Repere din istoria românilor

Zorii omenirii se caracterizează prin migrația triburilor indo-europene spre Asia și

Europa: mai precis, mezii și perșii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au
pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei (Pelopones), ionieni (Grecia
centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice
s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru
si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast din sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură
nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci
s-a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44
î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.Hr.).
În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având ca hotare:
țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre
vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud.
Istoricul Strabon (63 î. H.–19  d.H.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au
socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor
vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu
preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și
ascultare de porunci”.
Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, sfătuitorul regelui fiind
conducătorul preoților, care era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme,
Zamolxis ( numit și Gebeleizis). Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale:
aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată,
având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau
părul lung (capillati) și formau grosul armatei.
Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care
confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată
artă, fiind prelucrată, atât cu mâna cât și cu roata olarului.
Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă, locuințele
acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la
deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți - numite
dava.
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât în
timpul împăratului roman Octavianus Augustus,  existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar
în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de
ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre.
Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a
determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la
planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse
de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată, și-au refăcut armata și
chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o
amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101-102) fiind atacată capitala
Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu
înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană.
1
 Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare
festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia
permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
Regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei,
Banatul și cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia
Inferior, iar restul au rămas libere.
În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore, au fost aduși
coloniști din diverse părți ale imperiului, au fost construite trei drumuri militare pentru a uni
orașele principale, precum și un al patrulea drum care traversa Carpații și intra în Transilvania
prin trecătoarea Turnu Roșu. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea
a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea
triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în
Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia
Porolissensis . Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului
Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270-275) a
retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind
duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.

Ştefan cel Mare (1438 – 1504), fiul lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, a fost domn
al Moldovei între anii 1457 și 1504, remarcându-se prin calități deosebite de om de stat,
diplomat și conducător militar, iubitor de popor și model de credință în Dumnezeu.
În lunga sa domnie de 47 de ani, Ștefan cel Mare a asigurat Moldovei stabilitate internă
și prosperitate economică, dreptate și liniște socială.
Pentru a-și apăra țara de intervențiile unor puteri străine (Imperiul Otoman, Regatul
Ungariei și Regatul Poloniei) a creat alianțe și a susținut conducători favorabili în Țara
Românească și Hanatul Crimeii, s-a bazat pe mica boierime și obștile de răzeși pentru a forma o
armată de masă (oastea cea mare), a construit un sistem de fortificații la granițele țării, având ca
puncte strategice de apărare cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă,
Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin, a încercat să realizeze alianțe internaționale împotriva turcilor
prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția și alte puteri europene.
Marele voievod a purtat peste 40 de bătălii, majoritatea fiind victorioase, ca de exemplu:
victoria de la Baia (1467) asupra lui Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor,
victoria de la Codrii Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei Ioan Albert, precum și victoria
de la Vaslui (1475) asupra armatei otomane conduse de Soliman-Pașa.
Din păcate, în anul 1476, oastea lui Ștefan cel Mare este înfrântă în bătălia de la Valea
2
Albă-Războieni de către armata otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea, domnitorul
Moldovei fiind nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman și să plătească un tribut anual
modic pentru a-și păstra instituțiile și autonomia politică internă.
Ca apărător de neam și credință, a construit numeroase lăcașuri sfinte (mănăstiri și
biserici), nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească, Transilvania sau la  muntele Athos,
fiind unul din motivele pentru care în anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă
Română cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Ștefan cel Mare a avut șapte copii cu cele trei soții, și anume: Evdochia (fiica marelui
cneaz de Kiev), Maria din Mangop (cu origini în familia imperială bizantină) și Maria Voichița
(fiica lui Radu cel Frumos).
Pentru posteritate se face trimitere la afimațiile elocvente din Letopisețul Țării Moldovei
ale cronicarului Grigore Ureche: „Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi
plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după
un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după
moartea lui, pănă astăzi îi zicu sveti (sfânt - n. n.) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în
mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile
niminea din domni nici nainte, nici după aceia l-au ajunsu... Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi
2 luni şi 3 săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara.”

Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593 -1600, fiind considerat unul
dintre marii generali români și primul voievod unificator al celor trei state medievale care
formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
S-a născut pe 15 ianuarie 1558, în familia nobiliară a Drăculeștilor, iar înainte de a ajunge
pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

La vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Stanca, nepoată a lui Dobromir, mare ban al
Olteniei, având împreună doi copii: Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica.
După ce a ajuns domn al Țării Românești în 1593, Mihai a decis împreună cu boierii să
nu mai plătească tribute turcilor, încheind în anul 1594 alianțe cu Sigismund Báthory, principele
Transilvaniei, şi cu Aron Vodă , domnul Moldovei. Ofensiva generală împotriva Înaltei Porți,
cunoscută în istorie ca Războiul cel Lung, a început prin atacarea cetăților turcești de pe ambele
maluri ale Dunării, mai precis: Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra și altele.
Pentru pedepsirea voievodului răzvrătit, la Constantinopol s-a decis înlocuirea acestuia
cu Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, fiind trimisă în acest scop o armată turcească, însă a fost
învinsă la Rusciuk, pe 25 ianuarie 1595, deși a fost sprijinită și de o oaste a tătarilor, ambele

3
pașale fiind ucise.
În timp ce Mihai ducea tratative cu Sigismund pentru ajutor militar, turcii conduși de
Sinan Pașa au trecut Dunărea, aducând cu ei pe Mihnea ca pretendent la tronul Țării Românești.
Bătălia a avut loc la Călugăreni pe 13 august 1595 și s-a soldat cu victoria tactică a românilor.
A doua zi după bătălie, Mihai și-a retras oastea spre București, apoi spre Târgoviște, fiind
urmărit de turci care au ocupat cele două orașe, însă pentru scurt timp, deoarece a primit sprijin
de la Sigismund Báthory și Ștefan Răzvan, recucerind Târgoviștea pe 8 octombrie, Bucureștiul
pe 12 octombrie, iar pe 21 octombrie a eliberat și cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă.
Cu vistieria golită după luptele antiotomane, Mihai a fost nevoit să adopte o măsură de
supraviețuire administrativă nepopulară: „legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără
pământ din Valahia)  au fost siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
În cursul anului 1596, marele voievod a continuat să-i hărțuiască pe turci, trupele sale au
atacat Babadagul, Vidinul, Plevna, ajungând până la Sofia.
În acest context, Pașa Hassan din Belgrad a transmis lui Mihai că a fost acceptat ca
domn de către sultan și anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între
cei doi conducători este pace. Însă, la scurt timp după semnarea (9 iunie 1598) la mănăstirea
Dealu a tratatului dintre împăratul austriac Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul, turcii au atacat
Muntenia, fiind înfrânți de români la Silistra și Vidin.
Situația geopolitică favorabilă lui Mihai Viteazul s-a schimbat pe 29 martie 1599, atunci
când Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei în locul vărului său Sigismund Báthory.

Noul principe al Transilvaniei îl somează pe Mihai să părăsească tronul Munteniei în

favoarea lui Simion Movilă. Mihai Viteazul se adresează împăratului Rudolf al II-lea, care îi
transmite un răspuns favorabil în luna august, dar nu intervine împotriva lui Andrei Báthory.
În acestă situație deosebit de complexă, Mihai trece cu oastea sa munții în Transilvania,
prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599, face joncțiunea la Tălmăciu cu un al doilea corp de oaste,
primind și sprijin de la secui. Voievodul Mihai a obținut o victorie strălucită în bătălia de la
Șelimbăr (18 octombrie 1599), iar pe 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în Alba Iulia, primind
cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai Viteazul a fost
conducătorul de facto al Transilvaniei, a făcut donații de domenii unor boieri munteni și a
înființat mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia, un pas important în recunoașterea oficială a
confesiunii ortodoxe.
Din cauza atitudinii ostile a lui Ieremia Movilă, în primăvara anului 1600, oștile lui
Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova, pe care au cucerit-o în trei săptămâni.
Mihai Viteazul este primul domnitor care a reușit în anul 1600 unirea tuturor românilor,
titulatura folosită de voievod fiind de : „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara
Moldovei”. Din păcate este și anul sfârșitului domniei sale, având ca dușmani nu numai pe
nobilii maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul Basta, ci și inamici poloni.
La 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost înfrânt de generalul Basta în bătălia de la
Mirăslău, situația fiind agravată de ocuparea Moldovei de către trupele polone.
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianurie 1601, unde a fost primit
de arhiducele Matthias, care l-a ajutat să ia legătura cu Rudollf al II-lea, voievodul ajungând pe
23 februarie 1601 la Curtea Imperială de la Praga. Împăratul acceptă să-l sprijine pe Mihai, cu
condiția să-l ajute pe generalul Basta ca să-l înlăture pe Sigismund Báthory , devenit între timp
noul principe al Transilvaniei.

4
 Împreună cu generalul Basta, Mihai îl învinge pe Sigismund în bătălia de la Guruslău (3
august 1601), apoi continuă lupta pentru a recupera Țara Românească de la Simion Movilă.
Pentru a preveni posibilitatea unei noi uniri a românilor, în dimineața zilei de 9 august
1601, atunci când Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, generalul
Basta a trimis un detașament de 300 mercenari pentru a-l aresta. Din cauză că s-a opus arestării,
Mihai a fost împușcat și înjunghiat, după care i s-a tăiat capul, trupul său rămânând dezbrăcat în
colbul taberei. Capul lui Mihai Viteazul a fost luat de comisul Radu Florescu, care l-a dus în
Muntenia și l-a înmormântat la mănăstirea Dealu.
Pentru posteritate, Mihai Viteazul reprezintă eroul care a luptat împotriva invadatorilor, a
realizat prima unire a românilor și a ctitorit numeroase lăcașuri sfinte, ca de exemplu mănăstirea
cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, mănăstirea
Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina (județul Olt), bisericile de la Ocna Sibiului, Lușărdea
și cetatea Făgăraș. Numele său este purtat de 9 localități din România, numeroase licee, colegii și
instituții militare, iar chipul său a fost reprezentat în tablouri pictate de Gheorghe Tattarescu,
Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
Cititorii pasionați de istoria României se pot informa din celebra lucrare „Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul” a lui Nicolae Bălcescu.
Mă rog lui Dumnezeu să avem parte în viitor de conducători ai României care se ridică
la nivelul voievodului Mihai Viteazul.

        Constantin Brâncoveanu s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, judeţul Olt, în

familia lui Matei Brâncoveanu şi a Stancăi Cantacuzino(sora domnitorului Șerban Cantacuzino).
Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul
Constantin Cantacuzino - un iubitor de artă şi de literatură - care i-a asigurat o educaţie aleasă,
învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut patru fii şi
șapte fiice: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, respectiv, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca,
Bălașa și Smaranda.
Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească:
paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului Bucureşti şi
mare postelnic, apoi a urmat la tron, după moartea în 1688 a domnitorului Şerban Cantacuzino.
Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă şi abilă”, pentru a face faţă celor

5
patru mari puteri, care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia
lui Ioan Sobieski, şi Rusia lui Petru cel Mare.
În condiţiile de vasalitate a ţării faţă de Înalta Poartă, Brîncoveanu a acţionat cumpătat,
pentru a asigura pacea, plătind regulat dările către sultan şi funcţionarii de la Constantinopol.
În perioada 1688 - 1714, când a domnit Brâncoveanu, Ţara Românească a progresat
economic şi administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal şi de
reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză naţională
originală a influenţelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionaţii de istorie, stilul
arhitectural eclectic, de tip brâncovenesc, este fascinant şi uşor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici şi mânăstiri, ca de
exemplu Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, Mânăstirea Horezu (sau Hurezi), cu
hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
În Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti se află şi osemintele ctitorului, care, în
anul 1720, au fost aduse în secret de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.
Marele domnitor a rămas în conştiinţa poporului român şi prin apariţia Bibliei de la
Bucureşti, prima ediţie integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse
încă din timpul lui Şerban Cantacuzino.
Deşi în 1699 a fost confirmat pe viaţă în domnie şi reconfirmat de noul sultan în 1703,
Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „acţiunile diplomatice secrete” ale
acestuia, dar şi la denigrările şi intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor
al Ţării Româneşti pe spătarul Ştefan Cantacuzino.
După ce i s-a confiscat averea din ţară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu
întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda şi averea din
străinătate, fiind executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Ştefan, Radu
şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu.
Aceşti martiri sunt veneraţi de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub
numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni.

6
 Generalul Ioan Dragalina, s-a născut la Caransebeş pe 16 decembrie 1860, fiind
primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni.
A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a
înscris la Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu,
Aurora, Elena, Cornelia şi Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din
armata austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în
Armata Română.
Datorită meritelor sale avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899),
locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de
Infanterie din Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea,
disciplina şi contribuţia sa la ridicarea nivelului ştiintific al învăţământului militar.
În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din
Constanţa, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914-1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor
lucrări de fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta
Turnu Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la
Calafat, împotriva invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu
vitejie la Orşova, pe valea râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi
să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina şi Dranic.
La Muzeul Militar Național din București se află o carte poștală, care a fost trimisă
generalului Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către doctorul C.D. Constantinescu, medic-
maior în Regimentul „Mihai Viteazu” nr. 6, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult
şi bine de D-Voitre (Domnia Voastră – n.r.), aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez
succese crescânde în interesul ṭării şi spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se
pare că este mai apropiată ca oricând”.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi
austro-ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl , autorităţile române au desemnat pe
generalul Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova.
Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele
umane de efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu
comandanţii aflaţi în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un
schimb de focuri, generalul Dragalina este rănit de două gloanţe - în braţul stâng, respectiv, în
omoplat. Este trimis la la Târgu Jiu şi în aceeaşi zi la Craiova, unde doctorii îi amputează
braţul. Fiind transportat la Bucureşti cu trenul în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează.
Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de
septicemie în seara zilei de 24 octombrie fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
7
 Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11octombrie 1916,
prin care generalul Dragalina s-a adresat militarilor Armatei I-a române: „Ofiţeri şi soldaţi ai
Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la toţi, de la
General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre, apărarea
vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină ascultare
şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

Ecaterina Teodoroiu s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni(astăzi cartier al

municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teodoroiu, care, pe lângă
tânăra Cătălina, a mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi
Sabina.
După școala primară - începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu(fiind înscrisă în
catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat, în perioada 1905-1909, Şcoala româno-
germană din Târgu Jiu, apoi a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-
pension de lângă Cişmigiu(dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916 cursurile
liceale și a continuat studiile la o şcoală de infirmiere. În anul 1913, deși era elevă în anul V de
liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în asociația cercetașilor români, Cohorta
''Pastorul Bucur'' din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană „Domnul Tudor” , unde și-a
desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la
Târgu Jiu, pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta
și fratele ei, Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina
conștiința apărării patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de
la Jiu, când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o
puternică ofensivă inamică.
Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei
companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere
către Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front.
Fiind luată prizonieră, a reușit să scape împușcând "câțiva" soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de către
generalul Dragalina, cu "Virtutea militară de război, clasa a II-a" și avansată la gradul de
sublocotenent, fiind pusă la comanda unui pluton cu 25 de soldați.

8
 În august 1917, eroina a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind
împușcată în piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe
care îi comanda: "Înainte băieți, sunteți cu mine!".
Ecaterina Teodoroiu a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna
Fitioneşti, judeţul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul
Companiei a 6-a care a decedat cu o zi înainte.
La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a
XI-a, apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești.
În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut
Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi
ca o pildă, atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea
Patriei cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în
istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru
pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a
osemintelor Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui
monument comemorativ.
Ecaterina Teodoroiu a fost comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana
D'Arc, ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.

Nicolae Titulescu reprezintă o personalitate de referință în cultura și politica românească, fiind

jurist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, diplomat, ministru al afacerilor
străine, ministru plenipotenţiar, președinte al Ligii Națiunilor (predecesoare ONU) etc.
S-a născut la Craiova pe 4 martie 1882 ca fiu al lui Ion Titulescu și al Mariei Urdăreanu,
iar copilăria și-a petrecut-o în Titulești (Olt), la moșia tatălui său.
A urmat studiile primare și liceale la Craiova, iar în 1900, după absolvirea liceului “Carol
I”, datorită rezultatelor excelente (premiul de onoare la examenul de bacalaureat), a primit o
bursă la Paris, unde va participa timp de 5 ani la cursurile Facultăţii de Drept.
După obținerea doctoratului în 1905, s-a întors în România, devenind profesor de drept
civil la Universitatea din Iaşi, iar doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti
și s-a căsătorit cu Caterina Burcă .
Nicolae Titulescu s-a înscris în Partidul Liberal Conservator condus de Tache Ionescu în
1907, având o ascensiune politică fulminantă: în 1912 a fost ales deputat de Romanați, în 1917 a
fost numit Ministru al Finanţelor, în perioada 1928-1936 fiind ales de mai multe ori Ministru al
Afacerilor Străine.
9
 Încă din perioada neutralităţii, Nicolae Titulescu a militat pentru unirea Transilvaniei cu
România, participând în vara anului 1918 la înfiinţarea Comitetului Naţional Român, care a
avut scopul de a promova în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea
naţională.
Ca ministru la Externe, marele diplomat român a combătut reproşul guvernului de la
Budapesta cu privire la discriminarea prin reforma agrară din 1921 a moșierilor din Ardeal.
Începând din anul 1921, Titulescu a fost delegat permanent al României la Liga
Națiunilor, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizaţii internationale,
calitate în care a militat pentru impunerea normelor dreptului international, combaterea
revizionismului în Europa, păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, stabilirea unor
raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor
statelor în relaţiile internaţionale, prevenirea agresiunii și promovarea securității colective.
Unii dintre contemporanii săi i-au reproşat încrederea arătată liderilor bolşevici (Maxim
Litvinov, ministrul de externe al URSS), precum și simpatia pentru acțiunile stângii politice
europene în Războiul Civil din Spania.
După instaurarea nazismului în Germania, Titulescu și-a dat seama de pericolul în care
se află Europa dacă nu se acționează pentru colaborarea internatională în interesul păcii şi
securităţii europene, fiind semnatarul, în numele Guvernului României, a convențiilor de la
Londra:
● împotriva agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii
Înţelegeri;
● pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice (pacte regionale împotriva agresiunii din
partea statelor revizioniste).
Din păcate, pe data de 29 august 1936, regele Carol al II-lea, sub presiunea guvernului şi
a anturajului său pro-german, l-a demis pe Titulescu din toate funcțiile oficiale, obligându-l să
plece în exil, mai întâi în Elveția, apoi în Franța. Chiar și în exil, Titulescu a militat prin
conferinţe şi articole de ziare pentru ideea apărării păcii, anticipând pericolul unei noi
conflagrații mondiale.
Nicolae Titulescu, după o lungă suferință, s-a stins din viață la Cannes (Franța), în data
de 17 martie 1941, rămășițele sale pământești fiind aduse un an mai tîrziu în țară şi înhumate în
curtea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Pentru posteritate este sugestivă afirmația emoționantă a lui Titulescu: “Viaţa mea a fost
o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-i, totodată,
interesele naţionale”.

10
 Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, în familia ispravnicului Ioan Cuza
și a Sultanei, a primit o educație europeană și a devenit ofițer în armata moldovenească,
ajungând până la gradul de colonel. În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care, deși nu a
avut proprii copii, a fost o bună mamă adoptivă pentru cei doi fii născuți din relația soțului său
cu Elena Maria Catargiu-Obrenović.
Alexandru Ioan Cuza reprezintă primul domnitor al Principatelor Unite, fiind ales la 5
ianuarie 1859 ca domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului
Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
În istoria românilor, Unirea Principatelor Române pe 24 ianuarie 1859 sub coducerea lui
Alexandru Ioan Cuza, reprezintă o etapă importantă în lupta pentru unitate națională, fiind
desăvârșită de către Ferdinand prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918, atunci când
Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.
Este bine de menţionat că naţiunea este un tip de comunitate care are la bază
două concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat
suveran prin libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act
fondator (constituţia). În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau
naştere între membrii aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi
cultură, precum şi a sentimentului istoriei trăite împreună.
Procesul revoluționar din 1848 - bazat pe legăturile culturale și economice dintre
Moldova și Țara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat
condamnarea pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul
de la Paris (1856), care a încheiat războiul Crimeii, ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.

Referitor la Unirea Principatelor Române, în anul 1857, Marile Puteri acordă acestora
dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de vot.
În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc, alegerile din Divanurile ad-hoc, care
urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei
Naționale”,  a fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859, la
propunerea deputatului Vasile Boerescu, a fos ales în unanimitate și domnitor al Țării
Românești.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și
Austria o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii
aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a
fost posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel
bazele statului naţional al Principatelor Române.
Împreună cu Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru), marele domnitor a

11
realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstirești
(1863), legile privind organizarea administraţiei (1864), reforma învățământului (1864), reforma
justiției (1864), reforma agrară (1864) etc.
Noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 reprezintă o dată nefastă în istoria României,
pentru că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit de către complotiști să abdice, iar două zile
mai târziu a plecat din București la Brașov împreună cu soția, amanta și cei doi fii, după care a
părăsit definitiv țara, trăind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden.
S-a stins din viață la Heidelberg (Germania), în data de 15 mai 1873, fiind înmormântat
inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al Doilea Război
Mondial , osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
După abdicarea lui Cuza, a fost instituită în locul său o Locotenență Domnească, iar între
14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen la conducerea Principatelor Române.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul
politic a devenit de monarhie constituţională.

În perioada 1866 -1947, destinul României s-a aflat sub semnul regalității. După
înlăturarea în 1866 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către partidele vremii, s-a
format o Locotenenţă Domnească ai cărei membri au hotărât aducerea unui prinţ străin la
conducerea Principatelor Unite.
Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al
României până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine
rege. Ziua de 10 mai va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei
parlamentare, a separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având
un singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprile 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai

12
1877 independența absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea trupelor
române și ruse.
Deşi armata română s-a implicat și a contribuit decisiv la învingerea turcilor, din
păcate, la Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, rușii au refuzat participarea României
la tratative, ocupând județele din sudul Basarabiei.
Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din
1913, în urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viaţă şi
Regina Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a
voievodului Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peleş, care a fost realizat în
perioada 1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelişor,
construit între 1899 şi 1902, în stilul Art – Nouveau.
Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I, a depus
jurământul în faţa Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât
intrarea României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în
Transilvania, însă riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele şi guvernul
să-şi mute sediul la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti,
Oituz şi Mărăşti.
Ca urmare a revoluţiei bolşevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar
pe 24 aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 este un reper istoric deosebit de important, deoarece înseamnă formarea
României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la
Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea
Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina
Maria au fost încoronaţi ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921),
adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi
plăşi), legea electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea
capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de
la Curtea de Argeş.
După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său Mihai, fiul prinţului moştenitor
Carol, care a cedat prerogativele sale regale şi a plecat la Paris.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind
proclamat Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă
Constituţia din 1932 și instaurează "dictatura regală".
13
 În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind
obligată să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940),
Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august
1940) pierde partea de Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion
Antonescu, iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său Mihai care este încoronat de către
Patriarhul României, Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS,
alături de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete
cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se
precipită. Pe 23 august 1944, Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un
guvern militar condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În
cursul serii, Regele Mihai transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea
armistițiului cu Aliații, însă documentul oficial va fi semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele
române, dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă
pe 25 octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus
de Petru Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei
regale” nu au avut succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta
prințesei Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu
care se va căsători un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948
pleacă din România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis
mesaje către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor
din exil, condusă de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având drept scop apărarea
intereselor românești în Occident.
Regele Mihai şi Regina Ana au mai avut reşedinţe la Aubonne(Elveţia), la
Săvârşin(judeţul Arad), la Palatul Elisabeta(Bucureşti) şi la Castelul Peleş(Sinaia).
Regele Mihai I a decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuinţa sa din Aubonne
(Elveţia), având vârsta de 96 de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu naţional.
A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de
Argeș, la ceremonie fiind prezenți reprezentanți ai unor case regale din întreaga lume.
Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne în mentalul colectiv al generațiilor viitoare ca o
personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea poporului român, atunci
când destinul acestuia s-a aflat la o răscruce a istoriei.

14
 Pentru posteritate, rămâne celebru discursul Majestății Sale în Parlamentul României:
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la
tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai
15
poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru
independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în
evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor
fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate.
Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele
generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul
nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru
libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este
practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului,
dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al
instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă
mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi
profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici,
deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară
instituţii, precum Academia Română şi Banca Națională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul
cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei
bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne
sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului
istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut
întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării
noastre. Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei
în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a
independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în
continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin
loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei.
Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în
democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul,
interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin
idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
16
 În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate
meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect
distrugător asupra fiinţei naţiunii.
A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet
şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de
putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult
aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi
fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele
fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare
naţiunii române: cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt
identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să
îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are
nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca
urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască
în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca
rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru
toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care
am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Bibliografie

1. Ioan - Aurel Pop, Marea istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova, (10 volume),
Editura Litera, București, 2019
2. Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2013
3. Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei, Editura Saeculum, Bucuresti, 2008
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/111545/repere-din-istoria-romanilor
https://www.academia.edu/45186155/Repere_din_istoria_romanilor
http://www.telisavonline.ro/2023/04/15/repere-din-istoria-romanilor/

17
18