualizarea valorilor din
Antichitate, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariția capitalului
financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Bazele științei moderne au fost puse în timpul Renașterii, odată cu apariția relațiilor de
producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat
profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și situarea pe alte direcții de
acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și
manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și
romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care au promovat ideea demnității
omului ca ființă autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată
numai pe rațiune și natură.
Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan
superior în cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.
Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip
de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de
referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și
discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept
internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și
tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare,
cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea
sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori
materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt
investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea
concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața
liberă este concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în
prealabil prin studii de marketing.
O etapă importantă în devenirea omenirii este reprezentată de formarea statelor naționale,
proces istoric complex desfășurat la scară planetară.
9
 Pentru înțelegerea semnificației termenului de națiune se face trimitere la cele două
concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a-și realiza un stat suveran prin
libera lor asociere ca cetăţeni, fapt care este consfinţit într-un act fondator (constituţia).
În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între
membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură,
precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.
În DEX, națiunea este definită ca fiind o comunitate stabilă de oameni, care s-a
constituit în cursul istoriei ca stat pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică,
precum și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii.
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta
popoarelor pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente. Astfel, popoarele
din America Latină, sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au
reuşit să înlăture dominaţia spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
În Europa, mişcarea de eliberare naţională a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi,
croaţi, românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor,
bulgarilor, românilor din Ţara Românească şi Moldova.
Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului
Piemont, a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei.
După aderarea Romei, care devine în 1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe
Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul Vatican.
Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de
state germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de energicul
politician Otto von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea
Danemarcei, să integreze cele 21 de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela
Austriei, iar după învingerea Franţei, au fost alipite statele germane situate la sud de râul Main,
inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea
a maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei.
Deşi acest sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi
Viena a rămas una dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de
activ în cultură.
Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878)
şi războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru,
România, Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829
(Tratatul de la Adrianopol).
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat
condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul
de la Paris (1856, care a încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.
10
 Referitor la Unirea Principatelor Române, este important anul 1857, având în vedere că
Marile Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea
populației cu drept de vot. În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru alegerile din
Divanurile ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice a țărilor române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei
Naționale”,  a fost ales domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului
Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a
fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel
bazele statului naţional al Principatelor Române.
Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea Principatelor Unite,
precum reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost
obligat să abdice în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit monarhie constituţională.
Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită în timpul Regelui Ferdinand I, atunci
când s-a format România Mare - prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (9 aprilie 1918,
Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei) şi
a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
În condițiile dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial, România a fost
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea
URSS ( 28 iunie 1940, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940 ), Cadrilaterul în favoarea
Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de
Nord - Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 22 iunie 1941, pentru a-și recâştiga teritoriile pierdute, România a intrat în război
împotriva URSS, alături de Germania, trupele române eliberând Basarabia și Bucovina de Nord,
dar și luând sub administrare Podolia, teritoriul ucrainian dintre Nistru și Bug, cunoscut sub
numele de Transnistria. Această victorie a trupelor române a durat până în 1944, când armata
sovietică a reocupat în martie Transnistria și nordul Basarabiei, iar în august și sudul Basarabiei.
Referitor la Transilvania, aceasta a fost eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de
Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda,
Cehoslovacia şi România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-
polonă fiind stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză,
franceză şi rusă);
11
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la
Nürnberg, pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi
încercările de a extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a
încetat abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată la 24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au
fost stabilite la Conferinţa de la San Francisco, prin semnarea, pe 26 iunie 1945, de către 50 din
cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea
mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea și respectarea dreptului internațional.
În Cartă, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt
menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: de reglementare paşnică a
diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea
tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al
naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS,
transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri
comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania,
România, Ungaria, Bulgaria) au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi
Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la
naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, centralizarea şi
planificarea economiei, colectivizarea agriculturii, impunerea ideologiei comuniste etc.
Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice
care au în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție. În
concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar
a muncii ca marfă. Comunismul reprezintă forma avansată a concepțiilor socialiste care
proiectează dezvoltarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, prin transformarea socială și
edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Socialismulși comunismul se bazează pe matrialiasmul dialectic și istoric conceput de
Marx și Engels, curent filosofic care pune în evidență rolul determinant al materiei față de
spirit, iar modul de producţie este considerat temelia oricărei orânduiri, schimbarea acestuia
determinând transformarea întregii formaţiuni sociale. Devenirea istorică a societății poate fi
explicată prin legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. 
Sistemul socialist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum: China, Mongolia,
Vietnam, Coreea, Cuba.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă,
beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a
12
treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare
cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a
secolului al XX-lea, s-a vorbit deseori de relaţiile Nord-Sud.
Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două
superputeri, SUA şi URSS, şi în general, incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi
regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre
Vest si Est).
Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea
la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA,
Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la
care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi
România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
În prezent, NATO reunește 30 de țări din Europa și America de Nord, având Sediul
General la Bruxelles (Belgia), iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere
de Mons (Belgia). România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de
celelalte state membre.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea
conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.
În articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord se afirmă: „Părţile convin că un atac armat
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat
un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea
atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă,
recunoscut prin art. 51 din Carta  Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile
atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe
care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii
securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca
urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor
înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
O schimbare în politica internă și internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci
când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a lansat oficial la cel de-al XXVII-
lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul
(politica de transparenţă a informaţiilor), perestroika (restructurare) și uskorenie (accelerarea
dezvoltării economice).
Celebrul politician a urmărit diminuarea rolului partidului comunist în favoarea
intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la revoluţia tehnico-ştiințifică şi să
revigoreze economia.
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la
intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991,
Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris
13
Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste
din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru a-și exprima dorința de libertate, după 50 de ani de la Pactul Molotov-Ribbentrop,
aproape 2 milioane de cetățeni din Letonia, Estonia și Lituania au format, la 23 august 1989, un
„lanț uman al libertății” pe un traseu de peste 600 km, numit Calea Baltică, într-un protest
pașnic față de regimul comunist din Uniunea Sovietică. Acest eveniment impresionant a fost
prezentat de marile canale de știri din întreaga lume, independența celor trei țări baltice fiind
reinstaurată în 1990 și recunoscută, până la sfârșitul anului 1991, de majoritatea statelor
occidentale.
În cazul României, procesul istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost
declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de
morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Istoria Uniunii Europene (UE) a început în anul 1950, atunci când Jean Monnet a fost
desemnat de către ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un
proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului”
(CECA), incluzând alături de Franţa încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg.
Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a
energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite
Comunitatea Europeană(CE).
De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin intrarea Marii Britanii, a
Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii
Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.
De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană(UE), structură care se
extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie
2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE şi-a propus ca obiective
esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială,
încurajarea inovaţiilor şi a investiţiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaţionale europene
la cerinţele societăţii informaţionale.
De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate
statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul
European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca
Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
În anul 1985, Consiliul European de la Milano a decis ca în data de 9 mai să fie
sărbătorită Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a
ministrului francez de externe Robert Schuman, care stă la baza proiectului european inițiat prin
planul de colaborare economică între Franţa şi Germania (pentru eliminarea rivalităţilor seculare
14
dintre cele două state).
În ultimă instanță, dezvoltarea omenirii este condiționată la un moment dat de resursele
planetei, mijloacele disponibile pentru valorificarea acestora și conștiința socială.
Societatea nu poate progresa dacă nu are la dispoziţie surse eficiente de energie care să
permită desfăşurarea în condiţii normale a tuturor activităţilor umane.
Din păcate, corupția, risipa și exploatarea irațională a resurselor, manipularea și
tendințele dominante ale reprezentanților unor habitate umane au depășit deseori granițele
comportamentului civilizat și limitele sacre ale înțelepciunii, cu consecințe negative majore
pentru entropia socială, protecția mediului înconjurător și conservarea echilibrelor ecologice.
Prin cumularea erorilor decizionale, s-a ajuns în prezent la o răscruce a istoriei în care
cerinţele energetice, menţinerea păcii, nevoia de hrană şi protecţia mediului înconjurător au
devenit probleme globale ale dezvoltării civilizaţiei pe planeta noastră.
Se apreciază că la nivelul tehnicii, tehnologiei şi resurselor actuale, globul terestru poate
suporta o populaţie de circa 15-20 miliarde de locuitori. Totuşi, este greu de admis că în
perspectivă densitatea medie a populației va fi limitată la aproximativ un locuitor pe kilometru
pătrat, având în vedere posibilităţile nebănuite ale ştiinţei, care poate schimba modul de acţiune
umană prin aducerea în câmpul cercetării a noi surse energetice şi de materii prime.
În condiţiile reducerii folosirii zăcămintelor de petrol, cărbuni și gaze naturale, se impun
noi direcții de cercetare, pentru valorificarea unor surse neconvenţionale de energie solară,
chimică, eoliană, geotermică, nucleară, a mareelor şi a căderilor de apă. Unele din aceste surse
energetice sunt nepoluante, regenerabile şi practic inepuizabile în timp.
Ecuaţia energie-dezvoltare este abordată cu responsabilitate atât la nivel naţional, cât şi
de către organizaţii de prestigiu, ca UE sau ONU, care au elaborat studii şi au organizat dezbateri
pe diverse teme energetice.
Globalizarea și administrarea resurselor planetei într-o societate de consum, politica
Uniunii Europene pentru reducerea poluării și a efectelor schimbării climatice, asumarea
responsabilităților și gestionarea ineficientă a investițiilor pe termen mediu, pandemia Covid-19
și războiul din Ucraina reprezintă contextul generării în 2022 a crizei energetice de amploare.
Pentru orientarea culturii și civilizației pe o traiectorie ascendentă, se impune regândirea
politicii factorilor decidenți și stabilirea obiectivelor în funcție de cerințele dezvoltării durabile
a societății pe termen scurt, mediu și lung.
Criterul de referință pe termen lung , având rol de scop și feedback la nivel general, îl
reprezintă starea ideală de normalitate pe Terra, obținută prin integrarea economică și politică
progresivă a majorității statelor în Uniunea Planetară, aducerea la numitor comun a ideologiilor
prin deplasarea accentului pe punctele tari și scăderea ponderii punctelor slabe, promovarea
diversității culturale și respectarea obiceiurilor și a tradițiilor, gestionarea eficientă a resurselor
planetei și asigurarea șanselor egale pentru toți locuitorii la educație, asistență medicală și acces
pe piața concurențială a muncii, dezvoltare durabilă, protecția mediului înconjurător și
conservarea echilibrelor ecologice etc.
Evoluția omenirii își are izvorul în dorința de libertate și de cunoaștere a ființei umane,
precum și în aspirația la prosperitate, siguranță și fericire, care pot fi realizate pe deplin, într-o
15
democrație universală, de către reprezentanții aleși de cetățeni să-i reprezinte în structuri politice
ierarhizate pe diverse nivele, de la cele locale, zonale și naționale, până la cele supranaționale.
Din păcate, trecutul omenirii oferă numeroase fapte reprobabile, chiar și în prezent mor
oameni în conflicte armate și există amenințări cu utilizarea armelor nucleare, un al treilea război
mondial fiind cel mai grav scenariu care poate afecta ireversibil viața pe Terra.
Este adevărat că „Somnul raţiunii naşte monştri” (Francisco Goya și sunt de actualitate
afirmațiile lui Martin Luther King: „Întunericul nu poate alunga întunericul, numai lumina poate
face asta. Ura nu poate alunga ura, numai dragostea poate face asta”.
La cumpănă de milenii, este firesc să reflectăm la întrebarea fundamentală: cine suntem,
de unde venim și încotro ne îndreptăm?
Nimeni nu a dat un răspuns satisfăcător la această întrebare existențială, stimate cititorule,
deși omenirea a ajuns într-un stadiu avansat al progresului științei, tehnicii și tehnologiei, dar nu
și la nivelul conștiinței colective, fapt dovedit cu prisosință de provocările generate de
schimbările climatice, protecția mediului înconjurător, calamitățile naturale, pandemia Covid-19,
criza energetică, războiul din Ucraina etc.
Se impune să ne schimbăm modul de gândire și de acțiune, să tragem învățăminte din
istoria omenirii, să colaborăm pe scară largă și să stabilim punctele „tari” și punctele „slabe” în
diagnoză și prognoză, pentru a proiecta cu justețe strategia viitorului în perspectiva realizării
unei societăți a cunoașterii și dezvoltării durabile.
Într-o democrație veritabilă, politicienii sunt responsabili pentru deciziile luate, iar
interesele generale au prioritate față de interesele de grup sau individuale.
Este posibil să fim martorii trecerii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii,
în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura implementării
tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu impact deosebit
asupra culturii, telecomunicațiilor, globalizării și colaborării la scară planetară, managementului
și calității vieții pe Terra.
Automatizarea și robotizarea proceselor de producție va permite ființei umane să se
dedice cu prioritate activităților creative, realizării unor programe informatice pentru
administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități economice, sanitare și
educaționale, până la politici locale, regionale, naționale, europene etc.
Trebuie asigurată încrederea în siguranța și performanța platformelor online, prin care
alegătorii pot să voteze reprezentanții la diverse nivele de conducere, dar și cele prin care
cetățenii validează măsurile propuse de autorități. În acest mod, cetățenii sunt implicați direct în
procesul decizional, ilegalitățile și erorile fiind mult diminuate, având în vedere că programele
informatice validate pe scară largă nu favorizează interese personale sau de grup. Platformele
online trebuie să fie accesibile pentru cetățeni, să prezinte siguranță față de viruși informatici și
atacuri cibernetice, să fie interactive și integrate pe diverse nivele de organizare și conducere a
societății, pentru a asigura, în condiții date, un management eficient.
Trebuie recunoscut că modelul chinezesc a fost, după 1989, mai bun decât cel românesc
în gestionarea resurselor materiale, financiare și umane, altfel spus, sistemul optim pentru
administrarea în perspectivă a societății se află la granița dinte capitalism și comunism. Desigur,
16
în această evaluare nu s-a ținut seama de respectarea drepturilor și libertăților cetățenești într-un
regim democratic. Polarizarea socială trebuie atenuată în societatea de mâine, pentru că nu este
normal ca 1% din populația planetei să dețină bogăția, iar 30% să trăiască în sărăcie.
De fapt, secretul succesului Chinei este datorat faptului că și-a adaptat progresiv politica
la cerințele capitalismului, spre deosebire de majoritatea țărilor cu regim democratic care au
respins în totalitate regulile socialismului și comunismului, fără o evaluare aprofundată.
Acest deziderat poate fi îndeplinit de alte state în cadrul unui model dual de organizare și
conducere a societății, în care componenta umană acționează după principiile de bază ale
capitalismului, iar componenta informatică este complementară, fiind structurată și planificată
„de sus în jos”, prin includerea unor proiecte importante de țară, având stabilite etape cu
obiective, termene precise de realizare, precum și a unor norme din programele și ideologiile
întregului spectru politic, nu numai a partidelor aflate la putere .
Pentru prevenirea „șocului viitorului”, democrațiile trebuie consolidate, iar decidenții
trebuie să aibă ca puncte de reper valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Desigur, capitalismul și comunismul sunt doar etape pentru organizarea omenirii în
vederea utilizării și distribuirii resurselor planetei într-un cadru legiferat, ale dezvoltării culturii
și civilizației în ultimele secole, care au fost verificate cu bune și cu rele pe traiectoria devenirii
istorice, societatea viitorului fiind situată la un nivel superior de integrare al celor sisteme
politice contradictorii, echilibrul dinamic fiind atins dialectic ca unitate în diversitate.
Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor veni pe
această magnifică planetă purtătoare a vieții în Sistemul solar și poate în Universul apropiat.
Alfel spus, trebuie regândit sistemul electoral actual, având în vedere că politicienii sunt
aleși de către un număr aleatoriu de cetățeni să le reprezinte interesele comune pe termen limitat,
deși deciziile acestora pot afecta ireversibil destinul generațiilor viitoare.

Bibliografie
1. Naumescu Valentin, Sisteme Politice Comparate, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003
2. Pierre Martin, Sisteme electorale și modurile de scrutin, București, Monitorul Oficial
3. Teodorescu, Gheorghe & Ovidiu Gherasim-Proca, Sisteme și comportamente electorale,
Editura Fundației AXIS, Iași, 2006
4. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, Călărași, 2001
5. Vasile Tudor, La frontierele cunoaşterii, revista Repere Didactice Moderne, 2015
http://www.telisavonline.ro/2023/04/15/libertatea-si-democratia
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/126204/libertatea-si-democratia
https://www.academia.edu/95897484/Libertatea_si_democratia

17