România profundă

În această lucrare sunt prezentate 15 personalități de marcă, și anume: Carol Davila,

Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Mircea Eliade, Constantin Noica,
Ioan Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Ana Aslan, George Emil Palade, Nicolae Paulescu,
Traian Vuia, Henri Coandă , Emil Racoviță și Gheorghe Lazăr.

Carol Davila (1828-1884)

Carol Davila  (nume de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila, în franceză Charles
d’Avila) a fost medic și farmacist român de origine franceză, care s-a născut în anul 1828 la
Parma (Italia), fiind considerat de Sabina Cantacuzino ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al
contesei d'Agout; în realitate, el a fost primit de doamna d’Agout în timpul studiilor sale la
Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în 1853.
După ce și-a dat doctoratul la Paris, a venit în Țara Românească, fiind invitat de
domnitorul Barbu Știrbei pentru a organiza serviciul sanitar. Deși ar fi trebuit să stea doar 3 ani,
a rămas până la sfârșitul vieții sale, punând bazele învățământului medical românesc și al
serviciului de ambulanțe.
A fost profesor de chimie la Universitatea din București, a organizat viața medicală sub
patru domni, trei fiindu-i prieteni (Barbu Știrbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I), în 1860 fiind
ridicat la rangul de general.
A promovat concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale, introducerea
consultațiilor gratuite pentru bolnavii săraci, împreună cu farmacistul Hepites a pus bazele
farmaciei românești, a sprijinit pe horticultorul austriac Ulrich Hoffmann pentru a înființa
Grădina botanică din București, a fondat numeroase societăți și reviste de specialitate -
Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor etc.
A avut mari probleme de sănătate: încă de la sosirea în București, din cauza locuinței
întunecoase și umede în care a stat inițial, a suferit de reumatism, boală care a dus la pareza
unui braț pe care îl va ține adesea îndoit la spate, iar în 1865 s-a îmbolnăvit de tifos, după ce a
inspectat închisoarea de la Telega și a consultat deopotrivă soldați și pușcăriași. În timpul
Războiului de Independență din 1877 a făcut antrax infecțios în regiunea cefii, fiind operat de
urgență, iar după o furunculoză generală și o criză de sciatică a fost nevoit să umble în baston.
Prima sa soție, Maria Marsille (fiica medicului francez Alphonse Constant Marsille), a

1
trăit doar un an după căsătorie (stingându-se din viață în 1860, la nașterea unui copil), în 1861 s-
a recăsătorit cu Ana Racoviță (o brunetă frumoasă, nepoată a Goleștilor), având împreună patru
copii (doi băieți și două fete): Alexandru (viitor scriitor și om de teatru), Elena (viitoarea Elena
Perticari), Zoe (căsătorită Cuțarida) și Pia (Carol Nicolae Davila).
La 13 ianuarie 1874, Carol Davila a rămas văduv (Ana Racoviță a murit după ce un
confrate al soțului său i-a dat din greșeală stricnină în loc de chinină), fiind profund afectat până
la trecerea sa în veșnicie la 24 august 1884.
În ultima parte a vieții, Davila s-a dedicat activității medicale și formării unor noi
generații de specialiști, rămânând în amintirea elevilor săi ca dascălul intransigent care “ne
recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”.
În memoria sa, Ministerul de Război a solicitat lui Constantin Brâncuși să realizeze un
bust din bronz al generalului Carol Davila, care a fost expus din 1912 în curtea Spitalului Militar
Central din București. În anul 2003, Carol Davila a fost ales membru post-mortem al Academiei
Române. În prezent, instituții de sănătate importante din România îi poartă numele: Universitatea
de Medicină și Farmacie "Carol Davila", Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central "Dr.
Carol Davila", Școala Postliceală Sanitară "Carol Davila" etc.

Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii române
moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui
Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București,
în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat
mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861,
a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica
mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna
anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând
atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă
este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate,
unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot,
Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități
artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impresionism), fiind la apogeul
2
activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867),
expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și,
începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru
și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele
pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și
la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”,
realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza
unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de
ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea
Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând
cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu
specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de
onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din
atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper, spiritul său creator s-a manifestat
într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul
plastic, atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.

3
 Constantin Brâncuși (1876-1957)

Constantin Brâncuși reprezintă artistul model, care, pornind de la obârşia sa ţărănească,

tradiţiile, miturile şi magia artei populare româneşti, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în
sculptura contemporană universală, operele sale fiind printre cele mai apreciate creații artistice
din țară și din întreaga lume.
Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa (comuna Peștișani), din
judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie înstărită
de ţărani. Deși familia sa era avută, Brâncuși a avut o copilărie modestă, având grijă de turma

4
familiei, apoi a lucrat prin munți pentru alţii, unde a căpătat primele deprinderi în sculptura în
lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
A început școala primară la Peștișani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat Școala de Arte
și Meserii din Craiova(1894-1898), după care a venit la București și s-a înscris la Școala de Arte
Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studenției s-a remarcat prin
lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu și Ecorșeu.
În anul 1903, Brâncuși a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic
Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din București. În timpul ședinței pentru
recepția monumentului, nemulțumit de unele opinii, Brâncuși a părăsit sala fără a mai aștepta
primirea restului de bani necesari plecării sale în Franța.
După ce a trecut pe la Hobița, pentru a-și lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris,
trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele
unor pictori şi sculptori. Pentru posteritate, rămâne o temă de reflecție faptul că Brâncuși, fără
bani, a plecat pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres (Franța), apoi, îmbolnăvindu-se de
pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.
În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din
capitala Franței, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl
întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Pentru traiectoria artistică a lui Brâncuși, se pot menționa:
- participarea în 1907 cu trei lucrări la Salonul Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, unde a
fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
- a primit în același an comanda pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul
din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată “Rugăciune”;
- a realizat în 1908 prima versiune a “Muzei adormite”, o sculptură a unei feţe de femeie ale
cărei trăsături sunt sugerate într-un bloc de marmură, operă în care influenţa lui Rodin era totală;
- a realizat în acelaşi an, “Sărutul”, un studiu în care figurile a doi adolescenţi îmbrăţişaţi
formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică
unitară.
Este sugestivă decizia sa de a-și afirma originalitatea față de Auguste Rodin : “La umbra
marilor copaci nu crește nimic”. Într-adevăr, intuiția sa a fost justă, având în vedere că genialul
artist a realizat un atelier celebru în strada Montparnasse, unde lucrările sale au fost apreciate
de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume
Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
În anul 1912, a prezentat lucrarea “Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o
pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună
cu alte lucrări, printre care și “Domnişoara Pogany”, la Salon des Indépendants din Paris, la
Armory Show din New York, la Chicago şi Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii
europeni și americani.
În anul 1918, Brâncuşi a sculptat în lemn de stejar prima versiune a lucrării “Coloana
fără sfârșit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti
din România.
La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de
Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
În perioada 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în
grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, care au fost
realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.

5
 Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor
căzuți în Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția
primului ministru Gheorghe Tătărescu.
Ansamblul monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu a fost inaugurat la 27 octombrie
1938, fiind un reper în cultura și istoria românilor prin semnificațiile profunde transmise prin
Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor și Coloana fără sfârșit, cele patru componente
sculpturale fiind dispuse pe aceeași axă, care este orientată de la apus spre răsărit și are o
lungime de 1275 m.
În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în
atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un “un reprezentant al burgheziei
decadente”, motiv pentru care a renunțat la cetățenia română și a devenit în anul 1952 cetățean
francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris.
Constantin Brâncuși s-a stins din viață la 16 martie 1957, fiind înmormântat la cimitirul
Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: “Mor cu sufletul neîmpăcat
că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”.
În semn de recunoștință, la 3 iulie 1990, Brâncuşi a fost ales membru post-mortem al
Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, Guvernul
României a declarat “Anul Brâncuşi”, fiind sărbătorit şi în cadrul UNESCO.

Pentru posteritate, Constantin Brâncuși reprezintă unul dintre cei mai importanți sculptori ai
secolului XX, care s-a remarcat prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor,
combinând genial simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene.

6
 E-atâta frumusețe, dăruire și credință în Universul lui Brâncuși încât nu poate fi descris
pe deplin prin cuvinte. Vă invit să intrați pe Poarta sărutului pentru a trăi cele mai profunde
emoții artistice la Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit...

7
 George Enescu (1881-1995)

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut în data de 19 august
1881, la Liveni, din județul Botoşani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu.
Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog,
pianist şi dirijor.
Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și un
vestit lăutar, Nicolae Chior, începând studii de compoziție cu profesorul Eduard Caudella.
În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu
medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899.
Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul
Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen
Sylva), fiind deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe
lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere între Bucureşti şi
Paris, dar a întreprins și turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca
Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial a rămas la Bucureşti, unde a dirijat Simfonia a IX-a
de Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner,
precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).
Pentru a stimula creaţia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursul Naţional
de Compoziţie, decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea
câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris.
În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de
Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București o
activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora,
Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
După război, în luna mai 1946 a primit la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în
luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un
turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest faţă

8
de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele sale creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic
Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu s-a stins din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi a fost înmormântat
la cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Mircea Eliade (1907-1986)

Mircea Eliade a fost o personalitate complexă, care s-a remarcat ca istoric al religiilor,
scriitor de ficțiune și filosof, opera sa completă depășind 80 de volume, fără a ține seama de
jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
S-a născut în data de 13 martie 1907 la București, în familia lui Gheorghe Eliade și a
Jeanei (născută Vasilescu), având ca soră pe Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, a urmat Colegiul
Spiru Haret, unde l-a avut coleg pe Constantin Noica.
Pe lângă științele naturii, Eliade a fost preocupat de ocultism, antropologie, studiul
limbilor străine (italiană, engleză, persană, ebraică), istorie, filosofia indiană etc.
În anul 1921 a publicat „Inamicul viermelui de mătase”, prima sa opera literară, care a
fost urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”.
Pentru a cunoaște cultura italiană, a călătorit în Italia, unde i-a cunoscut pe specialiștii în
istoria religiilor Giovanni Papini și Vittorio Macchioro, iar în 1928 a plecat în India, unde a
întâlnit-o pe poeta de 16 ani Maitreyi Devi, de care s-a îndrăgostit, pasiunea sa fiind exprimată
magistral în celebrul roman „Maitreyi” (1933). De menționat că Mircea Eliade și-a luat licența
cu o teză despre filosofia italiană în timpul Renașterii, iar doctoratul l-a susținut cu o disertație
despre Yoga.
În data de 14 iulie 1938, Eliade a fost arestat pentru articolul „Provincia și
legionarismul”, publicat în Vremea, fiind considerat activist al Mișcării Legionare în cadrul
grupării din jurul lui Nae Ionescu, fiind eliberat pe 12 noiembrie 1938.
Reputația lui Mircea Eliade a crescut după anul 1957, când s-a stabilit în Statele Unite,
unde a predat istoria comparată a religiilor la Universitatea Loyola, în prezent Catedra de Istoria
Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. În concepția sa, ființele umane
arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate, dar și la omul modern ar
exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde
simboluri religioase. În 1966 a devenit membru al Academiei Americane de arte și științe, în

9
1977 a fost recompensat cu premiul Bordin al Academiei Franceze, iar în 1985 a primit titulatura
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
Mircea Eliade s-a stins din viață pe 22 aprilie 1986, la Chicago, trupul său fiind
incinerat a doua zi. În anul 1990, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Constantin Noica (1909-1987)

Constantin Noica s-a născut pe data de 12 iulie 1909 în comuna Vitănești din
județul Teleorman, unde și-a făcut studiile primare.
A început gimnaziul în Bucureșți și a urmat Liceul “Spiru Haret”, avându-l ca profesor
de matematică pe Ion Barbu (Dan Barbilian).
S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București pe care a absolvit-o în 1931
cu teza de licență “Problema lucrului în sine la Kant”.
În luna mai a anului 1940 și-a susținut la București doctoratul în filosofie cu lucrarea
Schiță pentru istoria lui “Cum e cu putință ceva nou?”, iar în luna octombrie a plecat la Berlin,
ca referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde va rămâne până în 1944.

10
 În perioada 1949-1958, autoritățile române i-au impus domiciliu forțat la Câmpulung-
Muscel, după care a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea
întregii averi. A fost eliberat în 1964 după ce a executat 6 ani la închisoarea Jilava.
În anul 1965 s-a stabilit la București unde a fost angajat ca cercetător la Centrul de
Logică al Academiei Române.
Constantin Noica și-a petrecut ultimii ani din viață la Păltiniș, lângă Sibiu, unde a murit
pe data de 4 decembrie 1987 și a fost înmormântat la Schitul Păltiniș.
Pentru posteritate, Constantin Noica rămâne una din personalitățile de marcă ale
secolului XX, fiind filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Din 1990 a fost ales
membru post-mortem al Academiei Române.

Alte personalități ilustre

Ioan Cantacuzino (1863-1934)

Medicul Ioan Cantacuzino este cercetătorul român care a pus la punct o metodă de
vaccinare antiholerică, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.
Eficiența metodei medicale descoperite a fost validată în anul 1913, atunci când a condus prima
vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase, cunoscută în știință ca „Marea experiență
românească”.

Gheorghe Marinescu (1863 – 1938)

Gheorghe Marinescu este fondatorul Școlii Românești de Neurologie, având numeroase

descoperiri științifice în acest domeniu, una din bolile sistemului nervos purtându-i numele

11
(sindromul Marinescu-Sjoegren).
Împreună cu operatorul Constantin Popescu, a realizat un film științific referitor la
„Tulburările mersului în hemiplegia organică“ într-o perioadă în care frații Louis și Auguste
Lumière puneau bazele cinematografiei.

Ana Aslan (1897-1988)

Ana Aslan a pus bazele geriatriei românești și a inventat produse revoluționare pentru
tratarea afecțiunilor specifice bătrânilor.
În anul 1949, a început să studieze efectele procainei, care a condus la apariția liniei de
produse Gerovital. Eficiența lor a fost dovedită în repetate ori, încentinind efectele îmbătrânirii
cu 40%. 
Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong,
Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich,
Konrad Adenauer, Aristotle Onassis, John F. Kennedy.

George Emil Palade (1912-2008)

George Emil Palade s-a remarcat prin studii în domeniul biologiei celulare, fiind
singurul român care a câștigat un premiu Nobel.
Marele savant a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în
1974, iar în 1986, la o conferință în Statele Unite, i s-a acordat National Medal of Science
(„Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat)
în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în
toate celulele vii”.

12
 Nicolae Paulescu (1869-1931)

Nicolae Paulescu este o personalitate de marcă din domeniul medicinei, fiind primul
cercetător care a descoperit insulina.
La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet
îi citează pe Frederick Grant Banting și biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din
Toronto ca unici descoperitori ai acestui medicament.
În prezent, lumea medicală recunoaște că profesorul Nicolae Paulescu și-a publicat
studiile înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină.
Încă din 1921, profesorul Nicolae Paulescu a prezentat descoperirea insulinei în revista
belgiană „Archives Internationales de Physiologie“. Pancreina, cum o numea el, provoacă
scăderea glicemiei, dar și a corpilor cetonici și a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet.

Traian Vuia (1872-1950)

Traian Vuia a realizat pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără
catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul.

Henri Coandă (1886-1972)

Henri Coandă a contribuit la dezvoltarea aviației. Avionul cu reacție al lui Coandă reprezintă

13
una dintre cele mai importante realizări tehnologice din istorie. Este cunoscut și pentru
descoperirea "efectului Coandă", pentru care a obținut, în 1934, brevet în Franța.

Emil Racoviță (1868-1947)

Emil Racoviță este considerat fondatorul biospeologiei, fiind preocupat de studiul

faunei din subteran. A participat ca naturalist la Expediția antarctică belgiană (1897-1899) la
bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache.

Gheorghe Lazăr (1779-1823)

Gheorghe Lazăr s-a născut într-o familie modestă din Avrig (lângă Sibiu), a urmat
școala primară în localitatea natală, apoi liceul la Cluj, iar după obținerea bacalaureatului, a
primit o bursă de la Biserica Ortodoxă pentru a-și pregăti la Viena o carieră ecleziastică, însă
tânărul însetat de cultură a urmat inițial cursuri de filosofie, istorie și științe fizico-matematice.
La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon și a obținut un post la Școala
teologică ortodoxă, remarcându-se prin traducerea în limba română a unor lucrări cu caracter
pedagogic și chiar a unui manual de pedagogie.
În urma unui conflict cu un episcop, adept al învățământului în slavonă, a plecat la
București, unde a înființat Școala de la Sfântul Sava, prima unitate de învățământ cu predare în
limba română din Muntenia, care a devenit în prezent Colegiul Național Sfântul Sava.

Bibliografie
1. Comunitatea Românilor din Irlanda, Personalități române celebre în lume
2. Enciclopedia României
3. Wikipedia, Mari români
http://www.telisavonline.ro/2023/04/15/romania-profunda
https://www.academia.edu/45572583/Romania_profunda

14