Revelația naturală și cosmologia ortodoxă

Revelatia
Revelația este actul liber, prin care Dumnezeu, din propria inițiativă și putere, Se descoperă
oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în legătură cu lumea și cu oamenii).
Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere (intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales
ca o apropiere reală, o comunicare și împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest
sens, se mai numește „ieșirea lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a
Se face cunoscut omului.
Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om, descoperirea
Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă iubirea Sfintei
Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să răspundă, inițiativa o are
Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit în relația chemare-răspuns
dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul Siluan Athonitul: „Inima mea
tânjește după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi
atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut”.
Necesitatea Revelației: Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea, omul
nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu ar putea dobândi
fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul și
adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Prin Revelatie se întelege actiunea prin care Dumnezeu împartaseste omului tot ceea ce este
necesar pentru mantuirea lui. Din punct de vedere al continutului, Revelatia dumnezeiasca
cuprinde totalitatea evenimentelor si adevarurilor de credinta prin care Dumnezeu Si-a
descoperit voia Sa oamenilor, ca acestia sa-L cunoasca si sa-L preamareasca si, prin aceasta,
sa dobandeasca desavarsirea lor si comuniunea cu Creatorul lor.
Dumnezeu Si-a descoperit oamenilor voia Sa pe doua cai principale : pe cale naturala si pe
cale supranaturala.
Revelatia pe cale naturala este cunostinta despre Sine pe care Dumnezeu ne-o da din însăși
firea lucrurilor, a lumii si, mai presus de toate, capacitatea de a cunoaste pe care Dumnezeu
ne-o da in insasi structura fiintei umane. Ordinea si armonia care exista in cosmos, in
structura si viata fapturilor, determina mintea omului sa postuleze existenta unui Creator
atotputernic si atottiitor, Care a creat lumea si pe om. Psalmistul spune in acest sens:
"Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune
cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta" (Ps. 18,1-2); iar Sfantul apostol Pavel spune ca: "cele
nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica veșnica Lui
putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Rom. 1, 20). Întreaga lume este
ca o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin Hristos,
Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut” (Ioan 1)
 Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul,
prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată că
și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă din
lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau este
sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității lumii, nici al
conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii), devine limpede pentru
om că există o Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a creat și raționalitatea lumii,
și conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea lumii.

Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar
raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană. Deși
e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta, dându-i
sens, și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă, divină. În acest
sens, Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană. Și mai mult decât
atât, în cel mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se trăiește prin
paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației divine.
(Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor de existență, de adevăr, de
certitudine, de autoritate, ca instanță primă și absolută, nu i se datorează omului ca părinte,
ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este depășit; această capacitate se datorează
lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă apoi
celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede
caracterul personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea
trebuie completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează
în mod direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația
naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele. Întrucât
cosmosul și omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea din lume și din
om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus rațiunea omului se
dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem spune că Revelația naturală nu este pur
naturală, ci este „naturală” în chip supranatural.
Pe de altă parte, în lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în
care Dumnezeu li se descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au
subliniat legătura organică dintre cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să
călătorească drept și fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă,
de cunoștința Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf.
Maxim Mărturisitorul)

Cosmologie
Importanta intelegerii cosmosului ca element de legatura intre om si Dumnezeu este cu atat
mai mare cu cat omul nu doar se foloseste de creatie, ci este si responsabil pentru aceasta.
Teologul catolic Thomas Spidlik in acord cu teologii rusi identifica un statut foarte important
al lumii, acela de Maică: "omul nu este numai stapan al lumii, ci este fiu al ei, el se naste din
pamant si se intoarce in el". Acest fapt il încarca pe om cu o responsabilitate maxima,
metamorfoza lui ca îndumnezeire este legata nu numai de relatia cu semenii sai ca persoane,
ci ea se realizeaza in relatie cu lumea ca intreg. Existenta animalelor, plantelor si mineralelor
este potentata si primeste sens prin îndumnezeirea omului. De eforturile lui spirituale,
depinde înserarea lor în Împaratia lui Dumnezeu.
Acest proces spiritual al omului a determinat pe teologi sa vorbeasca de o "creatie continua a
lumii "- nu trebuie rezervat termenul de creatie numai activitatii lui Dumnezeu. Omul
colaborand cu Dumnezeu devine si el participant la creatie
Chiar de la începutul Teologiei dogmatice ortodoxe, Părintele Stăniloae introduce ideea că
omul și cosmosul se reflectă reciproc unul pe celălalt. După cum afirmă autorul, unii Părinți
bisericești au spus că omul e un microcosmos, o lume care rezumă în sine pe cea mare.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a remarcat că mai drept e să se considere omul ca
macrocosmos, pentru că el e chemat să cuprindă în sine toată lumea, fiind în stare să o
cuprindă fără să se piardă, ca unul ce e deosebit de ea, deci realizând o unitate mai mare decât
lumea exterioară lui; pe când, dimpotrivă, lumea, ca cosmos, ca natură, nu-l poate cuprinde
pe om deplin în ea, fără să-l piardă, fără să piardă astfel cea mai importantă și mai dătătoare
de sens parte a realității.
Dar un termen mai precis pentru exprimarea faptului că omul e chemat să devină o lume mare
este acela de macro-anthropos, care exprimă faptul că propriu-zis lumea e chemată să se
umanizeze întreagă, adică să primească întreagă pecetea umanului, să devină pan-umană,
actualizându-se în ea o trebuință implicată în rostul ei; să devină întreagă un cosmos
umanizat.
Destinația cosmosului pentru om, și nu a omului pentru cosmos, se arată nu numai în faptul
că cosmosul e obiectul conștiinței și al cunoașterii umane, și nu invers; ci și în faptul că
tot cosmosul servește practic existenței umane. A se observa, în primul rând, cum Părintele
Stăniloae dezvoltă tema aceasta plecând de la o remarcă a Sfântului Maxim, Părintele său
preferat. Mai mult decât atât, a se observa cum această idee este direcționată către o nouă
problemă, aceea a înțelesului semnificației omului în lume așa cum este ea descoperită de
știința modernă, și făcând aceasta într-un mod ce păstrează perspectivele viziunii patristice.
De prea multe ori povestea creștină a fost înțeleasă ca fiind în mod fundamental
despre om, restul creației având rolul unui fel de decor. Acesta, cu siguranță, nu este cazul în
ceea ce-i privește pe Părinți, după cum nu este nici în ceea ce privește Liturghia Bisericii (așa
cum ne va convinge o privire asupra anaforalelor euharistice tradiționale sau, chiar mai
mult, rugăciunea binecuvântării apei din cadrul slujbei Sfântului Botez): nu este cazul nici în
ceea ce privește teologia Părintelui Stăniloae.
Refuzul de a izola omul de natură este repetat atunci când Stăniloae ajunge să
examineze creația în mod explicit, în partea a doua. Aici, el afirmă: „Căci natura ține de om,
sau întregește pe om, și omul nu se poate desăvârși fără să reflecteze și să lucreze asupra
naturii. De aceea prin lume se înțelege atât natura, cât și umanitatea; sau, când se indică prin
cuvântul «lume» una dintre ele, totdeauna este subînțeleasă și cealaltă”. Consider necesar să
semnalez încă un aspect al doctrinei creației a Părintelui Stăniloae: cea de-a doua parte este
intitulată Lumea, operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii.
A vorbi despre creație înseamnă a vorbi despre cosmosul pe care Dumnezeu l-a creat
pentru a fi îndumnezeit: am observat mai devreme cum teologii ortodocși se gândesc la
marele arc al iconomiei divine ca fiind întins de la creație până la îndumnezeire, și care trece
peste arcul mai mic al căderii și răscumpărării. Părintele Dumitru pur și simplu reflectă o
intuiție ortodoxă fundamentală prin considerarea creației, în relație cu îndumnezeirea, ca o
expresie a iubirii și bunătății lui Dumnezeu, a căror scop este ridicarea omului la unirea
cu El.
Caracteruil universal (cosmic) al cultului

O trăsatură specifică a cultului ortodox este universalismul . In rugăciunile sale, el

cuprinde nu numai intreaga viață amului, In momentele şi împrejurárile cele mai felurite şi cu
nevoile cale spirituale și materiale cele maí variate, ci și lucrurile şi animalele de care el are
nevoie pentru viața sa gospodărească și natura neinsuflețită, In cadrul căreia trăiește.
Rugăciunea ortodoxă imbrățişează in sfera ei toată lumea și intreaga natură, asupra căreia
vrea să reverse harul lui Dumnezeu, pentru a o sfinți și a o pune astfel in slujba lui Dumnezeu
și a omului. Acestui scop i corespund mai ales numeroasele slujbe și rugă- cluni din grupa
Ierurgiilor, care alcătuiesc cea mai mare parte a conținu- tului Molitfelnicului".
Totodată, in acest fel, natura neînsuflețită este asociată la cultul de adorare adus
Creatorului de toată zidirea. Grăitoare in acest sens este mai ales marea rugăciune (compusă,
se pare, de Sf. Sofronie al lerusalimului) a sfințirii apelor din slujba Bobotezei, unică prin
frumu- sețea, profunzimea şi caracterul ei pancosmic:
,Că Tu, cu voia Ta, pe toate le-ai adus dintru neființă întru ființă. Cu puterea Ta ții
făptura şi cu purtarea Ta de grijă chiverniseşti lumea. Tu din patru stihii ai întoc- mit fåptura
și cu patru vremi ai încununat curgerea anului. De Tine se cutremură toate puterile îngereşti.
Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te släveşte luna. Tie se supun stelele. Pe Tine Te ascultă
lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Tie slujesc izvoarele [...]. Puterile îngereşti Ție
slujesc și cetele arhanghelilor Ție se închină. Heruvimii cei cu ochi muli și serafimii cei cu
câte şase aripi, împrejur stând şi zburând, de frica slavei Tale celei neapropiate se acoperă
[...]. Pentru ca și de stihii și de oameni și de îngeri şi de cele văzute și nevăzute, să se
mărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și puru-
rea și în vecii vecilor Amin.