Sunteți pe pagina 1din 62

INTRODUCERE

Dincolo de existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi deopotrivă aproape în orice loc al
manifestării sale, fiinţa umană a încercat să-şi depăşească condiţionările, omul a simţit mereu acea
chemare lăuntrică de a răspunde imperativelor legaturii sale cu divinitatea. Chipul lui Dumnezeu a fost
prezent în natura umană întotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu după regăsirea acestuia.
Aşa a fost posibilă existenţa morală, trăită şi asumată conştient sau inconştient. De-a lungul istoriei,
civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme culturale, unele foarte bine organizate, altele mai mult bănuite şi
trăite ca o inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă nu a existat popor, neam sau civilizaţie care să nu
aibă anumite reguli etice. Mai mult sau mai puţin, aceste etici s-au înscris pe coordonate axiologice
aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor. Excepţiile, chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât
să confirme această teorie. Unitatea valorilor umane este, dincolo de diferitele accentuări şi supralicitări
temporale şi locale pe anumite valori, un fapt care nu mai necesită argumentare. Dacă până la Întrupare
Lui Hristos realizarea valorilor umane în planul imediat al vieţii a fost distorsionată în diferitele momente
ale istoriei şi în multitudinea civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al existenţei şi sensul
acesteia, din perpectivă creştină este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. După acest moment de
timp, sensul istoriei a devenit evident, şi anume păşirea în Împărăţia Lui Dumnezeu. Până la Hristos
oamenii erau chemaţi la participaţie întru Binele absolut mai mult intuit, la o existenţă izvorâtă dintr-o
aducere aminte imperfectă a stării paradisiace şi care putea să-i conducă doar până în pragul Împărăţiei,
dar fără a conştientiza acest lucru (cu excepţia poporului ales căruia i-a fost revelat), însă după Întrupare,
păşirea în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret, şi accesibilă fiecărei persoane în parte.
Civilizaţia creştină este posibilă omului ca persoană, ca neam şi ca omenire. Asumarea voită şi liberă a
acestei existenţe, construirea unei civilizaţii creştine este însă o chestiune care presupune şi persoana şi
neamul şi omenirea, şi ea se realizează la nivelul conştiinţei, vizând toate sferele de existenţă a umanului:
sfera personală şi cea comunitară: familie, etnie, neam, omenire.
Într-o perspectivă creştină, aşa s-ar putea defini globalizarea. Este, cred, singurul mod posibil de
realizare autentică a acesteia. Termenul însuşi, acest neologism, „globalizare”, în perspectivă creştină nu-
şi găseşte sensul. Finalitatea este ca „toţi să fie una întru Hristos”, şi doar în acest sens este acceptabilă
globalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III.
Se pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziţia apostolului tocmai cheia de rezolvare a
problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incertitudinii omeneşti, „toţi să
fie una...”, dincolo de care se întrezăreşte o perspectivă sumbră. Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile
ce conduc lumea, este o consecinţă firească a dezvoltării societăţii umane şi a nevoilor omului de
autodepăşire şi realizare „plenară”. Însă din această ecuaţie, omenirea elimină termenul cel mai important,
Hristos, înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei.
Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de
comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi aplicare unitară a conceptelor şi teoriilor în toate
planurile concrete de desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea” conştiinţelor mai
conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile şi perfect adaptabile pe orice tipologie
umană, precum şi modele de viaţă confortabilă care să includă şi ideea de Dumnezeu.
Pentru creştinism, noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează nu sunt uşor de acceptat. Şi
asta pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puţine ori sunt opuse valorilor
creştine. Societatea începutului de mileniu III pare să devină tot mai mult tributară concepţiilor actuale
vehiculate la nivel global, conform cărora priorităţile omului sunt eficienţa şi calitatea materială a vieţii,
bunăstarea materială vazută ca necesitate primă, confortul biologic şi psihic văzut ca o rezultantă necesară
a primelor două. Existenţa creştină tinde să fie înlocuită cu o morală exclusiv socială care păstrează
uşoare urme ale fundamentelor sale iniţiale, creştine, cu etici construite după necesităţile şi interesele
diferitelor societăţi şi instituţii, cu această bioetică ce tinde subtil să “normalizeze” o stare generală de
păcat, sub pretextul mai sus amintitelor drepturi biologice sau de natură materială, sau, mai rau, cu o lipsă
totală de morală, cu o amoralitate izvorâtă din concepţiile multiculturaliste grupate sub forma diferitelor
denumiri ca “politically corectness” şi impuse din ce în ce mai mult la nivel global.
Ne îndreptăm spre o societate globală, noua eră informaţională sprijinită prin legi şi ordonanţe chiar
şi în România, care se construieşte pe infrastructura tehnologică oferită de explozia telecomunicaţiilor şi a
informaticii, şi pe infrastructura ideologică a omului postindustrial, informaţional, pentru care Dumnezeu
e cel mult o informaţie, un concept, chiar o idee perimată şi nicidecum izvor de viaţă. Sectorul economic
domină azi toate celelalte sectoare ale vieţii, fragmentând astfel întregul vieţii umane într-o multitudine de
componente cu titlul de “viaţă” : viaţă economică, viaţă culturală, viaţă socială, viaţă de familie, viaţă
sexuală, carieră profesională, viaţă spirituală, etc., componente ce tind să devină complet disjuncte, omul
având impresia că e dator să le perceapă separat şi liber să se concentreze asupra uneia sau alteia cu
precădere.

Cap I. Omenirea, de la creaţie la existenţă.


Omul şi lumea, sens şi finalitate

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”(Facere 1,31). La sfârşitul zilei a şasea
a creaţiei, omul şi lumea erau aduse la existenţă, existau în cel mai înalt mod posibil. Însă existenţa lumii
şi a omului erau, pe lângă actualitate, chiar mai mult decât actualitate, sumă de posibilităţi, date în planul
divin, care vor trebui mereu actualizate. Omul, ca o cunună a creaţiei, era chemat la existenţă încărcat de
responsabilitate pentru fiinţa şi forma lumii şi de asemenea încărcat de responsabilitate pentru împlinirea
sensului lumii. Însă nu orice om avea şi puterea de a-şi realiza această responsabilitate, ci doar omul
rămas integrat în viaţa lui Dumnezeu, de la care să-şi fi luat întreaga sa putere de viaţă. Acest Adam putea
să identifice sensul creaţiei şi să-l ducă la împlinire. Ceea ce nu a reuşit Adam, suntem datori să realizăm
noi, ca urmaşi ai Lui Hristos.

Sensul creaţiei
În perspectivă creştină, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sens şi
valoare lumii. Motivul creaţiei este bunătatea lui Dumnezeu şi nu o necesitate internă sau externă a
Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Lui preamărirea lui Dumnezeu şi
fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxă această realitate a creaţiei a primit numele de

2
îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită la îndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la
existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.
Din analiza caracteristicilor creaţiei, rezultă că lumea se desfăşoară ordonat spre o direcţie precisă:
omul. Omul este rezultat al unui act creator special, nu doar al unei „faceri” din poruncă. Creaţia
cosmosului cu fiinţele necuvântătoare din el, a fost un mijloc spre împlinirea unui scop mai înalt:
cosmosul nu avea un scop în sine, aşadar Dumnezeu a creat lumea pentru om.
Creaţia are deci un caracter antropocentric. Astfel, lumea a fost creată ca un dar pentru oameni, şi
în acest fel lumea e locul în care se vede iubirea lui Dumnezeu pentru om.
Deşi adus ultimul la existenţă, omul are o poziţie mediatoare între lumea pur spirituală, căreia îi
aparţine cu sufletul, şi cea pur materială, căreia îi aparţine cu trupul. El este punctul de origine într-un
sistem cartezian în care pe orizontala abscisei avem lumea materială şi pe verticala ordonatei lumea
spirituală. Existenţa sa trebuie să fie o funcţie ce tinde asimptotic către infinit. Fiind o sinteză a celor două
lumi, omul le conţine.

Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane

Referatul biblic despre originea omului precizează faptul că omul a încununat creaţia, ducându-o
la superlativ. Până la crearea omului, creaţia era apreciată cu calificativul de “bună”(Geneză 1 ,
10,12,18,21,25), iar după aceasta şi după investirea lui cu demnitatea de conducător al lumii, toate câte le-
a făcut Dumnezeu au devenit “bune foarte”( Geneză 1,31).
Biblia, istorie a creaţiei, descoperă trei dimensiuni ale existenţei umane paradisiace, şi anume:
relaţia cu Dumnezeu (coordonata teologică), relaţia cu semenii (coordonata antropologică) şi relaţia cu
lumea (coordonata cosmologică). Numai în totalitatea acestor dimensiuni, omul poate fi evaluat în mod
fidel faţă de referatul biblic şi numai aşa poate fi realizată o conturare integrală şi plenară a misterului
existenţei umane, depăşind orice umanism care este ignorare a dimensiunii teologice, orice individualism
care este ignorare sau chiar negare a relaţiilor interumane şi orice istorism care este refuz al înţelegerii
omului în context cosmic.
Ratarea existenţei umane se realizează pe toate coordonatele. În plan teologic, chipul lui
Dumnezeu se întunecă în om, se amestecă cu tendinţa contrară şi se opacizează, nemaioglindindu-l pe
Dumnezeu. Se produce o slăbire a comuniunii, dar relaţia cu Dumnezeu nu se stinge, ci continuă mai ales
pentru că iubirea Acestuia şi fidelitatea faţă de om o fac posibilă. Omul va căuta mereu starea originară,
nostalgia paradisului, evidentă în întreaga istorie a umanităţii, existând chiar şi în omul cel mai pronunţat
areligios, omul modern (şi post modern).1 În planul relaţiilor interumane ratarea existenţială devine ratare
fizică. Ratarea unei autentice vieţi, duce la deteriorarea firii umane, care se manifestă prin dezacordul
dintre suflet şi trup, boli, suferinţe, şi moarte. Descompunerea e explicabilă prin activarea haotică a
structurii umane a geneticii biologice şi spirituale a omului În plan relaţional interuman, păcatul lui
Adam simbolizează pierderea modelului comunitar trinitar şi pierderea puterii de comuniune interumană.
Omul izgonit din Rai este incapabil să-şi depăşească în sine condiţia egocentrică, şi chiar în căutările sale
interumane el se individualizează, încercând să-şi protejeze personalitatea printr-o afirmare unilaterală de
sine. Primele semne văzute ale deteriorării relaţiilor umane sunt conflictul intersexe (Facere 3, 16) şi actul
fratricid al lui Cain (Facere 4,8). Neurmărind modelul comuniunii, omenirea a căutat moduri ale relaţiilor
interumane în sisteme sociale şi politice, dar care nu reuşesc să depăşească ambiţiile generate de ratarea
protopărinţilor.
De la organizările sociale şi politice ale sclavagismului la democraţia desacralizată, de la legea
Talionului la drepturile omului, de la individualismul capitalist la colectivismul comunist, şi în sfârşit de
la relaţiile internaţiuni ale modernităţii la perspectiva globalizării, structurile sociale şi politice create n-au
făcut nimic altceva decât să strivească omul, pentru că toate acestea au ignorat calitatea acestuia de
persoană chemată la comuniune cu alte persoane. În plan cosmologic căderea alterează legăturile dintre
om şi lume. În perspectiva omului căzut, lumea devine materie brută, obiect de exploatat. Omul, ratând
stăpânirea lumii dintr-o perspectivă dumnezeiască, a consumat fructul acesteia smerenie, începând să
caute aici izvorul vieţii, oprindu-se la lume ca singura realitate. Acest mod de a privi şi asuma lumea (ca
posesor al ei) este evident în istoria umanităţii. Epoca industrială şi cea consumistă de azi (a tehnologiilor
digitale) nu sunt o tendinţă nouă, ci o amplificare fără precedent a mijloacelor “eficiente” de exploatare a
1
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194-195

3
resurselor lumii. Pe această coordonată, şi globalizarea devine un mijloc de concentrare în mâinile unei
minorităţi a tuturor resurselor naturale, şi a tuturor mijloacelor de exploatare a acestora, astfel că procesul
decizional nu va mai aparţine umanităţii în ansamblu (ca beneficiară a resurselor), ci acestei minorităţi
care va decide pentru întreaga lume. Este o escaladare fără precedent, atât a călcării în picioare a naturii
umane cât şi a ignorării voite a raţiunilor lumii create.

Finalitatea hristologică a existenţei umane.


Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile limite ca
şi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit. În chip este implicată esenţial tensiunea omului spre
Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea – poruncă de a se îndumnezei, şi nu în
frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Pe scurt, finalitatea existenţei umane este
îndumnezeirea, iar existenţa umană în sine se rezumă la parcurgerea acestui drum de la Chip la
Asemănare.
În toate epocile istorice ale culturii şi civilizaţiei umane, a existat ideea unui om perfect; China–
omul veritabil, India–omul eliberat (păstrat până azi în religiile Indiei), Grecia-purtătorul de lumină,
Islamul–omul universal, Iudaismul–omul suprem, creştinismul – sfântul. Singură cultura occidentală (mai
ales cea americană), modernă şi post–modernă, nu asimilează în ea această idee a omului perfect. De la
modernitatea care a abdicat de la perfecţiune în favoarea firescului, omul şi omenirea au asimilat ca ultim
principiu eficienţa. Omul postmodern este un om eficient, care sacrifică şi subordonează întreaga sa
existenţă realizării eficienţei materiale. În acest context predica Bisericii trebuie să reafirme astăzi starea
primordială şi finalitatea hristologică a lumii şi omenirii, ca singura finalitate posibilă, şi că orice tentativă
umană de a construi un paradis fără Dumnezeu, de la turnul Babel până la globalismul consumist
contemporan, e sortită eşecului.
În afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarea relaţiilor
interumane. Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu mai înţelege să dea lui Dumnezeu
din ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează, devenind datorie formală. Faptul că împlinirea
formală a jertfei, indiferent de natura acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu este demonstrat
de refuzul ofrandei lui Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid, izvorât din mânie,
invidie şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii de descendenţă, paralele,
după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai lui Dumnezeu, şi cei ce s-au
lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor în descrierea Fericitului
Augustin).2 Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutului civilizaţiei aşa cum o înţelegem
astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) ni se oferă imaginea foarte clară că
de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonata fundamentală a existenţei era religios-
morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”. Cele două linii
paralele de descendenţă sunt numite de Sfânta Scriptură: fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi
explică în unanimitate această numire în sensul că fiii lui Dumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales,
destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şi de „locul înalt”,”de-a lungul hotarelor
Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute, orientaţi spre Dumnezeu, ca să poată
ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiicele oamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit
de a se amesteca cu urmaşii lui Set.3 Însă ispita frumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca
întotdeauna, a fost mai puternică decât amintirea Raiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales,
mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe femei. Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei
morale îşi află astfel finalitatea, cel mai de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce
se întâmplă şi azi). De-a lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de
Dumnezeu în mai multe rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică
iniţială, iar cea dintâi pedepsire de proporţii a fost potopul.

Noe şi împrăştierea neamurilor. Destinul neamurilor.


Tema potopului e prezentă în vechile culturi din toată lumea, povestirile fiind aproximativ
echivalente: ca urmare a păcatelor oamenilor, lumea e acoperită de ape fiind salvaţi doar câţiva oameni şi

2
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia, Bucureşti 2001, p.147
3
Ibidem, p.152-153

4
animale, care vor constitui germenii noii lumi postdiluviene.4 Însă referatul biblic oferă cea mai
amănunţită descriere, de la detaliile tehnice ale arcei şi pînă la specificările cronologice detaliate ale
evenimentelor. Finalul descrierii dezvăluie încă o dată măsura înaltă a axei religios-morale după care
dreptul Noe vieţuia. Ciclicitatea existenţei umane, anotimpurile, succesiunea zi-noapte, ciclicitatea
obţinerii hranei (semănatul şi secerişul), vor constitui normalitatea vieţii omului. Lui Noe i se dă aceeaşi
poruncă („creşteţi şi vă înmulţiţi”), şi aceeaşi stăpânire peste întreaga zidire, cum i s-a dat şi lui Adam
întru început. Însă structura umană va fi cu totul alta. Adam se hrănea cu fructele pomilor Raiului, ceea ce
implica o structură fină, subţire, spiritualizată, primind porunca postului – nemâncarea din Pomul
Cunoştiinţei Binelui şi Răului. Noe şi omenirea ce se va naşte din el va mânca inclusiv carne („tot ce se
mişcă şi ce trăieşte”), ceea ce implică o constituţie „îngroşată”, înclinată spre materie, având consistenţă
biologică. Postul dat lui Noe e oprirea de la sânge, ”care e viaţa”, iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. Cele
şapte porunci noahitice reflectă starea religios-morală a omenirii, şi anume faptul că aceasta avea nevoie
de porunci clare din partea lui Dumnezeu, nu ca oamenii paradisului edenic, care aveau în firea lor voinţa
lui Dumnezeu. Ca un nou Adam, Noe va genera omenirea de după potop prin cei trei fii ai săi: Sem, Ham
şi Iafet ,”dintru aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ”(Facere 9,18-19). Toţi patriarhii îşi binecuvântau
copiii, prorocind în privinţa lor. Însă în urma păcatului lui Ham de a fi privit fără ruşine goliciunea tatălui
său, doar doi fii vor primi binecuvântare: Sem şi Iafet. Seminţiile ce se vor naşte din Ham nu vor fi primit
binecuvîntare din pricina păcatului acestuia; deşi în corabie starea generală era de rugăciune şi post,
bărbaţii înfrânându-se de la soţiile lor, totuşi Ham a nesocotit aceasta, avându-l pe Hanaan. Firea sa
nestăpânită şi nesupusă a făcut ca în firea umană de după potop aceste porniri instinctuale să
supravieţuiască, tinzând spre o tot mai mare accentuare, motiv pentru care Noe l-a sortit pe nepotul său
Hanaan slugă unchilor săi. Ce înseamnă acest lucru, tâlcuiesc Sfinţii Părinţi. Astfel, din Sem cel
binecuvântat vor lua naştere toate neamurile semite (ca şi continuatoare ale virtuţii fiilor lui Dumnezeu, ai
urmaşilor lui Set păstraţi în sfinţenie) şi îndeosebi iudeii, evreii, poporul menit să pregătească mântuirea.
Aceasta înseamnă: „Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeului lui Sem şi va fi Hanaan pruncul slugă
lui”(Facere 9,26), adică de aici va ieşi poporul binecuvântat care va purta în sine germenii libertăţii
mântuitoare. „Înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sem, şi să fie Hanaan slugă
lui”(Facere 9,27) se poate traduce în faptul că Iafet este strămoşul tuturor neamurilor creştine, a celor ce
vor primi cuvântul adus de Hristos mai întâi iudeilor; acestea vor ajunge să primească civilizaţia şi cultura
creştină după venirea lui Hristos. În capitolul 10 al Genezei, în mod explicit se numesc toate neamurile ce
vor lua fiinţă după Potop. Sunt numiţi şaptezeci şi doi de urmaşi ai celor trei fii ai lui Noe. Paisprezece fii
ai lui Iafet vor genera paisprezece neamuri iafetite, sortite să primească creştinismul. Douăzeci şi şapte de
neamuri se vor naşte din Sem, inclusiv neamul lui Eber, adică poporul ales, evreii. Treizeci şi una de
neamuri se vor naşte din Ham, multe din ele triburi cu care evreii s-au luptat mai târziu. Unele dintre
aceste neamuri se pot identifica şi azi, altele mai greu, însă specialiştii în arheologia Orientului Apropiat
acordă Listei Neamurilor din capitolul 10 al Genezei o importanţă deosebită recunoscând acesteia o
„acurateţe uimitoare”. În versetul 5 (Facere 10,5) avem cea mai clară referire la ce se va întâmpla după
prăbuşirea Turnului Babilonului: din cele şaptezeci şi două de tipuri fundamentale de neamuri, omenirea
se va împrăştia pe întreg pământul. Ostroavele neamurilor de aici semnifică nu o împrăştiere spaţială a
acestora, ci mai ales faptul că neamurile s-au constituit în popoare separate, distincte, asemenea unor
insule ale omenirii. Destinul neamurilor nu era atât viaţa în separaţie, ci mai ales căutarea unificării în
Dumnezeu. Faptul că şi-au păstrat aceeaşi limbă până la Turnul Babilonului are o conotaţie specială şi
anume că, indiferent de constituirea ca entităţi separate geografic şi ca obiceiuri şi îndeletniciri, ele au
păstrat numitorul comun al limbii vorbite ca pe singurul mijloc de a conlucra spre slujba lui Dumnezeu.
Limbajul verbal e o caracteristică umană şi s-a manifestat în exprimarea identică, ceea ce presupunea
aceiaşi termeni pentru toate numirile concrete ale vieţii. Însă firea căzută a omenirii s-a manifestat prin
mândria şi conştiinţa de sine. Faptul de a avea un singur grai nu a condus spre slava în mod unic a lui
Dumnezeu ci spre propria slăvire : „Să ne facem nume nouă (faimă) înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot
pământul”( Facere 11, 1). Dar folosirea darurilor lui Dumnezeu spre o viaţă în afara lui Dumnezeu nu e
posibilă. Ca urmare, Dumnezeu le-a „amestecat” limbile, pentru a nu-şi putea duce la îndeplinire planul.
După amestecarea limbilor destinul neamurilor nu a fost decât să caute să vieţuiască după legea morală
naturală pusă în primul om la creaţie şi moştenită de toţi urmaşii acestuia. Între neamuri, un destin aparte
l-a avut poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a ales pentru a-şi împlini prin el lucrarea Sa mântuitoare în
4
Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol.1,Editura ştiinţifică, Bucureşti 1992, p.63-64

5
lume. Evreii, pe lângă legea morală naturală, au fost conduşi prin Legea revelată (dată de Dumnezeu )
prin Moise şi prin profeţi, spre o viaţă dusă pe o coordonată religioasă corectă, autentică, şi anume
monoteismul, credinţa în Dumnezeul adevărat, şi pe o coordonată morală cât mai apropiată de scopul
inţial al creării omului. Până la Hristos ei au reuşit să-şi împlinească destinul, însă neînţelegerea
mesianităţii Acestuia precum şi neînţelegerea corectă a propriei meniri ca popor ales, au condus în
ultimele două milenii la răsturnările spectaculoase de valori, concepţii şi ideologii. Dacă în plan
pământesc ei au reuşit să introducă, în istoria lor, un activism uriaş în sens religios, totuşi nu au putut
depăşi acest plan, nu au putut transfera acest sens religios spre eternitate. Eşecul poporului evreu constă
tocmai în neputinţa conştiinţei lor religioase de a aşeza destinul uman în perspectiva vieţii veşnice. Iar
acest eşec a condus la ideologiile materialiste ce stăpânesc azi lumea.

CAP II. Premise ale globalizării. Transformarea istorică a ideologiilor


globaliste şi reflectarea acestora în cultura şi civilizaţia umană

Turnul Babilonului reprezintă prima încercare concretă de mondializare autonomă. După potop, la nici
cinci sute de ani, tendinţa de autonomizare stăpâneşte din nou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi
facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntem fiinţe supreme, lucru ce se va manifesta în toate
imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturor acestora stă mândria: omul nu vrea să rămână în
hotarele în care l-a aşezat Dumnezeu ci se vrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea
ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care cel mai impunător, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul
ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şi acum: unitatea omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii
lucrează împreună, îşi unesc forţele într-un efort comun de realizare a unei civilizaţii umane care să le
asigure satisfacerea confortabilă a propriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat încă o
şansă umanităţii prin „amestecarea limbilor”: imposibilitatea realizării turnului a dat redat posibilitatea de
întoarcere către Creator. Însă în acest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma
tehnologiilor digitale şi a Internet-ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât oricând materializarea
dezideratului unităţii în afara lui Dumnezeu.

II.1. Imperiile antichităţii

În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperă faptul că o
viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii. Dacă cele din
Extremul Orient şi de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându-se de locurile concentrării
iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stării antebabilonice,
construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct de vedere moral, cele
rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează o puternică nostalgie
antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririi sufletului” (deşi în
mod distorsionat ), dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cu forţa a altor
popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”. Asiro-babilonieinii,
întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, încearcă şi ei refacerea unicei stăpâniri.
Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei (toate acestea încercând
realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice) trădează originea
comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice. Originea
comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numele zeităţilor,
destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El („cel
puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal), prin care toate
popoarele de origine semită desemnau zeul suprem (deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim).
Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Hristos şi se păstrează până în Siria de azi.
Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pe
latura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale aveau un accent
umanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene.

6
Mesopotamia

Numele Mesopotamia se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care în prezent ţine parţial de Irak,
parţial de Siria de est şi parţial de Turcia de sud. Numele provine din cuvintele greceşti mesos "între" şi
potamos "râu", referindu-se la zona dintre râurile Eufrat şi Tigru. Suprafaţa fertilă udată de aceste două
râuri este cunoscută ca fiind "Leagănul Civilizaţiei omenirii", aici dezvoltându-se primele societăţi
alfabetizate. Nu a existat niciodată o entitate politică sau o ţară numită Mesopotamia, şi nici nu există
graniţe definite; numele e unul convenţional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria geografică
largă dintre cele 2 râuri. În Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizaţii din lumea
antică, precum sumerienii, akkadienii, babilonienii, şi asirienii. Printre cei mai importanţi conducători
mesopotamieni se numără Sargon (a pus bazele regatului Akkadian) Hammurabi (a pus bazele regatului
Babylonian)şi Tiglath-Pileser I (a pus bazele regatului Assyrian).Între mileniul 4 î.Hr. şi secolul 6 î.Hr. se
poate vorbi de Mesopotamia antica.

Prima limbă scrisă din Mesopotamia a fost limba sumeriană, o limbă izolată. Mai apoi, o limbă
semitică, limba akkadiană, a devenit limba dominantă, deşi sumeriana a fost păstrată în scopuri
administrative, religioase, literare şi ştiinţifice. Diferite varietăţi de akkadiană au fost folosite până la
sfârşitul perioadei neobabiloniene. Apoi, limba aramaică, deja mult vorbită în Mesopotamia, a devenit
limba oficială a Imperiului Persan.

Mesopotamia a fost unul dintre primele, dacă nu chiar primul loc din lume unde a apărut scrisul.
Prima formă de scris a fost reprezentată de pictograme, imagini ce reprezentau obiecte sau idei. La
sfârşitul mileniului IV î. Hr., acest sistem a fost simplificat şi abstractizat, evoluând în scrierea
cuneiformă, un sistem pe bază de silabe. Această formă de scriere s-a răspândit apoi în mare parte din
Orientul Apropiat.Textele erau scrise pe tăbliţe de lut, cu un beţişor, creând astfel formele caracteristice
ale scrierii cuneiforme.

Una dintre cele mai marei colecţii de tablete cuneiforme provine din arhivele lui Asurbanipal,
regele Asiriei. În jurul anului 650 î. Hr., el a luat hotărârea să în fiinţeze o bibliotecă la Ninive. Întrucât
toate templele din Babilonia aveau biblioteci, el şi-a trimis scribii să adune tablete de la aceştia. Dacă un
templu refuza să cedeze o tabletă, trebuiau făcute copii. În scurt timp, biblioteca regală din Ninive a
devenit cea mai mare din Asiria. Majoritatea informaţiilor despre Mesopotamia antică provin din această
bibliotecă.

Literatura veche este foarte bogată, variată şi interesantă, cuprizând: povestiri, legende, imnuri,
fabule, învăţături, proverbe şi altele. Unele dintre aceste opere literare, prin conţinutul şi forma lor
frumoasa, sunt socotite printre creaţiile cele mai alese ale culturii omenirii, spre exemplu legenda lui
Ghilgameş. O caracteristică importantă a întregii literaturi a Orientului antic este caracterul ei religios.
Aproape toate scrierile sunt străbătute de credinţe în zei, în viaţa viitoare, duhuri, vrăjitori.

Primele şcoli s-au înfiinţat pe lângă temple. Aici se învăţau: scrisul, cititul, recitarea de legende,
operaţiile aritmetice. S-au găsit urme de săli de clasă, bănci, tăbliţe de lut pentru scris exerciţii. Existau
şcoli speciale pentru scribi, institute superioare şi observatoare astronomice (de exemplu, cele instalate în
vârfurile zigguratelor).

Popoarele Mesopotamiei au dezvoltat numeroase tehnologii, cum ar fi prelucrarea metalelor,


fabricarea sticlei, ţesutul textilelor, sisteme de irigaţii şi de apărare împotriva inundaţiilor. Ele au fost de
asemenea printre primele popoare ale Epocii bronzului. De timpuriu au folosit cuprul, bronzul şi aurul, şi
mai tărziu şi fierul. Palatele erau decorate cu sute de kilograme din aceste metale foarte scumpe. Cuprul,
bronzul şi fierul erau folosite de asemenea pentru armuri, precum li pentru diferite arme, cum ar fi săbii,
pumnale şi suliţe. Au fost fabricate şi arme din aur, dar cel mai probabil nu aveau decât rol decorativ.

7
Mesopotamienii utilizau un sistem de numeraţie sexagesimal (în baza 60). De aici provine actualul
sistem, cu ora de 60 de minute, şi ziua de 24 de ore, precum şi cercul de 360 de grade. Calendarul
sumerian avea şi săptămânile de câte şapte zile. Deoarece făceau socoteli cu numere foarte mari au
întocmit o tabelă a înmulţirii de la 1 la 180.000.

Astronomii babilonieni erau foarte interesaţi în studierea stelelor şi a cerului, şi puteau prevedea
eclipsele şi solstiţiile. În astronomie totul era considerat ca având vreun scop, de obicei legat de religie şi
soartă. În Mesopotamia antică, eclipsele erau considerate semn rău, însă numai cele observate erau
importante. Dacă o eclipsă nu putea fi văzută în oraşul regal, atunci nu avea nicio influenţă asupra regelui
sau ţării sale.Constelaţiile folosite chiar şi astăzi, cum ar fi Leu, Taur, Scorpion, Gemeni, Capricorn şi
Săgetător, au fost definite pentru prima dată de astronomii sumerieni şi babiloniei. Constelaţiile erau
folosite în calcularea timpului şi în determinarea perioadelor de plantare şi recoltare a culturilor. În
Mesopotamia a apărut astrologia, deşi cea mai mare parte a ceea ce se înţelege astăzi prin astrologie a
apărut în timpul declinului civilizaţiei lor.

Doctorii Mesopotamiei nu cunoşteau multe lucruri despre medicină sau despre modul de
funcţionare a organelor interne ale corpului, dar observau bolile acestora, şi din aceste observaţii, mult
mai târziu, a apărut medicina modernă.

Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii credeau că lumea
este un disc plat, înconjurat de un spaţiu uriaş, gol, şi deasupra, raiul. Ei mai credeau că apa se găseşte
peste tot, şi că universul a apărut din această mare enormă. Religia mesopotamiană era politeistă adică
oamenii credeau în mai mulţi zei. Deşi credinţele descrise mai sus erau comune tuturor mesopotamienilor,
au existat şi variaţii regionale. Sumerienii îşi puneau de asemenea întrebări filozofice, cum ar fi: Cine
suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?. Ei răspundeau acestor întrebări cu explicaţii din sfera
supranaturalului. Dacă cineva era bolnav, ei se rugau la zei pentru însănătoşirea persoanei respective.
Cum s-a menţionat mai sus, doctorii meopotamieni nu erau foarte avansaţi din punct de vedere medical,
aşa că oamenii preferau să ceară ajutor

Zigguratele erau temple uriaşe construite pentru venerarea zeilor. Erau construite din lut şi argilă
şi aveau trei sau patru secţiuni. Erau construite foarte înalte, pentru a rămâne uscate în timpul inundaţiilor.
Era nevoie de munca multor oameni pentru a construi un ziggurat. Trebuia săpat lutul, fabricate
cărămizile iar aceste cărămizi trebuiau transportate şi îmbinate. Numai zigguratul din Ur a rămas în
picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au învăţat că arderea cărămizilor le va face mai
rezistente.

Muzica şi cântecele formau o parte importantă din viaţa Mesopotamiei. Unele cântece erau
închinate zeilor, altele descriau evenimente importante. Muzica şi cântecele erau destinate în principal
aristocraţiei şi regilor, dar de ele se bucurau şi oamenii obişniţi, care cântau şi dansau în casele lor sau în
pieţe. Cântecele se transmiteau din generaţie în generaţie, până ce cineva le scria. Prin aceste cântece au
fost transmise imformaţii importante despre evenimentele isorice care au ajuns în cele din urmă la
arheologii moderni.

Viaţa era foarte grea pentru oamenii obişnuiţi din Mesopotamia antică. Mortalitatea infantilă era
foarte ridicată, mulţi băieţi munceau alături de părinţii lor, Iar fetele rămâneau acasă, învăţând gătitul şi
având grijă de copiii mai mici. Băieţii din familiile mai bogate aveau posibilitatea să meargă să
muncească. Femeile aveau dreptul să deţină proprietăţi, şi, pentru motive întemeiate, să obţină un
divorţ.Si cand se casatoreau acestia isi puneau o statueta deasupra patului unde dormeau ca sa le poarte de
grija

Resursele alimentare din Mesopotamia erau relativ abundente datorită celor două râuri de la care
provine numele regiunii, Tigru şi Eufrat. Deşi solul din apropierea râurilor era fertil, şi potrivit pentru
recolte, porţiunile de pământ aflate la distanţă mai mare de apă erau aride, şi nelocuibile. Din acest motiv,

8
dezvoltarea sistemelor de irigaţii a avut o mare importanţă pentru coloniştii Mesopotamiei. Alte inovaţii
mesopotamienie sunt controlul apelor prin baraje, şi utilizarea apeductelor. Primii colonişti ai
pământurilor fertile din Mesopotamia utilizau pluguri de lemn pentru a afâna solul înainte de plantarea
recoltelor, cum ar fi orzul, ceapa, viţa de vie, napii sau merele. Mesopotamienii au fost unul din primele
popoare care au produs bere şi vin. Clima adesea instabilă a Mesopotamiei a pus probleme agricultorilor;
adesea recoltele erau distruse, de aceea erau folosite surse alternative de alimente, precum vaci sau oi.

Cele două râuri care înconjurau Mesopotamia antică erau Tigru şi Eufrat. Aceste două râuri
fertilizau solurile aride. În plus, întrucât precipitaţiile erau atât de reduse, apa din râuri reprezenta
principala lor sursă de apă. Pentru a evita distrugerea recoltelor, oamenii irigau culturile ei trebuiau aşadar
să colecteze şi să controleze apa, cu ajutorul barajelor. Odată cu construcţia unui baraj, în special într-ul
loc mai înalt, apa astfel închisă nu mai curgea la vale. Acest lucru reprezenta o problemă pentru oraşele
din aval, care porneau războaie din aceste motive.

Regele Hammurabi era foarte cunoscut pentru legile sale. El a promulgat circa trei sute de legi, care
erau aplicate destul de strict. Printre ele se numără:

• Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.

• Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.

• Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească
de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece.

• Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.

• Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.

• Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi pe
fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberaţi.

• Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie, dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se consideră
căsătorie.

• Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărăbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate fi
iertată de soţul ei şi dăruită regelui ca sclavă.

• Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât,
iar femeia considerată fără vină.

• Dacă un bărăbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăseşte
casa.

Casele oamenilor bogaţi erau foarte mari. Aveau două sau trei etaje, cu un acoperiş locuibil. Aveau o
curte spaţioasă în jurul casei. În casă existau căteva dormitoare, o cameră de oaspeţi, o capelă, o
bucătărie, o baie şi un mormânt sub casă. Casele oamenilor simpli erau mult mai simple, cu doar câteva
camere.

Palatele regilor din Mesopotamia erau clădiri uriaşe, frumos decorate. Majoritatea zidurilor aveau
basoreliefuri sculptate în fildeş, descriind marile victorii ale mesopotamienilor. Aveau de asemenea mari
sculpturi la intrări, pentru a-l proteja pe rege de demoni şi alte spirite rele. Mobila era de asemenea
fabricată în principal din fildeş, care era uşor de decorat şi de cioplit. Palatele conţineau de asemenea mari
cantităţi de metale, precum bronzul şi aurul. Palatele erau şi centrele principale ale guvernului.

9
Existau diferenţe foarte mari din punctul de vedere al banilor şi al averii între oamenii bogaţi şi
oamenii de rând. Oamenii obişnuiţi depindeau foarte mult de recoltele lor, deoarece aveau bani foarte
puţini. Oamenii bogaţi aveau foarte mulţi sclavi, şi de obicei aveau foarte mulţi bani.

1 talant =3600 şekeli = 30 kg de argint

1 şekel = 8,333 grame argint

Egiptul Antic

Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre
o veche civilizaţie a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din
lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată
comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era
noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii
vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele
sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor. Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au
atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi
cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înţelepciunea egipteană" pe care
au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.

Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala
comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe
linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Etiopiei. Un studiu recent al morfologiei
danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai
mica populatiei din sud-vestul Asiei.

Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai
apropiate grupori de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii
egiptene dateaza din secolul XXXII î.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.

Religiile egipteane au fost o succesiune de credinţe ale poporului egiptean începând din perioada
predinastică până la apariţia creştinismului şi islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se
făceau sub conducere preoţilor sau vracilor.

Toate animalele infăţişate şi venerate în artă, scrierile şi religiile Egiptului Antic (pentru peste
3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul aşezărilor egiptene, servind ce centre
administrative, şcoli, biblioteci şi folosite şi în scopuri religioase. Natura religioasă a civilizaţiei egiptene
a influenţat contribuţiile acesteia la arta antichităţii. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici
reprezintă zei, zeiţe şi faraoni (consideraţi şi ei divinităţi). Arta Egiptului Antic este caracterizată în
general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcţiei de piramide în afara Egiptului stau
mărturie a influenţei sistemului de credinţe şi valori ale egiptenilor asupra altor civilizaţii, unul din
modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii. Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare
(arhitectură, pictură, sculptură etc.) este aşezată sub semnul fenomenului religios. Deşi artistul egiptean
preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie
impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de
dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-
a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur—
întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt
simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului
lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi
de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce
stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceiaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea

10
pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului
an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia
AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un
caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi
bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos. Arhitectura egipteană îşi relevă caracterul impunător şi
sacru prin simpla prezenţă a marilor piramide şi ale templelor. Aceste construcţii impunătoare aveau rolul
să asigure o legătură puternică dintre egipteni şi zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii
din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenţa lor, ele
erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morţii—credinţa în nemurire şi viaţa de apoi fiind
elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central
nu numai în viaţa politică a Egiptului ci şi în cea religioasă. Faraonul nu este doar şeful statului, el este
înainte de toate un zeu întrupat şi prin definiţie un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai
puternică şi vizibilă legătură dintre Egipt şi zei. De acea, întreaga viaţă în Egiptul antic — artă, politică,
religie etc., este închinată faraonului şi caracterului său divin. Deoarece religia antică egipteană este
închinată nemuririi şi veşniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol,
artiştii egipteni au folosit aceleaşi materiale, aceleaşi tehnici şi stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a
credinţei egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului şi ai zeilor săi protectori. Vechea religie a fost
redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX şi de atunci încoace arta religioasă egipteană
antică şi-a recăpătat prestigiul şi totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului
artistic al umanităţii

Cunoştinţele şi experienţa egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte avansate pentru acea
perioadă. Ei efectuau intervenţii chirurgicale, tratau fracturi şi aveau cunoştinţe farmaceutice. Dovezi din
analiza mumiilor arată un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce
mumiile au rămas intacte şi după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în
procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceştia aveau cunoştinţe incredibile de
anatomie.

Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărţit in nome (În cea mai mare parte a
istoriei Egiptului Antic, acesta era împarţit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus),
fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcţia de nomarh (guvernator), a
fost dea lungul timpului când moştenită când desemnată de faraon.

În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetăţenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era
folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul era cel care controla sistemul de
taxare. Taxele se plăteau în funcţie de indatoriri si ocupaţie. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne
de pe proprietatea lor, meşteşugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii şi pescarii cu o parte din
captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public
(diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei
taxa în muncă).

Imperiul persan şi religia acestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era
adorat în legiunile imperiului roman şi are o revenire spectaculoasă (desigur, sub alte denumiri) în
neopăgânismul sincretismului contemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon venea să satisfacă
aceeaşi tensiune ascunsă, nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi
morale. Însă Macedon are meritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul.
Occidentul, urmaşul neamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face
posibilă edificarea istoriei universale în noua eră a lui Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii
şi stăpâniri, trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism5, iar
începutul a fost făcut de Alexandru Macedon.

5
Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, p.121

11
II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii
Interpretarea binecuvântării date de Noe fiilor săi, ca Iafet să locuiască în „locaşurile lui Sem”, este
ca civilizaţia şi cultura creştină să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu. După
amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecare căutând
unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor. Sincretismul
caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche, fiind un fapt
pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrarea totală a lumii vechi în
cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelor şi culturilor într-o
umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare a ideologiei globaliste
antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de la Babilon, afirmarea unică
a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă sincretismul religios care a luat
naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmă începutul istoriei universale în faptul
formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global a constituit premisa răspândirii
mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei, faptul că Mântuirea este opera la
care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesară crearea unui cadru universal în care
aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiul roman aparţine antichităţii, el este în
acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că în afară de sensul facilitării transmiterii
Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţa sa el încununa păgânismul lumii antice,
care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om în istoria temporală, concretă, a omenirii.
„Plinirea vremii” pentru Naşterea Lui Hristos însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi, afirmarea
universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti. Dincolo de
superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor ca lucruri pur
omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că în faţa
veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturii omeneşti,
chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii. Acest lucru este însă valabil numai în
perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru că privite ca realizări ale umanităţii îndumnezeite ele sunt
eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat cultura greacă, cu arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei,
transfigurând-o. În acest sens a existat un alt model istoric: Imperiul Bizantin.

II.3.Imperiul Bizantin şi cultura creştină

În demersul temei analizate, sublinierea unor particularităţi esenţiale ale civilizaţiei bizantine este
necesară. Format pe structurile moştenite de la bătrâna Romă, având cea mai bună organizare
administrativă, juridică şi militară posibilă, Bizanţul a asimilat creştinismul adaptându-se cerinţelor
acestuia şi dezvoltându-se din punct de vedere social, cultural-artistic şi chiar politic, pe temeiul filosofiei
divino-umane a acestuia. După perioada cruntă a persecuţiilor creştinismul primeşte pe rând libertatea de
manifestare istorică după anul 313 (prin Edictul de la Milano), şi mai târziu statutul suprem de religie
oficială a statului. Controversele diferitelor interpretări istorice referitoare la această oficializare a
creştinismului (ca religie de stat) nu au găsit nici azi finalitate. Dacă vorbim despre creştinism ca religie
în rândul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi de
exprimare, mai ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxă
creştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere toate planurile existenţiale
ale omului. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual de existenţă, iar la nivel comunitar,
adunarea liturgică este modelul social de existenţă. Întreaga viaţă a statului se desfăşoară în strânsă
legătură cu viaţa Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ (viaţa statului cu toate aspectele ei
se subordonează şi integrează vieţii bisericii) este imaginea basileului (împăratului) bizantin, intrând pe
uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Constantinopol. Astfel,
statul bizantin avea o viaţă teonomă- adică aflată sub conducerea spirituală a culturii creştine- şi doar sub
acest aspect el poate fi privit ca model de organizare a societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia
istorică a acesteia. Întinderea sa uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine
despre superioritatea unui astfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin cultura s-a dezvoltat
într-un mod extraordinar. Este perioada cea mai înfloritoare a literaturii şi artei patristice, acum se
cristalizează şi se adâncesc ştiinţele, filosofia şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la
măsuri imposibile anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în Răsărit cât şi în

12
Apus, având ca şi cunună Sfântul Munte Athos, au rămas referinţa şi modelul pentru întreg monahismul
ulterior, până în zilele noastre. Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin), în perioada sa de maximă
înflorire s-a dezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală. Cavalerul, ca exponent al
laicului creştin, şi monahul, reprezintă personalitatea umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele
cavalerului şi rasa monahului sunt armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi
spiritual, a devenit independentă faţă de acţiunea forţelor exterioare. Iar această independenţă o oferea
tocmai faptul de a fi creştin. Datorită acestor caracteristici ale vieţii morale cunoaşterea a fost liberă să
evolueze în sens teonom, şi organizările exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în
acest sens. Modelul bizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în particular cele
româneşti. Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa cetăţenilor şi în cea a statului, a
supravieţuit în aceste ţări, mai ales în Ţările Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest
sens fiind structura intimă a poporului român, pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa istorie, ce
poate fi caracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la credinţa ortodoxă.
Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv ea nu poate fi nici model
absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cu
necesitate să fie, un reper, o referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acest
context al globalizării.

II.4.Consecinţele Marii Schisme din 1054. Disputa Orient versus Occident6

Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului (cu
tradiţiile şi culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultură grecească) în imperiul roman continuat
apoi de imperiul bizantin, tot latinitatea se face vinovată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţiei
lui Dumnezeu ca civilizaţie creştină, fapt ce a avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui
punct de plecare a fost Marea Schismă din anul 1054. După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a
definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofere existenţei umane principiile de viaţă ale unei civilizaţii
creştine, trebuia poate ca acestea să poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi
autentic asumate, şi anume în chipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Trebuie menţionat că
după o mie de ani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine,
eşuează, şi asistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul
rămâne fidel Tradiţiei Creştine primare în toată atitudinea sa privitoare la om şi viaţă, la om şi lume,
Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţii
este statul papal care există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare
religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se supunea suveranului pontif,
care muta astfel cercul său de responsabilitate de la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizarea
împărăţiei papale. Această deturnare a avut loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit
occidentul au asimilat cultura şi civilizaţia apuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel,
creştinarea acestora a dus la simplificarea creştinismului. Prin Carol cel Mare se realizează o replică la
Imperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii sale. Dar, în loc să se
asimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează creştinismul transformându-l după caracterul
său dat de structura neamurilor migratoare prin care raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după
modelul satisfacerii onoarei cavalereşti. Astfel, Schisma de la 1054 înseamnă delimitarea occidentului
faţă de valorile primare ale creştinismului, înseamnă abdicarea acestuia de la modul de viaţă teonom, la
nivel individual, social şi statal. Semnul central al diferenţelor va fi de această dată sensul universalităţii.
În lumea preromană universalitatea era percepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină
universalitatea va fi înţeleasă diferit în viziunea occidentală şi în cea răsăriteană, de aici pornind şi toată
evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. În perspectivă ortodoxă Biserica este expresia izbăvirii, a
mântuirii globale, întregi, universale a omului. De aici izvorăşte şi noua coordonată a vieţii în Răsărit:
viaţa în Hristos, care înseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa cu
Dumnezeu, relaţie ce se cuprinde în termenul de iubire.
Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care l-au constituit, a
asimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii) centrată pe aspectul geografic, al expansiunii

6
Acesta este titlul interviului luat d-lui H.R.Patapievici cu privire la incompatibilitatea spiritului răsăritean cu civilizaţia
occidentală, apărut în volumul de eseuri Politice, la Editura Humanitas, Bucureşti 1996, p.229

13
spaţial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic de autoritate,
Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea ce înseamnă că adevărul
nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de viaţă, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi
scolasticii: „veritas est adequatio rei et intellectum” – adevărul e adecvarea dintre lucru şi intelect. Pe
baza acestei definiţii cultura occidentală s-a dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei
credinţe definite ca acceptarea intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-a face
cu viaţa simplă.
La începutul secolului XXI ar trebui, însă, să rejudecăm şi să reevaluăm lumea nu la nivel
filosofic şi cultural, ci la nivel existenţial. Dacă Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi la o
tendinţă de unificare şi mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgânismului.
Datorită schismei ca răspuns la adaptarea creştinismului la un mod de existenţă exterior şi individual,
exteriorizarea care a născut societăţile apusene şi mai apoi pe cele orientale (ca obligativitate de integrare
în circuitul mondial impus de occident), societăţi în care comunităţile şi-au pierdut sensul de comuniune
de persoane devenind alăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să unifice astăzi această masă de
indivizi într-un conglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei occidentale: individualism şi
raţionalism, transformate la rândul lor în ultraeconomism liberal, în eficienţă economică cu orice preţ.
După anul 1054, separaţia Occidentului de sensul universalităţii a condus la evoluţia culturii, civilizaţiei,
ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea apocaliptică a autonomizării la nivel global.

II.5.Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune

Odată realizată ruptura, lumea de după schismă s-a dezvoltat în sensul dorit de occident, lucru la
care a contribuit din plin şi orientul rămas necreştin. Un prim moment dureros îl reprezintă cruciadele,
mai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada
a IV-a). Ca şi tendinţă de impunere a creştinismului cu forţa, cruciadele erau din start sortite eşecului,
pentru că eliminarea liberului arbitru din conştiinţa şi viaţa religioasă nu este o caracteristică creştină.
Hristos se asumă şi se trăieşte în mod liber. Războiul religios nu a fost şi nu este nici astăzi o soluţie. Dar
ca şi azi, şi atunci el a fost un pretext sub auspiciile căruia paplitatea şi statele vasale ei şi-au justificat
dorinţele de expansiune teritorială. Victoria deplină a statului fără Dumnezeu, se realizează odată cu
căderea Constantinopolului în 1453, cînd cu acordul tacit al papalităţii, capitala ortodoxiei cade definitiv
sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare şi riguros însuşite, monoteiste,
imperiul otoman.
Întreaga istorie apuseană, de la Marea Schismă şi până la Revoluţia franceză, se bazează pe
mutarea definitivă a accentului de la Dumnezeu la om, lucru care s-a definitivat în secolele XIX şi XX.
Încercarea de raportare la cultura antică se poate înţelege ca mărturisire ascunsă a occidentului că resimte
inferioritatea sa culturală, şi ca ambiţie de a o schimba în superioritate asupra răsăritului de care s-a
desprins. Pe toate planurile, articularea creştinismului apusean pe structura culturală a antichităţii greceşti
a avut meritul de a încerca să realizeze umanismul creştin, ceea ce a şi reuşit în perioada timpurie a
Renaşterii.
Renaşterea a voit să revalorizeze omul, să-l aşeze în propria sa libertate de manifestare, să elibereze
forţele creatoare omeneşti. Urmare a rigorilor catolicismului, care a adus o latură juridică în toate
aspectele vieţii, epoca renascentistă a vrut să elibereze omul de sub aceste rigori, uneori absurde. Însă
preţul plătit a fost imens, şi anume secularizarea culturii umane, sub toate aspectele ei. Chiar dacă
realizările pe multe planuri sunt incontestabile, întoarcerea de la divin la uman prezentă în toată cultura
Renaşterii nu putea să aibă o finalitate benefică. Iar această finalitate a fost secolul revoluţiilor, apoi cel al
războaielor mondiale şi într-un sfârşit cel al globalizării, în care trăim. Fundamentarea tuturor ideologiilor
laice din Renaştere a însemnat evoluţia lor spre finalitatea globalistă. Astfel se crează terenul propice
pentru dezvoltarea umanismului, care înseamnă înălţarea omului, aşezarea sa într-o poziţie centrală.
Stadiile umanismului sunt diferite. El începe cu Renaşterea, în care asistăm la înflorirea lui pe baze
creştine, din surse creştine, catolice. Continuă apoi cu epoca Reformei protestante, care e apanajul
neamurilor germanice. Conştiinţa creştină catolică (de la care Renaşterea nu a abdicat niciodată) afirma
existenţa a două principii: divin şi uman, dar şi independenţa omului faţă de Dumnezeu. Conştiinţa
protestantă, însă, centrează numai pe Dumnezeu, după învăţătura Fericitului Augustin, care nu prea lasă

14
loc libertăţii. Astfel, conştiinţa religioasă protestantă afirmă numai pe Dumnezeu şi natura divină, negând
libertatea umană ca principiu existenţial, punând bazele filosofiei germane a monismului idealist. De aici,
întreaga etică protestantă a predestinării ce a stat la baza doctrinei capitaliste a secolelor următoare. În
planul raţiunii, apariţia omului renaşterii a dus în secolul XVIII la apariţia Iluminismului, curent ideologic
raţionalist, care afirma superioritatea raţiunii umane în faţa oricăror principii, ceea ce înseamnă o
diminuare a calităţii acesteia prin ruperea de raţiunea superioară care îl unea pe om cu cosmosul divin.
Astfel, de la schismă la revoluţia franceză omul a trecut de la teonomie la autonomie, lucru favorizat de
religia şi morala catolică. În planul culturii şi ştiinţei omul a separat de Dumnezeu cunoaşterea prin ceea
ce s-a produs în Renaştere, propunând un model universal de umanism, iar în plan religios,
protestantismul a fost răspunsul umanist la rigorismul catolic. Faptul că papalitatea a impus cu forţa, prin
Inchiziţie, un mod de viaţă fals creştin, concretizat în viaţa religios-morală de tip contractual, a dus la
apariţia Reformei şi a multitudinii de secte desprinse din aceasta, toate caracterizate printr-o viaţă
religios-morală de asemenea falsificată, pe coordonatele individualismului şi liberalismului Iar dacă
protestantismul german avea încă o anumită rigoare morală, chiar dacă centrată pe autoafirmarea
umanistă (accentuat socială) „replierea” catolică în faţa acestuia, din dorinţa de a recâştiga „teritoriile
pierdute”, s-a desfăşurat pe două fronturi. În Apus a fost „lansat” modelul iezuit avînd două caracteristici
lipsite de orice morală creştină: cazuismul şi probabilismul, ajungându-se astfel la justificarea celor mai
abominabile crime şi celor mai abjecte manifestări ale instinctualităţii umane, morala iezuită proclamând
în acest fel creştinismul fără principii creştine. În Răsărit, fenomenul uniaţiei a condus la diferenţieri
culturale şi sociale bazate tot pe un sistem lax de privilegii acordate ca recompensă a unirii cu Roma.
Urmările acestuia se pot vedea astăzi şi în România, în divergenţele nerezolvate dintre greco-catolici şi
ortodocşi privitoare la locaşurile de cult.
Schisma a fost cea care a condus umanitatea spre afirmarea umanismului în ştiinţă şi artă prin
Renaştere, în religie prin Reformă, în sfera raţiunii prin iluminism, culminând cu sfera social-politică prin
revoluţia franceză. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate, egalitate, fraternitate, nu sunt altceva
decât denaturări ale condiţiei umane. Libertatea înseamnă o integrare în Voia divină şi nu exercitarea fără
limite a tuturor drepturilor omului. Egalitatea se realizează numai în sensul că fiecare existenţă umană
posedă chipul lui Dumnezeu şi e chemată să parcurgă drumul spre asemănare, indiferent de poziţia sa
socială, deci egalitatea socială este o utopie pentru că lumea e creată ierarhic. Iar fraternitatea este
denaturarea ideii creştine de frăţie în Hristos. Ca atare, denaturînd sensurile noţiunilor, revoluţia franceză
a vrut să centreze definitiv şi irevocabil pe om, eliminând din acesta natura spirituală. Promisiunile
revoluţiei nu s-au realizat, însă tocmai potenţialitatea introdusă de ele a făcut posibilă dezvoltarea în
secolul XIX şi materializarea în secolul XX a doctrinelor socialiste şi comuniste, ca şi a celor liberale,
capitaliste.

Neam şi naţiune. Deturnarea naţionalismului

Dumnezeu a hotărât existenţa neamurilor şi împrăştierea acestora pe pământ. Omenirea a urmat


această poruncă postbabilonică ipostaziindu-şi existenţa în neamuri (etnii) până în zilele noastre. De-a
lungul istoriei, neamurile care au venit la creştinism au avut, în marea lor majoritate, o perioadă
necreştină, din care motiv istoria universală e plină de momente de încreştinare a acestora. Între ele, cazul
particular al neamului românesc se diferenţiază clar: noi ne-am născut creştini. Sinteza daco-romană a
fost simultană cu cristalizarea conştiinţei creştine.

Geto-dacii

Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până
în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau
partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că "dacii
au aceeaşi limbă cu geţii" şi că "elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic". Totuşi prima relatare despre
geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva
sciţilor din nordul Mării Negre, arată că acesta "înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se
cred nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai
drepţi dintre traci". De la istoricul grec Diodor ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui

15
get Dromihete împotriva lui Lisimah, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui
macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l elibereze. Inscripţiile descoperite la
Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care
ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch)
în "Prologul" cărţii a XXXII-a menţionează despre "creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful
şi istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.), relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-
a înălţat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut şi de romani. O inscripţie grecească din Balcic îl descrie
pe Burebista ca fiind: "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de
Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De
asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă
politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci". Dacă la început
capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa. Intenţia lui Cezar de a
organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat.
Nu la mult timp după aceea, şi Burebista "a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi". După moartea
sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga
Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes şi Dapyx.

Înfăţişarea caracteristică dacilor

Erau bărboşi cu plete mari, purtau pantaloni lungi înnodaţi la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind
acoperiţi pe cap cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe piept, cu mâneci
scurte.

Civilizaţia şi cultura

Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere,
creşteau vite şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes
locuinţele erau făcute din nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute
din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era
consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte,
arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi
cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră
sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în urne şi îngropată în
pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion
Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.

Religia

Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei
credeau în nemurirea sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul
preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe
pământ, fiind de asemenea şi sfătuitorul regelui. Henoteismul afirma un zeu principal, Zamolxis, restul
zeitatilor avand un rol secundar: Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate ca existenta lor nu a fost
confirmata prin surse de natura arheologica.

Societatea

Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocraţia, numită tarabostes şi agricultorii liberi (comati). Primii,
care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care
formau grosul armatei, erau ţărani şi meşteşugari şi purtau părul lung (capillati).

Economia

Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi viţă-de-vie), creşterea vitelor şi
oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de daci

16
aveau şi faima de a fi foarte buni în război. De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din
Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu exteriorul, constatabil şi prin numărul mare de monede
greceşti si romane descoperite. Monetele romane dominante in Dacia preromană sunt constituite din
denarii republicani. Aceştia vor domina economia dacică inclusiv in secolul al II-lea p. Chr. Cele mai
importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celţilor şi ale grecilor,
astfel că podoabele şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă
măiestrie.

Limba

Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor.
Ea a fost încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba
vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea
iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita. Printre cercetătorii actuali, însă, există şi aceia care încadrează
traco-daca în grupa centum, alăturând-o astfel limbilor germanice, dar, mai ales, celor italo-celtice.

Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui
Traian construită în Roma.

Deosebit de alte neamuri, românii au geneza creştină, mărturisită de sacrificiile martirilor. Iar geneza
creştină a neamului implică faptul că sufletul românesc, etosul său este Iisus Hristos. Ca şi comunitate
spirituală, neamul românesc se organizează după modelul bizantin. De-a lungul istoriei Sfânta Liturghie
a fost darul primit şi păstrat de români în orice moment, a fost liantul care i-a ţinut împreună în faţa
oricăror încercări. Deşi naţiunile erau formate încă la sfârşitul Evului Mediu, existenţa lor ca atare şi
apariţia naţionalismului ca ideologie s-a produs după independenţa americană (1776) şi revoluţia franceză
(1789). Fundamentul uman al naţionalismului autentic nu va fi niciodată naţiunea înţeleasă ca popor,
adică oamenii cu aceeaşi origine etnică şi care trăiesc într-un anumit moment istoric, ci va fi naţiunea
înţeleasă ca neam, comunitatea supraistorică a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, de acelaşi
„sânge” şi de aceeaşi „limbă”, identitatea şi unitatea lor în faţa lui Dumnezeu. Linia fiecărui neam
reprezintă axa esenţială a existenţei naţionale, pe care se întâlnesc cu ce au mai reprezentativ cei morţi,
cei vii şi cei nenăscuţi încă. Ideea naţionalismului ca viaţă a unui popor cât mai aproape de această linie a
neamului a fost dezvoltată în doctrina naţional-creştină, care ar fi putut prinde viaţă într-o manifestare
istorică a neamului românesc, în generaţia interbelică. Însă tocmai autenticitatea şi fundamentarea sa în
Hristos a făcut ca aceasta să fie compromisă printr-o nefastă implicare politică, atât pe plan intern cât şi
pe plan extern prin filogermanism, liderul acesteia asasinat şi doctrina naţional- creştină degenerată în
ceea ce s-a întâmplat în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial.
Naţionalitatea nu poate fi schimbată sub nici o formă chiar şi în zilele noastre în care până şi sexul
poate fi schimbat, ea însoţeşte persoana de la naştere şi până la moarte, ceea ce deschide perspectiva
realităţii că ea va însoţi individul şi după moarte şi la Învierea cea de obşte. În acest sens naţionalismul de
tip creştin pare a fi singurul legitimat, firesc, Denaturările acestui tip de naţionalism s-au produs în secolul
al XIX-lea (al naţionalităţilor) şi în secolul XX, în două sensuri, ambele politice şi anticreştine, primul în
sensul atentatului ateu ce a dus la disoluţia imperiilor tradiţionale şi la formarea statelor naţionale
independente sau autonome. Acest tip de naţionalism ocult a fost abandonat odată cu dispariţia de pe
scena istorică a imperiilor tradiţionale, şi înlocuit cu o vastă campanie antinaţională şi mondialistă,
declanşată în perspectiva globalizării ce avea să fie pusă pe tapet mult mai târziu, la începutul mileniului
III de existenţă creştină. Cel de-al doilea este naţionalismul de tip comunist, născut în urma revoluţiei
sovietice şi întreţinut în statele socialiste. Secolul al XIX-lea s-a folosit de naţiuni şi de sensurile
denaturate ale naţionalismului pentru a pregăti şi instaura internaţionalismele secolului XX, ca ultime
etape în pregătirea globalizării.

II.6. Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX.


Internaţionalismul şi anularea tradiţiilor
Secolul XIX înseamnă pentru orice analist istoric sfârşitul Renaşterii umaniste, criza umanismului,
procesul trecerii acestuia în opusul său. Omul, depărtându-se treptat de Dumnezeu, se autonomizează

17
pierzând chiar şi trăsătura umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializate în
existenţa tehnologică a secolului XX. Accentul trece de la persoană şi comuniune la individ şi societate,
definitiv. Cei doi seniori ai gândirii, practic cei care au cristalizat acest proces finalist al umanismului au
fost Friedrich Nietzshe şi Karl Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus la individualismul acut
materializat în secolul XX. Totuşi, ancorat la modul pătimaş în afirmarea individualităţii creatoare a
omului, Nietzshe creionează un chip al supraomului în care există în acelaşi timp posibilitatea religiei,
Nietzshe a negat omul în vederea realizării unui supraom posibil religios.
Deşi gânditor de excepţie, Marx neagă nu numai umanitatea omului cultivată în întreaga
Renaştere, dar şi ideea unui supraom posibil religios. Mândria umană îndreptată împotriva lui Dumnezeu
a găsit în Marx un exponent capabil să o exprime în forma cea mai de jos a negării oricărei religii. Pentru
Marx, omul este dumnezeu şi destinat să folosească natura după bunul său plac. De aceea chipul omului
(fără a mai vorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se pierde, ceea ce duce la înţelegerea acestuia doar ca
unealtă subordonată colectivului. Colectivul va nega orice valoare în sine a omului, şi ca atare în viziune
marxistă, arta şi ştiinţa se vor dezvolta pe morala colectivistă total opusă celei comunitare. În comunitatea
creştină persoanele îşi au propria valoare pe care o pun în slujba acestei comunităţi. În doctrina
colectivistă individul nu are nici o valoare în sine, singur colectivul este destinat să conducă existenţa
omenirii. Astfel, ideologiile secolului XIX duc la dezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la
individualismul liberalist iar prin Marx la colectivismul socialist. Aceste două ideologii se vor materializa
în lumea secolului XX. Lăsând la o parte S.U.A., ca model al integralismului ateu sau cel mult fals creştin
după care se vrea şi globalizarea lumii, vom spune că liberalismul ca şi expresie denaturată a libertăţii în
toate sensurile, adică a afirmării unicei credinţe în libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit baza
societăţilor occidentale. Regimurile liberale care afirmă în permanenţă drepturile omului (cerute după
bunul lui plac) şi uitând de orice îndatoriri, stau la baza occidentului secolului XX. Astfel, o bună parte a
lumii capitaliste s-a dezvoltat pe morala liberală (individualistă) a dreptului la liberă manifestare, ceea ce
a condus la apariţia (în ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politică, în care absolut orice
manifestare a omului, indiferent de moralitatea sau imoralitatea acesteia trebuie respectată. Astfel, absenţa
moralei creştine va fi caracteristica liberalismului atât în politică (ca stat liberal) cât şi în viaţa de zi cu zi
a umanităţii. Urmarea este inversarea valorilor fundamentale ale umanismului, creştinismul este adaptat
nevoilor individuale şi sociale şi adus în forma în care să justifice orice atitudine umană. În plan politic,
economismul şi eficienţa cu orice preţ vor fi noţiunile care vor pune bazele viitoarelor curente
internaţionaliste ale liberalizării pieţelor de muncă, de capital, comerciale, ceea ce va conduce la ideea
pieţei globale, ca argument al globalizării.
De cealaltă parte, ideologia socialistă reprezintă tot un fenomen integralist, dar centrat pe doctrina
colectivistă. Dacă liberalismul s-a dezvoltat pe ideea progresului lumii în sensul progresului material şi
satisfacerii sub toate formele a individului, socialismul se dezvoltă pe temeiul progresului material al
colectivităţii, în care indivizii sunt anulaţi sub aspectul oricărei libertăţi prin subordonarea lor unui centru
coercitiv prin organizare şi regulamente de tot felul. Socialismul apare astfel ca o falsificare a spiritului
comunitar creştin, practic o încercare de înlocuire a acestuia în conştiinţa umană, pentru că omul a fost
creat spre comuniune de la început. Deşi în sarcinile propuse de mişcarea socialistă exista şi o morală
valorică în plan pur uman, ea nu a putut fi atinsă tocmai datorită caracterului brutal al impunerii acesteia.
În fond, orice morală din care Dumnezeu este eliminat e sortită eşecului. La nivelul secolului XX
socialismul ideologic a condus la monstruoasa lume comunistă, mai întâi în Rusia, apoi în ţările satelit ale
acesteia (printre care şi România) şi apoi şi în alte părţi ale lumii. Aspectul globalist al comunismului a
fost evident, toate internaţionalele socialiste (ca organizaţii) au premers organizaţiilor mondialiste de azi.
Deviza „proletari din toate ţările uniţi-vă”, (prezentă şi la noi pe absolut toate publicaţiile propagandei
comuniste) este dovada clară a intenţiei de internaţionalitate a mişcării, de anulare a graniţelor fireşti ale
naţiunilor prin transformarea sentimentului naţional (fie el şi denaturat în naţionalism de tip comunist)
într-un surogat de sentiment globalist bazat pe o unitate de gândire, muncă şi bine colectiv, într-un
colectivism sans-frontieres. Într-un anume sens, acest internaţionalism s-a realizat în fostul „lagăr
comunist” şi la nivel politic şi militar ( Tratatul de la Varşovia), şi la nivel cultural (pentru că nu mai era
vorba de cultură ci doar de civilizaţia socialistă care trebuia să se manifeste şi în plan cultural), şi la nivel
economic (piaţa închisă CAER, care asigura desfacerea producţiei din întreg „lagărul”), şi mai ales la
nivel religios oficial. Folosesc termenul oficial, pentru că religia, devenită opţională, s-a oficializat,
existând culte permise şi nepermise, iar la nivelul Bisericilor locale a fost impus şi exercitat un control

18
excesiv, politic, menit să menţină religia la nivel formal, exterior, privând-o de orice urmă de mistică. O
caracteristică esenţială a internaţionalismului comunist a fost lupta constantă împotriva religiei, care a luat
forme de la cele mai violente în Rusia şi în România imediat postbelică (un număr impresionant de
execuţii de episcopi, preoţi şi credincioşi, distrugeri de biserici), până la cele mai perfide, ca izolarea şi
marginalizarea credincioşilor practicanţi, infiltrarea de agenţi şi activişti în rândurile clerului (situaţie
menţinută şi astăzi în toată România) şi educarea ateistă, chiar violent anticreştină a tinerelor generaţii, de
la primii ani ai grădiniţei şi până la studiile universitare (a se citi organizaţiile de tip Şoimii Patriei,
Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, şi perfida obligativitate a tuturor minţilor elitiste de a colabora
cu regimul comunist în schimbul acordării dreptului la studii universitare şi doctorale externe).
Astfel, curentele internaţionaliste, atât cele derivate din liberalismul individualist cât şi cele
derivate din socialismul colectivist, au avut ca scop ascuns anularea tradiţiilor creştine. Omul de tip nou
propus de acestea urma să conlucreze (să muncească, în varianta comunistă) pentru obţinerea fericirii
definite ca bunăstare materială supremă. Fie că era vorba de o colectivitate (alăturare) de bunăstări
individuale, private, în capitalismul occidental liberal, fie că era vorba de o bunăstare a colectivităţii
maselor de indivizi depersonalizaţi, o bunăstare „de stat” în societatea comunistă din stânga Cortinei de
Fier, ideologiile secolului XIX materializate în societăţile statelor secolului XX propuneau utopia raiului
pământesc fără Dumnezeu. Această idee a realizării unui paradis terestru înţeles ca viaţă dusă în sensul
satisfacerii tuturor nevoilor naturii umane reprezintă o denaturare şi o falsificare a ideii creştine de
realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cap III.Globalizarea. Cultura şi civilizaţia informaţională

Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor prin
tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi creşterea
dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele probleme
globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc.7 În acest context, globalizarea va cuprinde toate
sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în
întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în
procesul naşterii noii economii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că
întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa,
tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor
existenţei, de la ştiinţă, ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre
acestea, împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii
creştine.

III.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

Unii fizicieni ai zilelor noastre, prin teoriile ultimelor decenii, oferă nu numai premise ştinţiifice
globalizării, dar încearcă să furnizeze chiar suportul ştiinţific pentru concepţiile creştine. Ideea este că, în
final, scopul ascuns este tot minimalizarea până la anulare a dumnezeirii ca posiblitate a omului în
Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei spaţiului şi timpului. Grefată pe ideea mistică orientală
a unui Dumnezeu impersonal, care a devenit paradigma ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-
1970 şi ulteriori, au lansat ipoteza „paradigmei vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă
de vibraţii. Planck şi teoria sa cuantică, principiul complementarităţii al lui Niels Bohr, dualitatea
corpuscul-undă a luminii definită de Louis de Broglie, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg,
toate acestea au avut „bunul simţ” de a-şi recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane
pure) în explicarea universului, limită pe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care
Dumnezeu dăruieşte şi omul se deschide darului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra, au
dezvoltat ideologii scientiste care oferă cadrul ştiinţific ideal globalizării. În volumul „Plenitudinea lumii
şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă o concepţie conform căreia omul a fragmentat viaţa, lumea,
cosmosul, conştiinţa, printr-o gândire fragmentată din imposibilitatea de a privi întregul. De fapt, lumea
7
Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002

19
este o plenitudine indivizibilă în mişcare curgătoare, existând o ordine implicită, invariantă la un nivel
profund şi nemanifest al realităţii, care se exprimă într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care
omul şi cosmosul sunt observabili ca proiecţii ale unui fundament comun.8 Potrivit acestei concepţii,
gândirea şi viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentare la plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia,
într-un cuvânt societatea trebuie să fie concepută nu ca o sumă de specialităţi şi domenii, ci gândită
global, în diferite moduri, dar ca o unică realitate. Astfel, realitatea trebuie abordată plenar, şi nu
fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite de relativitate şi de mecanica cuantică, ambele
conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca un întreg indivizibil, ca o singură totalitate. Pe
această nouă totalitate, Bohm o numeşte Plenitudine Indivizibilă în Mişcare Curgătoare. 9 Conform acestei
interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoie de un limbaj de explicitare total diferit de
limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectul exprimat prin substantiv este cel în care
centrează vorbirea). Bohm numeşte acest limbaj rheomod (de la Pantha Rhei – totul curge).10
Fragmentarea prin limbă (prin multitudinea de limbi existente) poate fi depăşită prin acest rheomod în
care accentul cade pe mişcare, pe acţiune, pe verb. Într-o încercare de amaneză , rheomodul propus de
Bohm poate însemna modul de exprimare antebabilonic şi prin aceasta este din nou autonom. Dacă
fragmentarea este o consecinţă a încercării de a vedea întregul fără Dumnezeu, aşa cum şi Bohm propune
în capitolul 7 al lucrării sale: „Universul care se înfăşoară şi se desfăşoară şi conştiinţa”, şi anume un
întreg în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordine implicită conţinând şi conştiinţa, în mod clar
rheomodul ca limbaj nu poate exprima totalitatea decât tot în afară de Dumnezeu. Bohm exemplifică
asemănarea ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde verbul era primordial, forma tuturor
cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină verbală, spunând că un nou mod al limbii este necesar pentru
această nouă viziune globală asupra lumii în mişcare. Dar dacă sensul iniţial era acţiunea, mişcarea,
fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că sensul mişcării omenirii era fundamental greşit,
orientat spre om. Sensul curgerii plenitudinii indivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este
din nou fundamental greşit, orientat din nou spre o globalitate fără Dumnezeul cel personal al
creştinismului. Că este aşa, o demonstrează şi interpretarea dată rheomodului de traducătorul cărţii lui
Bohm, eruditul fizician şi filozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al acesteia. Acesta,
concluzionând aserţiunile privind rheomodul, afirmă că limba transformată (noul mod al limbii propus de
Bohm) va conţine un cuvânt unic, universal (în viziunea sa o „interjecţie plenitudinară”), idee care a
existat încă de la Platon, conform căreia în fond toţi spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit.11
În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat în
persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal posibil este
Acesta. Horia Roman Patapievici, fizician şi filozof creştin, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de
interpretarea cuantică a viziunii creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în cartea Physics of
Immortality (1994) afirmă că principiul antropic, conform căruia universul evoluează în sensul pe care îl
dă viaţa umană, combinat cu definirea omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi dezvoltând
teoria plenitudinii vieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării trupurilor la finalul
timpurilor şi astfel afirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza realizărilor fizicii actuale.
Argumentând ştiinţific învierea de obşte, Tipler afirmă că „nu are ce face cu ipoteza Hristos”.
Recunoscând totuşi că teoria lui Tipler e mai mult o speculaţie, Horia Roman Patapievici “aşează” cumva
lucrurile la locul lor, exemplificând singura atitudine posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa problemelor
lumii (dacă este corect faţă de propria conştiinţă), prin afirmaţia : “În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac
cu lumea, dacă Hristos ar fi doar o ipoteză”.12

III.2. Globalizare şi religie


Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au fost nevoiţi să
ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele privind noul sincretisn
religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate. Aplicând domeniului religiei
8
David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49
9
Ibidem, p. 47-50
10
Ibidem, p. 71-76
11
Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit., p.23
12
Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232

20
concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării au căutat numitorul
comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea
fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă ,
Înviere şi Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. De aceea
finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei unităţi viitoare. Însă
aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusă spre mondializare sub toate
aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost deturnată. După ce timp de o mie de
ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolice, prin laxitatea iezuită care justifica până şi
crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de occident) a fost „pus la zid” ca incapabil să
rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă temporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia
de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăcirii acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-
valabile problemelor globale ale umanităţii, în ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se
pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fără Dumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din
toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă o alternativă religioasă unică, sub forma
dumnezeului impersonal al hinduismului, numit diferit în funcţie de necesităţi. În „Ortodoxia şi religia
viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând o radiografie completă a fenomenelor
religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală a lumii globale va fi (şi este deja în
occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou creştinism. Un exemplu de nou
creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă să aplice un jargon creştin pliat pe
idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-yoga13, rezultatul fiind un panteism hinduist
mascat, cu cinci caracteristici universale:
1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă alternative
satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism extrem, atrăgător
prin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică.
2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei devenirii
(autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală propusă de
hinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii în
mişcare continuă.
3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmă Vivekananda,
cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios American. „Noi ştim că toate
religiile […]sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceea noi ne contopim
cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alături de zoroastrişti,
îngenunchind în faţa crucii cu creştinii”14. Absolutul nu presupune o relaţie personală cu Dumnezeu şi de
aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea lui completă din
conştiinţa umană.
4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de cele mai
diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de individualismul sectar şi
formalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină”
practicată cu atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care, agitând
cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu,
reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuză
mijloacele” şi pentru care satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.
5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta nu este
creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu este simbol,
şi numele, care e în afară de sunet”.15 Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă (acest urcuş
duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e predicat de întreaga
literatură creştină) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu Hristos cel Veşnic prezent, în Euharistie.
În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.
Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de la
păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicile
exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental

13
Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p. 54
14
Ibidem, p.50
15
Ibidem, p. 56

21
(considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu creştin în
Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New Age au speculat golul spiritual
din om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit
de seducţiile fals spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului
prin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite în urma
exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua ordine
mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este individual şi
unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină a Martorilor lui
Iehova) ce se va reîncarna succesiv.

III.3. Globalizare şi cultură

Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa şi
mentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu
templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice,
identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „cultură
religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să se solidarizeze într-o
„cultură totală” pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei, a
o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”.16 Cultura europeană a primit
odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat antropocentrice, pentru ca în final, cultura,
sau mai bine zis diferitele culturi ale secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumea secolului
XX e o lume multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie culturală se
afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiuni fundamentale
religioase ale acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Renunţând la liantul sigur al
integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperată de a
realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel multiculturalism, în
care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine demersul cultural. Însă de la
acest principu al egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificată atâta timp cât
descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american, ca alternativă autonomă
a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale, profesionale, etc., în
detrimentul valorilor culturale tradiţionale. Feminismul universitar american a ajuns la aberaţii ca
scoaterea din programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii universale şi
înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre. 17 Marii scriitori ai lumii (Tolstoi,
Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul „Scriitori
albi de gen masculin”18. La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca multiculturalism, stă
ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în universităţile
americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteia împreună cu
soţia sa Hillary, feministă convinsă19), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programul political
corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într-o societate multiculturală şi multilingvistică,
fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se bazează pe pretenţia universalităţii
creştinismului.” Nu există comportament moral şi social universal: există moravurile comunităţilor
homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele al heterosexualilor), ale diferitelor
comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare (totală) e imperialistă, neexistând nici literatură universală,
nici valori universale. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuie sistematic interzis,
discreditat, pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismul se pliază confortabil pe
această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pe care îl înglobează. Astfel,
de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului, a culturii globale fără nici
o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei culturi particulare, chiar dacă e
vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita violenţei, de rituri pedosacrificiale sau chiar antropofage,
de literatură şi artă plastică pornografică, de muzică satanistă sau cinematografie SF, în contextul
16
Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21
17
Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273
18
Ibidem
19
Ibidem, p.297-300

22
multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor tradiţioanle într-o serie de grupuri
minoritare. Cultura tradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi
marfă, o cultură de masă şi de consum.

III.4. Societatea informaţională. Digitalizarea lumii

În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne, evoluate în
plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate, care antrenează o
creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pe scară largă
tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate informaţională. Aşa
cum o definesc promotorii globalizării, societatea informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei
umane, un nou mod de viaţă, calitativ superior, care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate
sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social semnificativ :

« Societatea informaţională permite accesul larg la informaţie al membrilor săi, un nou mod de
lucru şi de cunoaştere, amplificând posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale.
Suportul tehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologia
comunicaţiilor, producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate pe
avansurile electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care
combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax, televiziune
şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un factor important de
creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective pentru o mai bună organizare
a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privind modernizarea
serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului mediului şi a unor noi căi de comunicare
între instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentru toate
categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu
ajutorul noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi progresul
către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită a mediului,
accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii, deplasarea
centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. In acest mod,
Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială şi
egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică,
restructurarea industriei şi a mediului de afaceri. Schimbările majore din ultimii ani – creşterea
exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TIC
la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului
în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului
electronic – susţin tranziţia de la era industrială la cea post - industrială.20 Noile tehnologii digitale fac
accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând de
informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imense
oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia devine resursa-cheie pentru
economia digitală. Noţiunea de “noua economie” se referă în special la transformările actuale ale
activităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea
şi stocarea informaţiei într-o manieră mai ieftină şi mai facilă. Noua economie este caracterizată de
intensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a
inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul de
funcţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţi
pentru crearea de valoare prin exploatarea informaţiilor disponibile. În prezent, există ample dezbateri
în mass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă aceste modificări sunt
suficient de radicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La originea acestor dezbateri stau
performanţele excepţionale ale economiei americane: 8 ani de creştere continuă, creşterea anuală de
peste 4%, inflaţia controlată sub 2%, şomajul sub 5%.
20
Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru promovarea noii economii
şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of. nr.933/12.12.2002

23
Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore, atât la scară
naţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere de la beneficiile
noilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi de coeziune socială, de
conservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi comunităţi locale, de protecţie a
cetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme nu se poate realiza decât printr-un dialog
larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului academic şi
societatea civilă.

Guvernul şi instituţiile sale au rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie către
Societatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou cadru de
reglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvoltare
pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-atlantice. Programul de acţiune al
Uniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională pentru toţi" constituie un important cadru de
orientare. Prin noile legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizul
mediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor servicii
specifice Societăţii Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice,
accesul cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurate
regulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor
personale, confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.).

La rândul său, comunitatea de afaceri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, o


comunitate deosebit de dinamică şi structurată după cu totul alte principii decât mediile clasice de afaceri,
va trebui să ofere produse şi servicii de înalt nivel tehnologic şi totodată cât mai accesibile ca preţuri şi
tarife. Totodată, trebuie găsite căi pentru formarea unei noi culturi a competitivităţii agenţilor economici
din toate sectoarele în noul tip de economie, economia digitală. Prin complexitatea fenomenelor pe care
le implică dezvoltarea societăţii informaţionale, fenomene care trebuie înţelese şi gestionate, prin
necesitatea formării unei noi culturi a cunoaşterii şi a învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii, cât
şi a cercetării-dezvoltării şi inovării tehnologice, participarea activă a comunităţii academice, prin
instituţii de cercetare, de educaţie şi de cultură devine de asemenea esenţială. Mult mai repede decât orice
alte proiecte socio - umane derulate pe scena istoriei, implementarea societăţii informaţionale şi-a definit
obiectivele globale, şi a demarat în regim de urgenţă realizarea acestora :

1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la viaţa


politică şi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea calităţii
serviciilor publice şi modernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-tration) ;
2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea competitivităţii
agenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă tehnologie prin dezvoltarea
comerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-gement al afacerilor, de management
financiar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltarea
sectorului TIC.
3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia socială,
asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa transporturilor
etc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlantice şi în Societatea Informaţională Globală.21
Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de
electronică de a transforma orice informaţie în semnal electric măsurabil. Astfel, absolut orice fenomen
fizic, biologic sau industrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu ajutorul
unor funcţii matematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare adaptabile oricărui
domeniu. E important să fie găsită funcţia matematică ce descrie transformarea, ca apoi aceasta să fie
implementată într-un sistem electronic ce furnizează la ieşire un semnal electronic cu anumite
caracteristici. Acest semnal electronic continuu este transformat într-un cod numeric bazat pe succesiuni
de cifre binare, adică într-un număr. Astfel se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoară
prin numere. Necesitatea prelucrării electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, a
21
*** Strategia informaţională, la adresa www.teleactivities.org/societatea_informaţională/strategia

24
tehnologiilor digitale şi la implicarea acestora în absolut toate domeniile. Dezvoltarea fără precedent a
calculatoarelor electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât ca
individ cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiile
digitale au determinat „explozia” telecomunicaţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a fost
expresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale epocilor. Însă
azi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină agresiune la adresa libertăţii
persoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai multe necesităţi prin folosirea terminalelor
(în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot felul, a reţelelor globale de comunicaţii şi în special a
colosului numit Internet. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate diferenţele, de orice
natură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă şi digitalizabilă fără eforturi
foarte mari, şi că Internet-ul este şi va fi nu numai modelul digitalizării ci şi infrastructura şi vectorul
acesteia. Însă digitalizarea lumii nu se referă doar la aspectele tehnologice, lucrurile fiind mult mai
profunde. Pentru a le înţelege este nevoie de anumite delimitări conceptuale, pe care le vom face în cele
ce urmează.

III.5. Digitalizarea existenţei umane

Fiecare persoană umană este unică şi irepetabilă, fiecare om, trup şi suflet, e chemat la mântuire şi
la veşnicie cu particularităţile sale, cu talanţii pe care Dumnezeu i-a pus în acesta la naşterea sa. Putem
spune astfel, în termeni matematici (deşi aceasta nu este o exprimare tocmai adecvată factorului uman), că
funcţia OM este o funcţie complexă, cu foarte multe variabile şi care poate lua o infinitate de valori.
Existenţa umană este sublimă tocmai prin această infinitate de posibilităţi de a fi ale omului, în care
fiecare dintre acestea poate fi în acelaşi timp cale de întoarcere la Dumnezeu. Omul poate exista şi se
poate manifesta în lume într-o infinitate de moduri, poate relaţiona într-o infinitate de forme, în aceasta
constând frumuseţea fiecărui om în parte. În societatea informaţională însă, cea care va reprezenta
modelul, forma şi infrastructura după care se va globaliza lumea, e imposibil de controlat o infinitate de
manifestări posibile. Şi cum, inevitabil, ne îndreptăm spre un stat mondial, unic, global, care se
prefigurează ca un “big brother” ce va exercita un control strict al populaţiei până la nivel de individ, a
fost nevoie ca existenţa umană să fie grupată în jurul unei mulţimi finite de manifestări posibile, care să
fie cuantificabile, măsurabile şi în acelaşi timp controlabile. Această trecere de la o infinitate de valori la
o mulţime finită de valori nu este altceva decât digitalizare a existenţei umane. Bazele teoretice ale acestei
operaţiuni au fost sugerate de electronică şi în acelaşi timp de teoriile comunicării.

III.5.1 Analogic şi digital. Delimitări conceptuale

Odată cu apariţia tranzistorului electronica a cunoscut o dezvoltare exponenţială. Mai mult,


circuitele integrate, în particular microprocesoarele şi microcontrolerele, toate realizările electronicii
numerice, digitale, au făcut ca ceea ce acum patruzeci de ani reprezenta o tehnologie la limita science-
fiction-ului să devină azi o tehnologie banală, uzuală şi prezentă în fiecare casă. Diferenţa aceasta a
realizat-o digitalizarea. Teorema eşantionării din electronica teoretică, mai precis din teoria informaţiei
reprezentată sub formă de semnale şi procesată de circuite şi sisteme de calcul electronic, ne
demonstrează că dacă un semnal electronic este eşantionat (se prelevează din acesta “bucăţele” la
intervale de timp regulate) cu o frecvenţă cel puţin dublă faţă de maximul frecvenţei sale, el este foarte
bine şi suficient reprezentat de aceste eşantioane, şi poate fi oricând reconstituit prin interpolare şi/sau
extrapolare din acestea, rezultatul fiind un semnal asemănător cu semnalul iniţial.
O funcţie F(t), având o infinitate de puncte (valori posibile) este suficient (acoperitor) de bine
reprezentată de eşantioanele 1,2,3,…n, un număr finit de valori reprezentative ale ei, obţinute cu ajutorul
funcţiei sinusoidale eşantionatoare E(t). Aceste valori (eşantioane) [1,2,3,4,…n] sunt cuantificate pe o
scară valorică finită şi vor purta numele de conversia digitală a semnalului F(t). După cuantificare,
fiecărei valori i se va atribui un număr binar format din 8 pâna la 64 de biţi (deocamdată) de forma
11001010, şi astfel este gata de a fi preluat şi prelucrat în orice sistem de calcul cu microprocesor. Acest
principiu al digitalizării semnalelor analogice stă la baza întregii revoluţii digitale de astăzi. Fie că vorbim

25
de electronică medicală (a cărei dezvoltare a ajutat enorm procesele de diagnoză şi tratament, mai ales
chirurgical) de electronică în comunicaţii, a căror explozie e evidentă pentru fiecare om, de computere sau
industria de maşini, sau chiar cea alimentară, de divertisment, etc., digitalizarea a făcut posibilă
transformarea semnalelor analogice, foarte personale, în coduri numerice a căror prelucrare necesită
resurse mult mai puţine, în acelaşi timp rezultatele fiind satisfăcătoare, uneori chiar peste aşteptări, pentru
beneficiari. Din punct de vedere practic, digitalizarea în electronică a fost şi rămâne extrem de benefică
pentru evoluţia în plan material şi tehnologic a societăţii umane în ansamblul acesteia.
Teoriile comunicării, care se bazează în mare parte pe descoperirile ciberneticii şi electronicii, fac
referire la “analogic” şi “digital” din perspectiva limbajelor folosite în comunicare. De-a lungul timpului
omenirea a cunoscut şi folosit mai multe tipuri de comunicare. De exemplu, comunicarea lui Adam cu
Dumnezeu în grădina Edenului, “în răcoarea serii”, era una profund analogică, şi cred că trebuie înţeleasă
ca o deschidere necondiţionată a minţii şi inimii (în sens patristic) lui Adam către cunoaşterea divină. În
referatul biblic al Genezei nu ni se spune cu ce fel de cuvinte şi formulări se adresa Adam Lui Dumnezeu,
dar putem intui fără să greşim că era vorba de o comunicare totală. Adam înţelegea instantaneu toate
conţinuturile pe care Dumnezeu i le transmitea, fără intermediul nici unui limbaj. În relaţiile
interpersonale actuale, comunicarea non-verbală (gestică, kinezică) este una analogică, pentru că fiecare
gest pe care îl facem ne reprezintă în mod unic, pe cînd comunicarea verbală este una semi-analogică, dar
care tinde să se digitalizeze. Tot în acest registru al relaţiilor interpersonale, comunicarea scrisă este una
evident digitală, deoarece “prin însuşi modul în care sunt alcătuite, cuvintele vor fi întotdeauna
numărabile”.22 În cazul comunicării paralingvistice (orale) însă, intonaţia cu care sunt pronunţate
cuvintele poate varia continuu, ceea ce face ca aceasta să fie de tip analogic. Zâmbetele, gesturile,
mişcările ochilor, privirea, toate acestea fac parte din universul analogic al comunicării, pe când
cuvintele, vorbite, dar mai ales scrise, ţin de aspectul digital al acesteia. Ca o concluzie, se poate afirma că
în cazul comunicării interumane componenta (conţinutul) informaţională este transmisă digital, prin
cuvinte, fraze, etc., pe când componenta relaţională este transmisă preponderent analogic, prin gesturi,
mimică, intonaţie, etc.23 Ca urmare, devine evident faptul că în perspectiva societăţii informaţionale,
bazată într-un procent covârşitor, dacă nu chiar exclusiv, pe resursa-cheie: informaţia, componenta
relaţională tinde să se dilueze, pierzându-şi treptat importanţa. Avem astfel de-a face cu digitalizarea
modului de relaţionare interuman şi, în ultimă instanţă, cu digitalizarea existenţei umane însăşi.

III.5.2. Digitalizarea vieţii umane

Acest termen – digitalizare – poate părea pretenţios şi oarecum forţat, dacă este aplicat existenţei,
vieţii umane. Însă dacă privim lucrurile în profunzime, vom observa lesne că nu este deloc aşa, şi că
acest fenomen, benefic pentru tehnologie, este aplicat cu scopuri şi metode nu tocmai „fair-play” asupra
omului. Mai mult, faptul devine îngrijorător pe zi ce trece prin efectele pe care le produce asupra
generaţiilor tinere. Am ajuns să ni se sugereze azi, mai mult sau mai puţin, că a fi creştin e desuet, că e
lipsit de pragmatism şi absolut ineficient să credem în Tradiţia Bisericii, că nu are nici o relevanţă şi nici
o finalitate concretă alegerea de a urma o cale a vieţii creştine. Pe scurt, omul contemporan şi mai ales
cel occidental, „euro-atlantic”, a ajuns să trăiască într-un surogat de creştinism, un contra-creştinism,
croit din din creştinismul oficial cu „foarfece esoterice şi cusături pozitiviste, pe gustul majorităţilor
recente de azi, formate din oameni care cred numai îm materie, explică orice prin ştiinţă, rezolvă totul
prin tehnologie şi văd în sex singurul mister veritabil al lumii.”24 Este greu de teoretizat cum şi de ce s-a
ajuns aici, şi, deşi s-au scris nenumărate volume de sociologie, antropologie, istorie, filosofie, etc. pe
această temă, până la urmă toate rămân o taină a iconomiei divine. Singurul lucru pe care-l putem afirma
cu certitudine, urmărind „filmul istoriei”, este că procesul desacralizării lumii a început demult şi nu s-a
sfârşit încă, digitalizarea existenţei nefiind decât o altă etapă calitativă şi cantitativă a acestuia. Ca
urmare, de la naştere şi până la moartea trupească, omul este în mod continuu, la început “invitat”, apoi
condiţionat şi în final obligat să se încadreze în şabloane, în toate aspectele vieţii sale. Conştient sau nu
(nu mai are nici o importanţă, de fapt), dar forţat de condiţionările, atât cele exterioare cât şi cele

22
Mihai Dinu, “Comunicarea”, Editura Algos, Bucureşti, 1994, p.103
23
Ibidem, p.104
24
Horia-Roman Patapievici, „Ochii de carne ai iubirii”, în „Idei în dialog”, anul IV, nr.2 (29), februarie 2007

26
interioare lui, omul se „întinde” în patul procustian al societăţii mileniului III aşa-zis creştin, aşteptând
resemnat şi fatal să fie „ajustat” la dimensiunile umane standardizate şi unanim acceptate ale acestuia.

III.5.2.1 Aspectul biologic şi somatic. Digitalizarea fiziologiei umane

Începând din chiar perioada vieţii sale intrauterine, omul de azi este supus controalelor, testelor,
cuantificărilor, rapoartelor comparative, etc. Vizitele regulate la medicul ginecolog a tinerelor mame,
sondarea ecografică clasică şi cea tri(cuadro) dimensională, mai nou testele genetice prenatale, fac ca
viaţa umană să fie standardizată încă din perioada timpurie a fătului. Sub pretextul justificabil dealtfel, al
sănătăţii copilului, fătul este supus unor complexe observaţii tehnologizate, în urma cărora parametri
dezvoltării sale sunt stimulaţi, sau dimpotrivă, inhibaţi, în funcţie de rezultate interpretate după criterii
mai mult sau mai puţin obiective. La naştere toţi copiii primesc note în funcţie de încadrarea primelor lor
manifestări bio-fiziologice, plîns, ţipăt, respiraţie, lungime, greutate, etc., în anumite standarde, astfel că o
notă mai mică poate fi responsabilă pentru o viaţă ulterioară de interminabile analize şi teste de sănătate.
După naştere, de-a lungul primei copilării, fiecare copil este vaccinat de nenumărate ori împotriva unor
potenţiale boli, subiectiv periculoase, unele considerate normale altădată, apoi este în mod periodic
măsurat, cântărit, analizat, etc. Mai mult, în SUA şi EU, în funcţie de aceste măsurători, copiilor li se
administrează în mod obligatoriu suplimente nutritive, pentru a atinge toţi anumite standarde de
dezvoltare, în funcţie de vârstă, sex, date genetice, etc. Orice abatere de la aceste standarde fiziologice şi
psiho-somatice devine un important factor generator de stress, dar şi de acţiuni imediate pentru
remedierea acesteia, atât pentru părinţi cât şi pentru medici. Alimentaţia este diversificată riguros doar
conform anumitor programe ştiinţifice. Culorile din viaţa copilului, imaginile, jocurile şi jucăriile,
activităţile şi repausul, practic toate aspectele ce ţin de întreaga viaţă a copilului sunt studiate, alese,
adaptate şi subordonate tot unor criterii stric standardizate şi impuse la modul raţional-intelectual de
ştiinţă. Până aici nimic nociv, s-ar putea spune, ba dimpotrivă. Însă lucrurile sunt bune doar în măsura în
care părinţii conştientizează unicitatea copilului lor şi se comportă ca atare, nedorind nimic altceva decât
sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a acestuia. Există însă riscul ridicat ca părinţii să nu înţeleagă această
unicitate personală şi să-şi perceapă copilul nu ca pe o persoană, ci ca pe un individ aparţinând unei
mulţimi de indivizi, care trebuie să respecte ad literam un model standardizat de dezvoltare biologică şi
psiho-fiziologică.
Mai mult, odată cu creşterea şi dezvoltarea sa, chiar copilul însuşi se va percepe pe sine ca fiind
element standard bine definit al unei mulţimi, ca făcând parte obligatoriu dintr-o mulţime de indivizi care
trebuie să se încadreze între nişte limite foarte clar trasate ale unui model biologic. Astfel, o tânără fată se
va strădui din răsputeri să intre în standardul feminin cunoscut de „90-60-90” (numere ce se referă la
circumferinţa bustului, a taliei şi a şoldurilor), indiferent de trupul pe care i L-a dat Dumnezeu. Pentru
aceasta, va urma cure drastice de slăbire, naturiste, chimioterapeutice, mecanice sau chiar electronice, sau
combinaţii ale acestora, toate cu potenţial crescut de patogenitate datorită privării organismului de
necesarul personal de aport caloric, sau, dimpotrivă, de îngrăşare necontrolată şi neadaptată sistemelor
fiziologice proprii. Vor urma implanturi, siliconice, cu colagen sau botox, de sâni, buze, etc., sau
dimpotrivă, lipoabsorbţii nesfârşite. Vor urma interminabile şedinţe de fitness, cosmetică, coafură,
operaţii estetice de corecţie şi remodelare a feţei şi trupului, etc. Obsesia de a arăta ca supermodelele şi
vedetele prezentate la TV, pe scenă sau pe Internet angajează în această luptă acerbă cu propriul trup din
ce în ce mai multe tinere, mărind în acelaşi timp, considerabil, şi conturile bancare ale nutriţioniştilor,
chirurgilor plasticieni, antrenorilor de fitness şi inventatorilor a tot felul de metode şi tehnici de
remodelare a trupului uman. În cazul băieţilor lucrurile sunt la fel de grave. Modelele masculine actuale
presupun trupuri musculoase, care nu de puţine ori înseamnă, pe lângă ore şi zile lungi de antrenamente
extenuante, şi tratamente hormonale periculoase. De asemenea, modelele masculine includ în mod
obligatoriu organe genitale supradezvoltate şi performanţe sexuale aşişiderea, ceea ce a făcut ca o întreagă
industrie bio-chimică de cercetare şi producere a medicamentelor şi tehnologiilor de mărire a acestora, să
cunoască vânzări exorbitante, internet-ul fiind plin de cereri şi oferte în acest sens, ca şi farmaciile, de
altfel.
Astfel, în ceea ce priveşte dezvoltarea biologică, digitalizarea umanului se manifestă prin tendinţele
de încadrare în nişte tipare stricte de forme, dimensiuni şi acţiuni, pentru care oamenii în general şi tinerii
în special sunt capabili să facă orice efort: să renunţe la hrană, sau dimpotrivă să se supraalimenteze, să

27
urmeze tratamente chimice şi hormonale fără a fi bolnavi, sau să-şi risipească veniturile pentru implanturi
siliconice, terapii de întreţinere şi întinerire a pielii şi părului, operaţii estetice, tehnici de revitalizare, etc.
Un al doilea aspect al digitalizării se referă la fiziologia umană. Din Tradiţia Bisericii concretizată
în operele Sfinţilor Părinţi ştim că păcatul şi patima au apărut în lume prin pervertirea, folosirea
răsturnată a celor două funcţii vitale umane: funcţia de hrănire şi cea de reproducere. În ceea ce priveşte
hrana şi funcţia nutritivă digitalizarea este lesne observabilă, sintagme ca „generaţia hot-dog”, „generaţia
McDonald’s”, „generaţia Coca Cola”, sau „copiii fast - food” fiind relevante pentru această afirmaţie. Pe
de o parte lipsa de timp (deoarece prepararea unei hrane sănătoase înseamnă timp cheltuit), pe de altă
parte lipsa ingredientelor naturale şi nemodificate genetic (în spaţiul occidental orice ingredient natural
este foarte scump în comparaţie cu cele sintetice, semisintetice sau tratate chimic sau genetic) şi, nu în
ultimul rând, forţa reclamelor şi neo–tradiţiile diferitelor grupuri, fac din tinerele generaţii o masă
perfectă de manevră în spaţiul fast-food-urilor şi al restaurantelor care funcţionează în interiorul sediilor
marilor companii. Deşi există nenumărate atenţionări făcute de către voci autorizate, medici şi
nutriţionişti, făcute publice atât în reviste de specialitate cât şi în cele de popularizare şi de divertisment,
sau în emisiuni TV, asupra nocivităţii hranei de tip fast-food, deşi se înregistrează anual mult prea multe
decese datorate bolilor generate de o alimentaţie defectuoasă, artificială şi sintetică, nu există copil care să
nu-şi dorească McDonald’s ca meniu de sărbătoare. În familiile occidentale, în care ambii soţi muncesc
„zi-lumină”, aceştia vor mânca „la repezeală” ceea ce fast-food-ul le oferă. Mai grav, copiii acestora, care
trăiesc singuri cea mai mare parte din zi vor mânca la acelaşi fast-food, sau din aceeaşi hrană ne-naturală,
preparată anterior şi încălzită în câteva minute la cuptorul cu microunde. Dincolo de tragismul acestor
situaţii se poate presupune şi o intenţie ascunsă a marilor corporaţii ce conduc lumea, şi anume
încurajarea alimentaţiei standardizate artificiale, în copilărie şi tinereţe, prin reclame persuasive la limita
agresiunii informaţionale, deoarece acest tip de alimentaţie duce, nu de puţine ori, la copii şi tineri
supraponderali, dezvoltaţi inegal şi nesimetric, sau dimpotrivă la distrofici, subnutriţi. Toţi aceştia, după
ce au cheltuit bani pe o hrană mai mult sau mai puţin impusă, vor cheltui în continuare o sumedenie de
bani pe tratamente şi regimuri de slăbire sau de îngrăşare, pe toate tehnicile, operaţiile şi medicamentele
de remodelare corporală, pentru a se încadra în “standarde”. Indiferent de consistenţa sau inconsistenţa
hranei, de faptul de a fi sintetică sau naturală, se promovează, uneori voalat, alteori în mod direct, agresiv,
cultivarea plăcerii gustului prin reclame şi emisiuni dedicate în care cumpătarea decentă, fără a mai vorbi
de postul creştin, este ridiculizată, trecută în rândul atitudinilor depăşite, învechite, şi omul, tânărul, este
invitat să-şi urmeze pofta, setea, plăcerea de a savura o ciocolată, o băutură, sau orice altceva îi
stimulează voluptuos papilele gustative.
În ceea ce priveşte cea de-a doua funcţie umană, cea procreativă, aceasta a fost transformată în
funcţie “sexuală” şi de aici s-a dezvoltat o întreagă pleiadă de teorii, modele şi standarde, omul fiind
bombardat zilnic cu informaţia că realizarea funcţiei sexuale se măsoară cu anumiţi indicatori foarte
categorici, urmarea fiind că omenirea în ansamblul ei a început goana disperată spre atingerea acestora.
De curând, un coleg de serviciu, trecut de 60 de ani ca vârstă (deci aproape în pragul pensionării), vrând
să facă o glumă cu iz de bravadă, de “arătare a muşchilor” tipic masculină, a afirmat într-un grup de
persoane din care nu lipseau femeile, că el este hermafrodit. La stupefacţia generală, a continuat râzând şi
ne-a spus că el are organul sexual feminin (de fapt a folosit termenul popular românesc pentru acesta) sub
calota craniană, la modul virtual, desigur, dar foarte prezent (vrând să sugereze prin aceasta că numai la
acesta se gândeşte permanent). Dincolo de calitatea mai mult decât îndoielnică a glumei (la care, spre
stupoarea mea, majoritatea femeilor “s-au împrăştiat de râs”), la o analiză mai profundă se poate constata,
la modul tragic, că această situaţie nu este deloc singulară, ba mai mult, este chiar generalizată la bărbaţii
de toate vârstele. Întreaga cultură a civilizaţiei informaţionale insistă prin toate mijloacele posibile în
“instruirea” bărbaţilor spre practicarea sexului, perceput mereu doar la nivelul fiziologic sau cel mult
cognitiv-comportamental, cu cât mai multe partenere, motivându-se aceasta prin tot felul de teorii, de la
dobândirea experienţei masive şi până la menţinerea sănătăţii psiho-fizice. Prin seriale, filme, reviste,
cărţi, internet, emisiuni şi chiar în orele destinate educaţiei, la şcoală, tinerii sunt încurajaţi să practice
sexul de timpuriu, de la vârsta pubertăţii, iar adulţii şi bătrânii sunt “speriaţi” cu teorii de genul
“nepracticarea sexului accelerează îmbătrânirea şi favorizează bolile aparatului reproducător”. Cei care nu
se adaptează acestor “norme” sunt excluşi treptat din cercul de prieteni, etc. Mai mult, şi fetelor şi
femeilor li se induce ideea că un standard superior de viaţă sexuală include obligatoriu schimbarea
periodică a partenerilor şi/sau atingerea multiorgasmelor cu orice preţ, ca indicator al “calităţii sexului

28
practicat”. Atât bărbaţilor cât şi femeilor le sunt prezentate ca normalităţi şi chiar ca lucruri benefice
organismului perversiunile sexuale ca: sodomia, gomoria, curvia, sub numele corecte politic de: sex anal,
sex oral, şi sex în grup. Psihosexologia, dar nu numai aceasta, a inventat teorii justificative pentru aceste
practici, iar schimbarea denumirilor provenite din spaţiul biblic-eclesial (sodomie, gomorie, curvie) s-a
făcut pentru a anula orice sentiment de culpă. Sodoma şi Gomora au fost şterse de către Dumnezeu de pe
faţa pământului pentru practicarea în registrul firescului a acestor urâte obiceiuri împotriva firii. Termenii
de sodomie şi gomorie făceau astfel trimitere la anamneza unui act punitiv, care a avut loc datorită unei
încălcări a normalităţii. Prin renunţarea la aceşti termeni şi înlocuirea lor cu sintagmele neutre din punct
de vedere moral, axiologic, de sex anal şi sex oral, aceste perversiuni sunt automat trecute în sfera
normalităţii fără nici un fel de problemă în planul conşiinţei. Astfel, un tânăr, un bărbat, va fi convins că
este absolut normal să-i pretindă prietenei şi mai târziu soţiei sale practicarea acestora, iar fetei, femeii
respective, i se va părea normal să-i ofere toate aceste lucruri celui pe care-l iubeşte, pentru a nu-l pierde
în favoarea alteia care i le acceptă. De exemplu, emisiunea TV, deosebit de toxică psihologic, social şi
moral, “De 3 ori femeie”, a realizatoarei ce se pretinde formatoare de opinii şi atitudini moderne şi fără
prejudecăţi, Mihaela Tatu, nu de puţine ori a dezbătut aceste probleme sub autoritatea falsă a nu ştiu cărui
sexolog, care afirma cu superioritate ironică: “În iubire nu există păcat şi perversiune!”, dar, de fapt,
neavând nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat iubirea, şi cu atât mai puţin ce
reprezintă, în esenţă, păcatul.
O altă formă de “modelare” a relaţiilor sexuale, pedepsită de Dumnezeu şi tratată de Biserică
fără drept de apel ca păcat, este relaţia homosexuală, sub ambele ei manifestări: lesbianismul şi
homosexualitatea. Astăzi însă, asistăm la o escaladare fără precedent a acestora, şi mai mult, la o din ce în
ce mai perseverentă şi chiar violentă impunere şi acceptare a ideii că de fapt aceste relaţii fac parte din
normalitatea de manifestare a umanului, fiind o problemă de opţiune individuală. Toate manualele de
educaţie sexuală, începând cu cele care se adresează preşcolarilor (sic!), prezintă homosexualitatea şi
bisexualitatea la capitolul “relaţii sexuale normale”. Pentru acreditarea acestei idei sub pretenţia autorităţii
ştiinţei s-au dezvoltat o mulţime de teorii, iar neacceptarea acestor practici ca fiind normale, la nivel de
individ sau chiar de grup, este considerată discriminare pe criterii sexuale şi se pedepseşte penal, mai nou
chiar şi în România, conform noului Cod Penal. Dintre teoriile justificative se pot aminti:
a) Teoriile biologice, împărţite în teorii genetice, care susţin că sexualitatea umană e determinată
genetic de o combinaţie complexă a cromozomilor responsabili de stabilirea sexului, şi teorii hormonale
care sugerează că nivelul şi tipul hormonal este responsabil de homosexualitate.
b) Teoriile psihanalitice, care, pornind de la celebrele complexe Oedip (pentru băieţi) şi Electra (pentru
fete) ale lui Freud, pretind că homosexualitatea este cauzată de modelele (relaţionările) din familia de
origine.
c) Teoriile psihologice, care susţin că homosexualitatea este o conduită dobândită prin intermediul
procesului de socializare sexuală.
Ar mai fi încă suficiente aspecte ale digitalizării biologicului de discutat, însă ne vom opri aici,
spunând doar că toate aceste delimitări şi încadrări ale bio-fiziologiei umane nu ar fi posibile dacă nu s-ar
întâmpla mai întâi la nivel psihologic.

III.5.2.2 Aspectul psihologic. Digitalizarea gândirii şi comportamentelor

Psihologia personalităţii ne pune în faţa distincţiei dintre temperament şi caracter. În funcţie de


acestea două, o persoană umană se defineşte şi acţionează. Conform acestei ramuri a psihologiei,
temperamentul poate fi definit prin “reacţiile asociative automate induse de acei stimuli emoţionali care
determină obiceiuri şi dispoziţii afective, pe când caracterul se referă la conceptele conştiinţei de sine care
ne influenţează intenţiile şi atitudinile voluntare.”25 Cu alte cuvinte, temperamentul este în mare măsură
ereditar, se moşteneşte, fiind într-un procent destul de mic influenţat de modelele socio-culturale, în
contrast cu caracterul, care are o pondere ereditară redusă, dar este mult mai influenţat de acestea.
Psihologii personalităţii au dezvoltat mai multe modele ale acesteia: modelul trifactorial, modelul cu şapte
factori, modelul celor “Şapte ţestoase”26, fiind totuşi de acord că nu există pentru nimeni o încadrare
25
Adrian Opre, “Noi tendinţe în psihologia personalităţii”, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2002, p. 59
26
Ibidem, p.60-63

29
deplină în unul sau altul dintre acestea. Însă prin însăşi dezvoltarea şi definirea de modele (lucrarea citată,
de exemplu, dar nu numai aceasta, este plină de tabele, funcţii, scheme, figuri, măsurători, rezultate, etc.,
iar limbajul folosit defineşte componente ale afectivităţii şi trăirii emoţionale la nivel de informaţie
searbădă, impersonală) se poate spune că avem de-a face cu o digitalizare la nivel psihologic.
Există însă o altă ramură a psihologiei, şi anume psihologia cognitivă, care se ocupă cu studiul
tuturor fenomenelor psihice prin prisma şi paradigma conceptuală a teoriei informaţiei. Aceasta este
psihologia care apropie cel mai mult personalitatea şi persoana umană, infinită în manifestare, de
modelele concrete, finite, numărabile, ale unui om “digital”. Plecând de la ideea că sistemul bio-psihic
(chiar şi termenul este deosebit de abstractizat, de impersonal, de “rece”, în definirea omului, şi atât de
departe şi de sărac în înţelesuri faţă de sintagma ortodoxă “chip şi asemănare”, care presupune o anumită
infinitate a manifestării umane raportată la atributele divine, care sunt dincolo de orice percepţie umană
cuantificabilă) este doar un sistem de procesare a informaţiei27, psihologia cognitivă oferă modelele -
standard de răspuns normal (output) al omului la anumiţi stimuli informaţionali (input). Standardele pe
care doreşte să le satisfacă psihologia cognitivă se referă la a oferi modele formalizate şi implementabile
pe calculator şi de a construi modele valide şi relevante pentru comportamentul uman.28 Studiind sistemul
cognitiv uman, aceasta stabileşte, sau poate stabili moduri particulare de gândire şi comportament. Ca
orice sistem cognitiv, şi cel uman are nevoie de două trăsături pentru a se defini: reprezentarea şi calculul,
şi poate fi analizat pe patru niveluri: nivelul cunoştiinţelor, nivelul computaţional, nivelul
reprezentaţional-algoritmic şi nivelul implementaţional. 29 (de observat caracterul strict “informaţional” al
termenilor).
Dacă însă ne oprim numai la acestea, omul informaţional nu este nimic mai mult decât un calculator
evoluat, o maşină Turing deosebit de performantă, şi este foarte probabil că pe această premisă se şi
bazează digitalizarea umanului sub aspect psihologic şi comportamental. Tot mai des se vorbeşte de
modele în toate aspectele gândirii şi comportamentelor: model educaţional, model profesional, etc., mai
mult, există cercetări de ultimă oră în SUA şi nu numai, care încearcă să digitalizeze la modul propriu
inteligenţa umană, gândirea şi memoria, să le stocheze pe acestea în medii electronice (memorii şi
calculatoare ultraperformante) şi să le folosească în forma unor inteligenţe artificiale. Este cunoscut
experimentul informaţional al lui Hans Moravec din 1998, în care acesta, plecînd de la premisa (falsă, aşa
cum ne învaţă întreaga tradiţie patristică) că fiinţele umane există mai degrabă în forma tiparelor
informaţionale decât în cea a prezenţei corporale, imaginează o situaţie în care conştiinţa unui pacient
uman este extrasă din creier şi “descărcată” pe un computer, iar apoi “mutată” într-o altă formă corporală.
Devine astfel posibilă, cel puţin la nivel teoretic deocamdată, ideea “tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără
de moarte”, dar fără Hristos şi în perspectiva unui “rai” bio-tehnologic terestru: odată “uzat” sau
“depăşit”, individul îşi poate muta conştiinţa într-un nou “model de corp”, el având astfel posibilitatea de
a se păstra proaspăt şi nealterat într-o stare inatacabilă de nemurire.30 Deşi criticată, atât în spaţiul
etico-filosofic cât şi în cel teologic, această teorie a preeminenţei “informaţiei” în inteligenţa umană,
urmată de cea a scindării minte/creier/ corp (prin download-uri succesive) şi de cea a caracterului
facultativ al fiinţării corporale, câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi care se străduiesc să gasească în
sprijinul acestora din ce în ce mai multe argumente logice, filosofice şi tehnologice.31 Sunt realizate deja
două categorii de aplicaţii ale acestor teorii de digitalizare a umanului, şi anume protezele şi implanturile
neuronale, şi scanarea neuronală. Cele dintâi se referă la anumite circuite electronice comandate sau
autocomandate digital, implantate la nivel cerebral sau neuronal persoanelor cu deficienţe neuromotorii,
bolnavilor de sindromul Parkinson sau chiar epilepticilor. Scanarea neuronală, forma spectaculoasă a bio-
tehnologiei, se referă atât la scanarea cerebrală cât şi la cea a întregului corp uman. Deoarece creierul
uman este singurul organ ce nu poate fi clonat, se dezvoltă tehnologii (bazate, de exemplu, pe rezonanţa
magnetică avansată) pentru scanarea activităţii acestuia, ca şi a întregului sistem nervos uman,
deocamdată doar în faze terminale ale vieţii (de exemplu condamnaţi la moarte care au fost proaspăt
executaţi) şi stocarea digitală a acestora.32 Utilizarea ulterioară a acestor date stocate în realizarea unor
27
Mircea Miclea, “Psihologie cognitivă”, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.14
28
Ibidem, p. 25-26
29
Ibidem, p.28-29
30
Ion Manolescu, “Condiţia post-umană”, în “Idei în dialog”, numărul 29, februarie, 2007, p.27-28
31
Ibidem
32
Ibidem. Există deja “machete” neurologice al corpului uman, stocate digital pe miliarde de biţi, realizate în cadrul aşa-
numitului proiect “Visible Human Project"

30
hibrizi bio-tehnologici, sau chiar numai tehnologici, dar cu inteligenţă artificială copiată şi capabilă de
autonomie cognitivă, introduce discuţia teoretică a relaţiei corp/minte, natural/artificial, original/copie,
creator/creat, etc., în sfera unei dispute strict pragmatice a condiţiei umane/maşinice şi a ierahrhiei dintre
acestea. În aceste condiţii se poate vorbi nu doar de omul informaţional, post-industrial, ci şi de o condiţie
post-umană sau chiar post-post-umană.33
Dacă până la aplicarea concretă a acestor cercetări în crearea hibrizilor de tip “robot cu inteligenţă
umană” va mai trece o bună perioadă de timp, este realizată, în schimb, mai ales la nivelul generaţiilor
tinere, o digitalizare de alt tip. Pornind de la teoriile psihologiei personalităţii, conform cărora
comportamentul are ca scop împlinirea unor motivaţii cu componentele acestora, putem spune că asistăm
astăzi, din ce în ce mai mult, la digitalizarea atât a motivaţiilor cât şi a comportamentelor umane.
MOTIVAŢIA se poate defini ca reprezentând totalitatea stărilor de necesitate internă ale
organismului care stimulează şi orientează comportamentul în vederea satisfacerii lor. În categoria
"stărilor de necesitate" putem include forme motivaţionale, precum: trebuinţe, motive, interese,
convingeri, idealuri, adica un ansamblu de factori care activează, ghidează si reglează acţiunile. Motivaţia
joacă rolul unui "filtru" prin intermediul căruia noi recepţionăm şi asimilăm influenţele externe si interne;
prin motivaţie devenim "permeabili" din punct de vedere psihologic doar la acei stimuli care sunt capabili
să ne satisfacă trebuinţele. În timp ce anumite trebuinţe sunt înnăscute (cele biologice), altele sunt
dobândite în cursul interacţiunii noastre cu mediul fizic şi socio-cultural (ex: trebuinţa de confort, de
prestigiu personal, etc.). Trebuinţele sunt componente motivaţionale de bază care exprima în plan
subiectiv stările de necesitate pentru anumite obiecte, evenimente şi persoane, nevoia de ceva anume.
Exemple: trebuinţa de hrană, de explorare, trebuinţe ludice (de joc), nevoia de afecţiune maternă,
trebuinţa de a iubi şi de a fi iubit, nevoia de libertate, nevoia de putere (administrativă, economică,
politică, religioasă), etc. Trebuinţele se activează periodic şi sunt capabile să ne împingă spre găsirea unor
modalităţi de satisfacere a lor. În mod obişnuit există mai multe trebuinţe aflate în stări de activare
diferite; din ansamblul acestora, la un moment dat, se desprinde una care se impune ca dominantă. Teoria
nevoilor postulează că fiinţele umane au nevoi caracteristice şi că oamenii pot fi motivaţi oferindu-li-se
ceea ce au nevoie în schimbul efortului pe care îl depun. Cu alte cuvinte, oamenii sunt motivaţi să îşi
satisfacă nevoile cele mai importante. Psihologul american Abraham Maslow a creat un model numit
ierarhia trebuinţelor. Maslow considera că unele trebuinţe interne sunt mai stringente decât altele, şi că
este nevoie de satisfacerea trebuinţelor de bază (de pe nivele inferioare) înaintea eliberării energiei
necesare împlinirii trebuinţelor de ordin mai înalt. După Maslow, avem următoarea ierarhizare a
trebuinţelor:

Trebuinţe fiziologice. Pe nivelul cel mai de jos se află nevoile de bază, biologice sau fiziologice. Corpul
uman are nevoie, în această ordine, de: aer, odihnă, apă, mâncare, îmbrăcăminte, sex. Modelul sugerează
că oamenii cărora le este foame sau care se confruntă cu pericolul pierderii elementelor de bază necesare
existenţei umane sunt mai puţin preocupaţi de viaţa socială sau de satisfacerea nevoilor eu-lui interior.
Doar în momentul satisfacerii nevoilor fundamentale ale biologicului oamenii se pot orienta spre alte
nevoi care au fost latente în aşteptarea împlinirii celor de pe nivelul inferior. În organizaţii aceste nevoi
sunt satisfăcute prin acordarea unui nivel al salariului care să asigure subzistenţa şi printr-un program de
lucru care să permită un nivel suficient al refacerii capacităţii de muncă.

Trebuinţe de securitate. Odată ce nevoile biologice au fost satisfăcute, oamenii devin preocupaţi de
siguranţa lor fizică şi psihică. Securitatea reprezintă anumite condiţii care ameninţă integritatea fizică a
unei persoane. În organizaţii aceste nevoi se referă la: securitatea muncii (pericol de accidente şi boli
profesionale cât mai redus), securitatea locului de muncă (probabilitate cât mai mică de pierdere a locului
de muncă respectiv), plata unor salarii peste nivelul minim de supravieţuire, libertatea de a se înscrie într-
un sindicat, programe de pensii şi asigurări.
Trebuinţe de apartenenţă. Dacă o persoană este satisfăcută din punct de vedere fiziologic şi se simte în
siguranţă, este posibil ca acea persoană să devină interesată în a-şi satisface nevoia de contact social.
Modelul indică faptul că oamenii au nevoie să intre în contact cu alţii şi să se bucure de sprijin social. În
situaţia în care oamenii sunt izolaţi sau singuri, nevoia de asociere nu va fi satisfăcută şi ei îşi vor folosi
energia pentru a încerca să o satisfacă. Cu siguranţă că nevoile sociale sunt mai profund condiţionate
33
Ibidem

31
cultural decât nevoile fiziologice şi de siguranţă, deoarece unele culturi presupun mai mult contact social
cu ceilalţi decât altele şi oamenii învaţă să aibă nevoie de tot mai multă interacţiune şi sprijin social.

Trebuinţe de stimă. Aceste nevoi se referă la nevoia de a fi bine cunoscut de către ceilalţi şi la
nevoia individului de a se simţi valoros, competent şi respectat. În situaţia în care individul este
ridiculizat, defăimat, discreditat sau evaluat negativ, se va simţi rănit şi nevoile de pe acest nivel nu sunt
satisfăcute. În organizaţiile moderne, în care nevoile de bază sunt satisfăcute, trebuie să se acorde multă
atenţie şi energie nevoilor de stimă.

Trebuinţe de autoîmplinire. Maslow a postulat că, dacă toate nevoile descrise anterior ar fi satisfăcute
(ceea ce nu este însă cazul de obicei), oamenii s-ar afla în situaţia să îşi dezvolte potenţialul maxim. Ei ar
simţi nevoia de a-şi actualiza potenţialul şi de a-şi atinge cele mai înalte obiective şi aspiraţii. Maslow a
descoperit că mulţi oameni, gândindu-se la propriul lor potenţial, pot fi speriaţi de ceea ce ar putea
deveni. Unii dintre ei încearcă să se ferească de a-şi dezvolta potenţialul sau conştiinţa misiunii personale.
Maslow a numit această tendinţă complexul lui Iona (după numele profetului biblic care, încercând să
fugă de misiunea sa personală, a fost înghiţit de o balenă şi eliberat apoi pentru a-şi împlini destinul). Cu
cât o trebuinţă este mai des satisfăcută, cu atât probabilitatea apariţiei şi activării ei tinde sa scadă. În
cursul dezvoltării psihice, omul este motivat mai întâi de trebuinţele biologice situate la baza piramidei şi
abia apoi de cele situate spre vârf, ponderea diferitelor niveluri modificându-se în funcţie de stadiul
dezvoltării psihice a individului.
Motivele sunt trebuinţe activate, conştientizate, direcţionate şi finalizate cu o acţiune precisă. Motivul,
prin acţiunile orientate pe care le determină, prin comportamentele de satisfacere pe care le declanşează,
"developează" trebuinţele, le face cunoscute. După nivelul conştientizării, motivele pot fi conştiente sau
inconştiente (uneori se întâmplă să nu ne dăm seama de motivul real al acţiunilor noastre). Pentru
realizarea unor acţiuni mai dificile, este necesar un efort voluntar susţinut care să facă posibilă depaşirea
obstacolelor interne sau externe ce apar în calea realizării scopului. Voinţa intervine atât în procesul luării
deciziei referitor la acţiunea care trebuie realizată (navighez pe Internet pentru că aşa vreau, sau desfăşor
o activitate obligatorie pentru că aşa trebuie), cât şi în susţinerea motivului pentru care s-a optat, prin
mobilizarea resurselor energetice de care dispune individul. Interesele sunt stimuli moţivationali care
exprimă orientarea personalitaţii spre anumite domenii de activitate, obiecte, persoane. Ele se
caracterizează prin stabilitate, varietate şi nivel de organizare. Spre deosebire de trebuinţe, interesele sunt
forme motivaţionale specific umane ce presupun un anumit nivel de organizare, constanţă şi eficienţă în
planul activităţii. De exemplu, trebuinţa de orientare şi investigare (curiozitatea de tip instinctual) nu e
totuna cu interesul de cunoaştere. Atunci când suntem interesaţi de un anumit domeniu sau activitate,
suntem capabili de eforturi susţinute pentru obţinerea unei eficienţe maxime. Bogăţia intereselor
constituie un indicator important al nivelului de maturizare al persoanei. Convingerile sunt idei cu o mare
valoare motivaţională în sfera personalităţii. Persoana care este convinsă de o idee, luptă pentru susţinerea
şi promovarea ei. Idealurile sunt modele mintale de tip anticipativ, individuale sau colective, cu ajutorul
cărora proiectăm în viitor, sub forma unor imagini şi idei, anumite finalităţi (scopuri). Idealurile sunt forţe
psihice care integrează şi subordonează întreaga sfera motivaţională a personalităţii: idealul de viaţă
(scopul şi sensul vieţii), idealul educaţional, profesional, moral, estetic, etc.

Societatea informaţională presupune, aşa cum am arătat la începutul capitolului, modalităţi noi de
abordare a devenirii umane, tipuri de evoluţie socio-psiho-educaţională adaptate cerinţelor lumii digitale
globale. Vom încerca să surprindem ce înseamnă toate acestea, aplicate punctual componentelor
MOTIVAŢIEI definite mai sus.

Idealurile. După cum lesne se poate observa din orice statistică a celor mai „vânate” „joburi”, tânărul
zilelor noastre doreşte să lucreze într-o firmă de renume, dacă se poate multinaţională şi cu obiect de
activitate în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor. Idealul de viaţă se reduce la o carieră (în primul
rând) într-o astfel de firmă, până la o anumită vârstă, care să asigure un mod de viaţă cu standarde
„sugerate” de eficienţa economică: casă spaţioasă, automobil schimbat din trei în trei ani, vacanţe în
locuri exotice, etc. Ca atare, şi idealul educaţional va urma acest traseu, dobândirea de abilităţi, dar şi de
certificări internaţional valabile, cunoaşterea limbii engleze (ce a devenit „paşaportul valabil” pentru orice

32
job mai bine plătit), etc. Excepţiile sunt rare, şi reprezintă acea categorie de „idealişti” care urmăresc
acumularea de cunoştinţe din cât mai multe domenii, pentru propria devenire intelectuală şi spirituală,
fără a lua în calcul nici un cost de oportunitate. Până şi idealul estetic, spre exemplu, se digitalizează,
impus de „autoritatea” notorietăţii unor case de film, de modă, de discuri, de producţie multimedia, etc.
Convingerile. Acestea se vor forma după aceleaşi tipare, ale reuşitei profesionale cu orice chip. De
exemplu, în spaţiul religios occidental, convingerea că există viaţă după moarte s-a diluat dramatic, fiind
înlocuită cu succes de convingerea din ce în ce mai fermă că totul se consumă „acum şi aici”. De aici
derivă apoi convingerile de obligativitate a obţinerii unui confort material maxim, a unei poziţii sociale
cât mai înalte, şi altele de acest gen. Convingerile religioase, politice, culturale, vor fi cele impuse de
majoritate sau de mass-media, şi vor fi privite, în primul rând, ca instrumente de „urcuş” social.
Interesele. Orientarea activă a personalităţii indivizilor se va stabiliza relativ spre acele domenii de
activitate cerute de lumea globală. De exemplu, interesul pentru cunoaştere se va orienta spre asimilarea
de cunoştinţe în domeniul utilizării, dar şi al programării calculatoarelor, telefoniei mobile, Internet-ului,
spre acumularea de abilităţi şi cunoştinţe privind resursele digitale existente şi indispenasbile oricărui
domeniu de activitate. Acest lucru este deja dureros de actual în mediul educaţional, elevii fiind atraşi cu
preponderenţă de lumea digitală, în detrimentul ştiinţelor clasice. Motivele, în special cele extrinseci, se
vor grupa în jurul axei centrale a „carierei”. Un salariu mai bun, aprobarea şefului, lauda ca prim pas al
promovării în ierarhie, în general goana permanentă după o recompensă, dar şi teama de a nu fi criticat,
de a nu pierde locul de muncă, de nu rămâne în urmă ca şi abilităţi şi cunoştinţe „digitale”(educaţia
continuă), în general fuga permanentă de o pedeapsă, vor determina individul să facă ceea ce „trebuie”,
ceea ce organizaţia-firmă aşteaptă de la el. Chiar şi motivele legate de familie, integrare socială, vor fi
subordonate celor generate de evoluţia în cariera profesională, şi cred că ponderea o vor deţine cele
negative (ignorarea, ironia socială, desconsiderarea). Trebuinţe. La nivelul trebuinţelor, mutaţiile
datorate digitalizării urmăresc, în general, linia trasată în cazul celorlalte componente. Astfel,
autoîmplinirea va viza atingerea obiectivelor de natură profesională, cu prioritate, autodepăşirea
însemnând în primul rând asimilarea de noi cunoştiinţe tehnologice, noi abilităţi de a „stăpâni” tehnologia
şi prin aceasta de a avea influenţă asupra vieţii altora.

Trebuinţele de stimă, adică nevoia individului de a se simţi competent, valoros, respectat sau cu un
renume care să depăşească graniţele cercului intim vor fi revalorizate în perspectiva profesiei. Este deja
„pe rol”, de provenienţă cutumiară, ideea de a fi respectat datorită competenţei profesionale. Însă aici,
datorită profesiilor „digitalizate” care nu presupun cu necesitate existenţa vocaţiei reale (ca în cazul
medicilor, psihoterapeuţilor, duhovnicilor, dascălilor, etc.) competenţa poate însemna şi mapa de
certificări internaţionale (MBA, MCSE, RHCT, IELTS, etc.), care să nu fie întotdeauna acoperite de
cunoştinţe şi abilităţi. O mutaţie, deci, caracteristică societăţii informaţionale, este satisfacerea
trebuinţelor de stimă şi respect pe baza existenţei unor „hârtii” cu pretenţie de autoritate globală. Psihic,
omul se va simţi „acoperit” de certificări, dar, în realitate, certificările nu vor fi acoperite de competenţe.
Trebuinţele de apartenenţă se vor muta din sfera familiei în sfera organizaţiei. De la comunităţile
clasice, patriarhale (şi parohiale, la noi) se va ajunge la comunităţile profesionale. Acestea sunt deja mult
mai mult decât simple asociaţii profesionale, sunt marile „familii” artificiale: familia Vodafone, familia
Orange, familia Microsoft, familia „manechinelor care beau doar apă plată cu lămâie”, etc. Acestea sunt
doar câteva din exemplele în care un inginer de comunicaţii, software, sau un fotomodel abia ieşit din
adolescenţă se vor simţi „acasă” în cadrul grupului profesional. Valorile tradiţionale ca familie, neam,
patrie sunt deja diluate, incerte şi superflue. Profesiunile societăţii informaţionale revendică individul în
totalitate, satisfăcându-i trebuinţele de apartenenţă într-un mod distorsionat şi de multe ori viciat. În goana
nebună după confortul maxim, banii şi statutul social care pot genera acest confort,determină şi noile
trebuinţe de securitate. Păstrarea locului de muncă, mai ales sub ameninţarea tot mai crescută a flagelului
şomajului, devine prioritatea numărul unu. Creşterea salarială, eventual promovarea ierarhică sau găsirea
unui job mai bine plătit devine prioritatea numărul doi. Alături de acestea, individul are nevoie de sisteme
de asigurări de sănătate, de accidente, de siguranţa pensiei, de siguranţa proprietăţilor sale, în general de
siguranţa „zilei de mâine”, a venitului care să-i asigure subzistenţa, sau, dacă se poate, un confort din ce
în ce mai bun. În sfârşit, trebuinţele fiziologice se reaşează şi ele pe noi coordonate, aşa cum amamintit la
subcapitolul de mai sus. Aşadar, apa şi hrana se artificializează, fast-food-urile vin în întâmpinarea
omului grăbit, care „înghite” repede orice fel de hrană sintetică şi se întoarce în faţa terminalului de date,

33
de frică să nu rămână fară locul de muncă. Societatea informaţională trece de la „ritualul” mesei de
familie la McDonald's-ul şi Coca-Cola, ingurgitate deseori între două metrouri, sau în timpul scurt dintre
două vizite de marketing. Până şi timpul de odihnă se reduce sistematic, asistăm la invazia tehnicilor
orientale, parapsihologice, de odihnă activă, sau chiar la stimularea neuropsihică pe cale electrică sau
chimică, pentru mărirea timpului efectiv de lucru. Iar în ceea ce priveşte trebuinţa sexuală, lucrurile sunt
complet denaturate. Filmele, emisiunile ştiinţifice sau educaţionale şi publicitatea pe această temă,
exemplul prietenilor, toate vor concura la denaturarea relaţiilor sexuale prin: a) practicarea contracepţiei
sub toate formele acesteia şi justificarea acestui lucru prin invocarea condiţiilor grele de viaţă în refuzul
de a procrea şi b) practicarea perversiunilor sexuale în registrul firescului, atât în cadrul familiei cât mai
ales în afara acesteia.

III.5.2.3 Aspectul socio-cultural. Digitalizarea relaţiilor interumane

Societatea umană a cunoscut de-a lungul istoriei diferite moduri de organizare. Oamenii s-au grupat
şi ierarhizat după anumite criterii, mai mult sau mai puţin obiective, în fiecare tip de societate. Fie că a
fost vorba de antichitate, cu multitudinea ei de imperii şi stăpâniri, între care se remarcă Imperiul Roman,
ca prim model de globalizare a lumii, fie că a fost vorba de epoca medievală, cu diferenţe mari între Apus
şi Răsărit, întotdeauna au existat clase sociale, între care ceea ce numim astăzi “profit” a fost repartizat
întotdeauna în mod inegal şi inechitabil. La începuturi şi până după revoluţia industrială se vorbea despre
aristocraţie, nobilime, boierime şi “ceilalţi”, unde ceilalţi au însemnat pe rând sclavi, iobagi, ţărani,
meşteşugari, etc. De câteva sute de ani încoace aristocraţia s-a transformat în burghezie, apoi aceasta în
oameni de afaceri şi politicieni, ca să ajungem astăzi la momentul în care societatea pseudo-democratică
a “egalităţii de şanse” (cea care instaurează “principiile democratice” cu ajutorul tancurilor şi avioanelor
militare NATO în toate ţările în care se mai păstrează “urme” ale mentalităţilor tradiţionale sau
naţionaliste) se împarte la fel ca la începuturi, în bogaţi şi săraci, care tind tot mai mult să devină, cei
dintâi foarte bogaţi, iar cei din urmă foarte săraci. Cel puţin în România postdecembristă, bogaţii au ajuns
să însemne deopotrivă oameni de afaceri (“băieţi deştepţi”) implicaţi în politică, servicii secrete româneşti
sau străine, politicieni implicaţi în afaceri mai mult sau mai puţin legale, masonerie, precum şi o
sumedenie de oportunişti care stau “în umbra” celor dintâi, aşteptând momentul potrivit pentru a se
căpătui. Săracii de astăzi sunt cei cu adevăraţi săraci, unii la limita subzistenţei, în principal foştii
muncitori rămaşi pe drumuri şi ţăranii care nu au cum şi nici de ce să-şi mai cultive “proprietatea”
reprimită prin celebrele retrocedări, în sensul că nimeni nu mai e interesat de recolta lor. De asemenea, tot
în categoria săracilor putem include, fără a greşi prea mult, şi mult mediatizata clasă de mijloc, meseriaşi,
intelectuali, profesori, funcţionari, fermieri, etc., care nu trăiesc în sărăcie, însă nici nu pot ieşi din rutina
existenţială tragică a societăţii informaţionale: muncă epizantă – plata datoriilor şi a ratelor de toate
felurile; în cărţile de popularizare a “managementului afacerilor” aceştia sunt foarte plastic definiţi: “cei
cărora le rămân prea multe zile în calendar din luna în curs, în momentul în care constată că li s-au
terminat banii”. Nu dorim o radiografiere amănunţită a societăţii, fiincă aceasta este treaba sociologiei,
însă ceea ce trebuie evidenţiat este fenomenul transformării formulelor şi categoriilor sociale spre ceea ce
înseamnă societatea informaţională, şi anume dinamism extrem în derularea tuturor evenimentelor.
Lucian Blaga spunea că “veşnicia s-a născut la sat”. Pe de-o parte, această afirmaţie se referea la
organizarea socială având ca axă centrală viaţa şi timpul Bisericii. Sărbătorile creştine erau reperele după
care se organiza munca, odihna, întreaga viaţă socială a comunităţii. Timpul acesteia se subordona
timpului liturgic, aşa cum şi-a moştenit de veacuri neamul acesta tradiţia. Pe de altă parte, timpul la sat
curgea parcă mai lent, viaţa liniştită, departe de agitaţia citadină crea acea senzaţie de pace asemănătoare
şi premergătoare veşniciei. Mijloacele de comunicaţie, sărace şi lente la vremea aceea, pătrundeau mult
mai greu în comunităţile rurale. Astăzi, nu există sat sau chiar cătun uitat prin vreo văgăună de munte,
care să nu aibă televiziune prin satelit, telefonie mobilă, şi măcar una-două conexiuni Internet. Ritmul
infernal al schimburilor de informaţie în aceste medii de comunicare depăşeşte posibilităţile structurilor
psiho-sociale rurale. Ca atare, generaţiile tinere resimt aceasta ca pe un handicap şi migrează către
suburbia oraşului, prea puţini reuşind să devină citadini cu adevărat. Iar datorită faptului că formarea
socio-culturală a unui om se poate depăşi doar cu eforturi mari şi susţinute din partea acestuia, asistăm la
“îngroşarea” sistematică a rândurilor populaţiei urbane în interiorul a ceea ce putem denumi generic:

34
mahalaua. Ţăranul zilelor noastre care a rămas la sat are două opţiuni: sărăceşte pe zi ce trece rămânând
“ţăran” şi păstrându-şi obiceiurile, tradiţiile şi credinţa, sau devine “fermier” (se organizează chiar şi
cursuri “europene” în acest sens la nivelul Direcţiilor Agricole Judeţene), învăţând contabilitate, bio-
chimie alimentară, agronomie şi zootehnie certificată ISO (ultima “inovaţie” a ministrului agriculturii o
reprezintă “caietul fermierului”, fără de care producţia agricolă individuală nu va putea fi valorificată), şi
chiar marketing, şi atunci poate prospera, respectând cu stricteţe normele europene şi ignorându-şi din ce
în ce mai mult tradiţiile care l-au condus pe poetul-filozof-teolog Lucian Blaga la celebra sa afirmaţie de
mai sus. Tânărul fiu de ţăran, care pleacă la oraş fiindcă, vrea civilizaţie, poate avea mai multe traiectorii
în viaţă. Dacă este ambiţios, se va instrui, va îmbrăţişa o profesie, chiar intelectuală, şi va deveni citadin.
Dacă doar “va face şcoală”, chiar şi la nivel universitar, fără ca aceasta să fie dublată de ambiţie, cultură
şi inteligenţă, el va deveni semicitadin, sau formal citadin, având apartament, maşină şi “servici bun”, dar
va merge săptămânal acasă, la munca în gospodărie şi la câmp, conform proverbului “nici în car, nici în
căruţă”. Există şi o a treia categorie, a celor care refuză instruirea, cultura autentică, dar care îşi
împropriază cu mândrie toate obiceiurile urâte şi proaste ale oraşului: discoteca, clubul, gaşca, alcoolul,
desfrâul, drogurile, etc. Aceştia reprezintă noua mahala, cu pretenţii de urbanism, dar pe ritmuri de manea
penibilă, cu pretenţii de superioritate culturală faţă de omul rămas la sat, dar cu manifestări abjecte,
gregare şi, nu de puţine ori, violente, la adresa “intelectualului”. În mediul urban lucrurile se întâmplă
aproximativ la fel, cu deosebirile aferente de cultură şi educaţie. Şi aici există categoria de orăşean
simplu, care locuieşte, munceşte, se odihneşte, “respiră” exclusiv la oraş, fără prea mari pretenţii
culturale, dar cu sentimentul superiorităţii faţă de mahala, consumator de serbări câmpeneşti, bâlciuri,
meciuri de fotbal, seminţe, mici şi bere, şi, mai nou, televiziune nelimitată. Există apoi categoria
intelectualului de provincie, care se mulţumeşte, în general, cu ceea ce-i oferă oraşul, deşi tânjeşte după
marea metropolă, nefăcând, însă, pasul decisiv în “dobândirea” acesteia. Următoarea categorie este cea a
intelectualului care se stabileşte în oraşul universitar în care şi-a făcut studiile, dacă se poate într-o
companie multinaţională care-i asigură un trai mult peste medie; vizitele anuale sau bianuale ale acestuia
la părinţii din provincie constituie motive de mândrie părintească pentru aceştia din urmă şi motive de
consolidare a stimei de sine pentru cel dintâi. Mai există şi categoria emigrantului, din ce în ce mai mare,
a celui care se rupe de orice tradiţie şi cultură originară, încercând să se integreze într-un sistem, care de
multe ori este mult mai restrictiv decît cel pe care-l părăseşte, dar care îl recompensează cu un nivel de
trai foarte bun.34 Acestea sunt doar câteva dintre modelele de existenţă contemporane aşa cu se prezintă
în spaţiul românesc, mai ales. Indiferent de alegerea unuia sau altuia dintre acestea, familia rămâne
nucleul fundamental al societăţii. Din nefericire, însă, şi familia suferă transformări importante în
perspectiva digitalizării lumii. De exemplu, în noile definiţii familia e descrisă ca o “formă de comunitate
umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie/paterne, realizând, mai mult
sau mai puţin, legătura biologică şi/sau psiho-socială.”35 Admiţând că nu se spune nimic despre sexul
indivizilor, în definiţia de mai sus, datorită posibilităţii existenţei familiei de origine de gen tată-fiu,
totuşi,în clasificările actuale, familia homosexuală este tot mai des descrisă ca normală. Dincolo de
aspectul discutabil al acestei afirmaţii, rămâne viitorul incert chiar şi al familiei clasice. Mai ales în
societatea românească, atât în mediul urban cât şi în cel rural, familia clasică era cea nucleară patriarhală,
soţ, soţie şi copii, cu rol determinant de lider al tatălui, sau cea nucleară extinsă, care cuprindea şi
membrii ai familiei de origine (părinţii soţului sau ai soţiei). Astăzi asistăm la familia de tip instabilă, mai
ales în spaţiul occidental, familia societală, orientată spre societate şi nu spre comunitate, cea în care
sensibilitatea comunităţii familiale a fost înlocuită cu puterea intelectului, a raţiunii, în cele din urmă a
capacităţii de a procesa eficient informaţia. De asemenea, avem de-a face tot mai mult cu celibatul, dar
care nu exclude promiscuitatea şi turismul sexual, ca mod de viaţă al omului informaţional. Apoi, vorbim
de cuplul fără copii, care se impune şi acesta din ce în ce mai mult, fiindcă modul de viaţă alert citadin,
care revendică întreaga energie a soţilor, nu prea lasă loc şi timp creşterii şi educării copiilor. În
clasificările oficiale există şi concubinajul sau uniunile liber consimţite, căsătoriile deschise, toate acestea
fiind inacceptabile într-o perspectivă creştină. Însă, dacă toate acestea au existat şi în trecut, în
“ilegalitate” morală, iar acum doar se oficializează, mai există şi experimentele neofamiliale, simulacre
ale familiei actuale ca: semi-căsnicia, în care se aplică formule de genul “casa şi copiii împreună, sexul
34
Nu de puţine ori, însă, preţul plătit pentru un trai mai bun în Canada, SUA, Australia, sau chiar Europa, depăşeşte
posibilităţile psiho-afective ale emigrantului, munca până la epuizare, în detrimentul familiei, ducându-l la serioase probleme
psiho-sociale, de multe ori chiar în spaţiul patogenităţii.
35
I.Mitrofan, C.Ciupercă, “Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei”, Bucureşti, 1998, p.17

35
separat”, sau pseudo-căsnicia (vieţile paralele), în care se menţine statutul oficial de căsătorie datorită
unor convenienţe şi comodităţi de ordin material, dar se trăieşte o accentuată autonomie sexuală şi
socială, cu ambii parteneri dezvoltând relaţii adulterine, dar coabitând într-o indiferenţă mutuală.36 Cu
toate acestea, începutul de mileniu III ne introduce într-o nouă epocă, a transformărilor profunde la toate
nivelurile, începând cu cel politic şi continuând cu economicul şi socialul, în care familia, ca entitate
unitară, trebuie să-şi regăsească sensurile şi fundamentele sale iniţiale. Indiferent de modurile sale de
organizare, clasice sau deviante, societatea umană va trebui să-şi reaşeze tendinţele evolutive pe baza
oferită de familie.
Cultura mileniului III nu mai reprezintă nici omul în căutarea absolutului divin, dar nici măcar
omul care se caută pe sine, propria identitate, ci ea, cultura societăţii informaţionale tinde doar să şocheze
cu orice chip. Literatura şi-a pierdut aproape complet poziţia deţinută în trecut, odată cu apariţia
televiziunii şi mai ales a internet-ului. Deşi se publică foarte mult, dovadă fiind numărul mare de edituri la
nivel de ţară, literatura se împarte foarte strict (aşa după cum se poate vedea în rafturile oricărei librării) în
lucrări de specialitate, pe domenii, şi deseori acestea au o adresabilitate foarte restrânsă: destinatarii lor
sunt exclusiv specialiştii domeniilor respective. De asemenea, limbajul utilizat în redactarea acestor
lucrări este unul pretenţios, chiar şi atunci când este vorba de cărţi de popularizare, şi suferă de patima
“academismului cu orice preţ”, autorii lor fiind preocupaţi, de cele mai multe ori, mult mai mult de
aspectul academic al lucrării respective, de mărimea listei bibliografice şi de notorietatea autorilor citaţi,
ca şi de numărul referinţelor scrise de nume “cu rezonanţă” şi anexate acesteia, decât de gradul de
accesibilitate al informaţiilor transmise, de parcă s-ar afla într-o permanentă competiţie intradisciplinară.
Oricum, în detrimentul literaturii în general, care a devenit apanajul unei minorităţi intelectuale, s-
a dezvoltat şi se dezvoltă necontenit cultura imaginii. Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în
special a televiziunii (clasică, prin satelit şi mai nou prin Internet), ca exponent al deculturalizării prin
exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicării cuvântului prin citit şi scris,
a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, digitalizarea culturală. Modelele occidentale în
cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care au fost love-story-urile de
toate facturile (istorice, psihologice, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane,
policierurile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de
ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-
criminale, cu invariabilul „justiţiar” frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate
formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism
(actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi Cosânzeana, universal,
de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungmetrajului, a serialului sau chiar a desenului animat
şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o facă, cultura
cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e universal, astfel că posibilitatea
manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână. Ridicarea sportului la nivel de
spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet este o altă faţetă a culturii informaţionale.
Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă de asemenea limbaje universale care nu
au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare, transformarea acestora într-o afacere (showbusiness)
mondială a condus, pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patima miliardelor de suporteri, la menţinerea
acestora la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut dar uniform, uşor de controlat şi sugestionat.
Dictonul latin „panem et circenses”, pâine şi circ, folosit de imperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la
nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de hrană şi plăcere, se aplică din nou cu
deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitorului „imperiu” informaţional. Pe lângă acest aspect,
însă, televiziunea are în vedere şi crearea unor indivizi subdezvoltaţi intelectual, a căror capacitate de
analiză şi sinteză, capacitate de gândire în general, se atrofiază pe măsură ce aceştia petrec mai mult timp
în faţa televizorului sau a ecranului de calculator.
Lucrarea „Efectele televiziunii asupra minţii umane” a domnului Virgiliu Gheorghe, care
reprezintă primul volum al seriei „Faţa nevăzută a televiziunii”, este primul semnal de alarmă asupra
acestui subiect, prima analiză temeinică a fenomenului în cauză. Ea oferă un preţios material informativ
atât părinţilor sau celor care se ocupă de educaţia tinerilor, cât şi tuturor celor care vor să înţeleagă
pericolul pe care îl reprezintă tehnologia audio-video şi cultura divertismentului pentru sănătatea mentală,

36
Ibidem, p.82-85

36
pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Deficienţele de atenţie şi concentrare, slăbirea capacităţilor mentale, a
puterii de judecată şi a motivaţiei sunt probleme care se află de câteva zeci de ani în atenţia cercetătorilor
din lumea occidentală. În ultima vreme aceste afecţiuni au început să fie observate şi la mulţi dintre copiii
şi tinerii din ţara noastră, sindromul anunţându-se a avea o largă răspândire în următorii 10 ani.
Virgiliu Gheorghe afirmă că efectele televiziunii merg până acolo încât remodelează omul în întregime.
În locul omului natural, care este fundamental religios şi ca urmare ascetic, apare un tip uman care şi-a
pierdut aproape toate aceste calităţi, funcţii şi puteri. În lumina cercetărilor lui McLuhan (Mass-media
sau mediul invizibil, 1997) omul televizual "suferă de un sindrom în care se combină infirmităţi
multiple", ceea ce ne arată că e vorba de purtătorul "unor terifiante mutaţii", a căror notă dominantă e
negativul omului creat de Dumnezeu. De aici şi ideea de nihilism, mai mult sau mai puţin afirmat, însă cu
siguranţă stocat în subconştientul uman. Tulburător este şi faptul că, precum dovedesc neuropsihologii
Emery si Peper, "plonjarea individului în mediul comunicării video este similară intrarii într-o stare
semi-hipnotica", ceea ce antrenează o diminuare a cenzorului raţional al judecăţii, precum şi
deschiderea porţilor subconştientului şi pătrunderea necenzurată a mesajelor TV în adâncul acestuia. 37
Cercetările neuropsihologilor demonstrează că vizionarea TV alterează în special capacităţile cognitive
ale persoanei. Nu numai procesul învaţării este dezavantajat, ci şi gândirea logică şi analitică,
discursivitatea, capacitatea de exprimare a ideilor, creativitatea şi chiar dezvoltarea inteligenţei.
Televiziunea afectează mai ales cortexul prefrontal, acea parte a creierului care este cel mai bine
dezvoltată la om, unde sunt mediate procesele mentale superioare, ce diferenţiază fiinţa umană de
celelalte vieţuitoare. Afecţiunile, pe care nu numai vizionarea TV, dar şi jocurile pe calculator şi
navigarea necontrolată pe internet, le produc asupra cortexului prefrontal se remarcă uşor la copii şi tineri,
în dificultăţile pe care aceştia le întâmpină în a se concentra şi în susţinerea motivaţiei, în controlul
emoţiilor şi al comportamentului, în planificarea şi organizarea programului. 38 De asemenea, Virgiliu
Gheorghe atrage atenţia că personajele din filme, atât cele holywoodiene şi europene, dar ceea ce e mai
tragic, chiar şi cele româneşti, ruseşti sau sârbeşti, cu excepţiile de rigoare şi aici,39 par a duce, în general,
o viaţă totalmente în afara Tradiţiei şi a Bisericii.
Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o digitalizare evidentă,
transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de o parte
să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctualitate, iar pe de altă parte să colecteze imensele
fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor tinere.
Orice artist trebuie să se declare aparţinător al unui curent, stil sau tendinţă în ceea ce “crează”, pentru a
intra cât de cât în atenţia presei, şi pentru a putea face “carieră”. Mai mult, există astăzi ceea ce se cheamă
“digital art”, pictura, sculptura, desenul animat şi chiar cinematografia făcută exclusiv cu ajutorul
calculatorului, în care nu prea mai contează existenţa sau inexistenţa reală a talentului şi vocaţiei. Marele
sculptor Constantin Brâncuş se pronunţa vehement împotriva acestor delimitări şi încadrări într-o şcoală
sau alta, într-un curent sau altul, dar astăzi nici un artist nu poate supravieţui fără această apartenenţă.
În ceea ce priveşte muzica, lucrurile sunt şi mai concret delimitate şi standardizate. Istoria umanităţii
consemnează încă de foarte devreme existenţa preocupărilor de natură muzicală. Activităţile din
societatea primitivă erau acompaniate de o anumită muzică, muzica fiind o necesitate şi o activitate vitală,
intim legată de cuvânt şi apărută nu ca o artă de agrement, ci ca fiind indispensabilă societăţii. Din
trecutul îndepărtat al originilor muzicii apare un fapt revelator despre om, şi anume folosirea incantaţiei
magice, incantaţia fiind prototipul artei muzicale. De la practicile de magie omul a trecut la credinţa
religioasă şi la cultele organizate; de la credinţă mai târziu, a ajuns la sentimentul direct al muzicii, strâns
legat de civilizaţie şi de spiritul uman. Deşi s-a modificat conţinutul, s-au păstrat formele generale ale
experienţei muzicale, permiţându-se regăsirea magicianului primitiv chiar în artistul modern. În culturile
diferitor popoare muzica se evidenţiază arătându-şi importanţa ei şi rolul jucat de aceasta în viaţa omului.
De la Platon, care face referire la rolul jucat de muzică în viaţa omului şi până astăzi a existat şi există
dorinţa de a explica modalităţile de acţiune ale muzicii asupra psihicului şi puterea terapeutică a acesteia.
În unele mitologii muzica este considerată a fi anterioară creării universului, aceasta participând deci la
37
Virgiliu Gheorghe, „Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura Prodromos, 2006, p.3-6
38
Ramona Suciu, „Cum te prosteşte televiziunea”, Revista „Rost”, ian-feb. 2007, la adresa www.rostonline.org
39
Un film cu adevărat de excepţie, apreciat în egală măsură de criticii de artă, dar şi de Biserica Ortotoxă, este filmul rusesc
“Ostrov”, ce prezintă păcăinţa ortodoxă autentică şi dimensiunile sufleteşti uriaşe la care poate duce aceasta, dacă este asumată
şi trăită la modul deplin.

37
crearea universului. Credinţa că lumea a fost creată pornind de la un sunet ascuţit, din care au decurs toate
formele de viaţă este întâlnită în cosmogonia indiană. Pentru muzicianul Richard Wagner, sunetul acela
iniţial, n-ar fi fost ascuţit, ci grav şi germinativ, fiind îmbogăţit evolutiv prin armonice naturale. În
mitologia greacă există legături între sunetul primordial organizator şi generator de lumină, şi zei. Muzica
este o ofrandă a lui Hermes; Apolon – zeul solar – îi oferă lira de aur lui Amfion, care asigură trecerea de
la dezordine la ordine. În sfârşit, Orfeu realizează o sinteză între muzică, lumină şi construcţie. Dincolo
de mitologie, muzica a însoţit omul în mod concret în toată istoria sa. În functie de destinaţia şi efectele ei
în viaţa omului, muzica se poate clasifica în: a) muzica sacră; b) muzica laică; c) muzica malefică.
O altă schemă în care se poate împărţi muzica după rolul pe care îl are ea în viaţa şi activitatea omului
este următoarea:
- Muzica spirituală, care cuprinde marea categorie a muzicii culte din care face parte si muzica
religioasă.
- Muzica distractivă, cuprinde genurile de muzică uşoară, folk, populară, de divertisment.
- Muzica cu rol utilitar, destinată activităţilor fizice (gimnastica, munca manuală), muzica de reclamă,
muzica folosită în terapeutică, spoturi publicitare, fondul sonor în radiofonie, pentru ilustraţii muzicale în
teatru şi film, etc. În acest context, muzica de cult, muzica liturgică are o preexistenţă şi o preeminenţă
faţă de toate celelalte categorii muzicale.
Dacă aceste clasificări reprezintă o digitalizare a formelor muzicale, putem spune că digitalizarea, cu
adevărat, a muzicii a apărut odată cu digitalizarea caracteristicilor sunetelor. În muzică, timpul intervine în
definirea duratei sunetelor ca atare, dar şi în constituirea conceptelor mai complexe de ritm, tempo (viteză
de execuţie) şi agogică (accelerare sau încetinire a mişcării, viteză de schimbare a tempoului). Duratele se
alătură înălţimilor, intensităţilor şi timbrelor în conturarea personalităţii sunetelor folosite de compozitor.
O tendinţă constantă în evoluţia istorică a limbajului muzical occidental a fost aceea de digitalizare
progresivă a elementelor constitutive ale discursului muzical. Dintre parametrii definitorii ai sunetului
muzical frecvenţa (înălţimea) a fost, cronologic vorbind, prima supusă acestui tratament. Din infinitatea
continuă a frecvenţelor sonore perceptibile pentru urechea umană, cântăreţul primitiv a ales un număr
limitat de valori discrete, instituind o primă distincţie între mulţimea restrânsă a sunetelor muzicale şi
domeniul indefinit al celorlalte sunete.40 O dată digitalizată, frecvenţa (adică înălţimea sunetului) a devenit
caracteristica de bază pe care s-au edificat structurile limbajului muzical, însăşi coloana vertebrală a
muzicii, melodia, fiind definită în primul rând ca succesiune de sunete de înălţimi diferite. Treptat,
procesul trecerii de la analogic la digital a cuprins şi alţi parametri ai sunetelor muzicale, printre care şi
unul de natură temporală: durata. S-a ajuns astfel ca muzica să opereze numai cu o mulţime strict
determinată de durate, în ciuda faptului că, tehnic vorbind, e posibilă producerea de sunete oricât de lungi
sau de scurte. Diviziunea cu 2 constituie aici un criteriu de bază. Există note întregi, doimi, pătrimi,
optimi, şaisprezecimi şi aşa mai departe, eventual chiar combinaţii ale acestora (dar tot structurate binar:
punctul simplu prelungeşte nota cu 1/2 din valoarea ei, cel dublu cu 3/4, iar punctul triplu cu 7/8); ar fi
însă de neconceput recurgerea la note de durată 0,179 sau π! Inventarea metronomului a creat condiţii şi
pentru digitalizarea tempoului, fără însă ca în această direcţie lucrurile să avanseze la fel de mult ca în
cazul înălţimilor. Libertăţile pe care interpreţii şi le pot lua sunt aici considerabil mai mari, nu însă
comparabile cu cele din domeniul intensităţii sonore, parametru esenţialmente analogic, susceptibil de a
lua o infinitate continuă de valori, chiar dacă şi aici introducerea indicaţiilor de tipul piano sau forte
vădeşte dorinţa compozitorilor de a promova un model cvasi-digital.41
În epoca contemporană, de la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut
o „rostogolire” accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a
ritmurilor obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash,
etc. Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prin desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi
monotone, care crează o chiar o dependenţă la nivel subliminal, o dimensiune universalistă prin absenţa
textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte „cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple
interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar stimulative, obsedante şi cu o componentă clară de
sugestionare subliminală auditivă), dar şi o dimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”,
care devin idoli demni de urmat pentru miliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Discotecile
sunt pline în toată lumea de aceşti tineri care dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii

40
Mihai Dinu, “Timpul şi muzica”, în revista “Respiro” format digital, la adresa www.respiro.ro
41
Ibidem

38
(nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi muzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările
create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă, violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi),
care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă, nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei
PRO mondiale, indiferent sub ce denumire ar apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM
(globale ca emisie) sau AtomicTV, UTv la noi, transformă muzica într-un limbaj digital al sunetului
strident, violent, lipsit de muzicalitate, care instigă la letargie, lene, pierdere inutilă a timpului, la
sexualitate ca act bio-psiho-fiziologic ce nu depăşeşte nivelul animal, şi nu de puţine ori la revoltă socială
cu extremele ei ce se apropie de criminalitate. În mod particular, la noi în ţară a "înflorit" şi este excesiv
de mediatizat curentul muzical suburban şi subcultural apărut din interiorul suburbiilor ţigăneşti:
manelismul. Având parcă o perdea a lipsei totale de discernământ cultural în faţa ochilor, un procent
îngrijorător de mare din populaţia României de toate vârstele doarme, mănâncă, respiră şi trăieşte în ritm
de manea. Rromi agramaţi, inculţi, lipsiţi de orice sensibilitate artistică sau culturală, dar putred de bogaţi,
ne sfidează din limuzinele de zeci de mii de euro şi din palatele de sute de mii de euro, râzând satisfăcuţi
(şi etalându-şi lanţurile, brăţările şi dinţii de aur) de faptul că au reuşit în numai câţiva ani de democraţie
post-decembristă sa subjuge cultural un neam care odinioară era bine ancorat în spiritualitatea creştin-
ortodoxă, dar care astăzi idolatrizează tocmai subcultura opulenţei prostului gust şi a kitch-ului, cântată în
ritmuri cu accentul pe timpul tare al măsurii (1 şi 3), generic numite manele şi care au isterizat o mare
parte a României contemporane. Tot aici trebuie amintit şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al
mişcării New Age, foarte melodios, un amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă,
etc.), în general păgână, folclor sau muzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de
sincretism al păgânismelor vechi şi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de
nocivă sub aspect spiritual. Acest curent se adresează aşa zisului intelectual, omului trufaş dar mediocru,
care are părerea despre sine că este deasupra lucrurilor în general şi deasupra creştinismului în mod
special.
Însă în muzică, ca dealtfel şi în artele care operează cu imaginea, statică sau dinamică, se poate
vorbi şi de o digitalizare la modul propriu, prin folosirea instrumentelor electronice digitale şi în special a
calculatorului, atât în procesele de creaţie propriu-zisă a “operelor” (muzicale sau nu) cât şi în stocarea şi
redarea acestora. La ora actuală există o multitudine de software-uri pentru muzică, începând cu cele care
simulează instrumentele muzicale şi vocea umană, continuând cu cele care înregistrează, editează,
stochează şi redau muzica, şi terminând cu cele care oferă asistenţă la compunerea muzicii, sau chiar
compun muzica în locul artistului. Având stocată în memorie o mare varietate de formule ritmice şi
melodice, de orchestraţii sau chiar interpretări, acest tip de software pune la dispoziţia “creatorului” a
mulţime de combinaţii posibile ale acestora, astfel încât produsul final să fie o “operă” complet nouă şi
inatacabilă într-un eventual proces de plagiat, dar care seamănă într-o măsură mai mică sau mai mare cu
alte câteva sute de piese muzicale şi se încadrează obligatoriu într-un stil muzical, care sunt şi acestea atât
de multe, încât ar fi dificil pentru cineva să le clasifice pe toate, argumentând şi evidenţiind diferenţele şi
asemănările dintre ele. Astăzi, mai mult ca oricând, muzica îşi face loc în viaţa de zi cu zi a omului
informaţional. Home-cinema-ul de acasă, CD-player-ul din maşină, DVD-player-ul de la serviciu,
telefonul mobil, MP3-player-ul din buzunar, computerul sau laptop-ul personal, toate sunt încărcate de
muzică; din orice colţ de oraş sau sat, magazin, club, local, supermarket, taxi, automobil personal sau
mijloc de transport în comun, locuinţă personală sau instituţie publică, etc., “răsună” un post de radio sau
un album muzical; reclamele TV sunt însoţite obligatoriu de o muzică foarte persuasivă, ca şi orice altă
manifestare TV (emisiune, film, spectacol sportiv, jurnal de ştiri, eveniment monden, etc.). Aşa cum
observa Mihai Dinu în studiul citat, muzica este cea care însoţeşte orice informaţie, indiferent pe ce canal
de comunicare este transmisă aceasta, iar acest lucru se întâmplă tocmai datorită capacităţii ei de a
transmite şi sublinia mai mai mult decât simple informaţii, şi anume stări, sentimente, emoţii, trăiri, ş.a.
Din acest motiv este necesară, în viaţa fiecăruia dintre noi, o riguroasă selecţie a muzicii de care ne lăsăm
“invadaţi”. Fie că e vorba de audiţie muzicală pură, de vizionare de emisiuni, filme sau spectacole, de
navigare pe internet sau de orice altă activitate în care “media” e implicată, trebuie să discernem la nivelul
inteligenţei emoţionale dacă muzica ascultată în principal sau în subsidiar e nocivă sau nu, ce fel de stări
şi emoţii ne provoacă, ce sentimente ne trezeşte şi în ce mod ne influenţează comportamentul. Pentru a
redeveni autentică şi factor de spiritualizare, muzica trebuie să-şi regăsească fundamentele creştine, iar ca
liant în societatea umană, ea trebuie să conducă, cu necesitate, la finalitatea hristocentrică a omului.

39
III.5.2.3.1 Digitalizarea limbajelor şi comunicării interumane
În California, SUA, la universitatea din Palo Alto, există un departament celebru al cărui obiect de
activitate şi cercetare este în exclusivitate comunicarea. Cercetătorii acestei şcoli au adus argumente
convingătoare în favoarea ideii că există două tipuri principial diferite de comunicare, numite de ei
digitală şi analogică, prima operând cu un număr discret, iar cea de a doua cu o infinitate continuă de
semnale şi înţelesuri transmise. Limba scrisă constituie o formă de comunicare digitală, întrucât recurge
la o mulţime finită şi discretă de semne lingvistice, adică de imagini grafice asociate unor semnificaţii
socialmente acceptate: cuvintele. În opoziţie cu aceasta, comunicarea mimico-gestuală este una pur
analogică, deoarece ea se realizează cu ajutorul unei infinităţi gradual variate de mijloace: mulţimea
zâmbetelor, cea a privirilor sau cea a mişcărilor mâinii sunt nu doar infinite, ci şi nenumărabile, la fel ca
mulţimile punctelor de pe un segment de dreaptă, de pe o suprafaţă sau din întreg spaţiul. Tot
nenumărabile sunt, evident, şi semnificaţiile transmise de aceste semnale mimico-gestuale, receptorii
umani fiind capabili să le sesizeze şi înţeleagă fără a le putea însă explicita, având în vedere faptul că ele
sunt şi rămân literalmente inefabile, o dată ce nu pot şi nu vor putea fi niciodată traduse complet în codul
discret, digital al limbii.42
Vorbirea ocupă, sub acest raport, o poziţie intermediară. Ea operează digital, cu cuvinte, dar, o
dată cu rostirea acestora, le îmbogăţeşte cu anumite trăsături ce ţin de realizarea sonoră, precum
intensitatea, înălţimea, tempoul, parametri susceptibili de o variaţie continuă şi care adaugă, aşadar,
comunicării orale o importantă componentă analogică, inexistentă în scris.
O observaţie palo-altistă de mare importanţă este aceea că „prin intermediul mijloacelor de tip
digital se transmit cu precădere conţinuturi informaţionale, în timp ce sistemele analogice comunică mai
ales date privind relaţia dintre cei care comunică.43 O aceeaşi informaţie poate fi acceptată sau respinsă de
interlocutorul nostru în funcţie de atitudinea pe care acesta constată că o avem faţă de el urmărindu-ne
comportamentul non-verbal: gesturi, mimică, privire, ton al vocii. Ironia sau agresivitatea, plictiseala sau
nerăbdarea de a încheia o convorbire sunt rareori verbalizate de locutorul cât de cât educat, dar indiciile
non-verbale îl trădează, dezvăluindu-i partenerului de dialog felul în care acela percepe interacţiunea cu
el. Deosebit de elocvenţi sunt, din acest punct de vedere, aşa-zişii „parametri muzicali” ai vorbirii:
conturul intonaţional al frazelor (întrebător, exclamativ, dubitativ, mirat etc), accentele suprasegmentale,
ezitările, ritmul, tempoul, intensitatea rostirii, înălţimea glasului („ridici vocea/tonul la mine?”),
încetinirea sau accelerarea fluxului verbal, pauzele şi câte alte elemente paralingvistice, improprii
exprimării de valori logice şi practic lipsite de valenţe descriptive sau narative, constituie în schimb
modalităţi extrem de eficiente de împărtăşire a sentimentelor.44 Cum gama emoţiilor umane este una
recunoscut infinită, acestea reclamă cu necesitate recurgerea la o modalitate analogică de comunicare,
vehiculul verbal neînsoţit de vocalizare fiind incapabil, din pricina naturii sale digitale, să facă faţă unei
atari misiuni. „Nu am cuvinte să-ţi spun cât sunt de necăjit”, ne mărturiseşte un prieten şi, neîndoielnic,
are dreptate, fiindcă în momente deosebite din viaţă cuvintele sunt de prea puţin folos, dar tonul
descurajat al glasului său, ca şi privirea stinsă, umerii căzuţi şi paloarea nesănătoasă a chipului vorbesc
despre starea sa sufletească într-un mod mult mai exact decât ar putea-o face cel mai elaborat discurs
verbal.
Cu toate acestea, asistăm în vremea de azi la digitalizarea tuturor tipurilor de comunicare
interumană. În ceea ce priveşte comunicarea non-verbală, mimica, gesturile, etc., există o mulţime de
cărţi care ne învaţă cum să le controlăm pe acestea. După ce ne sunt descrise semnificaţiile ascunse ale
gesturilor, zâmbetelor, ticurilor, etc., suntem învăţaţi cum să evităm folosirea unora sau altora dintre
acestea. Mai ales în domeniul managementului resurselor umane, aceste lucruri au devenit obişnuinţă.
Angajatorii urmează cursuri elaborate, interdisciplinare, despre cum ar trebui să se comporte şi să
comunice candidatul ideal, de multe ori fără a avea nici cea mai mică „aplecare” spre psihologia
persoanei cu aplicabilitate la interviul de angajare, iar candidaţii urmează cursuri de „formare”, unde sunt
învăţaţi ce mimică, privire, ton, gesturi, etc., aşteaptă angajatorii de la candidatul ideal, le exersează bine
pe acestea şi se prezintă la interviu. De cele mai multe ori, dacă „lecţia” comunicării este învăţată bine,
„candidaţii” reuşesc să se angajeze în locuri pentru care nu au nici o vocaţie reală, tocmai pentru că au

42
Mihai Dinu, „Timpul şi muzica” în revista „Respiro” format electronic, la adresa www.respiro.ro
43
Ibidem
44
Ibidem

40
reuşit să-şi digitalizeze comunicarea non-verbală, „păcălind” aşa-zisa competenţă a angajatorului. Un alt
exemplu de digitalizare a comunicării non-verbale este moda vestimentară, atât masculină, dar mai ales
feminină. Devenită adevărată industrie cu profituri enorme, moda stabileşte ce îmbracă fiecare individ, în
funcţie de ceea ce doreşte să transmită, de exemplu: femeile de afaceri, manageri, profesiunile liberale,
vor adopta un stil mai sobru, dar dublat de atitudini sexy, în funcţie de vârstă, pe cînd vedetele, urmate
implicit şi până în cel mai mic detaliu de toate adolescentele cu pretenţii de vedetă, vor adopta
vestimentaţii care să atragă cel puţin atenţia oricui, dacă nu să şocheze chiar. Şi la bărbaţi, mai nou,
lucrurile se petrec asemănător, oricum este cert că nu mai ţine nimeni cont prea mult de aspectul estetic şi
de cel care vizează bunul simţ în a recunoaşte ce ţi se potriveşte şi ce nu, ci singurul lucru care contează
este să te îmbraci solidar cu categoria socio-profesională din care faci parte, să transmiţi despre tine cât se
poate de mult prin îmbrăcăminte, dar mai ales să fii în pas cu moda. De remarcat este faptul că în fiecare
domeniu există anumite modele, iar cei care vor să facă parte din domeniul respectiv vor adopta până în
cele mai mici amănunte stilul acestor modele în ceea ce priveşte comunicarea non-verbală: gesturile,
privirea, mimica, zâmbetele, tonul vocii, coafura (frizura), pantofii, hainele, bijuteriile, maşina, ţigările,
localurile frecventate, etc.
În ceea ce priveşte comunicarea verbală digitalizarea se referă atât la aspectul clasic, cel al folosirii
tehnologiilor digitale (telefonia mobilă, telefonia VoIP, pe internet, comunicarea digitală de tip
broadcasting), cât şi la aspectul de restrângere a vocabularului, de învăţare şi utilizare stereotipă a unor
propoziţii şi fraze. Cele cinci stiluri standardizate de oralitate vor deveni definitorii pentru digitalizarea
comunicării verbale.
a) Stilul rece, specific comunicării necooperative, a fost adoptat de politicieni, de persoanele din sfera
publică în apariţiile TV sau radio. Acesta se va defini prin intenţionalitatea, nedeclarată dar foarte
prezentă, a manipulării, a inducerii la nivel mental-cognitiv a unor convingeri care de prea puţine ori sunt
conforme cu realitatea. În acest sens este edificator exemplul cazului Tanacu, în care întreaga mass-medie
a dorit să inducă sentimentul şi convingerea fermă că acolo s-a petrecut un act criminal fără doar şi poate.
b) Stilul formal, specific discursurilor publice destinate comunicării unui auditoriu numeros, va fi
invadat, în era informaţională, de apeluri frecvente la diverse centre de autoritate mai mult sau mai puţin
valide, care să confere afirmaţiilor prezentate credibilitatea necesară.
c) Stilul consultativ, al discuţiilor profesionale sau de afaceri, va deveni cel utilizat cu preponderenţă
de categoriile profesionale actuale, cele din sfera tehnologiilor digitale dar nu numai, însă se poate
observa uşor prezenţa abundentă a termenilor specifici acestui domeniu în toate celelalte domenii de
activitate.
d) Stilul ocazional, specific discuţiilor între prieteni, va avea poate cel mai mult de suferit prin faptul
că anumite clişee împrumutate, de exemplu, din „retorica” artiştilor de hip-hop sau heavy-metal americani
au devenit mult prea uzitate în acest stil. Este vorba de expresii de genul: cool, fuck you man, ooops,
sucker, etc. Aici trebuie, însă, amintită şi „bogăţia” iniţială a limbii române, care oferă o paletă foarte
vastă de termeni argotici şi expresii injurioase cu conotaţie amicală, prietenească, de care se foloseşte
astăzi o din ce în ce mai mare parte a societăţii, de la oameni politici şi V.I.P-uri la oamenii de rând.
e) În fine, stilul intim, cel folosit în comunicarea familială, va primi expresii „standard”, uneori
traduse în cel mai penibil mod cu putinţă, folosite în seriale şi telenovele de actorii de mîna a doua care
joacă în acestea, sau, în cel mai fericit, caz expresii din filmele la modă, despre care am mai amintit.
În ultimul rând, comunicarea scrisă, digitală prin însăşi structura sa (conform teoriilor comunicării
de la Palo Alto), va suferi încă şi mai acute procese de digitalizare. Datorită faptului amintit mai sus, că în
sfera tehnologiei informaţiei limba engleză a impus majoritatea covârşitoare a termenilor şi conceptelor,
unele dintre acestea fiind netraductibile în alte limbi, va fi nevoie ca, în comunicarea scrisă, „invazia”
acestor termeni să se producă foarte repede. De asemenea, faptul că în relaţiile interumane la ora actuală
predomină aspectul economic, care se bazează pe ştiinţă şi tehnologie, adică pe schimbul de conţinuturi
strict informaţionale, se observă o din ce în ce mai scăzută prezenţă în comunicarea scrisă a termenilor şi
expresiilor ce descriu stări afective, emoţii şi sentimente. Mai mult, un alt aspect important şi în acelaşi
timp trist al digitalizării accelerate a comunicării scrise este faptul că tot mai puţină lume foloseşte scrisul
de mână. Tastatura computerului şi cea a telefonului mobil depersonalizează această comunicare,
privându-o de ultima notă de unicitate a persoanei: scrisul său. E-mail-ul a înlocuit total, sau e pe cale să o
facă (mai sunt, probabil, cel mult două generaţii de aşteptat), poşta clasică; iar mai nou, comunicarea în
timp real, pe messenger (Yahoo, Skype, MSN), câştigă tot mai mult teren, chiar şi în faţa deja

41
„prăfuitului” e-mail. Chat-ul, „mess”-ul, face posibilă comunicarea simultană şi instantanee cu mai mulţi
interlocutori, ceea ce în era informaţiei şi a vitezei constituie un avantaj. Aici intervine, însă, o problemă
tehnică, ce deja are repercusiuni negative. Messenger-ul încearcă să facă în scris ceea ce se realiza, de
obicei, prin comunicare verbală, dar nici un om nu poate tasta la computer cu aceeaşi viteză cu care
vorbeşte. Urmarea acestui fapt este apariţia a tot felul de abrevieri, combinaţii de taste şi de simboluri,
care încearcă să redea în cîteva caractere conţinutul unor întregi expresii, ca de exemplu: „10x” , care
înseamnă „ten x”, care este de fapt “tencs”, adică pronunţia lui „thanks”, adică „mulţumesc”; sau „npc”,
care se traduce prin „nu ai pentru ce”, sau  care înseamnă „râd, sunt vesel”, sau , care înseamnă „sunt
trist”, etc. Până aici, poate nimic anormal. Însă, în rândul adolescenţilor şi tinerilor, folosirea excesivă sau
chiar obsesivă a acestui tip de comunicare (ca şi al SMS-ului de pe telefonul mobil) a dus la apariţia a
două probleme: a) aceştia „translează” şi în comunicarea scrisă normală şi chiar în cea verbală aceste
simboluri, mutilând practic lexicul cu tot felul de abrevieri şi combinaţii de caractere; b) aceştia au pierdut
capacitatea de a formula fraze, atât în scris cât şi verbal, nereuşind să se mai exprime coerent şi cât de cât
literar decât cu mare dificultate.
Concluzionând, putem spune că, la fel ca şi în muzică, artă, sau cultură în general, şi în ceea ce
priveşte comunicarea interumană şi limbajele folosite, digitalizarea, ca prim pas spre instalarea deplină a
societăţii informaţionale, şi-a pus amprenta. Lucrurile vor evolua mai rapid sau mai lent, în funcţie de
disponibilitatea noastră, a oamenilor, de a accepta, parţial sau total, aceste fenomene. În cazul particular al
nostru, ca ortodocşi, dar mai ales ca exponenţi ai propovăduirii ortodoxe, exact ca şi în cazul revoluţiei
culturale care trebuie să fie însuşi cultul ortodox (Christos Yannaras), avem posibilitatea de a recurge
mereu la limba liturgică, la graiul liturgic, singurul care se poate „duce” invers, de la fragmentare la
întreg, de la digital (în rugăciunile scrise şi citite) la analogic (în rugăciunile trăite). Altfel spus, în spaţiul
liturgic al rugăciunii personale sau colective putem ajunge de la comunicarea prin cuvinte la comunicarea
dincolo de cuvinte. Aşa cum am mai amintit, Cartea Facerii a Sfintei Scripturi ne spune că Adam vorbea
cu Dumnezeu „în răcoarea serii”, în grădina Edenului, înţelegând aici nu atât comunicarea cât mai ales
cuminecarea, comuniunea, împărtăşirea de Dumnezeu, care este în afară de orice cuvinte şi dincolo de
orice limbaj. Din Epistola a II-a către Corinteni ştim că Sfântul Apostol Pavel a fost răpit cu duhul în rai,
unde a auzit cuvinte „care nu se pot spune şi pe care nu se cuvine unui om să le grăiască” (II Cor: 12, 4).
De asemenea, ştim din Sfânta Tradiţie despre modul în care Dumnezeu se descoperă sfinţilor Săi, direct,
nemijlocit şi dincolo de orice rostire. Mai mult, în Sfânta Euharistie Hristos se dăruieşte la modul deplin
credincioşilor, printre urmările euharistiei fiind şi înţelegerea mai profundă a lucrurilor şi Voii Lui
Dumnezeu, înţelegere greu exprimabilă în cuvinte sau expresii. Însă pentru a ajunge la toate acestea
trebuie să pornim de la o formă digitală de comunicare: rugăciunea scrisă. Întreaga literatură patristică şi
neopatristică vorbeşte despre treptele rugăciunii, începând cu rugăciunea citită, rostită, trecând la minte,
raţiune, apoi la inimă, şi într-un final la unirea mistică cu Dumnezeu, care, aşa cum o descriu vieţile
sfinţilor, reprezintă o comunicare totală, şi căreia nu-i este necesară nici o formă de elaborare lingvistică
interioară a gândului.45 Acest drum al rugăciunii a fost experimentat nu doar de sfinţi. Este cunoscut
testamentul lui Blaise Pascal, cu acea notiţă cusută în căptuşeala hainei, găsită după moartea sa şi care
începe cu cuvintele: „ Foc. Dumnezeul lui Avraam. Dumnezeul lui Isaac. Dumnezeul lui Iacov. Nu al
filosofilor şi al savanţilor. Certitudine. Certitudine. Certitudine. Bucurie. Pace.” Pascal a fost un gânditor
raţional, pragmatic şi în acelaşi timp profund, în fizica fluidelor există chiar şi o lege care-i poartă
numele. Cu toate acestea, a ajuns la o comunicare totală cu Dumnezeu, într-un moment al vieţii sale, care
i-a oferit certitudinea copleşitoare şi bucuria deplină a atotprezenţei Acestuia. Am amintit acest exemplu
tocmai pentru a sublinia următorul fapt: dacă un om de ştiinţă, considerat mai mult pragmatic decât
mistic, a refăcut drumul invers, de la comunicare la cuminecare, la împărtăşire de Dumnezeu, deşi
provenea dintr-un spaţiu cultural şi religios neortodox, cu atât mai mult noi, cei de acum şi de aici,
suntem chemaţi să refacem acest drum, să defragmentăm existenţa şi comunicarea dintre noi şi să refacem
comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii. Cu atât mai mult cu cât încă ne mai este îngăduit (nu se ştie
pentru cât timp, însă) să avem ca formă de organizare socială parohia, comunitatea euharistică,
împărtăşirea comună de Hristos, tot ce avem de făcut este să punem aceasta în lucrare personală, chiar şi
în vâltoarea evenimentelor şi constrângerilor care ne relativizează şi ne digitalizează existenţa.

45

Mihai Dinu, “Comunicarea”, Editura Algos, Bucureşti, 1994, p.348

42
III.5.2.4 Aspectul religios. Digitalizarea religiei şi conştiinţei religioase
Pornind de la necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană, secolul XXI a debutat
sub auspiciile „profetice” ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum că acesta „va fi religios sau nu va fi
deloc”. Occidentul s-a grăbit să se replieze, oferind ca alternativă o religiozitate formală, o adaptare-
conformare exterioară la diferitele coduri etico-religioase ale multitudinii de religii actuale, vrând să arate,
triumfător, superioritatea unei civilizaţii care a asimilat şi dezvoltat şi latura religioasă a umanului, însă
doar în mod tolerant, ca pe o anexă, un apendice de care omul, în anumite situaţii se poate dispensa fără
ca funcţiunile psiho-somatice să-i fie afectate. În perspectivă ortodoxă, urmând Tradiţia şi manifestarea sa
istorică, se poate afirma, cred, că „profeţia” preţioasă a lui Malraux este cel mult o copilărie ridicată la
rang de adâncă reflecţie filosofică. Şi asta pentru că în creştinism fiecare secol, fiecare an, fiecare zi (aşa
cum arată şi calendarul ortodox) este percepută ca un timp al sfinţeniei, menit să lase omului posibilitatea
de a-şi „lucra” veşnicia. Conştiinţa ortodoxă nu judecă lumea în termeni de apartenenţă economică,
politică sau militară, nici în termeni de globalizare informaţională, comunicaţională sau profesională, nu
înţelege religia şi viaţa religios-morală ca pe o sumă de acte împlinite corect şi formal, individuale sau
colective, duminicale sau pascale. Conştiinţa ortodoxă integrează totul vieţii teandrice, în care Euharistia
are rolul central, şi din această perspectivă, orice timp de după Cincizecime a fost unul euharistic, fiindcă
Hristos este acelaşi în toate timpurile şi locurile, şi aşa va fi în veci.
De asemenea, golul spiritual lăsat în urma sa de impunerea politică a ateismului a generat în multe
locuri ale lumii o sete de “spiritualitate” în care devianţele îşi croiesc drum foarte uşor. Astfel, Uniunea
Europeană, forma politică actuală a “bătrânului continent”, în care ne-am integrat cu multe surle şi
trâmbiţe deşi, ca urmaşi ai tracilor suntem poate mult mai demult europeni decât “fraţii” germani, francezi
sau italieni, după ce a încercat să evite diplomatic fundamentarea sa pe principii creştine, a acceptat în
numele toleranţei şi drepturilor omului o sumedenie de manifestări socio-religioase ca fiind normale,
unora facându-le chiar proagandă în mod mai mult sau mai puţin mascat. În acest context, cea mai pură
tradiţie ortodoxă poate trece drept habotnicie, în timp ce satanismul, de exmplu, sau vrăjitoria, sau
exacerbarea dependenţei de horoscopul zilnic pot fi catalogate drept opţiuni religioase personale. Graniţa
dintre normalitate şi anormalitate este diluată până la anulare, condamnarea sau acceptarea unor practici
religioase se face doar strict din punctul de vedere al respectării drepturilor şi libertăţilor omului, însă
criteriile de aplicare a judecăţilor nu sunt întotdeauna aceleaşi. Religia e percepută astfel ca o „obligaţie
personală”, de multe ori forţată. Vorbind de spaţiile necreştine, avem de-a face cu o pleiadă de curente
extrem-orientale, majoritatea provenind din hinduism, taoism şi budism, şi cu islam-ul. În ceea ce priveşte
budismul şi hinduismul autentic, acestea reprezintă o parte de lume care doar acum intră pe „piaţa”
tehnologiilor digitale, şi cred că nu există impedimente de ordin religios care să frâneze această intrare.
De asemenea, ar fi greu de spus dacă oamenii acestor religii au suferit modificări generate de globalizare-
digitalizare la nivelul conştiinţei religioase. În ceea ce priveşte fenomenul islamist contemporan, dincolo
de stricteţea şi în acelaşi timp superficialitatea doctrinară (privind lucrurile din punct de vedere ortodox),
rămâne comportamentul moral fundamentat religios, foarte profund asumat de credincioşi. Mai ales în
ultimul deceniu, în care am asistat şi asistăm în continuare la conflictul deschis al occidentului euro-
atlantic cu lumea islamică, discursurile sforăitoare şi patetice despre terorismul islamic ale SUA au
generat mutarea conştiinţei religioase în spaţiul islamic de la individ şi viaţa de apoi pe care trebuie să o
câştige acesta, la obligaţia individului de a lupta până la moarte pentru cauza islamului. Este dureros să
citim în presă despre copii de cinci-şase ani, care sunt învăţaţi de la această vârstă fragedă să mânuiască
pistolul-mitralieră, să confecţioneze bombe artizanale, şi, mai grav, să execute cu sânge rece prizonieri de
război. Această acutizare a conştiinţei războinice, ca şi exacerbarea urii pentru întreg occidentul „păgân”,
reprezintă o formă a digitalizării religiei. Nu este scopul acestui curs de a face o radiografiere a islamului
contemporan, însă observaţia că supralicitarea pe „djihad”- războiul sfânt şi punerea oarecum în umbră a
celorlalte precepte-obligaţii ale acestei religii, pe de o parte nu este altceva decât răspunsul normal faţă
de agresiunea lăcomiei euroatlantice şi în special americane la adresa petrolului pus de Dumnezeu tocmai
în subsolul statelor islamice, iar pe de altă parte reprezintă o formă subtilă de dezumanizare, de respingere
a calităţii de om aflat în relaţie cu ceilalţi oameni, dezumanizare ce convine de minune atât agresorilor
(fiindcă o vor folosi ca pretext pentru continuarea războiului), cât şi conducătorilor islamului, care
realizează în particular, se pare, venituri uriaşe de pe urma acestui război fantomatic, dar global.
În ceea ce priveşte creştinismul, lucrurile sunt mult mai grave. În primul rând, digitalizarea a început
odată cu Marea Schismă din anul 1054 (vezi capitolul II).

43
Chiar şi sub “cizma roşe”, conştiinţa religioasă a supravieţuit în forme originare, dar nu în sensul
că toată lumea era religioasă aşa cum au fost cei de dinaintea epocii comuniste, fiindcă educaţia a fost una
ateistă, iar reeducarea cruntă şi de o violenţă inimaginabilă din închisorile comuniste (fenomenul Piteşti) a
diluat mult religiozitatea afirmată public. Cu toate acestea, explozia de spiritualitate de după decembrie
1989 vorbeşte de la sine despre păstrarea şi transmiterea conştiinţei religioase. Există, însă, câteva
fenomene care se încadrează exact în conceptul de digitalizare a religiei. Primul dintre acestea este
pietismul. Atât în spaţiul ortodox, dar mai ales în cel catolic şi protestant (neoprotestant), pietismul
reprezintă o denaturare a conştiinţei religioase, care a apărut ca o mişcare religioasă în cadrul Reformei,
mişcare ce acorda întâietate “evlaviei practice”, în opoziţie cu teologia dogmatică polemică. Însă
exacerbarea acestei întâietăţi prin refuzul total al unei religiozităţi intelectuale a făcut ca evlavia practică
să piardă orice urmă de conţinut ontologic şi, datorită acestei pierderi, adevărul şi credinţa Bisericii au
fost despărţite de viaţă şi de acţiune, rezultatul fiind un ansamblu steril de “principii” şi de “axiome” ce
sunt primite ca orice altă ideologie. Aşa stau lucrurile în majoritatea cultelor neoprotestante, în
multitudinea ordinelor şi congragaţiilor catolice, dar şi în cadrul grupărilor de genul Oastea Domnului din
cadrul Bisericilor Ortodoxe. Însă ceea ce este mai grav, chiar în sânul anumitor parohii ortodoxe, şi
anume acolo unde nici măcar preotul nu înţelege bine ce înseamnă ortodoxia, s-a ajuns astăzi la o credinţă
pietistă periculoasă. În cadrul acestora participarea la Sfânta Liturghie devine convenţie social-religioasă,
Euharistia recompensă pentru bună purtare şi respectarea legilor creştine, spovedania se transformă într-o
“bună reglare” sau “punere în ordine” la nivel psihologic a sentimentelor de culpabilitate; Botezul va
reprezenta o obligaţie socială subînţeleasă şi acceptată ca atare, Cununia va deveni o legalizare în faţa
instanţei divine a relaţiei sexuale, iar Maslul o ultimă “încercare”, asimilată ritualului magic, de vindecare
a suferinţei şi bolii.
Ca descendent al pietismului şi la fel de dăunător găsim în cadrul comunităţilor ortodoxe rigorismul,
la nivel individual sau de grup: este vorba de credinciosul “luminat”, sau de “bisericuţele” din cadrul
Bisericii care îşi revendică dreptul de “preeminenţă” în credinţă, este vorba despre cei care respectă
(individual sau în cadrul “organizat” al unui grup mai larg) cu o rigoare matematică toate posturile,
sărbătorile, regulile locale sau generale de comportament eclesial, dar nu manifestă nici o urmă de
dragoste pentru “celălalt”, pentru oameni în general, se simt agresaţi şi nedreptăţiţi dacă cineva le încalcă
“teritoriul” în Biserică, iar dacă cineva dintre “cei credincioşi” dă dovadă de slăbiciune, neputinţă, sau,
mai grav, îngăduinţă pentru cei “din lume”, acesta este aspru judecat, criticat şi chiar exclus din grup. În
concepţia acestora, Dumnezeu este pe rând: a) judecător punitiv care pedepseşte orice abatere de la reguli
şi recompensează fiecare respectare “ad literam” a acestora; b) Dumnezeul “eficienţei”, care pretinde
eficacitate în viaţa moral-duhovnicească, cerând de la omul religios un activism spiritual exacerbat,
confundat cu “iubirea de semen”; c) Dumnezeu contabil şi legalist, care notează ca într-o balanţă
financiară plusuri şi minusuri, le compensează pe acestea unele cu altele, iar la sfârşit trage linia şi
notează rezultatul, aplicând fatal o lege impersonală de plată sau de răsplată, după caz. În paralel cu
aceste tipuri de percepţie a credinţei, există în viaţa cotidiană anumite manifestări, pe care cultura creştină
le consideră devianţe, deşi în spaţiul public sunt percepute ca normalităţi, cert este, însă, că acestea
reprezintă manifestări punctuale şi prin aceasta digitalizate, ale conştiinţei religioase.
1. Nu există post de televiziune, de radio, sau publicaţie scrisă, care să nu-şi aibă emisiunea proprie
sau pagina proprie dedicată horoscopului zilnic. La anumite ore de pe tot parcursul unei zile, o întreagă
pleiadă de astrologi şi specialişti în psihologie astrală ne sfătuiesc ce să facem în ziua respectivă, ce ne
aşteaptă în viaţa noastră intimă sau mai puţin intimă, şi mai ales cum să evităm dezastrele sentimentale,
financiare, de relaţionare sau sexuale pe care ni le-au rezervat, vezi Doamne, astrele, care au ajuns să fie
responsabile de întreaga noastră evoluţie şi acţiune. Cunosc oameni, unii foarte apropiaţi, care nu iau nici
o decizie, nu întreprind nici o acţiune şi câteodată refuză până şi să raţioneze logic dacă nu îşi consultă
horoscopul. Avem horoscoape TV, horoscoape radio, scrise, personale sau generale, consultaţii astrale
prin poştă sau mai nou on-line, pe site-uri Internet specializate. Îngrijorător este faptul că din ce în ce mai
multă lume îşi găseşte perechea ţinând cont de recomandările horoscopului, manâncă, doarme, munceşte,
călătoreşte, face sex (că de dragoste prea rar mai poate fi vorba) şi chiar îşi impune să iubească, ţinând
cont exclusiv de indicaţiile horoscopului. Şi cu toate acestea, horoscopul este considerat normalitate. Mai
mult, tocmai prin faptul că e omniprezent, de la banalul ziar, telefon mobil sau reclamă TV la emisiunea
“specializată” a Uraniei, de exemplu, se poate concluziona că face parte din propaganda agresivă a
civilizaţiei informaţionale spre care ne îndreptăm. Dacă acum câteva zeci de ani, a trăi după horoscop era

44
ceva condamnabil la nivelul societăţii, astăzi nu numai că este normal şi aproape unanim acceptat, dar
este şi inevitabil. Individul care ignoră indicaţiile astrale zilnice este anacronic, desuet, fiind imediat
exclus din cercul socio-profesional căruia îi aparţine. Horoscopul se asociază astăzi trăirii religioase, ba
chiar în foarte multe cazuri se substituie acesteia. Un creştin ortodox ar trebui să vadă în această
horoscopo-manie o acută devianţă religioasă, dar din păcate în cadrul societăţii, la nivel general vorbind,
nu numai că nu este considerată o devianţă, ci reprezintă o normalitate, la care, printr-o propagandă
acerbă, suntem cu toţii invitaţi să subscriem necondiţionat.
2. În România, mai ales în revoluţia aşa zis “spirituală”, ce a urmat loviturii de stat de la 22
decembrie 1989 (cunoscută şi protejată de lege ca Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989)
vrăjitoria, magia albă a cunoscut o revigorare puternică. Ca şi horoscopo-mania, aceasta este puternic
mediatizată. I se dedică emisiuni TV, unde sunt invitate tot felul de “regine”, “prinţese”, “mame Omida”
etc, care agitând în mod tendenţios cruci, icoane, mătănii, Biblii mai mult sau mai puţin ortodoxe, şi
invocând fără discernământ Sfânta Treime, numele Mântuitorului Iisus Hristos, pe Maica Domnului şi
Sfinţii, crează o confuzie generală şi reuşesc o “înşelare” la scară naţională şi chiar internaţională, mai
ales în rândul celor cu carenţe grave în ceea ce priveşte cultura creştină. Ziarele au pagini dedicate
vrăjitoarelor, cu adrese, numere de telefon, tarife şi servicii. Bazându-se pe nevoia umană de satisfacţie a
biologicului sub toate aspectele acestuia, aceste vrăjitoare induc credinţa aşa ziselor puteri moştenite de
care dispun, omul de rând având convingerea fermă că ceea ce îi “ face şi desface” vrăjitoarea e ceva ce
ţine de religie, de relaţia sa cu Dumnezeu. La fel se întâmplă lucrurile şi în spiritism, ocultism, vindecări
bioenergo-astrale, tehnici şi practici extrem-orientale (a se citi MISA lui Bivolaru care a dus în clinicile
de psihiatrie sute de tineri), dar şi în mai noile terapii aşa-zis neconvenţionale: cristalo-terapie, piramido-
terapie, aromo-terapie, cromo-terapie, etc., cu deosebirea esenţială că acestea toate se adresează
intelectualului, în general omului cu o anumită cultură, tehnică, ştiinţifică sau artistică, ce se consideră
superior ritualului religios creştin. Din nefericire, pentru acest tip de individ, a fi creştin practicant este
echivalent cu habotnicia, dar toate practicile descrise mai sus, de tip sincretic şi pseudo-religioase, nu i se
par devianţe, aşa cum de fapt ar trebui să le considere orice creştin, dar cu atât mai mult orice creştin-
ortodox.
3. Este dificil de stabilit unde se termină credinţa şi începe habotnicia, de asemenea şi unde se
termină aceasta şi începe devianţa. La fel de dificilă este şi trasarea graniţei între devianţă şi psihopatie
pe fond religios. În orice caz, apropierea credinţei de crimă sau sinucidere nu-şi are locul în nici o religie.
În categoria devianţelor religioase intră şi sectele sinucigaşe, ca şi cele care nu acceptă tratamentele
medicale, intervenţiile chirurgicale şi transfuziile sanguine. Există însă, din nefericire, şi manifestări ale
credinţei care la o privire superficială sunt normale, însă la o privire mai atentă frizează habotnicia ca
devianţă. În primul rând este vorba despre acele manifestări ocazionate de evenimentele din viaţa
creştinilor ca nunta sau înmormântarea, unde pe lângă ritualul religios consacrat se practică mai ales de
către femei o sumedenie de alte lucruri ca: datul unei găini peste sicriu, punerea în sicriu a anumitor
obiecte ale defunctului, spargerea unor pahare şi dansul mirilor peste cioburi, etc., lucruri a căror execuţie
se urmăreşte cu mare exactitate şi până în cel mai mic detaliu, acordându-li-se importanţa primordială în
raport cu ritualul religios propriu-zis. În unele locuri aceste practici au statut de obligativitate, existând
credinţa falsă că fară ele ritualul este făcut degeaba. Prin acest fapt, ele intră în spaţiul devianţei
religioase. Chiar şi la slujbele duminicale, există acea categorie generic numită "babe", deşi în ea intră
persoane de absolut toate vârstele şi toate gradele de cultură şi de ambele sexe, pentru care amănuntele de
genul: e interzis să pui anafura în batistă, nu poţi săruta icoane dacă ai mâncat, trebuie să duci 9 prescuri
cu 9 lumânari la 9 biserici, trebuie să duci haine şi făină la 12 masluri, etc., au o importanţă capitală, cu
valoare de obligativitate absolută, pe când Sfânta Liturghie în sine devine o anexă a acestora. Toate
aceste aspecte care denotă o înţelegere total greşită a credinţei reprezintă habotnicia, ce intră în categoria
devianţelor religioase.
Din toate aceste aprecieri de mai sus se desprinde concluzia evidentă, clară, că şi în cazul religiei şi
a conştiinţei religioase este prezent fenomenul digitalizării. Refacerea legăturii omului cu Dumnezeu,
religia, reprezintă o realitate intimă şi absolut personală pentru fiecare om în parte, datorită unicităţii
fiecarei persoane. Din acest motiv avem o infinitate de moduri de răspuns posibile la chemarea Lui
Dumnezeu. Desigur, există liniile directoare ale vieţii morale liturgic-eclesiale, care trasează coordonatele
parcursului personal al mântuirii fiecăruia: nu ne putem mântui în afara Sfintelor Taine, Botez,
Mirungere, Euharistie, Spovedanie, şi Preoţia care să le săvârşească pe acestea. Există ritmul şi spaţiul

45
liturgic, rugăciunile, ritualurile şi activitatea pastorală a Bisericii. Însă modul în care ne integrăm în toate
acestea este unul profund personal şi din acest motiv unic şi irepetabil, ceea ce face ca viaţa şi condiţia
religioasă a omului, în aspectul ei intim să fie nedigitalizabilă, şi tocmai aici rezidă măreţia, frumuseţea şi
superioritatea acestuia.

IV. Modele şi tendinţe psiho-sociale şi culturale actuale


Se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme, în aproape toate palierele societăţii umane, de o acută
criză de modele autentice. Lipsesc modelele umane concrete, reale, valorizate axiologic ca bune după
anumite criterii clasice, mai mult sau mai puţin obiective, în schimb nu ducem lipsă de modele catalogate
drept eficiente, neutre axiologic, corecte politic, etc; de asemenea, există o multitudine de modele care
într-o perspectivă creştină nu rezistă, sunt indezirabile şi catalogate ca influenţate demonic, dar care
câştigă tot mai mulţi adepţi, nu numai în rândurile generaţiilor „digitale”, „borned on the keyboard”
(născute pe tastatură, aşa cum constată un sociolog american), ci şi în rândurile generaţiilor mature, sau
chiar aflate la capătul călătoriei existenţiale. Nu avem pretenţia de a epuiza acest subiect, de altfel extrem
de complex, şi care necesită o largă abordare interdisciplinară, de la antropologie, sociologie, psihologie,
teologie şi până la politică şi economie, dar vom încerca să creionăm anumite aspecte cu o „culoare”
etico-morală incertă şi mai ales ne, sau chiar anticreştină, într-o abordare ortodoxă, referindu-ne la câteva
categorii comune atât psihologiei, sociologiei, antropologiei cât şi moralei ortodoxe: conştiinţa, libertatea,
responsabilitatea, virtutea, reputaţia, comportamentul şi modul în care acestea s-au transformat şi se
transformă încă în cadrul digitalizării lumii.

IV.1. Conştiinţa
Despre etică se spune că este un domeniu al ştiinţei care studiază principiile morale, legile de
dezvoltare istorică a acestora, rolul lor în viaţa socială, respectiv totalitatea normelor de conduită morală
corespunzătoare ideologiei unei societăţi sau unui grup reprezentativ din cadrul acesteia.
Despre morală se spune că este o formă a conştiinţei sociale care cuprinde normele de convieţuire, de
comportare a oamenilor între ei şi în societate. Astfel, azi înţelegem prin morală un fenomen real, care
ţine de viaţa reală, a membrilor societăţii, în timp ce etica desemnează teoria sau ştiinţa ce investighează
acest fenomen real. Aceste precizări facilitează înţelegerea distincţiei dintre teorie, care este etica şi
obiectul ei, morala, deşi în limbajul cotidian această distincţie nu se face întotdeauna. Astfel, despre un
comportament uman se poate spune că este moral, dar şi etic în acelaşi timp
Normele morale se fundamentează pe principiile morale. Acestea reprezintă fundamente ale sistemului
normativ şi totodată o modalitate de coordonare a normelor morale, a unui sistem de norme morale sau a
unui grup de norme morale. Specialiştii fac distincţia între principiile generale sau fundamentale şi cele
particulare. Dacă explicăm morala numai printr-un principiu fundamental, aşa cum a procedat Kant,
riscăm să o înţelegem formal, ca esenţă universală, eternă. Invers, dacă explicăm morala numai prin
principii particulare, nu putem să-i înţelegem unitatea, caracterul de totalitate structurată şi orientată
unitar spre un sens colectiv şi individual. Există trei principii morale:
-Principiul renunţării sau al resemnării este propriu mai multor tipuri istorice de morală, dintre care
menţionăm: morala budistă, morala stoică, morala creştină, mai ales în forma ei primă, originară. Baza
social economică a acestora o constituie relaţiile de inegalitate, de exploatare şi dominaţie, în virtutea
cărora o clasă este deposedată de bunurile şi valorile vieţii de către alta.
- Principiul individualismului este şi el propriu diverselor forme istorice ale moralei, între care cele mai
reprezentative sunt variantele moralei burgheze. Şi acest principiu are la bază proprietatea privată, dar
exprimă în esenţă morala celor care domină.
- Principiul colectivismului este considerat principiul moral al oricărei morale pozitive, exemplare.
Coerenţa şi stabilitatea unei forme de colectivitate nu este posibilă fără respectarea de către absolut toţi
membrii comunităţii a unui minim de cerinţe morale comune.
Elementele componente ale comportamentului moral sunt:
- atitudinea, înţeleasă ca atitudine exteriorizată,
- conduita, explicată ca o succesiune coerentă şi integrată de atitudini
- personalitatea morală

46
În rezumat, conştiinţa morală reprezintă un ansamblu structurat şi orientat de idei, reprezentări,
sentimente, stări de spirit, atitudini interioare, cu referire la ceea ce este bine sau rău în relaţiile dintre
oameni, ansamblu obiectivat în comportamentul moral.
Aşa stau lucrurile la nivel de definiţie psihologică şi sociologică. La nivel de viaţă creştină
asumată liber, însă, conştiinţa morală este ceva mult mai profund, conştiinţa morală nu este reprezintă
nimic altceva decât "Glasul Lui Dumnezeu din inima omului". În această lume a secolului XXI, în pragul
globalizării care vine să niveleze conştiinţe, să inducă comportamente morale şi să construiască pseudo
reputaţii sociale, din perpectivă ortodoxă lucrurile arată cel puţin (dacă nu chiar total) diferit. De-a lungul
timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercând astăzi să
revalorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al
acesteia printre multe altele. Astfel, omul informaţional, cel care deschide necondiţionat braţele
digitalizării, atât a lumii cât şi a lui, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa „universalistă”
a unei religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice, psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională
sau cea pseudo-intelectualistă (radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-
age, biserica scientologică, martorii lui Iehova, islamismul, catolicismul, sectarismul protestant dar mai
ales „orientalismele” ca hinduismul şi zen-budismul, sunt căi echivalente menite să relege omul cu un
dumnezeu făurit pe gustul său. Societatea informaţională tinde să modeleze şi să imprime o formă de
conştiinţă proprie şi adaptată unor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nici o
cenzură autentică şi fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut
orice aberaţie şi stupizenie, dacă îşi văd textele tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face
publicitate şi dacă ideologia la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte.
Remuşcările sunt considerate sentimente învechite, omul e „bombardat” zilnic prin toată mass-
media cu ideea că nu trebuie să existe remuşcări, că acestea aparţin personalităţilor slabe, că el, omul
trebuie să fie tare, să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască „clipa”, e învăţat că trăirea „din plin” a
vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfect justificabilă şi dezirabilă. Astfel, dispariţia
conştiinţei morale, sau în cel mai bun caz minimalizarea rolului evaluator al acesteia, conduce omul la
realitatea existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, la realitatea trăirii eu-lui personal orientat spre
imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur. Comportamentul moral se adaptează astfel
procesului contrafacerilor conştiinţei umane, care e unul vechi, dar care a îmbrăcat doar alte forme de-a
lungul istoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul s-a raportat. De la criteriul unic al raportării la
Hristos s-a ajuns la identificarea binelui cu tot felul de valori, şi în final la situaţia actuală a raportării
conştiinţei la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi imediată a
tuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi”, în primul rând biologice şi apoi materiale, majoritatea dintre
acestea inventate de lumea occidentală şi declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aici un rol
formativ ridicat, omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format de
publicitate, de "imperative" socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul. Orice teorie sociologică,
psihologică sau de altă natură, care îmbracă justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materială
este imediat mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi considerată ca
normală, chiar morală, iar modelarea vieţii spre împlinirea acesteia face parte din procesul de construcţie
al existenţei sociale. Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral va duce până la urmă
la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei contrare oricărei morale, dar, judecate prin filtrul raţionalităţii
pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi considerate de „bun simţ”. Astfel, demonicul pune încet dar
sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile globaliste ale toleranţei se vor transforma în intoleranţa
minorităţilor agresive de genul homosexuali, etc., faţă de normalitatea majorităţii heterosexuale, etc., ceea
ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului.
Lumea informaţională impune criterii de viaţă unice, dar acestea nu includ ca necesităţi de nici un
ordin viaţa de familie, viaţa morală, şi cu atât mai puţin cea religioasă. Omul informaţional este „homo
economicus”, el trebuie să fie eficient pentru el, pentru societate, trebuie să producă progres şi evoluţie
materială la nivelul acesteia, iar societatea îl va răsplăti cu confort, comoditate şi satisfacerea hedonistă a
tuturor plăcerilor. Mai mult, omul economic este obligatoriu şi omul digital, având cunoştinţe de
computere, internet, tehnică în general şi limba engleză în special, pentru a se adapta definitiv statului
mondial realizat pe aceste infrastructuri. Munca până la epuizare (programul occidental de muncă adoptat
din ce în ce mai mult de firmele româneşti revendică mai nou întreaga zi: cazul tinerei Raluca Stroescu,
decedată cu dosarele firmei la care era angajată pe un post de middle-manager în braţe, datorită epuizării

47
fizice şi intelectuale) trebuie stimulată cumva, şi acest lucru se face, pe lângă salariile mult peste medie
din firmele „multinaţionale”, prin distracţiile de „socializare” (de tip PRO TV street-party) din weekend-
uri sau sărbători laice (adică păgâne: ca festivalul berii, al toamnei, halloween, revelion, sfântul
Valentin,etc.) ca şi prin cele din viaţa de noapte petrecută în baruri şi discoteci, unde consumul de alcool
vine să compenseze senzaţia de oboseală şi indispoziţie. Reclamele TV se referă în procent ridicat la
alcool, invitând la consumul acestuia ca modă, obicei, obişnuinţă, dar vizând dependenţa, pentru a stimula
temporar performanţele fizice, dar şi cu scopul ascuns de distrugere lentă a organismului, pentru a grăbi
succesiunea generaţiilor care suprapopulează planeta. Un consumator de alcool sau tutun este foarte util,
pentru că:
- munceşte mai bine, mai eficient, acestea stimulând capacitatea temporară de efort fizic şi
intelectual, dar acţionând pe termen lung asupra sănătăţii, decimând-o.
- trăieşte mult mai puţin decât un om normal, neobligând societatea să-i asigure pensia şi traiul
bătrâneţii, şi lasă loc altui individ care să fie eficient un timp la fel de scurt.
- asigură profit prin faptul că banii câştigaţi prin muncă îi returnează societăţii pentru a-şi asigura
raţia zilnică de alcool, devenind dependent de acest ciclu: e obligat să muncească mai mult pentru a
câştiga mai mult şi a cumpăra cantităţi mai mari de băutură, acest cerc vicios terminându-se de cele mai
multe ori cu moartea fizică.
La nivelul relaţiilor interumane, digitalizarea socio-umană va însemna impunerea dreptului
comunitar, acesta devenind prioritar în faţa drepturilor sociale specific naţionale. Drepturile omului sunt
punctul nevralgic, şi în acelaşi timp masca sub care se ascunde chipul hidos al demonizării relaţiilor la
nivelul cetăţii. Sub justificarea (ce-şi revendică drept de veto) aplicării necondiţionate a drepturilor
omului, integrarea în Uniunea Europeană şi NATO vine să impună legi nu numai imorale ci şi
anticreştine, cum sunt cele ale acceptării homosexualităţii, prostituţiei, vine să ceară modificarea codului
penal, a legislaţiei familiei (includerea legalităţii familiei homosexuale, de ambe sexe), a legislaţiei
privind drepturile animalelor, înaintea celor ale copilului. Formalismul moral al Drepturilor Omului este
evident, pentru că un om bolnav şi înfometat nu are practic ce face nici cu libertatea presei, nici cu cea de
exprimare, un şomer nu are ce face cu dreptul la libera asociere, şi un analfabet nu are ce face cu dreptul
de a beneficia de toate oportunităţile. Drepturile comunitare impuse sunt doar de ordin politic şi juridic
(după modelul raţionalist occidental) şi se reflectă în plan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom
să-şi consume toate drepturile şi libertăţile promise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei,
consumului şi simţurilor sale. În contextul societăţii informaţionale, naţiunea cu specificul ei trebuie să
dispară, conştiinţa apartenenţei la neam să se dilueze până la anulare, astfel încât să apară conştiinţa
apartenenţei la un alt grup, de o altă factură. Şi pentru că omul aparţine ontologic unei comunităţi, s-au
creat artificial comunităţile socio-profesionale actuale (după modelul breslelor medievale europene), în
care informaticienii, specialiştii în IT, inginerii de diverse domenii, economiştii, medicii, etc., se regăsesc
la nivel mondial ca având aceleaşi preocupări, probleme de viaţă şi necesităţi, putând foarte simplu să
formeze o comunitate indiferent de provenienţa etnică. La acest lucru a contribuit din plin SUA şi începe
să contribuie şi UE, cu toate asociaţiile lor profesionale, în care un inginer software, de exemplu, se va
simţi „acasă” printre colegii de la firmă, întâlniri de lucru şi conferinţe, şi asta pentru că lipsa tradiţiilor
americane a dus la fabricarea unor tradiţii artificiale, cum sunt şi cele ale acestor categorii socio-
profesioanale. Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât uneşte, un român va
sfârşi prin a se identifica „etnic” cu categoria profesională de care aparţine, uitându-şi rădăcinile cultural-
religioase, astfel că în perspectiva societăţii informaţionale conştiinţa de neam se va transforma într-o
artificială, dar substitutivă conştiinţă socio-profesională. Chiar şi în România anului 2007, conştiinţa
personală, ca şi existenţa, de altfel, se dezvoltă în mod obligatoriu pe infrastructura socio-profesională
dată de reuşita în carieră, concretizată prin salariu cu trei zerouri în valută, poziţie de cel puţin middle-
management într-o "multinaţională", apartament de lux în centru şi casă de vacanţă la munte sau la mare,
două maşini, concedii bianuale în locuri exotice, etc.
Ortodoxia, care a valorizat întreaga existenţă istorică a naţiunii române, este astăzi ameninţată de
secte, de incultură, de economism şi ultraeficienţă, de ecumenism şi sincretism, într-un cuvânt de tot ceea
ce înseamnă, în definitiv, societate informaţională. În acest context, afirmaţii de genul „ortodoxia e un
handicap major în integrarea europeană a României”, nu fac decât să arate servilismul ateu sau poate
ocult al unei intelectualităţi române postindustriale, perfect adaptată şi deschisă digitalizării lumii cu orice
preţ, intelectualitate impotentă spiritual, care nu numai că nu a înţeles destinul ei ca elită a unei naţiuni şi

48
destinul istoric în Hristos al neamului românesc, dar le şi refuză apriori, mutând centrul de referinţă de la
veşnicia Învierii la temporalitatea unei existenţe bio-psiho-tehnologice şi fals culturale, sub justificarea
superiorităţii „corectitudinii morale” echidistante a civilizaţiei occidentale.

IV.2. Libertatea şi Responsabilitatea


Din punct de vedere creştin, libertatea înseamnă acea libertate pe care Hristos-Omul a câştigat-o,
asumând şi transfigurând prin jertfa sa natura umană, dându-i posibilitatea de a beneficia de
necondiţionarea sa prin trăirea vieţii în perspectiva eshatologică. Renunţând de mult la libertatea în
Hristos, cu toate că aceasta este singura ce poate trece omul dincolo de orice constrângere şi necesitate,
lumea modernă şi-a plăsmuit libertăţi spre care să tindă, surogat al existenţei cu adevărat libere. Astfel au
apărut libertăţile secolului luminilor, ale momentului 1848 şi ulterioare, libertăţi sociale, politice şi
naţionale, fiecare având rolul său în istorie. După aceasta au apărut Charta ONU şi drepturile omului, ca
libertăţi individuale manifestate la nivel mondial, „garanţii” ale civilizaţiei, la care trebuie să adere
naţiunile. Sub masca binevoitoare a eliberării de sub totalitarismele de toate felurile, lumea globală vine
să ofere false libertăţi. Astfel, libera circulaţie, libera opţiune exprimată nestingherit, libertatea de stabilire
în orice ţară, libertatea de a beneficia de toate oportunităţile facilei ere digitale, sunt condiţionate de
necesitatea de a avea bani pentru călătorii şi emigrare, educaţie pentru a te exprima, conturi şi coduri de
acces pentru lumea digitalizată. Practic, pentru a beneficia de toate condiţiile lumii informaţionale,
securizate şi artificializate, omul trebuie să se conformeze unor necesităţi de ordin material, educaţional,
şi unor obligativităţi comportamentale fals morale, dar aplicate în sens discriminator. Iar supunerea la
orice fel de condiţionare înseamnă anulare a unei libertăţi. Societatea informaţională impune anumite
atitudini şi gesturi „corecte politic”, adică un control nu numai al atitudinii şi comportamentului, dar şi al
modului de gândire. La nivel naţional, aderarea la structurile NATO sau UE sunt condiţionate de
realizarea unor anumiţi indicatori economici şi sociali, uneori foarte constrângători şi generatori de crize
sociale locale (şomaj, zone depopulate, sate părăsite, etc.). De asemenea, forţarea ţărilor tradiţional
creştine să adopte legi amorale şi anticreştine în numele internaţionalelor şi modernelor drepturi ale
omului se face prin şantaj financiar, economic, politic şi în unele cazuri prin ameninţarea militară. Putem
concluziona că libertăţile de toate felurile după care „tânjim” cu ochii la Europa şi America sunt practic
îngrădiri ale libertăţii, făcute la modul dur, dar ascuns sub masca învăluitoare şi binevoitor-
condescendentă a înţelegerii nevoilor omului şi a grabei spre asigurarea împlinirii continue a acestora. În
cartea „O Americă înfricoşătoare”, Edward Behr descrie o societate ce tinde să domine cultural lumea în
care libertăţile afirmate de „visul american” şi „ţara tuturor posibilităţilor” se dezvăluie ca obligativităţi
de a vieţui sub dictatura dură a unor minorităţi rasiale, culturale sau sexuale. Întrebarea din finalul cărţii,
dacă „nu cumva chiar în inima acestui sistem de libertăţi există o nebunie la pândă şi un terorism subtil
care scot la lumină schemele groteşti ale unei dictaturi intelectuale nebănuite?”46, deşi retorică, primeşte
în mod necesar un răspuns afirmativ în lumina evenimentelor recente, atât din SUA cît şi din întreaga
lume.
Şi în plan moral asistăm la anularea în mod ascuns a libertăţilor, prin programele de control al
naşterilor, care atentează la libertatea familiilor de a procrea, ca şi la libertatea de a întemeia o familie
creştină datorită politicilor privind resursele umane ale firmelor occidentale conduse strict după criteriul
eficienţei economice, conform cărora obligaţiile familiale (soţie, copii) sunt o frână în calea canalizării
întregii energii creatoare a salariatului la progresul şi profitul firmei. În acest fel şi responsabilitatea este
transferată din planul vieţii morale în cel al vieţii economice. Neasumându-şi responsabilitatea unei
familii, a unei relaţii normale de familie, fără a mai vorbi de asumarea unei relaţii responsabile cu
Dumnezeu în spaţiul eclesial, omul e obligat să-şi asume responsabilităţi de ordin tehnoeconomic,
financiar, faţă de firma unde lucrează, faţă de societatea redusă la coordonata eficienţei economice.
Nevoia de relaţie se transformă într-una sau mai multe relaţii superficiale (ce nu implică responsabilităţi
de durată) cultivate la nivel sexual sau cel mult intelectual, latura afectivă ignorându-se voit. De aici şi
până la lipsa de responsabilitate la care conduce o relaţie impersonală pe Internet este doar un pas, viaţa
ca persoană şi comuniune, denaturată în concepţiile globaliste în viaţă ca individ şi grup social sau
profesional, se virtualizează depersonalizant, omul informaţional-digital devenind o existenţă neutră,

46

Eduard Behr, op. cit., p.328

49
docilă şi supusă sistemului de control, o simplă unealtă în timpul programului de lucru, iar în restul
timpului un cod numeric în comunicare cu alte coduri numerice.

IV.4.2.1 Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în structura culturală a omului


informaţional
Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe
La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S.U.A., derulat între anii
1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniile
telefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitatea
sa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficul
informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă, globală, un sistem de reţele
interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane de servere de date, la care se conectează
oricine, însă orice calculator cu un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server în
reţea. Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sisteme
de transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc.
Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei sistemelor
de calcul ( dar şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în numai
doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV), astfel că
un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990. Explozia se
datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este astăzi
absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate procesele
industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învăţământ, etc., sunt contro-
late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate” pentru a putea
fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementeze tehnologii
ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la viteze mari cantităţi
mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell şi dezvoltată de Ericsson, s-a
ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) sau
DCS (Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV. Tot aşa, de
la emisia radio descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţele satelitare care pot
tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem de diversificată, de la emisiuni
radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de la date meteo la tranzacţii
financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii militare.Astfel, în Internet există
concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea
Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa calculatoarelor, de telecomunicaţii, de electronică şi de
automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferenţele dintre acestea tind să se anuleze, toate
dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şi comunicaţional amintit, IT&C (Information
Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit
suportul, din toate punctele de vedere al mondializării informaţionale. Practic orice aparat electronic, de la
banalul telefon, televizor, computer de bord al maşinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident
cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la Internet. În foarte multe ţări tranzacţiile comerciale şi
financiare se realizează prin interme-diul reţelei. Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă
propria adresă de poştă electronică (e-mail) sau propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze
măcar un procent al activităţii sale prin această “industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi
adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern 1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în
viaţa fiecăruia, de la individ la naţiune şi lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea
virtuală a acestuia posibilităţile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi
timp şi creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet?
Răspunsul este: absolut orice, de la transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau teologice,
de la comunicare personală interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi încheierea de
afaceri, de la tranzacţii personale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la tranzacţii la nivel de stat
şi internaţionale (burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă
care găsesc aici biblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la
artă şi sport, dar în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi
aceştia aici totul, de la cea mai scabroasă pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate.

50
Fiecare poate adăuga ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de
“desăvârşire” în ştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod
obligatoriu pentru folosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest
sens, azi toată lumea vede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa.
Cele mai bine plătite job-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală (
înţelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie geografică)
inginerii de telecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”,
web-masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt
cei mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai
ales printr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau
DCS) şi să folosească din plin resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa
calculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi trece prin minte, să
participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreşti
manuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi
ferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plăteşti facturi
restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsând taste, în lumea virtuală a
Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. Succesul Internetului se
bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fără efort, pe alterarea
până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine, pe uriaşul instinct de
conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât mai plăcut şi mai continuu.
Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-sibilitatea
comunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă este absolut fantastică.
Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viaţa? Să nu uităm
că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing. Acest termen desemnează un sport nautic
inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri cu vele” (atunci când se foloseşte energia eoliană)
sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se foloseşte energia valurilor), navighează încercând să se menţină
cât mai mult timp în picioare. Sportul acesta implică un risc destul de mare, o nesiguranţă evidentă ( ce
siguranţă poate oferi o simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar în acelaşi timp o satisfacţie
enormă, generată de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel se întâmplă şi în viaţa
socială, care a devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui mai confortabil material decât
ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de “surfing” pentru deplasarea în nesfârşitele pagini www
(world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea să semnifice tocmai
asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului în Internet? Cred că
e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de la proiectarea acestei aplicaţii
www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia Internetului, adică în 1990. Aşa cum Biserica
este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă) care poate duce omul în siguranţă pe marea vieţii
concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-modul de viaţă (navigarea ca dependenţă), calculatorul, poate
fi “bucata de scândură” care îl prinde pe acesta în surfingul nesfârşit prin marea vieţii virtuale, Internetul,
spre finalitatea depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Am spus “poate fi”, pentru că în multe
cazuri nu este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţii umane, Internetul este deosebit de util.
Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a deveni dependent de ele, însă acest lucru este astăzi,
mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediul urban, din ce în ce mai greu, şi asta pentru că
asemenea unui curent în artă, literatură sau modă, Internet-ul modelează conştiinţele, ceea ce duce la
implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şi la nivel de grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar
de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cum se vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la
o cyber-morală respectată ad-literam de toţi internauţii nu mai este decât un pas.

Implicaţii culturale şi de conştiinţă ale Internet-ului


Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se întâmplă
în primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-ul este o lume
virtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a personalităţii de sine
stătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite gesturi, în cyber-spaţiu le fac în
mod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să inventeze o nouă lume provine din verbul
grecesc “ciber”, care înseamnă a conduce, a administra.Ca terminologie Internet, el derivă din

51
cibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice sau
biotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu –
lumea virtuală a reţelei Internet, cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc.
Astfel, surfingul (navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, al
ruşinii. Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în mod
normal acţionează în planul conştiinţei, oprind individul de la anumite lucruri, pe care le simte instinctiv
ca ruşinoase, imorale. În relaţiile interumane, de multe ori ruşinea este bariera care opreşte omul de la
săvârşirea păcatului. De exemplu în societate, pe stradă, puţini oameni privesc imagini (statice sau
dinamice) pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea” acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu
voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de a face surfing, devorând cu ochii şi mintea
aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni. Ruşinea se diminuează până la anulare,
cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificări de conştiinţă şi comportamentale, astfel că
nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să-l facă pe individ să treacă de la lumea virtuală la cea
concretă, în manifestarea acestor devieri. Revistele de “tineret” abundă de sfaturi binevoitoare ale
psihologilor, care încurajează această practică sub argumentaţii de tip freudian. Mai mult, pentru cei mai
scrupuloşi s-au inventat dispozitive de făcut “sex pe Internet”, sub forma unor echipamente ce imită
forma şi consistenţa organelor sexuale, şi care se montează în calculator ca un banal CD-Rom. Se
ataşează o cameră video şi o conexiune de viteză sporită la internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se
stabileşte legătura video (printr-un software specializat) cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se
practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbarea cu ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare
partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şi mişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de
kilometri distanţă. Practic este vorba de o tehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic)
practicată sub masca binevoitoare a înţelegerii nevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi
simplu „parteneri”) aflaţi la distanţe uriaşe se pot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de
dispozitiv pereche costă nu mai mult de câteva sute de dolari, şi se comercializează în magazine
„underground” (obscure) sau chiar pe Internet. Astfel, absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice
limită, anunţând inaugurarea cybermoralei erei digitale.
Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul eliminarea
conştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează, individul angajându-se în
comunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan concret. Izolarea faţă de oameni
duce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând să-şi petreacă viaţa într-o lume virtuală
care îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul de multe cazurile (chiar şi în România), în care
cupluri unite de o dragoste iniţială puternică (poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorită intervenţiei
In-ternetului în viaţa lor. Internetul ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fie ea de cuplu sau
de prietenie platonică, cu o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva” depersonalizat,
transformat în cod numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, sub formă de biţi, „0”
şi „1” logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică nimic concret. De
asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţi social, cu loc de
muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţei pe Internet, abia
aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au) sau într-un Internet-
cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în cyberspaţiu, să-şi consume cyber-
relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber existenţa, simulacrul de viaţă din care
Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-terumană este suplinită de una sau mai multe cyber-
relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită (pentru cei care mai au o nostalgie religioasă) de site-uri şi
forumuri de discuţii teologice, spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii de pe „piaţă”.
Sincretismul New-Age şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-coape de toate
felurile, prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea către spiritualitate a
omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca locul magnetismului
religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de care ai nevoie. Aceste
modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin denotă un alt aspect trist,
şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într-o relaţie implică anumite
responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică responsabilităţi afective,
educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc. Angajarea pe drumul spiritual al relaţiei
personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine, dar şi faţă de comunitate şi de lume.

52
Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri concrete, implică acţiuni şi fapte concrete de
viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi nici un fel de responsabilitate faţă de nimeni.
Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nu dai
socoteală nimănui pentru cuvintele şi gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este sau devine
cealaltă persoană, care de multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). De asemenea o
cyber-relaţie nu implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, ci doar
„lâncezeală” confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de orice activism în
plan concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pe scară largă în
occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hrană artificială, poate
conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizi supraponderali şi apatici, fără
nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu organisme debile, în care minţile obosite de
surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa calculatorului, ne se vor mai dezvolta în nici o
direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate aspectele acesteia (lucru care se întâmplă deja cu prea
mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de exerciţiul gândirii concrete, şi nu vor mai avea nici o legătură cu
sufletele, căzute şi acestea în letargia pierderii identităţii umane şi înlocuirii acesteia cu non-identitatea
informaţională, în care omul devine informat, fără a mai fi format din nici un punct de vedere, deci cu atât
mai puţin duhovniceşte.
Aceste modificări de conştiinţă pot fi evitate prin utilizarea Internetului doar ca mijloc de
comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost conceput iniţial. Dar acest lucru devine astăzi din ce
în ce mai greu de realizat, datorită diversificării activităţilor în cyber-spaţiu.Una dintre acestea este
comerţul electronic, care s-a dezvoltat începând cu anul 1995, odată cu apariţia site-ului
www.amazon.com, care oferea spre vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uri unde se vând on-
line toate tipurile de produse. Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să ai cont în valută la o
bancă ce foloseşte unul din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şi disponibilitatea
ridicată a magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa de comoditate a
omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e-commerce-ul şi e-bussines-ul, tranzacţiile în lumea
virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută a e-bussines-ului
(afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei comunităţi globale de
oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale diferenţiate pe natura serviciilor şi
produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se estimează că pănâ în anul 2007 vor exista în
lume peste o sută de mii de site-uri comerciale şi de afaceri. 47 Magazinele virtuale vin în întâmpinarea
celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor lipsiţi de timp, oferind posibilitatea cumpărării prin Net, de
acasă sau de oriunde, prin calculator, a oricăror produse, şi livrarea acestora la domiciliu prin firme
specializate de comisionari. Mai mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atât spaţial cât şi temporal,
noile tehnologii WAP ( Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir), funcţionănd în
reţelele mobile GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3-a, sau terminalele
mobile de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) care reprezintă echipamente
mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie, poştă electronică, acces
Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tip clasic), precum şi servicii
e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu mobilitate maximă. Prin aceste
tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal orice produs disponibil în Internet, şi se pot
face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest m-commerce (comerţ mobil) serviciile
financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau private şi serviciile web.48 Practic, se tinde către o
uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se deruleze toată activitatea omenirii, şi care să garanteze
libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor individuale, cu condiţia ca indivizii să posede coduri şi parole
individuale de acces cu care să poată fi identificaţi. Dar, se pune problema: cât de reală este libertatea de
mişcare într-o reţea bazată pe controlul strict al transferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale
tehnologiilor digitale integrate pe Internet reprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate
aspectele? Astfel, se poate vorbi despre:

Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă.

47
Mihai Herescu, Mădălin Vlad, e-business, evoluţie şi tendinţe, în “PCWorld”, anul IX(2001), nr.9 p.72-75
48
Ibidem

53
Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului. Ca sursă de documentare foarte bine organizată şi
foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, studenţilor şi chiar
elevilor. Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de soluţii în toate domeniile, e
folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar limita la aceste tipuri de utilizări,
oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea tuturor dificultăţilor de ordin practic sau de
comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi date prin reţea fac posibilă comunicarea la preţuri
extrem de mici în toate colţurile lumii.
Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât şi ca
societate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând, însă în cazul în
care locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de libertate (decât în a refuza acel
loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a atins cote mai mult decât alarmante), ci
trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu să se
adapteze) promovează şi uneori chiar impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca de exemplu
obligativita-tea desfăşurării licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în România în mod
virtual, pe site-ul www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sfera necesităţii. La
început, plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme obligă partenerii de
afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site-urile de e-bussines. De la cardurile
electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la moneda electronică, digicash-ul, a cărei
existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin cheie publică (un artificiu matematic aplicat
informatic) şi pe semnătu-rile digitale, ca şi moduri de securizare.49 Banii digitali nefiind decât biţi, coduri
numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili din orice colţ al lumii.Un procent de 90% din
managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul le afectează în mod semnificativ afacerile, prin e-
monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă obscură poate desfăşura afaceri oriunde în lume datorită
acestor sisteme electronice, ceea ce a dus la “desăvârşire” cursa evoluţiei banilor.50 Se poate anticipa
faptul că într-un viitor nu prea îndepărtat, plata electronică prin Internet va deveni obligatorie pentru
oricine, şi în acest caz se poate vorbi de atentat la libertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti
electronic orice factură (începând cu cea pentru pâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea
reţelei, de accesul în reţea condiţionat de anumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem
de îngrăditoare. Accesul în orice reţea se realizează prin identificarea după un anumit cod. Fiecare
calculator în Internet are o adresă unică (IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât se poate ştii cu
exactitate starea acestuia în orice moment de timp.De asemenea, fiecare telefon mobil are un cod digital
unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIM din standardele mobile GSM/GPRS sau DCS de asemenea, astfel că în
perspectiva integrării comunicaţiilor de voce şi date, fixe şi mobile, într-o reţea unică, globală (care să
includă reţelele fixe, mobile, satelitare, etc.), fiecare utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă
inteligentă) de acces ce va conţine toate informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi
semnături sau amprente digitale unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu 51 : loc,
moment de timp, stare de acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă
crearea unor smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine azi un telefon mobil sau un
smartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul comodităţii şi
securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică moleculară, care
dezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu perspective de aplicabilitate
concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire) în crearea unor hibrizi
depersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc ridicat.
În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM, GPS,
Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă personală,
existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în totalitate, şi care e obligată
să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm astfel la anularea libertăţii de
manifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate, Internetul devine dependenţă, într-un
mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există, însă, şi un alt aspect al drumului utilitate –
necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi care e deja realizat, de foarte multe persoane, în
special tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii,

49
Codrin Vulcu, e-moneda-cheia succesului, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.62-63
50
Ibidem
51
Ibidem

54
documentaţii, etc., dar au ajuns la necesitatea unor cyber-relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” a prezenţei
în cyber-spaţiu, şi de aici la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine să rezolve anumite
nevoi umane: nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminală în acest sens,
nevoia de realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă (rezolvată prin
apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-Spiritualitate de
pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime 52 ), nevoia de actualizare a eu-lui, de transcendere a
sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar traduce prin anularea identităţii umane şi
dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în fine, anumite “nevoi – rezultantă”, care se
manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de ordin psihologic sau chiar psiho-somatic, moral
sau metafizic.53 Modul de rezolvare a acestor nevoi este însă unul fals, care constă, în esenţă, în
falsificarea relaţiilor interumane autentice, a comuniunii, în forma cyber-relaţiilor de toate felurile. Şi aşa
cum o relaţie in-terumană autentică şi reală crează o anumită dependenţă (normală până la un punct), tot
aşa şi cyber-relaţia crează dependenţă, astfel că, la un moment dat, timpul petrecut în faţa calculatorului
legat la Internet va deţine un procent majoritar în viaţa individului. Comoditatea unei cyber-relaţii, care
induce superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general, modificând astfel caracterul uman, va fi
cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spre confort (comoditate), mai mult, toată mass-
media induce cu violenţă această idee a supremaţiei confortului, declarându-l indicator de viaţă, astfel că
o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început), necesară şi în final obligatorie, apropiindu-se de
statutul de “a doua fire”.
Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această măsură şi-o
cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest lucru depinde de cei
care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică atunci când se transpune şi
în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să o mute în plan real, bazându-se pe
sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele ei. Practic, folosirea Internetului în general,
atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de întâlnire sau mediu de comunicare, ţine tot de conştiinţa
personală. Dacă se fac eforturi pentru ca viaţa să devină morală, asumând şi transfigurând toate aspectele
ei, Internetul nu va fi decât unul din aceste aspecte, privit şi valorizat ca oricare altul şi integrat vieţii ca
întreg.
În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă a
informaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus direct informatica
românească, iar în ultimii ani a elaborat o serie de studii extrem de obiective şi bine documentate
privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie, informatică şi societate globală,
ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia Naţională şi societatea informaţională”,
„Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră a cunoaşterii, frontieră
a omenirii”, „Societatea conştiinţei”, precum şi prima carte electronică românească publicată pe Internet
în anul 1996, „L’Universalite ontologique de l’information”, la adresa http://www.racai.ro/dragam. Tot
domnia sa, în studiul „Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat
la adresa de mai sus în anul 2002, face o analiză detaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva
tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii. Avansând spectaculos ideea unei societăţi a conştiinţei ce
va trebui în mod necesar să urmeze celei a cunoaşterii, academicianul Mihai Drăgănescu vorbeşte despre
teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practică imediată pentru România. Aceste teorii se referă la
obligativitatea pentru România de a nu urmări obiectivele globale în mod cronologic (de la societatea
informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cum propune programul eEurope (adică o Europă electronică), ci
de a încerca să îmbine realizarea concomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele
obiective ale unei societăţi a conştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea
Internetului pentru cerinţele societăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la
aplicarea principalilor vectori funcţionali ai societăţii cunoaşterii54, prin următoarele moduri de acţiune:
- introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul universitar,
pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste domenii
- poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial pozitive ale
Internetului asupra societăţii mondiale.
52
pr.Iulian Nistea, Internet şi cyber-relaţie, articol şi listă de discuţii la adresa de Internet www.nistea.com
53
Ibidem
54
acad.dr.ing.Mihai Draganescu, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii, la adresa de
Internet http://www.racai.ro/dragam, p.56,57,58

55
- elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi asupra
ştiinţei cognitive.
- acţiuni privind cartea electronică în România.

IV.4. Reputaţie şi comportament


Caracterul pozitiv sau negativ al reputaţiei sociale face ca următoarea întrebare celebră aparţinând
filozofului german Immanuel Kant să fie perfect legitimă şi în societatea actuală, poate mult mai mult
chiar decât la vremea respectivă: "ce se cuvine sa fac?" ("was soll ich tun?") Aceasta este întrebarea
fundamentală care delimitează întregul orizont al eticii, ca disciplină care încearcâ să identifice si să
întemeize o raţionalitate în universul foarte divers si confunz al acţiunilor umane şi al judecaţilor morale.
Comportamentul devine moral sau imoral în funcţie de nişte criterii care de multe ori sunt relative. De
exemplu, reputaţia unui fotbalist celebru ca Adrian Mutu este sesizată ca fiind pozitivă, bună, model de
urmat, de o foarte mare parte a societăţii, datorită succesului său financiar colosal regăsit în viaţa calitativ
superioară pe care o duce. Această mare parte a societăţii consideră toate poveştile amoroase legate de
Mutu ca făcând parte din reputaţia sa bună de "macho", el devenind dezirabil ca mascul, ca partener de
viaţă şi fiind prezent în visele erotice a mii de femei. Pe de altă parte, există şi o bună parte a societăţii
care judecă fenomenul Mutu din perspectiva creştină, sau poate chiar neutră religios, dar în care
aventurile sale notorii reprezintă fapte condamnabile moral. Pentru această categorie de oameni Mutu are
o extrem de proastă reputaţie socială. Cu alte cuvinte, a avea o reputaţie socială este un fapt social, însă a
defini axiologic această reputaţie este un fapt subiectiv. Partea dezastruoasă a lucrurilor o constituie
realitatea că în societatea noastră comportamentul moral a fost relativizat în funcţie de scopuri. De
exemplu, în lumea Relaţiilor Publice, a Reclamei, în showbiz, în care scopul este creşterea profitului şi a
cotei de piaţă, (implicit şi a reputaţiei, indiferent de valoarea acesteia) cuvintele şi imaginile structureaza
realităţi, dacă nu le crează pur şi simplu de-a dreptul. Aici, prin folosirea abilă a cuvintelor şi imaginilor,
obiecte şi persoane dintre cele mai anoste şi mai banale pot fi re-create şi transformate în brand-uri de
mare succes pe o piaţă din ce în ce mai globală, mai sofisticată şi mai opacă. Faptul că se face apel de
multe ori la relaţionări condamnabile dintr-o perspectivă creştină, considerată tradiţie depăşită, devine
prea puţin important, de exemplu, printr-o reclamă se poate în mod subtil promova un comportament
altădată imoral (ca desfrânarea, adulterul, etc.), dar acest lucru devine total neimportant dacă produsul se
vinde bine (Kandia - ciocolata cu dragoste, Angeli – preludiul (garanţia) unei aventuri reuşite). Într-un
timp în care singura certidudine acceptată universal este că nu mai există certitudini universale, iar
universalizata suspiciune post-modernă interzice din start raportarea la oricare dintre tradiţii, domeniul
atât de divers şi de creativ al relaţiilor publice demonstrează într-un mod fără echivoc adevărul de
necontestat al celebrei afirmaţiii creştine: "cuvântul zideşte".

"Reputaţia este ceea ce se presupune că eşti; caracterul este ceea ce eşti...


Reputaţia îi vine cuiva din afara; caracterul creşte dinlăuntru...
Repuţatia ta este facută într-un moment; caracterul se clădeşte într-o viaţă...
Reputaţia te face bogat sau sărac; caracterul te face fericit sau nefericit...
Reputaţia este ceea ce oamenii spun despre tine în faţa mormântului tău; caracterul este ceea ce îngerii
spun despre tine în faţa tronului lui Dumnezeu..."
(C. Maxwell)
Aceste reflecţii reprezintă, credem, concluzia cea mai potrivită pentru cele afirmate în paginile de mai
sus. Dincolo de teoriile sociologice şi culturale ale globalizării şi societăţii informaţionale rămâne
realitatea vie a omului secolului XXI, care se străduieşte să trăiască conform noilor standarde sociale şi
profesionale, se adaptează mereu noilor tipare de viaţă, adoptă modele umane "la modă" pentru a nu
rămâne "pe dinafară". Indiferent că e vorba de fotbalişti notorii, artişti şi artiste de toate soiurile,
fotomodele şi sex-simboluri masculine sau feminine, oameni politici, oameni de afaceri multimilionari în
dolari sau autorităţi publice, modelele alese sunt căutate sau abandonate, urmate sau denigrate, apreciate
sau criticate în funcţie de reputaţia lor socială şi de comportamentul mai mult sau mai puţin moral pe care
îl adoptă. Criteriile după care se fac aceste aprecieri sunt de cele mai multe ori improprii, şi anume sunt
impuse de condiţionările sociale existente şi de acţiunea persuasivă a mass-mediei. Din aceste motive este
necesar ca, cel puţin în spaţiul creştin să i se ofere omului criterii de evaluare socială şi morală autentice,
să i se reamintească mereu fundamentele sale creştine şi chemarea sa hristocentrică. O bună reputaţie se

56
fundamentează pe un comportament moral conform moralei creştine şi trebuie să fie reflectarea socială a
unui caracter autentic creştin, indiferent de realizările sau nerealizările individuale în plan biologic,
material, socio-profesional, sau cultural.

IV.5. O posibilă realitate - dimensiunea ocultă a globalizării


Despre teoria conspiraţiei
Termenul de ocultism are o vechime de doar o sută cincizeci de ani, şi prin el se înţelege un
amalgam de credinţe şi practici ca divinaţia, clarviziunea, astrologia, alchimia, numerologia, magia,
spiritismul, şi mai nou invazia de tehnici psi, radiestezie, bioenergie, articulate pe misticile şi disciplinele
esoterice extrem orientale. Dar el a existat practic în toate timpurile istoriei, nefiind apanajul unor biserici,
ci a unor societăţi secrete sau semisecrete, al căror scop a fost întotdeauna obţinerea unei anumite puteri.
Despre teoria conspiraţiei s-a scris suficient, toţi fiind de acord cu existenţa ei, dar foarte puţini arătând cu
claritate caracterul evident antihristic al acesteia. Până la Hristos, existenţa societăţilor secrete s-a
„revelat” în existenţa religiilor de mistere, apanajul unor elite de iniţiaţi, care de fiecare dată s-au aflat în
preajma conducătorilor, dirijând din umbră toate acţiunile acestora. Aşa s-a întâmplat în Egipt, Grecia,
China, India, etc. De la începuturi, potrivnicul a căutat şi a găsit „discipoli” dornici de putere, care să fie
în stare să renunţe la orice urmă de moralitate şi la orice sentiment uman, pentru a primi în schimb
stăpânirea mulţimilor. De-a lungul istoriei, acapararea centrelor de putere terestră a fost scopul imperiilor
ce s-au derulat pe scena acesteia, terminând cu superimperiul tehnoeconomic ce se prefigurează ca lume
globală. Faptul că această putere terestră este domeniul demonului a fost indicat ca evidenţă de
necontestat de Mântuitorul în Evanghelie prin sintagma „stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 14,30) cu
referire la diavolul, precum şi prin faptul că Hristos a fost ispitit de acesta în pustiul Carantaniei cu
stăpânirea întregii lumi (Matei 4,8-9). Actualizând, putem concluziona fără a greşi, cred, că între puterea
politică, economică, militară şi religioasă ce se prefigurează la nivel global şi persoana diavolului, există
semnul de echivalenţă. Acest semn a existat întotdeauna, şi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, va fi făcut
vizibil pentru fiecare, aşa cum cartea Apocalipsei şi profeţiile atâtor sfinţi nevoitori o arată.
După lucrarea răscumpărătoare săvârşită pe Sfânta Cruce, lupta împotriva omului rezidit în
Hristos a început mai acerb, zecile de mii de martiri ai primelor trei secole de creştinism dovedind
aceasta. Puterea ocultă ce a ordonat aceste execuţii, văzând însă că pe măsura înmulţirii crimelor se
înmulţea şi credinţa, a schimbat tactica. A acceptat credinţa creştină, dar şi-a plănuit sistematic, pe etape
istorice, deturnarea ei până la distrugere, prin subjugarea omului de către propriul trup, de problemele
materiale ale lui şi ale lumii, de tot ceea ce înseamnă terestru pur.
Prima realizare de proporţii a fost Ordinul Cavalerilor Templieri. Ordin aristocratic de cavaleri
cruciaţi, instalat confortabil pe locul (încărcat de mistică iudaică) Templului lui Solomon, care va deveni
model pentru breasla constructorilor de catedrale şi a francmasoneriei datorită provenienţei sacre a
arhitecturii sale, templierii vor sfârşi prin a domina economic, deci şi politic, Europa şi Orientul Apropiat.
Organizat ierarhic pe caste şi origini de nobleţe, cu influenţe pitagoreice şi rituri de iniţiere orientale
(asemănătoare cu riturile yogine de trezire a energiilor vitale Kundalini) ordinul avea un pronunţat
caracter păgân, prin gesturile rituale de scuipare a crucii şi de idolatrizare a unui craniu sub numele de
Baphomet.55 Aceste ritualuri denotă sincretismul ascuns al doctrinelor templiere, care a denaturat credinţa
creştină a cavalerilor simpli în amestecurile de misticism arab, extrem oriental şi talmudic, pliat pe o
rămăşiţă de monoteism creştin, şi în acelaşi timp şi faptul că mişcarea a fost acaparată de de o alta,
secretă, de sorginte iudaică, care a mutat centrul de preocupare către stăpânirea financiară. Astfel,
templierii ajung să aibă profituri enorme din practicarea cămătăriei, împrumutând bani statelor europene
catolice, dar şi celor arabe. Sistemul financiar preluat din antichitatea romană a fost perfecţionat de
ordinul templier, acesta ajungând datorită speculaţiilor financiare şi cu bunuri mobile şi imobile să obţină
profituri anuale de o mie de ori mai mari decât cele ale statelor europene. Sistemul bancar fără precedent
conceput de templieri, crearea poliţei, speculaţia asupra diferenţelor de curs din diferitele ţări aflate aflate
pe „teritoriul economic” al acestora, obligaţiile statelor care împrumutau sume uriaşe de la aceştia pentru
răscumpărări sau campanii militare, şi nu în ultimul rând şiretenia cu care creeau în mod artificial crize
financiare în anumite locuri pentru ca, rezolvându-le aparent, să beneficieze de profituri considerabile, au
făcut ca metodele acestora să fie astăzi folosite la scară planetară de organismele financiare internaţionale
ca Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional (a se vedea situaţia Argentinei, care a fost nevoită
55
Gerard & Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Editura Nemira, Bucureşti 1996, p. 67-69

57
să-şi vândă toate capacităţile de producţie în urma colapsului financiar provocat de „ajutorul” FMI).
Aceleaşi procedee indică, se pare, acelaşi mod de gândire, şi cred că se poate avansa ideea că în spatele
acestora se află aceeaşi sursă de inteligenţă ca şi în spatele ordinului templier. Ca şi aceste organisme
astăzi, templierii ajunseseră să controleze economia diverselor state, deci indirect politica lor, la nici o
sută cincizeci de ani de la înfiinţare ai acţionau ca şi cum ar fi vrut să-şi subordoneze întreaga Europă56,
adică întreaga lume civilizată cunoscută atunci. Faptul că nu au reuşit acest lucru se poate interpreta şi
prin prisma dezvoltării precare a sistemelor de transport şi comunicare. E posibil, astfel, ca templierii să-
şi fi înscenat propriul proces, sacrificând pe Jaques de Molay împreună cu ceilalţi conducători cunoscuţi,
dar salvând anumite secrete esoterice pentru a le repune în aplicare câteva secole mai târziu. Această
teorie poate fi argumentată de afirmaţiile Marelui Maestru: „eu nu sunt decât un biet cavaler neştiutor de
carte”, sau a preceptorului suprem: „nu ştiu scrie sau citi, deci nu pot apăra ordinul”, ceea ce conduce la
concluzia logică a existenţei unei ierarhii paralele, secrete, ce profesa o învăţătură iniţiatică, esoterică,
privind acapararea puterii57, părere pe care o au mai mulţi istorici ai ordinului. Iar faptul că acest
misticism ocult era de factură necreştină, e demonstrat de acele ritualuri de închinare la un idol,
Baphomet, de scuipare a crucii şi de practicare a esoterismelor bioener-getice orientale, adică se întâlneau
în cadrul ordinului templier păgânismele occidentale barbare, lupta antihristică a evreimii, şi panteismul
oriental. Aşa cum am afirmat, nereuşita organizării unei noi ordini sinarhice, nereuşita materializării
visului templier al unui „domnitor al întregului pământ”, nu este neapărat o consecinţă a procesului
templierilor, ci mai curând o retragere vremelnică din lume a acţiunilor văzute ale ordinului, organizată de
tehnocraţii ocultişti din umbra acestuia. Se prea poate ca aceştia să fi înţeles (sau, de ce nu, să li se fi
comunicat direct de către Satana) că era prea devreme ca lumea să fie condusă de un domnitor unic,
„arbitru suprem al şefilor politici” ales de un „consiliu al înţelepţilor” 58 (să fie vorba de aceiaşi înţelepţi ai
Sionului?), şi să fi trecut în aşteptare, pregătind din umbră cultural, ideologic şi infrastructural acest
moment, aşteptând ca viitorul să aducă progresul tehnologic necesar pentru a putea pune în aplicare
planul. Oricum, în mod cert, societăţile secrete ale Evului Mediu şi ale epocii moderne s-au organizat şi
acţionat în moduri asemănătoare ordinului templier, ceea ce înseamnă că acesta nu a reprezentat decât o
etapă în planul de mondializare al puterii oculte. Thomas Munzer, Jan de Leyda, mai târziu Campanella şi
misterioşii Saint-Germain şi Cagliostro, personaje harismatice ale istoriei Europei, ca şi artizanii
revoluţiei franceze, ai momentului 1848, ai războaielor mondiale (inclusiv a celui „rece”), a revoluţiilor
de eliberare (inclusiv a „spectacolului” revoluţiei române anticomuniste, regizat de eşalonul doi al puterii
de atunci şi cel dintîi al puterii de astăzi, şi pus în practică cu ajutorul unor personaje oculte ca Gelu
Voican, ce se autodefineşte ca fiind „jumătate mag, jumătate gangster”59), nu au făcut decât să reia în
forme diferite, doctrinele oculte ale istoriei lumii regăsite şi în cadrul ordinului templier. Dincolo de toate
momentele de timp ale manifestării mai mult „ simţite” decât văzute a ocultismului şi a conspiraţiei
mondiale în istoria văzută a lumii, rămân realizările acestora, pe toate planurile vieţii. Însă, se poate
afirma că planul de globalizare a lumii, început în timpuri străvechi, a fost accelerat semnificativ odată cu
organizarea SUA ca stat independent în 1776, fiind adus în numai două sute de ani în pragul realizării.

Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globală.

Francmasoneria, existentă în forma actuală din anul 1717 şi organizată pe 33 de grade ierarhice
oculte, nu este decât continuatoarea mai vechilor loji de zidari şi constructori de catedrale, existente de-a
lungul întregului Ev mediu european. Fiind o organizaţie ocultă internaţională, de tip piramidal, ea are un
conducător suprem, admitere pe bază de selecţii dure, şi iniţieri asemenea celor templiere, pecetluite de
jurăminte înfricoşătoare.60 O ierarhie paralelă, văzută, accesibilă publicului şi presei, există pentru a
promova imaginea socială şi umanistă prin acţiuni corespunzătoare. Folosită la început ca mijloc de
pătrundere politică în palatele monarhiilor europene care inevitabil aveau nevoie de constructori de
56
Ibidem, p.155
57
Ibidem, p. 68
58
Ibidem, p.70
59
Ibidem, p.259
60
ÎPS Nicolae,Mitropolit al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei,în “Scara”, anul III(1999),nr.2,p.166

58
catedrale şi biserici, masoneria a fost acaparată de evreii ce controlau în secret finanţele lumii occidentale.
Putem vorbi astfel de iudeo-masonerie, ca formă organizatorică bine structurată a sionismului talmudic,
întreaga francmasonerie fiind condusă la nivel mondial de ordinul mason pur evreiesc Benai’Berith, lojile
acestuia împrăştiate în întreaga lume fiind conduse de un comitet executiv cu sediul la Chicago, în SUA.61
În plan mistic, deşi e o organizaţie declarat raţionalistă, masoneria celebrează misterul lui Hiram,
arhitectul templului lui Solomon, după o legendă talmudică conform căreia acesta a fost omorât şi înviat,
mister asemănător cu cel al lui Osiris, Orfeu sau al asirobabiloneanului Tamuz, dovedind prin aceasta nu
numai continuitatea istorică şi mistică a unor păgânisme foarte vechi de natură semitică, dar şi caracterul
anticreştin al francmasoneriei, Învierea lui Hristos fiind marginalizată, chiar negată. Scopurile
intermediare ale francmasoneriei sunt de fiecare dată altele, dar unul este cel principal, şi anume
întemeierea republicii mondiale sub stăpânirea sa, temă ce a format obiectul Congresului Mondial al
Francmasoneriei, ţinut la Paris în anul 1900.62 Şi iată că numai după o sută de ani, acesta e aproape
realizat, aşa cum cele intermediare ca: separarea Bisericii creştine de statul naţional, şcoala laică,
căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine pe scară largă, etc., sunt şi ele realizate. Concluzia
raportului prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, Mitropolit al Ardealului în şedinţa Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române din 11 martie 1937 este fără echivoc: „Francmasoneria este o organizaţie
mondială, secretă, având rit qvasi-religios, luptând împotriva concepţiei religios-morale a creştinismului,
împotriva principiului monarhic şi naţional, pentru a realiza o republică internaţională laică. Ea este un
ferment de stricăciune morală, de dezordine socială, şi ca atare Biserica o osândeşte...”63
Statele Unite ale Americii se năşteau la 4 iulie 1776, din voinţa francmasoneriei de a crea o ţară
complet nouă, ruptă de toate tradiţiile celor o mie şapte sute de ani de creştinism, încă destul de vii în
Europa acelor vremuri. Continentul american oferea condiţii strategice ideale datorită izolării sale
geografice faţă de orice alt centru de putere terestră, precum şi terenul virgin al lipsei oricărei culturi
creştine sau umaniste. Încurajând emigraţia masivă, multietnică şi multireligioasă (ceea ce se întâmplă şi
astăzi în SUA, Canada şi Australia, însă doar la nivelul „elitelor” inginereşti şi economice), s-a creat aici
precedentul statului global, un amestec extrem de colorat de etnii, religii, culturi, rase, tradiţii, obiceiuri,
practici sexuale, temperamente, inteligenţe, amestec din care avea să se nască după numai o sută şi ceva
de ani, homo americanus, căruia i se cultivă de la naştere sentimentul fals al superiorităţii sale ca individ
(superioritate rasială, culturală şi intelectuală) dar şi cel foarte adevărat (din păcate) al supremaţiei sale
economice şi militare, ca naţiune. Mirajul „visului american” al devenirii materiale nelimitate a fost
construit pe posibilităţile enorme date de concentrarea capitalului mondial, încetul cu încetul, în mâinile
oligarhiei financiare bine reprezentată de „casele” de Rotschild, Rockefeller, sau Warburg. Timp de două
secole, America a fabricat în retortele sale interne toate condiţiile culturale, religioase, politice,
economice şi mai ales tehno-digitale de azi, pentru ca lumea să ceară ea singură globalizarea, ca soluţie
ultimă a tuturor crizelor. Omul actual, un homo tehnoeconomicus, nu este decât un individ eficient în
ciclul producţie-consum, golit de orice spiritualitate, dar teoretizând savant asupra ei, şi care e dispus să
primească tot ceea ce societatea îi aduce ca alternativă de vieţuire, mai puţin doar viaţa fundamentată
religios-moral, ascezele căreia ţin de timpuri „imemoriale” cu călugări şi cavaleri, fiind „desuetă” pentru
era digitală. Bancnota încărcată de ideologie a SUA (care, fie că ne place sau nu, a ajuns un deziderat
pentru fiecare român) nu vine decât să confirme încrederea într-un dumnezeu (cu totul altul decât cel al
creştinismului) sub forma strălucitorului soare masonic (luciferic), ce se va aşeza triumfător în „Novus
Ordo Seclorum” ( Noua ordine mondială a statului planetar) asupra lumii întregi, organizate ierarhic ca o
piramidă, sub ochiul îngăduitor al lui Annuit Coeptis (el şi-a dat acordul, el, adică ochiul luciferic).64
Statul mondial în pragul căruia ne aflăm a fost pregătit pe două fronturi, şi anume pe cele două
planuri de manifestare umană, cel personal şi cel comunitar, sau în terminologie laică, individual şi social.
În plan personal, sincretismul şi pretenţia de universalitate a mişcării New Age a avut şi are rolul de a
pregăti conştiinţele pentru acceptarea „planului”, de a transforma morala creştină într-un surogat de
existenţă individualistă în care totul e permis şi justificat, atât de propria conştiinţă cât şi de cea
comunitară, colectivă. Apariţia guvernului mondial are nevoie de o religie intermediară, care să asimileze
totul, oferind „stabilitate” sufletească tuturor. În acest sens New Age cultivă şi spiritismul, hipnoza,
religiile transcedentale extrem orientale, dar acceptă condescendent şi Consiliul Mondial al Bisericilor, şi
61
Ibidem
62
Ibidem
63
Ibidem
64
Marc Dem, Anticristul, Editura Domino 1997, p.108-112

59
câteva aspecte creştine, „tolerând” evidenţa raţională că Hristos e un „reprezentant major al omenirii”.
New Age vine în întâmpinarea vieţii trăite la nivel raţional, propunând mâncăruri naturale, medicamente
gustoase, psihoterapii individuale şi de grup, acţiuni pentru conservarea mediului înconjurător, viaţă
profesională cu şedinţe de dinamică de echipă, seminarii destinate dezvoltării „potenţialului uman”,
„dezvoltarea holistică a persoanei”, etc., toate având un substrat clar, şi anume ideea că omul este singurul
dumnezeu. Aceasta a fost, de fapt, şi ispitirea primordială: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Geneză 3,5). Şi aşa
cum este evident cine a lansat aceasta, la fel de evident este cine se află şi în spatele propunerii New Age.
Reflectat în toate domeniile vieţii, Planul (The Plan) New Age se pliază perfect peste cel de-al doilea
front al luptei antihristice, cel al organizării sociale, politice, economice a planetei, ca Nouă Ordine
Mondială. Acesta este susţinut de o întreagă pleiadă de organizaţii mondialiste. Pe primul loc este
Organizaţia Naţiunilor Unite, care va impune modelul unităţii SUA şi UE, la nivel global. În 1954 ia
fiinţă Grupul Bilderberg, al cărui principiu de bază va fi unificarea Europei şi a SUA. Urmează Comisia
Trilaterală, care are în vedere unificarea SUA, Europei şi Japoniei. Din toate aceste organizaţii (care nu
sunt decât o mică parte din totalitatea acestora) fac parte marii finanţişti ai lumii, personalităţi politice, dar
şi altele, necunoscute publicului şi presei, dar al căror rol este hotărâtor. Într-o întâlnire a acestora la San
Francisco (sub numele de Forumul Mondial şi desfăşurată cu uşile închise) în anul 1995, s-a pus pentru
prima dată în discuţie „naşterea primei civilizaţii globale”, a unei „conştiinţe globale”, precum şi
organizarea unui comitet de „gânditori globali” care să determine mijloacele de realizare a acestui scop.65
Tot în 1995, la prima conferinţă O.N.U. despre sărăcie, s-a vorbit mult despre teme diverse şi aparent fără
legătură între ele, ca: mediu, şomaj, drepturile muncitorilor, populaţie, pace, comerţ, social, dar concluzia
a fost una surprinzătoare, şi anume necesitatea formării „unei forţe puternice şi unite care să constituie
lancea unei mişcări mondiale de societate civilă.” Un observator canadian, fost diplomat ONU,
concluziona că Organizaţia Naţiunilor Unite e folosită de anumite grupuri ca o primă armătură a unui
guvern mondial unic. Scopul urmărit e descreştinarea ţărilor creştine şi dezislamizarea ţărilor islamice,
instalarea unor noi forme de religie şi toleranţă în toate domeniile.66 Organismele financiare operative ale
artizanilor mondializării, ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, duc la îndeplinire aceste
obiective, prin acţiunile concertate de şantaj economico-financiar cu acute implicaţii sociale şi implicit
politice, sub masca binevoitoare a „mâinii întinse sărăciei şi urmelor lăsate de comunism”. În această
perspectivă mondială a tehnoculturii finanţelor, calea către împărăţia omului e realizată, iar când
globalizarea se va produce la modul concret, pentru artizanii ei va fi extrem de comod să impună
închinarea antihristică. Conştiinţa umană va fi atât de diluată şi mintea atât de preocupată de problemele
materiale, biologice sau ecologice, încât nici nu va sesiza deosebirea. Toleranţa faţă de orice şi faţă de
oricine promovată de New Age dar şi de ecumenismul influenţat de aceasta, va face ca orice „închinare”,
cu tot ce presupune ea, să fie acceptată necondiţionat. Iar pe cei mai „conservatori” în gândire şi trăire,
obligativitatea folosirii mijloacelor tehnico-financiare digitale (generată de necesităţile de hrană,
îmbrăcăminte, etc.) îi va face perfect controlabili şi supuşi. Pentru a servi acestei finalităţi, se dezvoltă
astăzi în ritm ameţitor lumea digitală. Uriaşele fonduri care se alocă cercetării şi dezvoltării
telecomunicaţiilor globale, a Internet-ului, a tot ceea ce înseamnă tehnologia informaţiei şi comunicării
(IT & C), se alocă în scopul ascuns al transformării acestora într-o reţea absolut globală, şi obligatorie
pentru fiecare individ.67 Omul, ca existenţă depersonalizată şi digitalizată, va fi, cu ajutorul lumii digitale,
transparent şi perfect controlabil în totalitate şi în orice moment. Este deja demascat, deşi nerecunoscut
oficial, sistemul global de supraveghere şi interceptare numit ECHELON, cu ajutorul căruia se pot
intercepta zilnic trei miliarde de comunicaţii, incluzând telefonia, poşta electronică, paginile de internet şi
toate transmisiunile satelitare. De asemenea există în lume şi sunt folosite din ce în ce mai mult de toate
firmele mari, şase tipuri de spionare a angajaţilor, de la banala ascultare şi până la supravegherea video
sau chiar prin Internet, de la mare distanţă, a calculatorului personal sau a telefonului mobil. 68 Reţeaua
unică, moneda electronică şi cartelele inteligente personale, vor face ca fiecare individ să fie echivalat
unui cod numeric, operând toate modificările privitoare la viaţa sa în termeni de cod numeric,neputând să
cumpere, să vîndă, să fie consultat de medic sau să se angajeze în vreo firmă, dacă nu este identificat de
sistem ca existenţă digitală sub forma unui cod numeric. În ciuda tuturor zâmbetelor condescendente şi
ironice ale inginerilor (în primul rând de calculatoare, software şi comunicaţii), economiştilor,
65
Ibidem, p. 113-115
66
Ibidem, p. 124-125
67
*** e-Europe în devenire, în “ Planeta Internet”, anul III (1999), nr. 33, p.10
68
*** Echelon, cel mai controversat sistem global de interceptare, în “ Connect”, nr.13, decembrie 2002, p.33

60
ecologiştilor, oamenilor politici mondiali sau locali, etc., raţionalişti fals intelectuali saturaţi de
contemplarea trufaşă a propriilor inteligenţe puse în slujba antihristului în mod conştient sau inconştient,
zâmbete arborate în tot ceea ce implică educaţie postmodernă aservită utilitarismului, confortului, şi
autosuficienţei, toate aceste lucruri nu sunt altceva decât asumarea voită a „semnului fiarei”, pierderea
totală a libertăţii în perspectiva lumii globale, cu tot ce înseamnă aceasta.

În loc de concluzie: un scenariu posibil (şi foarte probabil)

Derularea civilizaţiilor pe scena istoriei indică o succesiune ordonată a acestora spre o finalitate,
ceea ce arată că istoria lumii are un sens. În capitolul I am arătat că înţelegerea creştină a sensului istoriei
văzute este spre finalitatea propusă de Hristos, şi că timpul istoriei are rolul de a pregăti veşnicia învierii.
Dacă e perfect adevărat că umanitatea a fost creată de Dumnezeu pentru îndumnezeire, tot atât de
adevărat este că ea s-a mişcat în istorie mai mult într-o autonomizare accelerată decât în sensul ei
teocentric. Recapitulând evenimentele vedem că nostalgia atoateunităţii paradisiace a fost pe cale a se
împlini în mod răsturnat la Turnul Babilonului. De atunci istoria civilizaţiilor şi a imperiilor s-a derulat în
sensul refacerii unităţii antebabilonice, în afara lui Dumnezeu. Acest lucru a părut pentru o clipă realizat
în Imperiul Roman, când prima dată orientul s-a întâlnit cu occidentul asimilându-se reciproc într-o
civilizaţie a omului integral. Însă tocmai acest moment a fost ales de Dumnezeu pentru a-Şi „ţine”
promisiunea făcută lui Adam şi Evei de a trimite lumii un Mântuitor. Intenţia omului de a-şi construi o
lume închisă în sine, autonomă dar globală, a fost folosită de Dumnezeu pentru a-l mântui pe acesta.
Există o similitudine cu Babilonul. În fiecare moment cheie al istoriei, când se părea că omul e pe cale de
a se despărţii definitv de Dumnezeu, Acesta intervine: la Babilon amestecă limbile făcând să apară
neamurile, iar în imperiul roman imprimând neamurilor sensul unirii în Hristos. Primul mileniu creştin a
fost o luptă îndârjită a diavolului pentru a-l face pe omul reconstruit de Hristos să cadă din nou. Odată ce
a înţeles la Înviere că Hristos e Dumnezeu şi că „munca lui” de la Babilon încoace a fost zadarnică,
diavolul şi-a început cu migală construirea plasei în care să prindă din nou omenirea. De acum începe în
Apus „opera” de înlocuire a lui Hristos cu omul. Tradiţia creştină autentică trebuia schimbată cu o tradiţie
a omului, astfel că renaşterea, umanismul şi iluminismul pregătesc terenul, formând o cultură umanistă,
înfloritoare economic, în care omul se aşează confortabil în centrul preocupărilor sale. Concomitent,
Răsăritul ortodox e menţinut într-o viaţă exterioară plină de lipsuri şi nevoi, astfel ca revoluţiile secolului
XIX să-l găsească dornic de a îmbrăţişa modelul occidental din toate punctele de vedere. Ar mai fi de
amintit că în secolul XVIII, la nici trei sute de ani de la descoperirea Americii aici se pun bazele statului
ce urma să joace rolul principal în globalizarea lumii. Formată dintr-un conglomerat de etnici diversificaţi
şi animaţi de gândul singular al reuşitei totale în plan material, America va constitui modelul de ţară ruptă
de orice tradiţie creştină şi chiar umanistă care îşi va construi propriile tradiţii în toate domeniile (chiar şi
în religie), tradiţii care după modificări şi ajustări timp de aproape două sute de ani, constituie azi
modelele impuse lumii în procesul globalizării.
Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi omul se îndreaptă spre
progresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat naţiunile sub forma statelor naţionale, dar istoria
contemporană ne lasă să întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstra
incapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul neamului în cel de popor, şi
pentru a experimenta în două moduri posibile evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumnezeu în omul
modern. Aceste două modele s-au bazat pe cele două laturi ale fiinţei umane, cea personală şi cea
comunitară. Cea personală, degenerată în individualism şi folosind ca etică proprie protestantismul
liberal, a evoluat spre societatea capitalistă de azi, „occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cu
forţa din conştiinţa umană, ci doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material.
Deturnându-i mintea de la spirit la confortul material şi la căutarea în permanenţă a modurilor cât mai
diversificate şi mai plăcute de realizare a acestuia, capitalismul a condus până la urmă la minimalizarea
până la anulare a lui Hristos din conştiinţa individului, în mod liber, de fiecare în parte. În ce priveşte
modelul comunitar, pus în teorie de Marx şi aplicat cu brio (într-o primă fază) de Lenin şi urmaşii lui,
acesta a încercat scoaterea cu forţa din conştiinţa umană a Dumnezeului Hristos. Violenţa comunistă a
ucis oameni, preoţi, monahi, credincioşi, a distrus biserici, a interzis cultul extern, însă nu a reuşit să-l
scoată pe Hristos din sufletul omului. În ciuda tuturor conformărilor exterioare, oamenii ţărilor ortodoxe
(în majoritatea lor) au rămas credincioşi în natura lor. Acest lucru este demonstrat de faptul că astăzi

61
bisericile sunt arhipline la sat ca şi la oraş, dar mai ales de faptul că modelul comunist a fost scos de pe
scena istoriei. Atunci când şi-au dat seama că dintre cele două modele puse în practică în încercarea de a-l
scoate pe Dumnezeu din structura umană cel care a eşuat a fost cel impus cu forţa prin totalitarismul
comunist, după comedia „războiului rece” jucată admirabil de mai marii lumii, lumea occidentală a întins
„mâna salvatoare” sub forma perestroikăi, a revoluţiilor de catifea sau, în cazul României, a falsei libertăţi
câştigate prin sacrificarea câtorva mii de oameni în parodia revoluţiei din 1989 care şi-a demonstrat
structura anticreştină prin asasinarea familiei Ceauşescu în timpul sărbătorilor Naşterii Domnului. După
un secol de experimente politice, sociale şi militare (incluzând atrocităţile celor două războaie mondiale),
puterile lumii au înţeles că refuzul lui Hristos trebuie să vină de la sine, în mod liber, aşa cum vine şi
acceptarea Lui, pentru a fi autentic şi deplin. Iar refuzul liber al lui Hristos se obţine numai prin înlocuirea
Lui cu surogatul omului eficient, înstărit şi autosuficient, generat de individualismul liberalist, pentru că
oprimarea şi obligarea la refuzarea Acestuia (aşa cum s-a întâmplat în ţările comuniste) nu a dus decât la
întărirea (uneori involuntară şi paradoxal inconştientă) conştiinţei apartenenţei la Hristos. Totuşi,
comunismul a avut „meritul” de a distruge iremediabil economia statelor peste care a domnit, şi de aici
generarea uriaşelor probleme sociale şi economice cu care se confruntă azi fostele enclave comuniste
(inclusiv România). Însă exact acest lucru s-a şi urmărit, ca în momentul căderii (calculate cu
minuţiozitate) cortinei de fier, să dorim cu înverşunare modelul occidental şi confortul material al
acestuia. Altfel spus, colectivismul impus în mod forţat să genereze nevoia acută de individualism şi
proprietate, pentru că aceasta e singura modalitate capabilă să întoarcă minţile de la Dumnezeu şi
îndumnezeirea omului la necesităţile biologice ale acestuia şi la goana nebună pentru împlinirea lor.
Astfel, rupt de tradiţiile creştine, cu o conştiinţă orientată tot mai mult spre propriul stomac, omul să
accepte societatea globală şi „darurile acesteia” cu „sufletul pe tavă”, oferindu-se pe sine şi existenţa sa
oricui i-ar satisface la modul deplin şi continuu necesităţile înţelese ca scop în sine. Comunismul a fost un
rău de proporţii, însă ceea ce a lăsat în urmă îl depăşeşte. Comunismul a venit ca o încercare (însă doar
parţial reuşită) de a goli sufletul omului de nevoia sa fiinţială de Dumnezeu, primită în Sfântul Botez, şi
apoi să dispară pentru ca „economia de piaţă” să umple acest loc gol cu nevoia de împlinire biologică,
materială sau fals spirituală (idolatră), care este numitorul comun al lumii începutului de mileniu III.
Aşa cum o ecuaţie are nevoie ca termenii săi să fie aduşi la numitor comun pentru a putea fi
rezolvată, ecuaţia lumii a fost adusă la numitorul comun al ideologiilor globaliste în toate domeniile
vieţii. Ca urmare, soluţia ecuaţiei se va obţine prin globalizare, acţiune pregătită cu perseverenţă atâtea
mii de ani, care nu mai este doar inevitabilă ci şi iminentă. Va fi această soluţie Hristos? În perspectivă
creştină, ştim că Hristos este singura soluţie autentică, reală, dar rămâne de văzut în ce mod vom arăta
acest lucru lumii întregi.

62