În căutarea adevărului

Cuprins
1.Despre adevăr ............................................................................................................... 3
2.Despre Existență ........................................................................................................... 6
3.Despre viață .................................................................................................................. 9
4.Ființa umană ................................................................................................................ 16
5.Evoluția societății ........................................................................................................ 22
6. Evaluare decizională .................................................................................................. 28

Argumentare
La intrarea în mileniul III, sunt un călător prin Existență din cei aproape opt miliarde de
locuitori ai Terrei, planeta magnifică din Sistemul solar care poartă omenirea în istorie.
Existența este Totul, din trecut, prezent și viitor, ca realitate și ca posibilitate, fiind
reflectată parțial de către ființa umană prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
În teoria dipolilor vortex se consideră că Existența se manifestă ca dualitate între
Universul nostru (format din materie) și Universul complementar (format din antimaterie), care
coexistă ca Univers cvadridimensional dual în cadrul Multiversului.
Dipolii vortex sunt modele fizice pentru microparticule și câmpurile electromagnetice și
gravitaționale asociate, care asigură schimbul de particule universale primordiale între Universul
nostru și Universul complementar.
Spațiul, timpul și informația sunt legate intrinsec de materia în mișcare și transformare,
particulele universale primordiale fiind cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică
sau impuls mecanic, ci şi cuante spaţio-temporale și de informație.
Disponibilitățile spațio-temporale ale spiritului unui individ se manifestă prin conștiință,
care îi permite înscrierea pe o traiectorie specifică în Universul cvadridimensional al Existenței,
prin interacțiune cu mediul în care trăiește, dar și prin raportarea la un registru informațional de
semnificații și valori modelate de evoluția dialectică a culturii și civilizației. Altfel spus, destinul
ființei umane este tendința spre perfecțiune, pentru descifrarea progresivă a adevărului absolut
despre sine și raportarea la Existență. Într-o exprimare plastică, Existența este Totul, iar omul
este freamătul căutării veșnice pe tărâmul Necuprinsului.
Referitor la gnoseologie, calea de urmat pentru înțelegerea pe deplin a Existenței o
reprezintă dialectica materie - spirit.
Universul complementar are un rol esențial în devenirea vieții și derularea unor
evenimente din Universul nostru, fiind sediul localizării informației supreme care definește
Spiritul universal, cel din care derivă spiritul individual, denumit și suflet.
Se poate afirma că spiritul este metainformația, adică „informația despre informație” ca
principiu animator și vector al devenirii materiei organizate la nivel superior, spiritul individual
manifestându-se la om prin conștiință.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este marcat de informația genetică, apoi
de metainformație, componente duale care asigură unitate și diversitate pe traiectoria evolutivă

1
până la apariția conștiinței la om, care este capabil să dea sens și valoare proceselor,
fenomenelor și evenimentelor din mediul în care trăiește, acționând prin rațiune și creativitate
pentru atingerea unor obiective.
Un trup devine viu odată cu manifestarea sufletului, așa cum partea fizică (hardware) a
unui calculator necesită software pentru a funcționa, însă sistemul de programe la organisme
aparține spiritului universal. Trebuie analizat dacă spiritul individual este localizat în trup sau
provine de la Alter Ego din Universul complementar.
Este firesc să presupunem că un trup capătă viață în dezvoltarea ontogenetică atunci când
este conectat cu spiritul la nivelul acizilor nucleici, posibilitățile de manifestare fiind oferite de
complexitatea ansamblului de celule de a interacționa și a se adapta la mediul în care trăiește.
Mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN) codifică nu
numai informația genetică pentru morfogeneza trupului, ci și metainformația pentru manifestarea
sufletului, cele două componente asigurând împreună funcționalitatea organismului.
Ce pot să spun concis despre cultura și civilizația la care a ajuns omenirea: știința,
tehnica și tehnologia s-au dezvoltat exponențial, fiind cu un pas înainte în epoca informaticii și
a inteligenței artificiale, dar nu sunt progrese semnificative la nivelul conștiinței sociale, a
responsabilității și modului de raportare la valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Nu este o exagerare, având în vedere că nu s-a înțeles pe deplin rolul și statutul omului în
Univers, fapt care a permis depășirea granițelor înțelepciunii și comportamentului civilizat în
relațiile interumane și cu natura, în gestionarea resurselor și ocrotirea Terrei, a protecției
mediului înconjurător și a echilibrelor ecologice. Erorile s-au cumulat prin exploatarea
irațională și redistribuirea resurselor planetei într-o societate de consum, având preocupări pentru
profit și confort excesiv, reconfigurarea polilor de putere și a ordinii mondiale, uneori, cu
încălcarea bunului simț și a normelor morale, a drepturilor și libertăților cetățenești, a dreptului
internațional și a participării cu șanse egale în competiția economică mondială.
Astfel, s-a ajuns la o răscruce a istoriei, care este marcată de schimbările climatice și ale
dinamicii atmosferei, poluarea mediului, dezastre naturale și ecologice, polarizări sociale majore,
politici economice și financiare ineficiente, impozitarea și circulația liberă a capitalurilor, criza
energetică și de materii prime, războiul din Ucraina și conflicte înghețate, războaie civile etc.
Numai o analiză complexă, bazată pe diagnoză și prognoză, permite stabilirea justă a
criteriilor de selecție, promovare și finalizare a unor oportunități într-un anumit context istoric, la
care se adaugă responsabilitatea și spiritul critic pentru factorii de decizie la nivel local, zonal,
național și chiar mondial.
După părerea unor gânditori, societatea evoluează dialectic pe o traiectorie în spirală,
prin depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum
și prin mecanismele negării negației.
Pentru orientarea culturii și civilizației pe o traiectorie ascendentă, se impune regândirea
profundă a politicii factorilor decidenți și stabilirea pertinentă a obiectivelor în funcție de
cerințele dezvoltării durabile a societății pe termen scurt, mediu și lung.
Este posibil să fim martorii trecerii într-o nouă epocă istorică, cu noi provocări, cea a
psiho-informaticii, în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de posibilități nebănuite,
2
pe măsura implementării tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai
dezvoltării cu impact deosebit asupra culturii, telecomunicațiilor, globalizării și colaborării la
scară planetară, managementului și calității vieții pe Terra.
Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor trăi pe
planeta albastră, singura, cunoscută deocamdată, că este favorabilă vieții din acest colț de
Univers, deci responsabilitățile sunt incomensurabile ...

1. Despre adevăr
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la pag. 12, se menţionează:
Adevăr, adevăruri. 1.Concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, oglindire
fidelă a realităţii obiective în gândire; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a
întâmplat în realitate.*Adevăr obiectiv=conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, care
corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător.
Adevăr relativ= reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realităţii. 2. Justeţe, exactitate.
Lat. ad+de+verum.
Este necesar ca utilizatorii unei limbi să cunoască sensul comun al cuvintelor, pentru a
putea comunica, însă semnificaţiile profunde ale conceptelor sunt dezvăluite de către filosofi.
În orizontul axiologiei, cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane, în cadrul
căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor. Pentru Hegel
„adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...Dacă spiritul omului este sănătos, inima
trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”.
Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii
omeneşti. Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de
adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi. Alţii, dimpotrivă, au susţinut că
obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există.
Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor
cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe
măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor
şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii
sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în
autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale.
A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema
adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii
filosofice. Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii
„paradigmatice” privind mijlioacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de
care omul este capabil.
Cu toate că nu răspunsurile singure contează, ci temele şi problemele culturale puse în
discuţie, se grupează totuşi tipurile de soluţii în două mari categorii.
Soluţiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizează: fie prin
considerarea problemei de adevăr al cunoştinţelor noastre ca o problemă indecidabilă (din cauza
lipsei unor criterii sigure care să permită identificarea adevărului şi deosebirea lui de fals), fie

3
prin negarea în diverse grade şi modalităţi a posibilităţii unei cunoaşteri adecvate (din cauza
dependenţei insurmontabile a cunoaşterii de particularităţi biopsihice, socio-istorice şi culturale
ale subiectului epistemic, ori din cauza unei impermeabilităţi profunde - „mister, cifru”- a lumii
la eforturile umane de comprehensiune).
Dimpotrivă, soluţiile pozitive, în cadrul unor interpretări ireductibil diferite, stabilesc
accesul omului la adevăr, definit şi asociat unor criterii care permit ca dobândirea lui să fie
realizabilă. După cum sunt mai apropiate de un stil realist şi descriptiv sau de unul criticist şi
normativ, în cadrul soluţiilor, numite generic pozitive, se pot distinge două tipuri:
1) unele care identifică în demersul cognitiv, modelele, mijloacele şi criteriile adevărului;
2) altele, care urmăresc reconstrucţia întregii cunoaşteri (sau numai a unor domenii ale acesteia),
astfel încât demersul cognitiv să satisfacă exigenţele adevărului (sau cel puţin al testării).
Desigur, s-ar putea diversifica şi nuanţa clasificarea convenţională prezentată prin
considerarea, în ordinea implicaţiilor privind adevărul, a unor cupluri de felul:
• empirism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii empirice şi a testelor empirice ale
confirmării sau respingerii cunoştinţelor dobândite) şi raţionalism (care privilegiază
autenticitatea cunoaşterii intelectual discursive şi a testelor teoretice);
• monism (un singur adevăr corespunzător lumii unice şi unitare, o singură cale justă care duce la
el, un singur criteriu de recunoaştere sau de validare) şi pluralism (mai multe tipuri de adevăr
corespunzătoare unei pluralităţi, ierarhizate sau nu, de domenii ale existenţei, de forme şi genuri
ale cunoaşterii, de discipline ştiinţifice şi facultăţi ale subiectului epistemic, mai multe căi de
acces, o pluralitate de criterii);
• metafizică (de inspiraţie statică, esenţialistă sau cumulaţionistă) şi dialectică ( cu accentuarea
procesualităţii, corectării şi puterii de integrare a adevărului).
Concis, în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului:
- teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele
subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
- teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a
propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.
- teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor
cunoştinţe.
Părerea că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul
cunoaşterii, a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : „o enunţare adevărată este
aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În contrast cu filosofii
empirişti (Francis Bacon, John Locke, David Hume) care au susţinut că la baza cunoaşterii se
află „impresiunile simţurilor”, filosofii raţionalişti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz)
au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. În lucrarea sa „Discurs
asupra metodei ”, R. Descartes, scrie: „Am socotit că pot să iau drept regulă generală că
lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate...”.
Încercări de a depăşi alternativa metafizică, conform căreia cunoaşterea este un proces ori
senzorial ori raţional, au existat în filosofia clasică germană. Kant afirmă „În critica raţiunii
pure”: „dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea
4
provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice „ care îşi au
izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care „sunt independente
absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin
analiza critică a „condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea
capacităţii intelectului de a cunoaşte „lucrul în sine”, care există independent şi în afara
subiectului cunoscător.
În „Fenomenologia spiritului ”, Hegel se preocupă de strategia urmată în „mişcarea
gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decât
structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea
dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a
„universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de
gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă.
Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea, dar fără să conţină criterii de
validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi. Un astfel de criteriu ar
putea fi cel al coerenţei, care „presupune adevărul legilor logicii”(B.Russel). Conform acestui
criteriu, o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii
pe care le susţinem.
Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului, iar marxiştii
considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. În viziunea celor dintâi, o propoziţie nu
este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă
în activitatea noastră. W. James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă : „Tot ce vă pot
spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un
fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui ”.
Filosofia marxistă consideră că practica este izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii,
fiind în ultimă instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei construcţii
teoretice. În lucrarea sa „Teze despre Feuerbach”, Marx arăta că „în practică, omul trebuie să
dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale.
Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o
chestiune pur scolastică”.
În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei
dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii. În epoca contemporană, s-a simţit
nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării
cunoaşterii.
Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi:
• contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme
semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea
condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
• contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi
procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii);
• contextul epistemologic(elaborarea unui concept integrator al adevărului, ţinând seama de
specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere; stabilirea unei
5
tipologii cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă, filozofie, artă; poziţia valorii de adevăr în
configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice
de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează
procedurile numite demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale,
de tipul fizicii, prevalează testele experimentale.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice
acceptate la un mement dat);
b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia sau
semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele
de bază ale teoriei ştiinţifice).
În concluzie, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept
au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori. Numai o viziune
sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi
factual, logic şi matematic, etc.) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii
extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.

2. Despre Existență
Teoria dipolilor vortex este o concepție novatoare despre Existnță, care permite abordarea
unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional, descifrarea enigmei gravitonului,
structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, justificarea dualismului undă – corpuscul şi
cuantificarea mărimilor fizice, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, emisia şi
absorbţia radiaţiei de către microparticule, expansiunea Universului etc.
În teoria unitară a Existenței, dipolii vortex sunt modele fizice pentru microparticule și
câmpurile electromagnetice și gravitaționale asociate, care asigură schimbul de particule
universale primordiale între Universul nostru (format din materie) și Universul complementar
(format din antimaterie), care coexistă ca Univers cvadridimensional dual în cadrul
Multiversului. Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră
în dipolii vortex, au un timp mediu de viaţă infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de
mişcare, sunt de tip bosoni şi se deplasează cu viteza luminii în vid.
Sarcina electrică şi inducţia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt
proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv, densitatea
intensităţii fluxului de fotoni printr-o suprafaţă închisă în care se află vortexul asociat, iar masa şi
intensitatea câmpului gravitaţional sunt proporţionale cu valorile medii pentru intensitatea
fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensităţii fluxului de gravitoni printr-o suprafaţă
închisă în care se află vortexul asociat.
Schimbul de materie, energie și informație între cele două universuri se face prin cuante
spațio-temporale, cuanta de timp având semnificația de interval temporal de tranziție.

6
 Spațiul, timpul și informația sunt legate intrinsec de materia în mișcare și transformare,
particulele universale primordiale fiind cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică
sau impuls mecanic, ci şi cuante spaţio-temporale și de informație.
Oricărei microparticule din Universul nostru , împreună cu câmpurile de forţă generate,
îi corespunde un dipol vortex, care reprezintă o configuraţie de particule universale primordiale
mai mult sau mai puţin complexă.
Se poate afirma că dipolul vortex nu este localizat cu precizie în spaţiu, având în vedere
că particulele universale primordiale implicate sunt distribuite în întreg spaţiul.
Pentru corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria cuantică se utilizează ipoteza că
funcţia de undă  pentru un sistem cuantic descrie distribuţia spaţio-temporală a particulelor
universale primordiale implicate în dipolul vortex asociat.
În această interpretare, densitatea de probabilitate pentru un sistem cuantic este
proporţională cu concentraţia de particule primordiale implicate în dipolul vortex asociat.
Materia se poate afla atât în stare structurată prin dipoli vortex pe diverse nivele de
organizare a substanței, cât și în stare nestructurată în cazul vidului.
Desigur, Universul nostru şi Universul complementar reprezintă doar una dintre
posibilităţile infinite de manifestare dialectică a Existenţei într-un Multivers format din
universuri duale paralele.
Evoluția Universului nostru are loc într-o buclă a Multiversului, însă nu are un început
sau sfârșit, deoarece înseamnă o transformare permanentă a organizării materiei, fiind modelată
la nivel global prin unda universală de structurare.
Este bine de precizat că unda cosmică de transformare este generată local de diferenţa
de concentraţie dintre particulele primordiale din Universul nostru şi cele din Universul
complementar, parametru care determină şi configurarea dipolilor vortex.
Deşi Universul nostru se află în prezent într-un stadiu de expansiune accelerată, este
posibil ca după foarte mult timp să treacă într-un stadiu de contracţie, prin inversarea
dipolilor vortex şi transformarea materiei în antimaterie.
La graniţa dintre componentele duale ale Multiversului pot să apară procese cosmice de
anihilare a materiei şi antimateriei, cu transformarea acestora în radiaţie electromagnetică.
Aceste zone active reprezintă sursele îndepărtate care emit fluxuri intense de radiaţii în
diverse domenii spectrale ale undelor electromagnetice. Se ştie că, la limita orizontului
cosmologic accesibil fiinţei umane, au fost puse în evidenţă surse foarte intense de radiaţie
electromagnetică - denumite quasari (quasi-stellar radio source). Termenul este impropriu,
deoarece un quasar nu trebuie identificat cu un corp cvasi-stelar, ci reprezintă o zonă activă, cu
raza de 10 până la 10.000 de ori mai mare decât raza Schwarzschild a găurii negre supermasive
din galaxie, alimentată prin discul de creştere.
Existența este “Totul”, din trecut, prezent și viitor, ca posibilitate și realitate, fiind
reflectată parțial de ființa umană prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
Disponibilitățile spațio-temporale ale spiritului unui individ se manifestă prin conștiință,
care permite înscrierea pe o traiectorie specifică în Universul cvadridimensional al Existenței

7
prin raportarea la un registru informațional de semnificații și valori modelate de evoluția
dialectică a culturii și civilizației. Altfel spus, destinul ființei umane este tendința spre
perfecțiune, pentru aflarea progresivă a adevărului absolut despre Existență. Într-o exprimare
plastică, Existența este Totul, iar omul este freamătul căutării veșnice pe tărâmul Necuprinsului.
Referitor la gnoseologie, calea de urmat pentru înțelegerea pe deplin a Existenței o
reprezintă dialectica materie - spirit.
Universul complementar are un rol esențial în devenirea vieții și derularea unor
evenimente din Universul nostru, fiind sediul localizării informației supreme care definește
Spiritul universal, cel din care derivă spiritul individual denumit și suflet.
Se poate afirma că spiritul este metainformația, adică “informația despre informație” ca
principiu animator și vector al devenirii materiei organizate la nivel superior, spiritul individual
manifestându-se la om prin conștiință.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este marcat de informația genetică, apoi
de metainformație, care asigură împreună unitate și diversitate pe traiectoria evolutivă până la
apariția conștiinței la om, capabil să dea sens și valoare proceselor și fenomenelor din mediul în
care trăiește, acționând prin rațiune și creativitate pentru atingerea unor obiective.
Un trup devine viu odată cu manifestarea sufletului, așa cum partea fizică (hardware) a
unui calculator necesită software pentru a funcționa, însă sistemul de programe la organisme
aparține spiritului universal. Trebuie analizat dacă spiritul individual este localizat în trup sau
provine de la Alter Ego din Universul complementar.
Este firesc să presupunem că un trup capătă viață în dezvoltarea ontogenetică atunci când
este conectat cu spiritul la nivelul acizilor nucleici, posibilitățile de manifestare fiind oferite de
complexitatea structurii celulare de a interacționa și a se adapta la mediul în care trăiește.
Altfel spus, acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN) codifică nu
numai informația genetică pentru morfogeneza trupului, ci și metainformația pentru manifestarea
sufletului, cele două componente asigurând împreună funcționalitatea organismului.
Teoria dipolilor vortex validează credința în nemurirea sufletului și oferă un alt registru
de interpretare a concepțiilor filosofice ale lui Kant și Hegel.
În idealismul transcendental, elaborat de Kant, se consideră că lucrurile şi fenomenele
realităţii  există în sine, ca entităţi obiective. Cunoașterea începe cu experienţa sensibilă, cu
stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa
cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective
şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de
substanţă, cauzalitate, necesitate).
Concepția filosofică a lui Kant poate fi corelată cu teoria dipolilor vortex referitor la
rolul activ al subiectului în cunoaștere, mai precis, “matricea cognitivă” a spiritului individual
reprezintă o posibilitate de abordare a Existenței care dă sens și valoare lucrurilor.
Hegel a pus la baza întregii Existenţe  conceptul universal de “Idee absolută”, care
începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se
exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă
în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
8
 În raportarea la Existență, metoda dialectică reprezintă un salt în gnoseologie, fiind
bazată pe universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării
acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.
Se poate spune că, în cadrul teoriei dipolilor vortex, noțiunile de spațiu și timp capătă
semnificații profunde, fiind corelate intrinsec cu schimbul de particule universale primordiale
prin dipolii vortex, dar și cu posibilitățile de acțiune și de procesare a informațiilor de către om.
Pentru mai multe detalii despre această teorie novatoare, cei interesați pot accesa legătura web
https://www.academia.edu/49413054/Orizonturi_euristice

3. Despre viață
Cum a apărut viața pe Terra și cum au evoluat organismele vii sunt provocări cu multe
necunoscute, care suscită încă intense controverse printre specialiști.
Referitor la apariția materiei organice și a vieții pe Pământ, există diverse opinii, ca de
exemplu, pe lângă ipoteza Oparin-Haldane că organismele au apărut inițial pe cale abiogenă din
substanțe organice simple în anumite condiții (descărcări electrice atmosferice, radiații
ultraviolete intense) și apoi s-au format în Oceanul Primitiv complexe macromoleculare
înzestrate cu metabolism, există și ipoteza panspermiei (originii extraterestre a vieții), conform
căreia viața a apărut în Cosmos, fiind adusă pe Terra prin intermediul meteoriților, cometelor și
a altor corpuri cerești.
În lucrarea “Inteligența materiei”, medicul neurolog Constantin Dulcan afirmă:
“Combinațiile organice ale carbonului au asigurat atât sursa energetică necesară vieții – glucide,
lipide – ,cât și elementele structurale ale sistemelor vii, aminoacizii. Dar elementul capabil să
adune acești aminoacizi în structuri apte de mișcare în sens biologic, adică purtătoare de viață, a
fost acidul dezoxiribonucleic (ADN). Apariția sa a constituit un moment-cheie în evoluția vieții,
acesta având capacitatea de a se multiplica prin mutație și selecție în diversitatea de forme pe
care o cunoaștem astăzi – de la bacterii la plante, animale, om”.
Spre deosebire de Monod, care a exagerat rolul hazardului în apariția și evoluția vieții,
Constantin Dulcan consideră că “viața depășește imperiul întâmplării trecând în cel al
necesității”. În concepția sa, “inițial combinațiile dintre elemente s-au făcut numai în baza
afinităților lor chimice. În momentul în care apar structuri organice capabile de metabolism și
reproducere, deci sisteme vii, evoluția lor capătă legități care impun cu necesitate drumul lung
până la stadiul în care materia se gândește pe sine“.
Măsurătorile geocronologice au pus în evidență existența materiei organice încă din
precambrian, cu circa 3,6 miliarde de ani în urmă.
La început, evoluția vieții s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară
(coacervate, probionți) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în
ultimul miliard de ani să se facă saltul la structurile pluricelulare (de la mezozoare și metazoare,
până la diversitatea organismelor actuale).
Trecerea viețuitoarelor (plante, apoi animale), de la mediul acvatic la cel terestru a avut
loc cu circa 340 – 400 de milioane de ani în urmă, pe măsură ce atmosfera s-a îmbogățit în
oxigen, iar pătura superioară a scoarței terestre s-a transformat în sol.

9
 Dispariția dinozaurilor, cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu
circa 65 milioane de ani, a schimbat lanțul trofic și a permis dezvoltarea și răspândirea
mamiferelor. Organismele superioare s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai
evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la
mediul ambiant.
În celebra sa lucrare “Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor
favorizate în lupta pentru existență”, Charles Darwin consideră că transformarea treptată a
speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație,
lupta pentru existență și selecția naturală. Geneticienii susțin, ca premiză a evoluției vieții, rolul
esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și
funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi
condiții în procesul de adaptare la mediu.
Studiul organismelor vii este deosebit de dificil, pentru că “sistemele biologice sunt
sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare,
autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat,
care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
Morfologia și fiziologia organismelor s-au perfecționat progresiv în cursul evoluției
filogenetice și adaptare la mediu, în care selecția naturală a fixat în zestrea ereditară a
descendenților cele mai valoroase însușiri ale strămoșilor.
Marea diversitate a lumii vii stă sub semnul mecanismelor de transmitere a informaţiei
genetice şi a influenţei mediului ambiant în timpul reproducerii şi dezvoltării organismelor.
Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi
străbate o traiectorie existenţială singulară marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii
din care face parte.
În dezvoltarea geneticii, alături de “teoria factorilor ereditari”, iniţiată de Gregor Mendel,
un rol esenţial în clasificarea conceptelor şi a mecanismelor eredităţii l-au avut “teoria
mutaţiilor” (H. de Vries, 1908), “ genetica cantitativă ” (H. Nilsson-Ehle, 1906, E.M. East,
1910) ,”genetica populaţiilor” (S.H. Hardy, 1908), “teoria cromozomială a eredităţii sau
morganismul” (T.H. Morgan, 1910), “teoria despre mutaţia artificială a genei “ (radiogenetica,
J.H.Muller,1927), ”teoria moleculară”, care a fost fundamentată de O.T Avery si colaboratorii
săi, prin descoperirea ADN-ului transformator, dezvoltată ulterior de către J. Watson, F. Crick
şi M. Wilkins, prin stabilirea, în 1953, a structurii macromoleculei de AND.
Alte contribuţii sunt datorate cercetătorilor M. Grunberg-Manago şi S. Ochoa ( biosinteza
artificială de ARN, 1955), A. Kornberg (biosinteza ADN, 1956), S. Ochoa, W. Nirenberg
(descifrarea codului genetic, între 1961-1967), J. Beckwith şi colaboratorii (izolarea genei,
1969), G. Khorana (sinteza artificială a genei, 1970).
Unii autori delimitează în istoria geneticii următoarele etape: epoca clasică (1900-1944),
epoca modernă (1944-1970), urmată de aşa-numita “eră a geniului genetic“, iniţiată la începutul
anilor ’70, o dată cu producerea primei molecule de ADN recombinat. Genetica şi-a propus să
răspundă la provocările ştiinţei şi a reuşit să fascineze prin crearea pe cale artificială (“in vitro”,
în condiţii de laborator) a unor fiinţe noi, în afara procesului sexual, ca de exemplu, clonarea
10
unor organisme vii, aşa cum au procedat cercetătorii scoţieni, care au obţinut în 1997 oaia Dolly.
Cu toate că până la Mendel s-a practicat hibridarea la plante şi animale, este primul
cercetător care a avut ideea genială de a studia statistic repartizarea caracterelor la descendenţi.
În elaborarea teoriei sale genetice, Mendel pleacă de la ipoteza existenţei unor factori
ereditari dispuşi în perechi în celulele somatice, dar într-o formă simplă în celulele sexuale. Prin
combinarea aleatoare a factorilor ereditari de origine maternă şi paternă se obţine segregarea
caracterelor în descendență. Ansamblul factorilor ereditari constituie genotipul, spre deosebire de
fenotip, care se referă la înfăţișarea organismelor ca rezultat al interacţiunii dintre ereditate şi
mediu. Mendel a făcut distincţie între factorii dominanţi, a căror prezenţă în genotip se manifestă
cu necesitate în fenotip, şi cei recesivi, care rămân latenţi în stare heterozigotă şi se manifestă
doar în stare homozigotă.
Pe baza acestor ipoteze şi a datelor experimentale, Mendel a formulat două legi ale
eredităţii, care pot fi analizate riguros în cadrul teoriei probabilităţilor - disciplina care se ocupă
cu studiul proceselor aleatoare.
• Legea purităţii gameţilor afirmă că gameţii sunt puri din punct de vedere genetic, adică nu
conţin decât unul din factorii ereditari pereche.
• Legea segregării independente a perechilor de caractere se aplică unor tipuri de hibridari, şi
anume:
-în cazul monohibridării, prin încrucișarea a două linii homozigote, care se deosebesc printr-o
singură pereche (Aaxaa), prima generaţie (F1) este heterozigotă(Aa) în totalitate, iar în a doua
generaţie (F2) se produce segregarea în proporţie de trei dominant la unul recesiv (75%
reprezintă caracterul dominant şi 25% sunt homozigoţi recesivi);
-în cazul dihibridării, prin încrucișarea a două linii homozigote care se deosebesc prin două
perechi de caractere (AABBxaabb) în F1, toate organismele sunt heterozigote (AaBb)
manifestând fenotipic caracterele dominante, iar în F2 se produce segregarea în raportul
9:3:3:1 (9/16 cu două caractere dominante, 3/16 cu un caracter dominant şi unul recesiv,
3/16 cu un caracter recesiv şi unul dominant, 1/16 cu două caractere recesive).
Cercetările ulterioare (T.H. Morgan şi colaboratorii săi) au stabilit că factorii ereditari,
denumiţi gene (gr.genos = descendență) de W.L. Johannsen (1909), sunt dispuşi liniar de-a
lungul cromozomilor, în poziţii bine determinate (locus-uri) puse în evidenţă prin colorare sub
forma unor succesiuni de benzi luminoase şi întunecate, pe baza cărora se pot întocmi hărţile
cromozomiale. Fiecare specie este caracterizată printr-un anumit cariotip exprimat de numărul,
forma şi organizarea diferită a cromozomilor în celule.
Totalitatea genelor distincte, dintr-un set de cromozomi, formează genomul. La
organismele diploide, datorită unor mutaţii, o genă poate prezenta două stări distincte, numite
gene alele, care în reproducerea celulară şi ciclul cromozomial se unesc prin fecundare şi se
separă prin diviziune reducţională.
Extinderea progresivă şi aprofundarea cercetărilor în genetică, au pus în evidenţă, pe
lângă dominanţa şi recesivitatea completă, noi relaţii între gene, precum: dominanţa incompletă,
supradominanţa, existenţa genelor letale, polialelia, codominanţa, poligenia.
Aşa cum a arătat T.H. Morgan, legea segregării independente a factorilor ereditari se
11
referă la cromozomi diferiţi, deoarece genele situate pe acelaşi cromozom se transmit în bloc,
înlănţuite (linkage-ul). Uneori în cursul diviziunii meiotice, cromozomii pereche se pot rupe în
punctele de contact şi schimbă între ei segmente cromatidice, fenomen cunoscut sub numele de
crossing-over.
Se poate afirma că sexualitatea este un mecanism eficient de reproducere a organismelor,
care asigură prin recombinare intercromozomială şi crossing-over marea diversitate a indivizilor
din cadrul populaţiilor şi speciilor.
Explicarea mecanismelor prin care se realizează codificarea informatiei genetice, sinteza
proteică şi reglajul activităţii celulare necesită unele cunoştinţe de genetică moleculară.
În urma a numeroase investigaţii, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate
din acizi nucleici, mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN), respectiv acidul ribonucleic
(ARN) la retrovirusuri şi viroizi.
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă
secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical
fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume:
două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C),
timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la
ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la
ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze.
Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o
nucleosidă, moleculă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză.
Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide
unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de
natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se
stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală
dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
De menționat că replicarea macromoleculei de ADN se realizează cu ajutorul unor
enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre
două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic.
Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după
care, prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se
formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după
funcţiile îndeplinite, astfel:
- ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului,
virusul poliomielitei, virusul gripal etc.)
- ARN-mesager (ARM-m), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin
transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din macromolecula de ADN
- ARN-de transfer (ARN-t), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice
- ARN-ribozomal (ARN-r), intră în componenţa ribozomilor, unde participă la sinteza celulară a
proteinelor.
12
 Sinteza proteinelor “in vitro” se realizează pe baza informaţiei genetice codificate
biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din
acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de
trei nucleotide, numită codon.
Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii :
-din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA),
marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP)
-este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără
virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai
întâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după
care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie.
Fluxul de informaţie între acizii nucleici se poate considera bidirecţional, având în vedere că
geneticianul H.Temin a demonstrat experimental că unele ribovirusuri, la care materialul genetic
este o macromoleculă de ARN, sunt capabile să determine în celula respectivă sinteza unei
macromolecule de ADN, cu ajutorul căreia se replică.
În concluzie, după apariţia geneticii moleculare, gena este identificată cu un segment din
macromolecula de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor şi a viroizilor) format dintr-o
secvenţă de codoni, care conţin informaţia genetică necesară pentru sinteza proteică.
Acest magnific mecanism biologic marchează evoluţia materiei vii pe Terra. Conform
ultimelor cercetări, viaţa a apărut pe Pamant acum circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei
precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor
gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii. În primele stadii, evoluţia vieţii
s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta
unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul
la formele pluricelulare (mezozoare, metazoare ).
Trecerea vieţuitoarelor, plante şi apoi animale, de la mediul acvatic la cel terestru a avut
loc cu circa 380 – 400 de milioane de ani în urmă, în măsura în care atmosfera s-a îmbogăţit în
oxigen, iar pătura superioară a scoarţei terestre s-a transformat în sol. Organismele superioare s-
au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în
cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi
principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Se poate afirma că orice organism este rezultatul interacţiunii dintre ereditate şi mediu,
factori ce intervin în proporţii variabile la formarea însuşirilor morfologice şi funcţionale, de la
cele mai simple până la creier şi conştiinţă.
Pe lângă informaţia ereditară, ce se manifestă la nivel structural, organismele animalelor,
în special omul, sunt capabile să recepţioneze informaţiile externe şi să le prelucreze psihic
pentru a-şi adapta comportamentul în diverse situaţii concrete.
Fiecare individ este o asociere unică, pasageră şi perisabilă a unor gene, dar care trec
bariera generaţiilor prin intermediul gameţilor. De menţionat că indivizii luaţi separat sunt
13
componente esenţiale ale vieţii, care interacţionează şi au valoare în cadrul sistemului superior,
populaţional sau al speciei, de organizare ierarhică a materiei vii. Procesul de îmbătrânire,
finalizat prin moarte, nu reprezintă o fatalitate, ci capătă o nouă semnificaţie în devenirea
materiei vii - în care programul pentru sine, de supravieţuire a indivizilor, este subordonat
programului pentru grup, de supravieţuire şi dezvoltare a speciilor.
Este cunoscut că celula este structura de bază a unui organism viu, în particular, a
organismului uman, fiind formată din trei componente principale: o membrană ce o separă de
spaţiul interstiţial, citoplasma (un mediu lichid, citosolul, în care se găsesc diferite substanţe
precum proteine şi organite celulare - având diverse funcții) şi nucleul.
Miracolul dezvoltării vieții pe Terra are la bază diviziunea celulară prin care un organism
apare dintr-o singură celulă și ajunge la maturitate la structuri mai mult sau mai puțin complexe,
care pot fi formate din trilioane de celule în cazul ființei umane. Corpul uman este alcătuit din
aproximativ 75·1012celule, dintre care circa 25·1012 sunt hematii (globule roșii), iar 1011formează
sistemul nervos.
Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la
procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și
anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice.
Diviziunea mitotică debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză), incluzând patru
etape etape, denumite profază (pro=înainte), metafază (meta=între), anafază (ana=în sus) și
telofază (telo=sfârşit), cu mențiunea că replicarea(duplicarea) ADN-ului cromozomial are loc în
stadiul S al interfazei (perioada dintre două diviziuni celulare succesive). Finalizarea mitozei se
realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză.
ADN-ul este o moleculă foarte complexă, fiind formată din două lanțuri de nucleotide
unite prin legături de hidrogen și având un rol esențial în sinteza proteinelor și în transmiterea
informației genetice. Macromoleculele de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în
funcţie de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat,
necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai
gros și vizibil la microscopul optic.
În evoluția vieții, mitoza a permis eucariotelor să se dezvolte dintr-un singur zigot
unicelular, produs la rândul său în urma diviziunii celulare meiotice prin unirea întâmplătoare a
unor gameți masculini și feminini, asigurând astfel , nu numai reproducerea, ci și variabilitatea
organismelor. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale celulei părinte, în
meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate din numărul de
cromozomi, fapt care asigură prin procreație diversitatea genetică a organismelor și menținerea
constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași.
Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din AND, genele fiind
coduri biochimice pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă
parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite
de la proteine speciale numite cicline.

14
În prezent sunt cunoscute trei puncte esențiale pentru controlul ciclului celular, și anume:
● G1 /S – spre sfârșitul fazei G1, se decide dacă celula se divide sau intră în faza de repaus
prelungit G0;
● G2 /M – spre sfârșitul fazei G2 , se decide dacă ADN-ul a fost duplicat corect. Dacă da, celula
trece în faza M, dacă nu, celula se autodistruge;
● M – se verifică dacă cromozomii au fost separați corespunzător. Dacă da, celula intră în G1,
dacă nu, se autodistruge.
La om, celulele creierului au o rată de replicare redusă, spre deosebire de alte celule,
cum ar fi cele ale pielii, care se divid constant pentru a înlocui moartea zilnică a unui număr
considerabil de celule - de ordinul zecilor de mii.
Celulele canceroase pot să apară atunci când sistemele organismului care controlează
echilibrul dintre diviziunea celulelor și moartea celulară programată sunt afectate de factori
fizico-chimici și acumularea unor mutații genetice perturbatoare. În acest caz, proliferarea
celulelor scapă de sub control şi, pe lângă faptul că se înmulțesc peste măsură, fără să se mai
diferențieze, pot disemina (produc metastaze) în diverse locuri din organism.
La granița dintre viu și inert se află virusurile, agenți patogeni alcătuiți dintr-o parte
centrală (genom viral), care poate fi de tip ARN (ribovirusuri) sau AND (deoxiribovirusuri),
acoperit cu un înveliș protector (capsidă) de natură proteică. Capsida și genomul viral formează
nucleocapsida, cu mențiunea că la virusurile mai complexe apare un înveliș exterior de natură
proteică numit pericapsidă sau anvelopă virală.
Virusurile fiind forme de viață acelulare, nu consumă hrană și nu produc energie, iar
reproducerea acestora se realizează prin intermediul celulelor infectate. Virusurile produc diverse
boli infecțioase, de la simple viroze la pandemii, pentru tratarea acestora fiind utilizate antivirale.

15
 Bolile provocate de virusuri pot să apară la plante (mozaicului tutunului, porumbului sau
castraveților, răsucirea frunzelor de cartof, bășicarea frunzelor de piersic), animale (febra aftoasă,
turbarea, pesta porcină, aviară, ovină) și om (turbarea, gripa, oreionul, varicela, variola,
poliomielita, COVID-19).
Majoritatea virusurilor care infectează animalele dau imunitate, dar infecția poate fi
determinată și de acizii nucleici extrași din virusuri, situație în care nu se obține imunizare, din
cauza lipsei proteinei.

4. Ființa umană
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se
caracterizează printr-o gamă diversificată de procese secundare superioare: gândire logică,
imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie
istorică, emoții și sentimente profunde, trăsături caracteriale specifice comportamentului
civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe
obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc.
Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul școlii de psihanaliză, de a fi inițiat concepția
organizării multinivelare a sistemului psihic uman, prin introducerea unor nivele funcționale
dispuse pe verticală, mai precis: Sinele (Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Referitor la fenomenele psihice inconștiente, se menționează că, încă din secolul al
XVII-lea, Leibniz a pus în evidență “percepțiile mici”, care se produc sub pragul de
conștientizare și pot influența percepția și gândirea. Mai târziu, pe baza relației dintre
intensitatea stimulului și claritatea senzației, G. Fechner a introdus noțiunea de “senzații
subliminale”, iar Helmholtz, pentru a explica fenomenul insight (obținerea instantanee a
răspunsului la o problemă), a susținut existența unor raționamente inconștiente.
În plan filosofic, se remarcă concepția existenței unei vieți psihice inconștiente sau
iraționale, care a fost promovată de mari gânditori ai secolului al XIX-lea, precum Schelling,
Schopenhauer, Nietzsche etc.
Psihicul uman reprezintă o mare provocare gnoseologică, fiind cea mai complexă
realitate din Universul accesibil până în prezent. Abordarea psihicului uman a creat mari dispute
între cercetători, în funcție de modul de raportare la natura psihicului (material-ideal), arhitectura
internă (parte-întreg, senzorial-logic, conștient-inconștient), raportul subiectiv-obiectiv, raportul
biologic-cultural, raportul ontogenetic-filogenetic etc.
În viziunea modulară a proceselor psihice, diferite zone din creier sunt specializate:
amigdala pentru emoţii, hipocampul pentru memorie, cortexul vizual pentru percepţie etc.
La baza activității sistemului nervos se află reflexele necondiționate și condiționate, care
s-au format pe măsura dezvoltării organismelor și relaționarea cu mediul înconjurător.
Reflexele necondiționate sunt înnăscute și comune tuturor indivizilor, unele fiind simple
(clipit, tuse, strănut, secreție salivară), altele sunt complexe (lanțuri de reflexe) și se manifestă
prin instincte (alimentar, de reproducere, matern, de apărare).
Reflexele condiționate sunt dobândite în cursul vieții și se formează prin stabilirea unor
legături funcționale temporale între focarele de excitație corticală a doi excitanți care se repetă

16
în timp, unul necondiționat și celălalt condiționat.
Spre deosebire de excitație, care provoacă, menține sau intensifică activitatea corticală,
inhibiția se manifestă prin diminuarea sau chiar încetarea unor activități nervoase. Procesele de
excitație și de inhibiție se pot transforma dintr-o formă în cealaltă, în cadrul dinamicii corticale
putându-se deosebi faze de iradiere, concentrare și inducție reciprocă.
Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex, care
implică cele trei nivele funcționale majore: cortical, subcortical și al măduvei spinării.
Actul reflex reprezintă răspunsul unui organ efector (mușchi, glandă) la acțiunea unui
stimul, realizându-se prin arcul reflex, structură anatomică formată din receptor, calea aferentă
(senzitivă), centrii nervoși, calea eferentă (motorie) și efectorul. Mai precis, influxul nervos de
la receptor (exteroreceptor sau interoreceptor) traversează calea aferentă la centrii nervoși, unde
se analizează influxul nervos senzitiv și se elaborează influxul nervos motor, circuitul arcului
închizându-se pe calea eferentă la efector. De menționat că, pentru sistemul nervos somatic,
efectorii sunt mușchii striați, iar pentru sistemul nervos vegetativ, efectorii sunt mușchii netezi,
glandele endocrine și exocrine.
Spre deosebire de reflexul elementar (reflex monosinaptic), care este format din doi
neuroni, unul senzitiv și unul motor, în cazul reflexelor complexe (reflexe polisinaptice), calea
eferentă este formată dintr-un lanț alcătuit din trei sau mai mulți neuroni senzitivi, iar centrii
nervoși sunt reprezentați de totalitatea sinapselor care se realizează în ariile corticale sau în
nucleii subcorticali.
La reflexele somatice, calea eferentă este formată din axonul neuronului α din coarnele
anterioare ale măduvei spinării, iar în cazul sistemului nervos vegetativ este alcătuită din doi
neuroni motori, cel preganglionar fiind situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-
un nucleu vegetativ din trunchiul cerebral, iar cel postganglionar este localizat în ganglionii
vegetativi periferici.
Sistemul nervos somatic asigură controlul voluntar al mișcărilor corpului prin procesarea
stimulilor externi și acționarea mușchilor scheletici, fiind format din centrii nervoși situați în
encefal și măduva spinării, la care se adaugă nervii aferenți externi și nervii eferenți somatici.
Sistemul nervos vegetativ, numit și sistem nervos autonom, reglează activitatea
organelor interne (inimă, plămâni, glande endocrine și exocrine) la vertebrate, asigurând funcțiile
involuntare ale corpului: funcția cardiacă, a respirației, a digestiei și a excrețiilor.
Acest sistem nervos este relativ independent de creier, fiind format din:
• sistemul nervos simpatic – acționează atunci când este nevoie de reacții imediate ale
organismului și are centrul nervos în măduva spinării sau hipotalamus;
• sistemul nervos parasimpatic – acționează atunci când sunt necesare reacții pe termen lung,
având un rol important în regenerarea organismului după stres;
• sistem nervos digestiv – leagă măduva spinării prin nervul vag de tractul digestiv.
Sistemul nervos vegetativ se află în legătură cu sistemul nervos simpatic (sistem al vieții
de relație) și asigură împreună echilibrul organismului cu condițiile variabile de mediu.
La nivelul scoarței cerebrale, pe lângă funcțiile senzitivă și motorie, apare și funcția
psihică. Separarea funcțiilor sistemului nervos este necesară pentru simplificarea studiului, deși
17
este artificială și schematică, în realitate ele sunt integrate funcțional.
Principalele activități cerebrale pot fi grupate în cognitive, afective și volitive, care nu
sunt independente, ci se influențează reciproc.
Învățarea este procesul de acumulare conștientă de informații de către individ prin
interacțiunea cu factorii din mediul natural și sociocultural, datele furnizate de receptori fiind
prelucrate de cortex și stocate în memorie. Cunoașterea realității de către om la cel mai înalt
nivel se face prin gândire, care se exprimă în diverse moduri (noțiuni, asocieri logice, idei,
judecăți) și implică, pe lângă integritatea morfofuncțională a sistemului nervos central,
numeroase procese nervoase, precum: excitația și inhibiția, iradierea și concentrarea, analiza și
sinteza, generalizarea și abstractizarea, memorizarea etc.
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, gama trăirilor afective
fiind diversificată, de la cele primare (spontane, mai apropiate de instinct), la cele complexe
(emoțiile curente, dispozițiile afective) și superioare (sentimentele și pasiunile). Prin afectivitate,
omul transpune în plan intern raporturile sale cu lumea prin activarea funcțiilor de alertă și
potențare energetică, de organizare a conduitei în vederea satisfacerii trebuințelor. Deși
filogenetic și ontogenetic, trăirile emoționale preced disponibilitățile de percepție și gândire,
afectivitatea și cogniția se susțin în reflectarea de către om a realității obiective.
Voința este o activitate nervoasă conștientă, care se manifestă prin capacitatea unui
individ de a lua decizii și de a le duce la îndeplinire. Un act voluntar are la origine o motivație și
implică în mod deosebit lobul prefrontal, care are un rol important în integrarea superioară a
personalității și modelarea comportamentului social al individului.
Aptitudinile caracterizează latura instrumental - operaţională a personalităţii,
organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc
performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică,
artistică sau sportivă.
Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în
care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.
Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară, dar şi de mediul educaţional în care
se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane,
deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie
socio-culturală specifică.
Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă
prin diverse mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională, dar mai ales prin inovare
şi creativitate. După părerea lui Stephen Hawking, “Inteligența reprezintă capacitatea de a te
adapta la schimbări”.
Această capacitate a psihicului uman este un proces complex cu o bogată încărcătură de
semnificaţii, care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie.
Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman, analizând corelaţiile
obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică
diverse aptitudini specifice (factori specifici) grefate pe o aptitudine generală comună, pe care
a denumit-o factorul g. Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată apoi de
18
L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, care au luat în considerare o multitudine de factori, mai mult sau
mai puţin corelaţi.
După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia
inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare,
numărare, deplasare spaţio-temporală etc.) obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu
obiectele în structuri mentale dinamice, organizate ierarhic.
Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de
practica socială şi individuală din realitatea obiectivă.
Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii : senzorio-motor
(de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), pre-operator (de la apariţia limbajului
până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete (de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale
(de la 10-11 ani până la 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru
raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.
Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei într-o
viziune mult mai flexibilă, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice
adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o
formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare
ştiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.
Sfârşitul secolului al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a
inteligenţei, având ca scop evaluarea riguroasă a performanţelor elevilor în raport cu
disponibilitățile cognitive individuale determinate de zestrea genetică.
Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Theodore Simon de a fi dezvoltat în 1905, la Paris,
primul test de analiză a inteligenţei copilului, care a fost extins apoi pentru a măsura inteligenţa
omului, adică indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în
procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100.
O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, prezentată
pentru prima oară în anul 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple
Intelligences”, de către Howard Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la
Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA.
Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera
logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de interacţionare cu
lumea în care trăiește.
După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă
sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”.
Mai târziu, revenind asupra semnificației conceptului, afirmă că inteligenţa este un
“potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de
probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”.
În teoria lui Gardner, se consideră că oamenii pot avea nouă tipuri de inteligență, și anume:
1. Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor - capacitatea de a rezolva probleme şi
de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti, scriitori, avocaţi,
profesori.
19
2. Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii - capacitatea de a opera cu
modele, categorii, relaţii, de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni,
contabili, programatori, oameni de ştiinţă.
3. Inteligenţa spaţial-vizuală sau inteligenţa imaginilor, desenului şi a picturii - capacitatea de
a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi al
imaginii; este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi.
4. Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, a ritmului şi a timbrului - capacitatea
de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul ritmului şi melodiei; se manifestă la
muzicieni, compozitori, poeţi, pianişti.
5. Inteligenţa corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp - capacitatea de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul mişcării; este întâlnită la sportivi, dansatori,
actori, chirurgi.
6. Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor -
capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul clasificărilor şi
reprezentărilor din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi.
7. Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale - capacitatea de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea şi interacţiunea cu ceilalţi; este întâlnită la
profesori, directori, politicieni, lideri.
8. Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii - capacitatea de a rezolva probleme şi
de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori.
9. Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că reprezintă o modalitate de cunoaştere, dar nu a
stabilit localizarea pe creier. De aceea, vorbeşte despre aceasta ca despre o jumătate de
inteligenţă. Se manifestă la filosofi, analişti etc.
Fiecare individ se manifestă în mod unic ca “o colecţie de inteligenţe”, în funcţie de
disponibilitățile zonelor corticale care le guvernează.
O analiză interesantă a disponibilităților psihicului este prezentată de Daniel Goleman în
cartea “Inteligența emoțională”, care completează teoria inteligențelor multiple a lui Gardner.
Inteligența emoțională (EIQ) are un rol deosebit în dezvoltarea personalității individului,
cu mențiunea că poate fi îmbunătățită pe parcursul vieții prin autoanaliză, autodisciplină şi
empatie pentru controlul impulsurilor și al complexității sentimentelor.
Despre evoluția concepției sale, Goleman afirmă: “În acele vremuri, IQ-ul era standardul
indiscutabil pentru excelență în performanță; la un moment dat, a izbucnit o dezbatere aprinsă
între cei care susțineau că IQ-ul era îngravat în genele noastre și cei care credeau că se poate
modifica prin prisma experiențelor. De aici a survenit brusc un nou fel de a gândi succesul.
M-am simțit ca electrocutat de noțiune [EIQ] și am dat acest titlu cărții mele în 1995. (…) Țin
minte că mă gândeam atunci, înainte de apariția cărții, că dacă mai târziu voi auzi din întâmplare
o conversație între doi străini care să folosească termenul inteligență emoțională în cunoștință de
cauză, înseamnă că voi fi reușit în demersul meu de a face conceptul cunoscut în lume”.
Un rol esențial pentru raportarea la Existență a ființei umane îl are memoria, care
exprimă dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, fiind definită prin capacitatea
sistemului nervos de a reține, a recunoaște și a evoca selectiv informații și experiențe anterioare.
20
 În definirea memoriei, neurologii cognitivi pun accentul pe conceptul de reprezentare
internă, având două componente: expresia memoriei la nivel comportamental sau conștient,
respectiv modificările în structura neuronală (Dudai, 2007).
Referitor la tipurile de memorie, o clasificare fundamentală a fost introdusă în 1968 de
Atkinson și Shiffrin, care au luat în considerare criteriul temporal pentru a face distincție între
memoria pe termen scurt (MTS) și memoria pe termen lung (MTL), cu mențiunea că, în anul
1972, Tulving a propus separarea în cadrul MTL a memoriei episodice (stochează informații și
evenimente în funcție de amplasarea lor temporală și identitatea subiectului) de memoria
semantică (stochează cunoștințe generale, semnificațiile, simbolurile și relațiile acestora). Spre
deosebire de MTS, care este temporară și supusă la perturbații, MTL este persistentă și stabilă.
În anul 1985, Graf și Schacter au definit alte două tipuri de memorie astfel: “Memoria
implicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini este facilitată fără recuperarea
conștientă, în timp ce memoria explicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini
necesită recuperarea conștientă a experienței anterioare”.
Teoria sistemelor de memorie a fost elaborată în anul 1994 de Tulving și Schacter, care,
pe lângă memoria de lucru (memoria pe termen scurt), memoria episodică și memoria semantică
au avut în vedere memoria procedurală ( vizează învățarea abilităților motorii și cognitive) și
sistemul de reprezentare a percepției (permite identificarea formelor și structurilor fără
prelucrarea semnificației acestora).
Desigur, sunt folosite și alte criterii în clasificarea memoriei: după gradul de control
voluntar al celor memorate (memorie involuntară, memorie voluntară), după gradul de înțelegere
(memorie mecanică, memorie logică), după modalitatea informațională preferențială (memorie
imagistic-intuitivă, memorie verbal-simbolică) etc.
Există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei: codificare (procesarea
informațiilor primite), stocare (înregistrarea informațiilor codate) și recuperare (aducerea
informațiilor stocate în focarul conștient).
La om, memoria nu este concentrată într-un singur loc, ci în diverse zone ale creierului,
precum: hipocampul, amigdala, corpul striat, corpii mamilari. Amigdala este implicată în
memoria emoțională, iar hipocampul este implicat în memoria explicită și în procesul de
învățare, fiind important pentru consolidarea memoriei. Hipocampul schimbă informații cu
diverse zone ale creierului, lezarea acestuia având ca efect disfuncționalități și pierderi
irecuperabile de memorie.
Conținuturile memoriei au un registru variat: memorie senzorială (vizuală, auditivă,
olfactivă, gustativă, motorie), memorie perceptivă, memorie a imaginilor, memorie cognitivă,
memorie afectivă.
Memoria are un rol esențial în adaptarea optimă la mediu a individului, fiind implicată în
modul de funcționare a percepției, reprezentării și gândirii.
O abordare complexă a obiectului psihologiei a fost realizată de medicul francez Pierre
Janet, care a ajuns la concluzia că “psihologia nu poate fi altceva decât știința acțiunii umane” .
Pentru a depăși ruptura dintre planul subiectiv intern și planul obiectiv extern în analiza
comportamentului, Janet propune termenul de conduită, având semnificația de totalitate a
21
manifestărilor vizibile, împreună cu procesele invizibile, responsabile de organizarea și reglarea
lor. Referitor la psihologia conduitei, Janet afirmă: “Suntem obligați să concepem o psihologie
în care acțiunea vizibilă din exterior este fenomenul fundamental, iar gândirea interioară nu este
decât reproducerea, combinarea acestor acțiuni exterioare sub forme reduse și particulare”.
Conduitele nu sunt înnăscute, așa cum susține introspecționismul, nici impuse din afară
prin acțiunea stimulilor, așa cum le consideră behaviorismul, ci ele se învață în cursul
interacțiunii cu mediul a ființei umane, care are o anumită organizare (programare) internă, deci
include și o dimensiune genetică.
În acest mod, conduitele nu sunt reduse la mulțimea reacțiilor motorii și secretorii
automate ale organismului, cum este concepția behaviorismului watsonian, ci reprezintă o
manifestare a personalității în ansamblul său, actele externe fiind condiționate, selectate și reglate
de întreaga organizare psihică internă, de la voință, motivație și afectivitate, la gândire.
În concepția lui Daniel Lagache, conduita reprezintă “ansamblul operațiilor, materiale și
simbolice, prin care organismul, aflat într-o anumită situație, tinde să-și realizeze propriile
posibilități și să reducă tensiunile care-i amenință unitatea și care le motivează”.
Pe lângă observațiile și înregistrările obiective externe, studiul conduitei necesită luarea
în considerație a personalității subiectului, a conținutului autoanalizei și relatărilor acestuia.

5. Evoluția societății
Bazele științei moderne au fost puse în timpul Renașterii, odată cu apariția relațiilor de
producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat
profund conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și situarea pe alte direcții de
acțiune, punând accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și
manifestare liberă, cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacă și
romană. Umaniștii sunt reprezentanți de seamă ai Renașterii, care au promovat ideea demnității
omului ca ființă autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă de religie, bazată
numai pe rațiune și natură.
Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan
superior în cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.
Această mișcare culturală și ideologică a făcut posibilă trecerea la capitalism, un nou tip
de societate, care se continuă până în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de
referință, și anume: evoluție istorică deosebit de complexă (unitate și diversitate, continuitate și
discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile și libertățile cetățenești, drept
internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție științifică, tehnică și
tehnologică, trecerea la societatea industrială și postindustrială (prin mecanizare, automatizare,
cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne, reconfigurarea
sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de valori
materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt
investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea
concepțiilor politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Producția capitalistă este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața

22
liberă este concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în
prealabil prin studii de marketing.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de
puterile aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de
Conferinţa de la Postdam (17 iulie-2 august 1945).
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată la 24 octombrie 1945, însă bazele acesteia au
fost stabilite la Conferinţa de la San Francisco, prin semnarea, pe 26 iunie 1945, de către 50 din
cele 51 de țări membre, a Cartei Organizației Națiunilor Unite, având scopul de a asigura pacea
mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea și respectarea dreptului internațional.
În Cartă, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt
menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: de reglementare paşnică a
diferendelor între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea
tuturor problemelor de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al
naţiunilor mari şi mici, de respectare a drepturilor omului etc.
În prezent, ONU are 193 de state membre, iar sediul central al organizației se află la New York.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS,
transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri
comuniste, autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania,
România, Ungaria, Bulgaria) au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi
Iugoslavia, care preluaseră conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la
naţionalizarea industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, centralizarea şi
planificarea economiei, colectivizarea agriculturii, impunerea ideologiei comuniste etc.
Socialismul exprimă o multitudine de sisteme socio-economice și de doctrine politice
care au în comun dreptul de proprietate socială și controlul mijloacelor de producție. În
concepția lui Marx, socialismul are ca finalitate eliminarea capitalului, a pieței, a banilor și chiar
a muncii ca marfă. Comunismul reprezintă forma avansată a concepțiilor socialiste care
proiectează dezvoltarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, prin transformarea socială și
edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate.
Socialismul și comunismul se bazează pe materialiasmul dialectic și istoric conceput de
Marx și Engels, curent filosofic care pune în evidență rolul determinant al materiei față de
spirit, iar modul de producţie este considerat temelia oricărei orânduiri, schimbarea acestuia
determinând transformarea întregii formaţiuni sociale. Devenirea istorică a societății poate fi
explicată prin legea concordanţei relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. 
Sistemul socialist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum: China, Mongolia,
Vietnam, Coreea, Cuba.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă,
beneficiind de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a
treia”, care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare
23
cronică de subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a
secolului al XX-lea, s-a vorbit deseori de relaţiile Nord-Sud.
Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două
superputeri, SUA şi URSS, şi în general, incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi
regimurile comuniste sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre
Vest si Est).
Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea
la Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA,
Anglia, Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la
care au aderat apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi
România, au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
În prezent, NATO reunește 30 de țări din Europa și America de Nord, având Sediul
General la Bruxelles (Belgia), iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere
de Mons (Belgia). România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de
celelalte state membre.
Sarcinile fundamentale ale NATO sunt: securitatea, consultarea, descurajarea
conflictelor, apărarea, managementul situațiilor de criză, parteneriatul.
În articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord se afirmă: „Părţile convin că un atac armat
împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat
un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea
atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă,
recunoscut prin art. 51 din Carta  Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile
atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe
care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii
securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca
urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor
înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”.
O schimbare în politica internă și internațională s-a produs după 11 martie 1985, atunci
când Mihail Gorbaciov a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Ca lider al partidului și conducător al țării, Gorbaciov a lansat oficial la cel de-al XXVII-
lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986 reforme îndrăznețe, și anume: glasnostul
(politica de transparenţă a informaţiilor), perestroika (restructurare) și uskorenie (accelerarea
dezvoltării economice).
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la
intrarea într-un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991,
Confederaţia Statelor Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris
Elţîn, care a decretat încetarea activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste
din Europa de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
24
 În cazul României, procesul istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost
declanşat spre sfârşitul anului 1989 şi a căpătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de
morţi, printre care şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Istoria Uniunii Europene (UE) a început în anul 1950, atunci când Jean Monnet a fost
desemnat de către ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un
proiect prin care s-au pus bazele organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului”
(CECA), incluzând Franţa și încă 5 ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a
energiei atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite
Comunitatea Europeană(CE).
De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin intrarea Marii Britanii, a
Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii
Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.
De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeană(UE), structură care se
extinde în 1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie
2007 a Bulgariei şi României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE şi-a propus ca obiective
esenţiale: modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială,
încurajarea inovaţiilor şi a investiţiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaţionale europene
la cerinţele societăţii informaţionale.
De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate
statele membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul
European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca
Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi.
În ultimă instanță, dezvoltarea omenirii este condiționată la un moment dat de resursele
planetei, mijloacele disponibile pentru valorificarea acestora și conștiința socială.
Societatea nu poate progresa dacă nu are la dispoziţie surse eficiente de energie care să
permită desfăşurarea în condiţii normale a tuturor activităţilor umane.
Din păcate, corupția, risipa și exploatarea irațională a resurselor, manipularea și
tendințele dominante ale reprezentanților unor habitate umane au depășit deseori granițele
comportamentului civilizat și limitele sacre ale înțelepciunii, cu consecințe negative majore
pentru entropia socială, protecția mediului înconjurător și conservarea echilibrelor ecologice.
Prin cumularea erorilor decizionale, s-a ajuns în prezent la o răscruce a istoriei în care
cerinţele energetice, menţinerea păcii, nevoia de hrană şi protecţia mediului înconjurător au
devenit probleme globale ale dezvoltării civilizaţiei pe planeta noastră.
Se apreciază că la nivelul tehnicii, tehnologiei şi resurselor actuale, globul terestru poate
suporta o populaţie de circa 15-20 miliarde de locuitori. Totuşi, este greu de admis că în
perspectivă densitatea medie a populației va fi limitată la aproximativ un locuitor pe kilometru
pătrat, având în vedere posibilităţile nebănuite ale ştiinţei, care poate schimba modul de acţiune
umană prin aducerea în câmpul cercetării a noi surse energetice şi de materii prime.
25
 În condiţiile reducerii folosirii zăcămintelor de petrol, cărbuni și gaze naturale, se impun
noi direcții de cercetare, pentru valorificarea unor surse neconvenţionale de energie solară,
chimică, eoliană, geotermică, nucleară, a mareelor şi a căderilor de apă. Unele din aceste surse
energetice sunt nepoluante, regenerabile şi practic inepuizabile în timp.
Ecuaţia energie-dezvoltare este abordată cu responsabilitate atât la nivel naţional, cât şi
de către organizaţii de prestigiu, ca UE sau ONU, care au elaborat studii şi au organizat dezbateri
pe diverse teme energetice.
Globalizarea și administrarea resurselor planetei într-o societate de consum, politica
Uniunii Europene pentru reducerea poluării și a efectelor schimbării climatice, asumarea
responsabilităților și gestionarea ineficientă a investițiilor pe termen mediu, pandemia Covid-19
și războiul din Ucraina reprezintă contextul generării în 2022 a crizei energetice de amploare.
Pentru orientarea culturii și civilizației pe o traiectorie ascendentă, se impune regândirea
politicii factorilor decidenți și stabilirea obiectivelor în funcție de cerințele dezvoltării durabile
a societății pe termen scurt, mediu și lung.
Criterul de referință pe termen lung , având rol de scop și feedback la nivel general, îl
reprezintă starea ideală de normalitate pe Terra, obținută prin integrarea economică și politică
progresivă a majorității statelor în Uniunea Planetară, aducerea la numitor comun a ideologiilor
prin deplasarea accentului pe punctele tari și scăderea ponderii punctelor slabe, promovarea
diversității culturale și respectarea obiceiurilor și a tradițiilor, gestionarea eficientă a resurselor
planetei și asigurarea șanselor egale pentru toți locuitorii la educație, asistență medicală și acces
pe piața concurențială a muncii, dezvoltare durabilă, protecția mediului înconjurător și
conservarea echilibrelor ecologice etc.
Evoluția omenirii își are izvorul în dorința de libertate și de cunoaștere a ființei umane,
precum și în aspirația la prosperitate, siguranță și fericire, care pot fi realizate pe deplin, într-o
democrație universală, de către reprezentanții aleși de cetățeni să-i reprezinte în structuri politice
ierarhizate pe diverse nivele, de la cele locale, zonale și naționale, până la cele supranaționale.
Se impune să ne schimbăm modul de gândire și de acțiune, să tragem învățăminte din
istoria omenirii, să colaborăm pe scară largă și să stabilim punctele „tari” și punctele „slabe” în
diagnoză și prognoză, pentru a proiecta cu justețe strategia viitorului în perspectiva realizării
unei societăți a cunoașterii și dezvoltării durabile.
Într-o democrație veritabilă, politicienii sunt responsabili pentru deciziile luate, iar
interesele generale au prioritate față de interesele de grup sau individuale.
Este posibil să fim martorii trecerii într-o nouă epocă istorică, cea a psiho-informaticii,
în care inteligența ființei umane va beneficia din plin de noi posibilități, pe măsura implementării
tehnologiei 5 G și a utilizării inteligenței artificiale, factori ai dezvoltării cu impact deosebit
asupra culturii, telecomunicațiilor, globalizării și colaborării la scară planetară, managementului
și calității vieții pe Terra.
Automatizarea și robotizarea proceselor de producție vor permite ființei umane să se
dedice cu prioritate activităților creative, realizării unor programe informatice pentru
administrarea eficientă a diverselor domenii de activitate, de la unități economice, sanitare și
educaționale, până la politici locale, regionale, naționale, europene etc.
26
 Trebuie asigurată încrederea în siguranța și performanța platformelor online, prin care
alegătorii pot să voteze reprezentanții la diverse nivele de conducere, dar și cele prin care
cetățenii validează măsurile propuse de autorități. În acest mod, cetățenii sunt implicați direct în
procesul decizional, ilegalitățile și erorile fiind mult diminuate, având în vedere că programele
informatice validate pe scară largă nu favorizează interese personale sau de grup. Platformele
online trebuie să fie accesibile pentru cetățeni, să prezinte siguranță față de viruși informatici și
atacuri cibernetice, să fie interactive și integrate pe diverse nivele de organizare și conducere a
societății, pentru a asigura, în condiții date, un management eficient.
Trebuie recunoscut că modelul chinezesc a fost, după 1989, mai bun decât cel românesc
în gestionarea resurselor materiale, financiare și umane, altfel spus, sistemul optim pentru
administrarea în perspectivă a societății se află la granița dinte capitalism și comunism. Desigur,
în această evaluare nu s-a ținut seama de respectarea drepturilor și libertăților cetățenești într-un
regim democratic. Polarizarea socială trebuie atenuată în societatea de mâine, pentru că nu este
normal ca 1% din populația planetei să dețină bogăția, iar 30% să trăiască în sărăcie.
De fapt, secretul succesului Chinei este datorat faptului că și-a adaptat progresiv politica
la cerințele capitalismului, spre deosebire de majoritatea țărilor cu regim democratic care au
respins în totalitate regulile socialismului și comunismului, fără o evaluare aprofundată.
Acest deziderat poate fi îndeplinit de alte state în cadrul unui model dual de organizare și
conducere a societății, în care componenta umană acționează după principiile de bază ale
capitalismului, iar componenta informatică este complementară, fiind structurată și planificată
„de sus în jos”, prin includerea unor proiecte importante de țară, având stabilite etape cu
obiective, termene precise de realizare, precum și a unor norme din programele și ideologiile
întregului spectru politic, nu numai a partidelor aflate la putere .
Pentru prevenirea „șocului viitorului”, democrațiile trebuie consolidate, iar decidenții
trebuie să aibă ca puncte de reper valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Desigur, capitalismul și comunismul sunt doar etape pentru organizarea omenirii în
vederea utilizării și distribuirii resurselor planetei într-un cadru legiferat, ale dezvoltării culturii
și civilizației în ultimele secole, care au fost verificate cu bune și cu rele pe traiectoria devenirii
istorice, societatea viitorului fiind situată la un nivel superior de integrare al celor două sisteme
politice contradictorii, echilibrul dinamic fiind atins dialectic ca unitate în diversitate.
Să nu se uite că omenirea înseamnă cei ce suntem, cei care au fost și cei care vor veni pe
această magnifică planetă purtătoare a vieții în Sistemul solar și poate în Universul apropiat.
Alfel spus, trebuie regândit sistemul electoral actual, având în vedere că politicienii sunt
aleși de către un număr aleatoriu de cetățeni să le reprezinte interesele comune pe termen limitat,
deși deciziile acestora pot afecta ireversibil destinul generațiilor viitoare.

6. Evaluare decizională
Disciplinele conducerii (management, marketing, teoria sistemelor, teoria deciziei,
cercetarea operațională, ergonomia, cibernetica, informatica economică, futurologia) au atins un
înalt grad de dezvoltare în ultimele decenii, ca răspuns la cerințele dezvoltării societății.
Managementul s-a constituit ca știință la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lui

27
Frederick Winslow Taylor (1856 – 1915) și Henri Fayol (1841 – 1925), fiind regândit și adaptat
la progresul permanent al tehnicii și tehnologiei.
Managementul este „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni” (Mary Follet), mai
precis, reprezintă ansamblul activităților de organizare, conducere și gestiune a unui sistem
(social, politic, economic, cultural, educațional, medical, ecologic) în scopul atingerii unor
obiective. Prin deciziile adoptate de sistemul de conducere (format din manager și consiliul de
administrație) se asigură folosirea resurselor umane, materiale, financiare și informaționale ale
organizației pentru atingerea optimului structural și funcțional.
Se pot distinge cinci funcții ale managementului, și anume:
- previziune (stabilirea obiectivelor organizației pe termen scurt, mediu și lung)
- organizare (constituirea sistemului conducător, sistemul condus și a legăturilor dintre acestea)
- coordonare (ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile
subordonaților)
- antrenare (ansamblul acțiunilor prin care un manager influențează activitățile colaboratorilor
pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează)
- control și evaluare (ansamblul acțiunilor de verificare operativă și postoperativă a rezultatelor
organizației, de analiză a structurii organizatorice și a modului de funcționare, pentru
identificarea abaterilor de la obiectivele și standardele prestabilite, stabilirea cauzelor care le-au
generat și adoptarea măsurilor necesare menținerii organizației în echilibru dinamic).
Complexitatea managementului rezidă în multitudinea de metode, obiective, relații și
restricții pe care le implică, precum și scara la care se aplică, avînd în vedere ierarhizarea
conducerii pe trei niveluri:
• nivelul strategic (de top) – angajează întreaga organizație pe un interval mare de timp
• nivel tactic (funcțional) – realizarea obiectivelor derivate din obiectivul general
• nivel operativ –organizarea și conducerea activităților pentru atingerea obiectivelor prestabilite.
Întreg procesul de management, de la luarea deciziilor până la aplicarea lor în practică,
depinde de stilul de conducere al managerului. Se pot întâlni următoarele stiluri de conducere:
- democratic (managerul adoptă deciziile prin înțelegere reciprocă cu colaboratorii)
- consultativ (managerul își consultă colaboratorii în luarea deciziilor)
- persuasiv (managerul explică subordonaților deciziile luate pentru a obține adeziunea acestora)
- permisiv (managerul manifestă toleranță exagerată față de subordonați, fapt care duce la acte de
indisciplină)
- autocratic (managerul ia decizii de unul singur, fără să țină seama de opiniile subordonaților).
Dintre metodele generale de management (care vizează întregul proces de conducere) se
menționează primele două - în ordine ca importanță.
Managementul prin obiective este o metodă de conducere bazată pe proceduri și
programe de stabilire a ansamblului de obiective ale organizației, de la cele fundamentale, la cele
individuale, corelate cu un sistem adecvat de salarizare și de recompense, dar și de sancțiuni.
Managementul prin excepții se bazează pe identificarea și transmiterea ascendentă a
informațiilor referitoare la abaterile peste limitele de toleranță stabilite, în vederea luării de
măsuri adecvate de către factorii decidenți.
28
 Ca metodă specifică de management, se menționează delegarea de autoritate, prin care
managerul face o înțelegere verbală sau scrisă cu un subaltern prin care îi transferă o parte din
sarcinile sale, cu precizarea intervalului de timp în care trebuie realizate, rezultatele care trebuie
obținute și criteriile de apreciere a acestora.
În condițile evoluției fără precedent a tehnicii și tehnologiei, a schimbării modului de
acțiune umană și a interacțiunilor pe scară planetară se impune stabilirea riguroasă a contribuției
decidenților și a responsabilității acestora pentru rezultatele obținute de organizație, precum și
pentru efectele produse asupra altor organizații sau structuri sociale.
În istorie sunt cunoscute personalități istorice și culturale, care au marcat profund, în
bine sau în rău, într-un procent mai mare sau mai mic, procesul devenirii omenirii.
Punctul de plecare în demersul cognitiv pentru cuantificarea proceselor decizionale este
oferit de teoria probabilităților - care analizează la nivel general și abstract modul transmiterii
adevărului în procesarea informațiilor.
Pentru prezentarea concisă a unor operații logice cu propoziții se utilizează notația v(A)
pentru valoarea de adevăr a propoziţiei A.
1. Negaţia
Dacă A este o propoziţie logică, atunci v(non A)=1-v(A),
2. Disjuncţia
Dacă A1 şi A2 sunt două propoziţii logice, atunci v(A1 sau A2)=v(A1)+v(A2) - v(A1 şi A2).
În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente incompatibile, atunci v(A1 şi A2) = 0, iar
v(A1 sau A2) = v(A1)+v(A2)
3. Conjuncţia
Dacă A1 şi A2 sunt propoziţii logice, atunci v(A1 şi A2)= v(A1) v(A2 condiţionată de A1 ).
În particular, dacă A1 şi A2 corespund unor evenimente independente, atunci relaţia precedentă
capătă forma v(A1 şi A2 ) = v(A1) v( A2).
Într-un model matematic al societății, în care li se atribuie valori numerice cetățenilor și
comunităților, consecințele deciziilor asupra sistemelor sociale se poate estima astfel:
• efecte de tip multiplicativ și cumulare aditivă a acestora – pentru manageri
• efecte de tip exponențial și cumulare multiplicativă a acestora – pentru liderii politici
• prin combinații de tipuri de efecte și de cumulare a acestora – pentru alte categorii de
participanți la procesul decizional.
Pentru exemplificare, este suficient să prezentăm modelele matematice pentru
consecințele deciziilor managerilor și cele ale liderilor politici.
În primul caz, se consideră o organizație în care s-a luat o decizie de către trei factori
decidenți, care au ponderile x, y și z în luarea deciziei respective, deci x+y+z = 1.
Se notează cu A efectul deciziei asupra organizației, contribuțiile fiecărui decident fiind
xA, yA, respectiv zA. În modelul însumării contribuțiilor individuale la efectul total A, se obține
relația xA+yA+zA = A , rezultă x+y+z = 1, ceea ce trebuia verificat.
În cel de-al doilea caz, se consideră că deciziile decidenților au efecte de tip exponențial.
Folosind notațiile prezentate anterior, se obțin relațiile AxAy Az = A și x+y+z = 1, unde A poate
avea doar valori reale strict pozitive, mai precis 0 < A < 1 pentru decizii cu efect negativ, A =1
29
pentru decizii cu efect neutru, respectiv A > 1 pentru decizii cu efect pozitiv. Se obține relația
Ax + y + z = A, din care rezultă x+y+z = 1, ceea ce trebuia verificat.
Ponderile celor trei factori decindenți în generarea efectului A sunt r(x) = Ax/A = Ax-1,
r(y) = Ay/A = Ay-1, r(z) = Az/A = Az-1. Se constată că r(x) r(y) r(z) = 1/A2
Indicatorii r(x), r(y), r(z) au semnificația de merite, dacă efectul A este benefic pentru
societate (A > 1), iar dacă efectul A este dăunător societății (0 < A < 1), atunci indicatorii
respectivi exprimă gradele de vinovăție ale decidenților.
Aceste modele matematice sunt utile pentru stabilirea justă a criteriilor de salarizare și
de premiere într-o organizație, dar și de tragere la răspundere a celor vinovați pentru decizii cu
impact negativ asupra sistemelor sociale. În acest scop, pot fi concepute programe de aplicații pe
calculator pentru o evaluare decizională justă, în care factorul subiectiv are o pondere redusă.

Bibliografie
1. Nicolae Bodnariuc, Biologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
2. Valentin Naumescu, Sisteme Politice Comparate, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003
3. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, Călărași, 2001
4. Vasile Tudor, Teoria dipolilor vortex, Simpozionul Internațional “Universul Științelor”, Iași,
2015
https://www.academia.edu/39121264/Sinteze_de_istorie_universala
https://www.academia.edu/49847851/Sinteze_de_stiinta
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/126493/in-cautarea-adevarului
http://www.telisavonline.ro/2023/04/21/422

30