The-Ontology-Of-Person-And-The-Dynamism-Of-The-Holiness-In-Church-S-Life-In-The-Theology-Of-Fr-Staniloae - Content File PDF

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Altarul Reîntregirii
The Altar of the Reunification
Location: Romania
Author(s): Ovidiu Vintilă
Title: Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei în viaţa Bisericii, în teologia Părintelui Dumitru
Stăniloae
The ontology of person and the dynamism of the holiness in Church`s life in the theology of
Fr. Staniloae
Issue: 1/2007
Citation Ovidiu Vintilă. "Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei în viaţa Bisericii, în teologia
style: Părintelui Dumitru Stăniloae". Altarul Reîntregirii 1:256-284.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=115516
CEEOL copyright 2024
Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei în

viaţa Bisericii, în teologia
Părintelui Dumitru Stăniloae
Introducere în onto(dono)logia1 persoanei din perspectiva

dialogului omului cu lumea (creaţia) în Dumnezeu
Pr. drd. Ovidiu Vintilă
P otrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de

Dumnezeu ca un dar pentru oameni, atât pentru viaţa
lor trupească cât şi pentru formarea lor spirituală în vederea vieţii
de veci.1 Ceea ce ne descoperă acest mod de gândire este
dragostea lui Dumnezeu pentru om, precum şi sensul divin al
vieţii, pe care omul este chemat să-l împlinească. Referindu-se la
relaţia responsabilă a omului cu lumea, Părintele Stăniloae afirmă
că omul are nevoie de lume numai ca drum spre Dumnezeu, ca
pregătire pentru înţelegerea lui Dumnezeu. Omul nu se poate opri
1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. I,
Bucureşti, Ed. Instit. Biblic si de Misiune al B.O.R, 1996; p. 234

Altarul Reîntregirii
la lume. Nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce

lumea la Dumnezeu. El trebuie să depăşească lumea şi ea îl ajută
prin relativitatea ei.2 În calitatea ei de dar, lumea arată,, că nu este
realitatea ultimă, ci doar un instrument pentru îndumnezeirea
omului ”.3 Interdependenţa omului şi a lumii exprimă dinamica şi
sensul creaţiei (existenţei) restaurată în Hristos, indicând
parcursul omului ca făptură nouă, care poartă un dialog progresiv
în iubire cu lumea, al cărei destin se leagă intim de participarea
omului la Taina Sfintei Treimi4. Aşadar, omul are nevoie de
lume, pentru a o oferi înapoi lui Dumnezeu, în interesul propriei
dezvoltări spirituale. Dăruită de Dumnezeu omului, dar
nedesăvârşită în sine, lumea ,, nu ne poate satisface pe deplin
până când nu se realizează pe sine ca mijloc de comuniune, ca
locul de întâlnire şi puntea întâlnirii noastre cu Dumnezeu.”5
Asumându-şi creator teologia Sfinţilor Părinţi şi fiind la rândul
său asimilat de duhul scrierilor patristice, Părintele Stăniloae
reabilitează valoarea teologică a creaţiei, punând în lumină
raţionalitatea lumii şi a istoriei, dinamismul fiinţei umane precum
şi locul pe care îl are omul în transfigurarea şi unirea întregului
cosmos cu Dumnezeu. În opera sa, se dă o importanţă
nemicşorată omului, lumii şi lui Dumnezeu, iar viziunea sa
asupra acestei legături este profund personalistă. El sublinează
caracterul sacramental al lumii în relaţia omului cu aceasta:,,
Întreaga lume ar trebui să fie privită ca parte vizibilă a unui
sacrament universal şi continuu, iar întreaga activitate a omului
2
Ibidem, p. 234
3
Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae,
Oradea, Cartea Creştină, 2002, p. 173
4
Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre
lume, Sibiu, Ed. Deisis, 1998, p. 299
5
Emil Bartoş, Op.Cit., p. 174
256

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei
ca o comuniune sacramentală, divină. Concepţia lumii ca dar sau

ca vehicul al dragostei sale, precum şi concepţia lumii ca parte
vizibilă a unui sacrament al harului lui Dumnezeu sunt unul şi
acelaşi lucru.”6 Ca urmare, datoria fiecărui om este de a actualiza
potenţialităţile lumii, conform raţiunilor lor care,, au ca model şi
susţinător raţionalităţile eterne ale Logosului”.7 În comentariile
sale la Ambigua, Părintele Stăniloae identifică vocaţia cosmică a
omului, chemat să unifice şi să transfigureze în sine, tot mai
deplin, părţile creaţiei, până la deplina lor spiritualizare în
Hristos, prin împărtăşirea de eternitatea Lui, în virtutea divino-
umanităţii Sale8. Răspunsul omului la această chemare, realizează
urcuşul său spre îndumnezeire. Dar urcuşul acesta nu se poate
face decât prin curăţirea de patimi şi prin cunoaşterea în duh a
raţiunilor lumii, care sunt primele două trepte, ce anticipează pe a
treia şi ultima: unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina lui
directă, a raţiunilor tuturor lucrurilor. Această viziune teologică,
este dominată de Logosul, care a coborât prin Întrupare până în
cele mai de jos şi a străbătut prin Înălţare, cu omenitatea Lui,
dincolo de toate, cuprinzându-le pe toate, ca pe toţi cei ce vreau,
să-i mântuiască, îndumnezeindu-i. Omul are atâta valoare încât,
după cum explică Părintele Stăniloae adâncimea operei Sfântului
Maxim Mărturisitorul, toate sensurile Scripturii se raportează la
viaţa lăuntrică a persoanei.9 În Dogmatica sa, teologhisind
despre om, Părintele Stăniloae se ocupă în mod deosebit cu
6
Rev. Prof. Dumitru Stăniloae, The World as Gift and Sacrament of God’s
Love, în ,,Sobornost”, nr. 9, 1969, p. 667
7
Idem, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în ,,Ortodoxia”,
nr. 3, 1973, p. 347- 362; idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 232
8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P. S. B. vol. 80, Bucureşti, Ed.
Instit. Biblic si de Misiune al B.O.R,1983; 106a, nota 333, p. 266
9
Filocalia românească, vol. II, Bucureşti, Ed. Harisma, 1993, p. 17
257

descrierea facultăţilor sufleteşti ale omului, a funcţiunii lor

conforme cu firea sau contrare firii, a ispitelor de la duhurile rele
şi a sugestiilor bune de la Dumnezeu şi îngeri, care pătrund în
viaţa sufletească a acestuia. Creat de Dumnezeu ca cea mai
desăvârşită făptură dintre toate vieţuitoarele, cu puţin doar mai
nedesăvârşită decât îngerii, omul, în realitate, nu este nimic prin
el insuşi. “Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” îi spune
Domnul lui Adam după cădere. Demnitatea se află aşadar, în
Creatorul omului, nu în om. Înrudit cu Dumnezeu, omul tinde
spre El şi stă într-o relaţie vie cu El. Astfel, deşi spunem şi
gândim că Adam, întâiul om zidit, e tatăl umanităţii, lucrul e
adevărat numai în parte. El e părintele nostru, întemeierea
ontologică a naturii noastre corupte. Dar natura noastră coruptă
nu este adevărata noastră natură. Ontologic vorbind, în adevărata
noastră esenţă, suntem toţi, inclusiv Adam, fii ai celui de al doilea
Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care, cei născuţi în El,,
pot moşteni veşnica viaţă fericită.”10 Fără El nu există înţelegere
a omului, fiindcă El este Omul Adevărat, după al cărui Chip a
fost creat omul. Fără El nu există înţelegere a creaţiei fiindcă El
este sfârşitul şi scopul tuturor fiinţelor create. Dând fiinţă creaţiei,
Dumnezeu o instituie oarecum “faţă în faţă” cu El, însă nu ca
opus al Său, ci în unitate cu El Însusi. Creaţia e menită să fie ea
însăsi, însă nu în independenţă, ci în unitate cu obârşia ei. Ea are
fiinţa şi viaţa adevărată numai în această unitate. Separată de
Dumnezeu, creaţia decade inevitabil în inautenticitate şi sciziune
internă. În gândirea Părintelui Stăniloae, întregul cosmos este
creat pentru om, ca o Biserică în care omul e chemat să
liturghisească. De altfel, în Sfânta Liturghie descoperim adevărata
10
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul
omului, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1993, p. 63
258

noastră natură veşnic nestricăcioasă, slăvită, pe care o avem de la

Fiul lui Dumnezeu, Care şi-a asumat natura noastră şi ne-a dat-o
înapoi nestricăcioasă şi veşnică, aşezând-o de-a dreapta
dumnezeirii în slavă negrăită.11 Cea de a doua Persoană a Sfintei
Treimi, Dumnezeu Logosul, apare în drama mântuirii fiind
Chipul Tatălui care pleacă în căutarea chipului Său căzut. Opera
mântuirii constă în reunificarea dintre chip si Arhetip, într-o
înnoire spre cunoştinţă, după Chipul Creatorului. Aici Dumnezeu
-Logosul, prin Care toate au fost aduse la existenţă, devine
Mântuitor şi Desăvârşitor. Şi aceasta, întrucât creatura nu poate
transforma ea însăşi blestemul lui Adam în binecuvântare.12
Evenimentul Întrupării realizează o situaţie cu totul nouă : creaţia
nu mai e ajutată din afară, ci e renăscută la viaţa ei adevărată,
din interior.13 Acestei mişcări “de sus”, omul îi răspunde cu o
mişcare “de jos”. Din această stare, nu mai poate cădea ,,pentru
că fericirea comuniunii cu Dumnezeu cel tripersonal fiind
infinită, nu produce nici o plictiseală”.14 Având o demnitate
proprie, natura primeşte o valoare pozitivă, iar lumea naturală
este izvor de înţelepciune, oferindu-se spre contemplaţie omului.
Între viaţa lăuntrică a omului şi lume există un contact necontenit.
Dotat cu percepţie sensibilă şi cu minte, omul are două organe de
sesizare a realităţii. Prin simţire sesizează cele văzute iar prin
minte cele nevăzute. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, vom
găsi în om elementele corespunzătoare Sfintei Treimi.15 În
armonie cu gândirea patristică, Părintele Stăniloae vede scopul
11
Idem, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 48
12
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Ed. Omniscop, 1993,
p. 80, 89-91
13
Ibidem, p. 105
14
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., p. 27
15
Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 275- 278
259

existenţei umane şi al întregii creaţii în îndumnezeirea omului ca

infiere prin har care este reversul înomenirii lui Dumnezeu
Cuvântul, în Hristos.16 Bazându-se pe învăţătura biblică şi
patristică despre “îndumnezeire”, gândirea Părintelui Stăniloae
implică refuzul unui dualism ontologic radical între creat si
necreat şi postularea unui monism haric între Dumnezeu si om.
Prin “îndumnezeire” omul devine prin har tot ce e Dumnezeu,
afară de identitatea de fiinţă.17 Modelul concret al realizării
îndumnezeirii omului (theosis), ni-l ofera hristologia iar locul
înfăptuirii ei ni-l arată ecleziologia. Îndumnezeirea nu înseamnă
o absorţie sau o predominare naturală, o covârşire fizică (in sens
monofizit) a divinităţii asupra umanităţii, ci ea se realizează prin
concursul liber al voinţei umane cu voinţa divină.18
Îndumnezeirea e un act voluntar liber, nu un proces natural, şi se
referă, aşa cum precizează Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu la
,,raţiunea naturii” care rămâne intactă, ci la ,,modul” ei ,,de
existenţă”. Mai precis, a fi îndumnezeit înseamnă înainte de
toate, a asuma liber modul de existenţă filial al Fiului lui
Dumnezeu, a deveni prin har fiu in Fiul.19 Întrucât condiţia
realizării îndumnezeirii e intrarea în modul de existenţă filial al
lui Hristos, ea nu se poate înfăptui decât în Trupul lui, care e
Biserica. Antropologia ,,îndumnezeirii” e înscrisă aşadar într-o
ontologie (şi cosmologie) liturgică, în afara căreia rămâne
16
Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii Subiect şi Realitate Personală
supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 195
17
Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica creştină sau Teologia vieţii
spirituale, Cluj, 1993, p. 344
18
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p.208
19
Panayiotis Nellas, Omul, animal indumnezeit, Sibiu, Ed. Deisis, 1993,
Introducere, p. XII- XIII
260

incomprehensibilă.20 În concepţia Părintelui Stăniloae,

îndumnezeirea nu poate fi izolată de hristologie şi de
ecleziologie: ea are o bază sacramentală, o dezvoltare moral–
ascetică, o culminaţie contemplativă, o deschidere cosmologică şi
o finalitate eshatologică. Începând cu Sfântul Irineu, continuând
cu Capadocienii, Sfântul Maxim şi până la Sfântul Grigorie
Palama ,,tradiţia patristică ortodoxă a rămas fidelă intuiţiei unei
relaţii organice între natura umană creată după chipul lui
Dumnezeu, Hristos şi harul divin de care ea are nevoie pentru a-şi
realiza asemănarea îndumnezeitoare şi înfietoare cu Dumnezeu în
care îşi actualizează desăvârşirea ontologică.21 Se vede limpede
că Ortodoxia patristică a înţeles antropologia plecând de la
hristologie, în lumina ei şi în indispensabilă unitate cu aceasta.22
Toate lucrurile devin cu adevărat ele însele atunci când toate sunt
strânse într-un singur act complex de adorare a Sfintei Treimi. În
Iisus Hristos sau restaurarea omului, Părintele Stăniloae vorbeşte
de originea, constituţia, demnitatea şi destinul hristologic al
omului. Hristos ca ,,Persoana şi Realitatea Supremă” 23
reprezintă conţinutul ontologic al ,,chipului”. Aceasta înseamnă
că esenţa omului nu se află în materia din care a fost creat ci în
Arhetipul24 (modelul) pe baza căruia a fost plăsmuit şi spre care
tinde. Ontologia omului este iconică, omul fiind înţeles doar ca
fiinţă teologică. Această relaţie dintre om si Dumnezeu, trebuie
privită ca reciprocitate de iubire în care omul, icoană a
Cuvântului, răspunde la chemarea de iubire pe care Dumnezeu
cel în Treime i-o adresează într-o mişcare descendentă. Luând ca
20
Ibidem, p. XXXIII
21
Ibidem, p. XIII
22
Silviu Eugen Rogobete, Op. cit., p. 197
23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului , p. 85
24
Silviu Eugen Rogobete,Op. cit., p. 197
261

temei învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, Părintele

Stăniloae descrie ridicarea omului la Dumnezeu prin
întrebuinţarea puterilor naturale conform cu raţiunea firii,
susţinută de har. Fiecare din aceste puteri găseşte o corespondenţă
intrisecă făpturii umane, corespodenţă al cărei temei ultim este
reciprocitatea ontologică existentă între Dumnezeu si om,
înţeleasă ca o capacitate si voinţă naturală şi originară a lor de
a se mişca unul spre celălalt.25 Centrul acestei mişcări reciproce îl
reprezintă Iubirea agapică, în care atributele divine se oglindesc
în virtuţile umane, relaţia dintre ele actualizată existenţial în actul
integrator al lui “Agape”, fiind modelată după relaţia ipostatică
dintre divin şi uman în Hristos. Această iubire îşi are izvorul în
Sfânta Treime, Care este Dumnezeul iubirii şi suprema taină a
existenţei care explică toate, dar fără de care nu se poate explica
nimic.26 Prin actul creaţiei existenţa personală a lui
Dumnezeu şi existenţa omului se cheamă şi se afirmă reciproc
atât în viaţa creştinului cât şi în lucrarea Bisericii. Părintele
Stăniloae afirmă că ,,numai un Dumnezeu personal poate atrage şi
numai persoane care aspiră la desăvârşirea sau împlinirea lor.
Atracţia are loc de la Dumnezeu cel personal spre persoane cărora
El le acordă o valoare eternă.”27 Întreaga existenţă ,,începând de
la Dumnezeu cel necauzat şi etern, şi sfârşind cu lumea creată,
făcută pentru a trăi în Dumnezeu, este şi raţională şi tainică. Toată
existenţa e o taină pe care n-o poate explica omul. Dar toată e şi
raţională având ca izvor şi ţintă bunătatea lui Dumnezeu, sau
fericirea în El. Nu poate fi nici un gol total, nici o existenţa fără
25
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., nota 29-30, p. 73-73
26
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea,
Bucuresti, Ed. Instit. Biblic si de Misiune al B.O.R, 1993; p. 7
27
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol II, Bucureşti, Ed.
Cristal, 1995, p. 7
262

rost.”28 Prin demnitatea omului de chip al lui Dumnezeu este

indicată, de la început, înrudirea, precum şi relaţia specială a
omului cu Dumnezeu. Omul este după chipul lui Dumnezeu
pentru că, având suflet înrudit cu Dumnezeu, tinde spre Creator şi
se află într-un dialog relaţional cu El, într-o mişcare continuă.
Dumnezeu a sădit în om prin actul creaţiei (Facere 2, 7) nu numai
sufletul înrudit cu El, ci şi harul său, ca manifestare a relaţiei sale
cu făptura umană, care provoacă în om răspunsul la chemarea de
comuniune adresată lui de Dumnezeu. Odată create ,,fiinţele
raţionele numaidecât se şi mişcă, ca unele ce sunt mişcate după
fire, dinspre început, pentru faptul că există (δια τό εĩναι), spre
sfârşit, după alegerea voinţei (κατα γνωμην), spre existenţa
fericită (τό ευ εĩναι). Căci ţinta mişcării celor ce se mişcă este
existenţa fericită, precum începutul ei este însăşi existenţa. Iar
aceasta este Dumnezeu care este şi dătătorul existenţei şi
Dăruitorul existenţei fericite ca început şi sfârşit. Căci din El
avem a ne mişca simplu ca din început şi felul cum ne mişcăm
spre El ca ţintă”.29 După ce l-a creat pe om în marea Sa iubire,
după chipul si asemănarea Sa, Dumnezeu îl susţine în existenţa
bună şi fericită, fără însă a-i încălca libertatea voinţei. Pentru
Părintele Stăniloae manifestarea iconomică a Persoanelor
treimice nu este niciodată o Revelaţie distanţată de viaţa treimică
a naturii divine. Ea reprezintă viaţa divină treimică în destinul
creaţiei şi aceasta nu numai datorită căderii, ci şi pentru
desăvârşirea creaţiei prin om, care e Tu-ul corespondent,
partenerul ,,iconic” al lui Dumnezeu. Treimea iconomică este
misterul care se prezintă pe Sine Însuşi pentru imitare în viaţa
umană. Suntem invitaţi să-l imităm nu doar pe Hristos cel
28
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, p. 15
29
Sfântul Maxim Mărturisitorul,Op. cit.,7b, p. 74
263

întrupat ci de asemenea pe Tatăl care oferă pe Fiul şi pe Sine

Însuşi în El şi astfel să imităm Treimea ca un întreg.30 Desigur că
ceea ce este Dumnezeu în Sine Însusi nu vom ştii niciodată, dar
ceea ce revelează El din Sine Însuşi nu contrazice niciodată fiinţa
şi viaţa Lui proprie. Şi din acest motiv Revelaţia Treimică
deschide o dimensiune specială atât a lui Dumnezeu cât şi a
creaţiei în care ne aşteaptă de asemenea şi secretul mântuirii
noastre. Sfânta Treime vrea să extindă iubirea dintre Persoanele
ei şi la oameni deci şi între ei inşişi şi între ei şi Ea căci: ,,acesta
este sfârsitul fericit spre care sau întemeiat toate”.31 Datorită
condescedenţei divine, prin care încă ,,de la început” exista o
reciprocitate a naturilor între Dumnezeu şi om, ne este îngăduit să
spunem că omul este creat după chipul lui Dumnezeu.
Actualizarea desăvârşită a chipului lui Dumnezeu o săvârşeşte
Iubirea agapică care este adevărata calitate teandrică în om,
întrucât este deja o calitate teandrică în Dumnezeu. Lucrul acesta
ni-l înfăţişează Părintele Stăniloae în comentariul său la Ambigua
unde spune că Dumnezeu este modelul al cărui chip s-a făcut
omul devenind sfânt, iar omul devenind sfânt este modelul după
care s-a înomenit Dumnezeu. Omul e un model al lui Dumnezeu
nu doar pentru că e chip al Lui şi arată că Dumnezeu are ceva
asemănător omului. Conform explicaţiei ce o dă Maxim,
Dumnezeu se face om, imitând pe om, dar pe omul fără de păcat,
luând pe om ca model, precum omul depăşind păcatul prin
virtute, se face dumnezeu, luând de model pe Dumnezeu. E o
capacitate a lui Dumnezeu pentru înomenire şi o capacitate a
omului pentru îndumnezeire. Nu numai omul se înalţă ci şi
Dumnezeu se coboară la om. Dumnezeu se face om, omului, în
30
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 210
31
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, p. 95
264

sensul că numai aşa Se face accesibil omului, vine în maximă

apropiere de om”.32 Existenţa omului are ca model viaţa intra-
treimică33. Despre Sfânta Treime ne spune Sfântul Maxim că
,,este unitate” prin ,,raţiunea fiinţei” şi Treime prin ,,modul
existenţei”.34 Omenitatea, care la rândul ei apare într-o varietate
nenumărată de ,,moduri ale existenţei” este chemată prin
,,raţiunea firii” să realizeze o unitate întreolaltă şi a tuturor în
Dumnezeu prin unificarea tuturor raţiunilor şi cuprinderea lor în
Raţiunea cea Una, în Care ,,trăim Sensul suprem al existenţei
noastre ( pe Tatăl )”.35 De aceea ,,se poate spune că
multiplicitatea persoanelor e multiplicitatea de moduri în care se
realizează concret şi se actualizează lumea în cadrul rosturilor ei
şi raţiunea sau fiinţa cea una a umanului, precum persoanele
divine sunt moduri eterne în care există concret fiinţa divină. Aşa
se explică atât unitatea cât şi bogăţia variată şi variabilă a
realităţii cosmice si umane.36 Modurile naturale de exprimare a
lucrurilor, exprimă raţiunile sădite de Dumnezeu în ele şi-l ajută
pe om să-l vadă mai bine pe Dumnezeu ca partener de dialog şi,
în general, deschid perspectiva spre eshatologie când toată creaţia
va fi transfigurată, devenită mediu străveziu de manifestare a
energiilor divine. Faptul că în raţiuni, lumea rămâne neschimbată
exprimă faptul că omul nu poate anula sau altera cu totul lumea
ca dar al lui Dumnezeu în activitatea sa, adică nu poate trece în
această activitate peste Dumnezeu ca partener în dialog,
32
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Op. cit., nota 98, p. 112
33
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, p. 59
34
Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl Nostru, Filocalia românească,
vol. II, Bucureşti, Ed. Harisma, 1993, p. 275
35
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, p. 51
36
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, nota 366, p. 292
265

socotindu-se singurul făcător şi creator.37 Concepţia creştină este

în felul acesta o ingenioasă împăcare a statorniciei creaţiei cu
libertatea lucrării lui Dumnezeu şi a omului în ea. Prin modurile
lucrării ,,lumea poate fi îndumnezeită sau poate ajunge în
chinurile iadului, dar nu poate fi scoasă din raţiunea ei. Lumea
poate fi îndumnezeită dar trăieşte îndumnezeirea ca lume. Şi
omul la fel. Nimic nu se schimbă în esenţă, dar toate se
înfrumuseţează sau se urâţesc. E un progres infinit în ambele
sensuri.”38 Ca urmare, făpturile se pot întări în existenţă şi deci în
fericire sau pot slăbi în aceasta. In primul caz ele se apropie de
sensul lor gândit de Dumnezeu, pe care-l actualizează tot mai
mult, iar in al doilea caz nu. De aceea făpturile, progresând în
apropierea de raţiunile lor, progresează nu numai spre existenţa şi
bunătatea plenară a lor, ci şi în participarea la existenţa şi
bunătatea lui Dumnezeu oferită lor prin aceste raţiuni sau în
formele deosebite ale lor. Orice existenţă e făcută pentru a creşte,
a se dezvolta din Dumnezeu, pentru a se mişca în Dumnezeu şi a
spori în comuniunea cu El. ,,Existenţa implică o relaţie
dinamică”,39 participarea activă la viaţa lui Dumnezeu. De acea
toate cele ce subzistă în mod concret, vor exista veşnic pentru că
voia lui Dumnezeu cu privire la ele nu încetează. Raţiunea divină
se ramifică în creaţie şi istorie în raţiunile cele multe. Omul
combină în efectuarea urcuşului său spiritual spre Dumnezeu
aceste raţiuni lămurite de Scriptură şi luminate de Revelatie.40
Omul ,,se dezvolta astfel în relaţie cu tot universul, în
multiplicitatea aspectelor lui. Se dezvoltă combinând timpul lui,
37
Ibidem, p. 292
38
Ibidem, p. 292
39
Ibidem, nota 354, p. 82
40
Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre
lume, p. 204
266

care face parte din timpul lumii, cu locul lui, care face parte de
asemenea din locul lumii, cu apartenenţa la neamul faţă de care
are anumite datorii, care e condiţionat de celelalte neamuri ale
lumii, activând calităţile şi îndatoririle persoanei lui în raport cu
celelalte persoane, cu ocupaţia sau poziţia lui în societate”.41 Deşi
e încadrat într-un univers de comuniune, omul nu îşi pierde
identitatea sa personală în drumul către Dumnezeu. Dimpotrivă,
în raportul lui cu Dumnezeu, omul îşi găseşte şi-şi păstrează
identitatea sa personală, simţind iubirea lui Dumnezeu îndreptată
în mod particular spre sine, împreună cu responsabilitatea
specială cu care Dumnezeu îl investeşte în raport cu întreaga
creaţie.42
Dinamismul sfinţeniei şi caracterul teandric

al îndumnezeirii
Răspunzând chemării dumnezeieşti în fiecare împrejurare

concretă a existenţei sale, în conformitate cu raţiunea firii, omul trece
treptat prin filozofia făptuitoare a virtuţilor, prin despătimire şi prin
contemplarea raţiunilor divine care îl solicită din creaţie şi din
Scriptură, spre cunoasterea tainică a lui Dumnezeu în care se adună
toate raţiunile cunoscute de el; omul purtând în sine însuşi întregul
cosmos transfigurat, ca inel de legătură între toate părţile deosebite ale
realităţii.43 Prin om, lumea este chemată să înainteze spiritual până
când virtualităţile ce le cuprinde, sădite în ea, potrivit paradigmelor
divine, se vor actualiza atât de deplin încât vor fi în stare să primească,
în mod actual pe Dumnezeu, sau Dumnezeu să fie în mod actual în
41
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, nota 322, p. 254
42
Ibidem, p. 255
43
Ibidem, nota 322, p. 255
267

ele. Structurile şi toate raţiunile ei se vor umple de paradigmele

raţiunilor divine.44 Faptul că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om ,,după
chipul Său” înseamnă, în ultimă analiză, că l-a creat astfel ca el să
tindă prin însăşi natura lui, prin însuşi faptul că este om, spre Cel ce
este chipul Său dumnezeiesc. Numai atunci existenţa iconică sau în
potenţă a omului devine o existenţă reală. 45 Omul îşi găseşte
conţinutul ontologic în Arhetip. Printr-o folosire corectă a puterilor
sufletului, nu numai că sufletul îşi împlineşte propriul destin, dar îl
descoperă pe Dumnezeu ascuns în taina universului şi astfel dezvoltă
în sine virtuţi corespunzătoare fiecăreia dintre aceste puteri, care sunt
încununate prin iubire46 (αγαπη), virtutea unificatoare şi
îndumnezeitoare. Mişcarea firească a omului către Dumnezeu are
astfel un impact cosmic, întrucât fertilizează natura cosmică şi o
mântuieşte.47 Omul îl află pe Dumnezeu în lume, iar lumea are nevoie
de om pentru a se întoarce la Creatorul Său. Prin icoană, lumea
regăseşte Prototipul. Dar la fel, mişcarea contrară firii, prin care omul
se răzvrăteşte împotriva Creatorului, are de asemenea un impact
cosmic. Transfigurarea eshatologică a universului nu e cu putinţă să
se realizeze magic sau mecanic prin acţiunea unei puteri exterioare ci
din interior, organic şi natural, pornind de la om, inelul de legătură al
naturii cu Dumnezeu.48 Părintele Stăniloae consideră constituţia
creată a omului ca o pregătire ontologică pentru misterul eshatologic
al teandrismului. Sarcina omului este o misiune reală în lume, iar
realizarea ei completă presupune o relaţie teandrică.49 Hristos este
sensul divin al lumii, El descoperă semnificaţia şi scopul originar al ei,
44
Ibidem, Introducere, p. 38-39
45
46
Ibidem, p. 274
47
Emil Bartoş, Op. Cit., p. 176
48
49
Ibidem, p. 266-267
268

adică unitatea cu Dumnezeu.50 Prin raţiunile sădite în lume de

Dumnezeu, omul stă în permanentă legătură cu Raţiunea supremă,
anticipând realitatea unirii în Ipostasul Întrupat al Logosului divin,
dintre raţiunea firii umane şi Raţiunea divină. Omul ca ,,chip al
arhetipului”, (chipul lui Dumnezeu fiind Fiul) a fost creat de
Dumnezeu după chipul Logosului Întrupat, chiar dacă pe vremea
creaţiei lui Adam, Hristos nu se întrupase încă. De aceea spune
Sfântul Maxim că toate au fost aduse la existenţă pentru Hristos.
Dumnezeu a creat pe oameni ca chipuri ale Fiului Său pentru a-şi
extinde iubirea părintească şi la alţi fii, 51 dar nu de o fiinţă cu Sine şi
deci nu printr-o lege intrisecă, fiindcă aceasta ar relativiza pe Unul-
Născut şi l-ar supune pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai menţine
o deosebire între Dumnezeu şi lume. Între lumea creată şi Dumnezeu
Cel ce are un Fiu, nu este aşadar o înstrăinare totală. Dumnezeu are un
Fiu, conform Căruia a dat o anumită raţionalitate lumii create.
Oamenii sunt şi raţiuni sau cuvinte incorporate, făcuţi să cunoască
prin Fiul pe Dumnezeu Tatăl adică făcuţi să se unească împreună prin
cuvinte, prin Cuvântul Tatălui.52 Dacă folosim raţiunea în mod drept,
nu putem să nu vedem prin ea armonia raţiunilor din lume care îşi cer
explicarea în unitatea raţiunilor din Fiul şi deci în originea lor ultimă,
în Tatăl.53 Fiul cuprinde în sine toate întrucât: ,,toate printr-însul s-au
făcut“ iar omul avându-şi originea în Hristos, este chemat prin însăşi
raţiunea firii sale să le unească pe toate cele materiale după modelul
Fiului, transfigurându-le şi aducându-le lui Dumnezeu împlinite şi
unindu-le cu Raţiunea Supremă. Astfel în Cuvânt are loc nu doar
întâlnirea dintre oameni ci şi între ei şi Cuvântul dumnezeiesc. În
50
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, p. 58
51
Ibidem, p. 55
52
Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, p. 57
53
Ibidem, p. 42
269

calitate de cunună a întregii creaţii văzute omul participă cel mai intim
şi cel mai profund prin raţiunea existenţei sale la Raţiunea – Hristos
pentru a fi una cu El după har, afirmându-se astfel fiinţa sa ca una care
e bună şi prin aceeasta bunătate exprimând împlinirea chemării lui
Dumnezeu către existenţa fericită veşnică. Pentru Părintele Stăniloae,
creaţia întreagă, cu omul în calitate de coroană a ei, este o
plasticizare54 a raţiunilor eterne ale firii care se află în Dumnezeu, în
Logosul Suprem prin care ele subzistă şi pe care totodată îl revelează
convergând spre El într-o continuă mişcare de înălţare spirituală prin
purificare, iluminare şi culminând cu pătimirea dumnezeirii, sensul
pentru care omul şi cosmosul au fost aduse întru existenţă. Omul
participă deci, prin chipul său în gradul cel mai înalt la Dumnezeu iar
prin Hristos Dumnezeu – Omul, el are posibilitatea îndumnezeirii
nesfârşite. Taina îndumnezeirii ,,ca înfiere harică a omului în
Dumnezeu conciliază paradoxal atât dependenţa şi finitudinea
creaturală a omului cât şi destinul său ultim de participare la libertatea
şi infinitatea absolută a lui Dumnezeu .”55 Constituţia ontologică a
omului arată că acesta este creat pentru Dumnezeu, pentru penetrarea
lui de către harul dumnezeiesc, integral, pentru îndumnezeirea lui;
astfel încât, pentru Părintele Stăniloae, o adevărată antropologie
ortodoxă este o ontologie a îndumnezeirii. Existenţa ca dar al lui
Dumnezeu se cere în continuare dăruită şi redată Aceluia de la care
provine darul ei, si care stă la începutul şi la sfârşitul existenţei
făpturilor. Această concepţie are în centrul ei ideea de comuniune
deplină, şi constituie depăşirea înstrăinării dintre om şi Dumnezeu,
care s-a creat prin păcat. De asemenea, finalitatea acestei gândiri este
îndumnezeirea omului, care, după curăţirea întemeiată în credinţă şi
sprijinită de Duhul, şi cunoaşterea lui Dumnezeu dăruită de Duhul,
54
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 253-254, 258
55
Panayiotis Nellas, Op. Cit., p. VIII
270

are parte de vederea lui Dumnezeu, ce reprezintă ,,treapta supremă a

fiinţării umane.”56 Urmând literaturii ascetice răsăritene, în opera sa
de spiritualitate ortodoxă, Părintele Stăniloae ne înfăţişează cele trei
faze ale vieţii duhovniceşti: făptuirea practică a virtuţilor,
contemplativă şi mistică.57 În legătură intimă cu viaţa duhovnicească
şi constituţia omului, Părintele Stăniloae aşează vocaţia acestuia de
mediator şi element unificator al întregii creaţii. Departe de a aparţine
unei interiorităţi umane pure, cele trei faze ale vieţii duhovniceşti au
atât un sens hristologic cât şi o profundă relevanţă cosmică şi
antropologică în acelaşi timp. Nerealizat de om datorită căderii sale în
păcat, destinul său de preot al întregului cosmos58 sau mediator al
diviziunilor cosmice într-o unitate de tip sintetic, a fost adus la
îndeplinire în mod intregral şi exemplar de Hristos, iar in Hristos el
poate şi trebuie realizat acum de toţi cei ce cred în El. Potrivit
teologiei maximiene, Întruparea ar fi avut loc, chiar şi fără păcat,
întrucât medierea între creat şi necreat ar fi fost imposibilă pentru om
fără această lucrare dumnezeiască.59 Hristos a restabilit în Sine
puterea unificatoare a naturii umane pe care noi o alterasem. Astfel că
teandria este consecinţa restaurării noastre ontologice. Meditând la
taina medierii săvârşite de Hristos, Părintele Stăniloae aşează pe
treapta cea mai înaltă lucrarea de unificare a umanităţii transfigurate a
lui Hristos cu Dumnezeu. El învaţă că ,,Fiul lui Dumnezeu s-a făcut
om pentru că omul este inelul de legătură între toate părţile creaţiunii
56
Jürgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru
Stăniloae, Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 304
57
Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica creştină sau Teologia vieţii
spirituale, p. 60-64
58
Pr. Prof. D. Staniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în ,,Ortodoxia”,
nr. 3, 1974, p. 392
59
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, în Filocalia
Românească, vol. III, Bucureşti, Ed. Harisma, 1994, p. 182
271

lui Dumnezeu. În el se vor aduna toate. Omul are de la început o

legătură ontologică cu toate şi o sete de a desăvârşi această legătură.
În el există o capacitate de a fi unit cu toate, de a le aduce pe toate la
Dumnezeu, unite cu sine. În aceasta stă demnitatea omului, de preot al
creaţiunii. În vederea acestei uniri a făpturilor cu Sine, prin om, a adus
Dumnezeu creaţiunea la existenţă. Părţile creaţiunii sunt părţile
omului. Ele îşi găsesc unitatea deplină în om. Ele nu sunt un cosmos
deplin decât prin om şi în om. Nu omul e o parte a cosmosului, ci
toate părţile cosmosului sunt părţi ale omului. El e mai cuprinzător
decât toată creaţia neînsufleţită, ajungând până la Dumnezeu şi
mijlocind între creaţie şi Dumnezeu. Creaţia devine un cosmos în om
întrucât e unificată şi deplin umanizată în el. Omul e cel ce descoperă
sensul creaţiei, ca sens care îl completează, dar îl descoperă numai în
Dumnezeu.”60 Aşadar, în Hristos, creaţia s-a arătat din nou ca una,
unită, ca omul nou. Mişcarea descendentă a lui Hristos în Întrupare
ajută astfel pe om la o mişcare corespondentă de ascensiune. Prin
aceasta, cei ce actualizează prin făptuire, contemplaţie şi unire,
cuprinderea lor tainică în trupul lui Hristos pătimesc în mod negrăit
unirea cu Dumnezeu prin har. 61 Prima treaptă, a înfăptuirii sau a
filosofiei făptuitoare urmăreşte golirea de patimi, adică curăţirea
minţii de conţinutul ei pătimaş. Patima reprezinta o mărginire a
orizontului nostru noetic din cauza iubirii de sine trupeşti. Ea închide
puterea cunoscătoare a sufletului şi schimbă direcţia vederii mintale,
mărginind înţelesul lui Dumnezeu. Patimile reprezintă nivelul cel mai
coborit la care poate cădea firea omenească, fiind o mişcare a
sufletului împotriva firii, fie spre o iubire iraţională, fie din pricina
vreunui lucru din cele impuse simţurilor. Patima e astfel ceva
iraţional. Suprema ei iraţionalitate este că omul, deşi vede că ea nu-i
60
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua,106, nota 328, p. 262-263
61
Ibidem, 7i, nota 62, p. 91
272

poate răspunde dorinţelor sale după infinit, iar această constatare îl

umple de plictiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat
de ea.62 Urmând teologiei maximiene, Părintele Stăniloae identifică
temeiul patimilor în iubirea trupească de sine. Iubirea de sine
constituie o rupere de Dumnezeu, ca centru al existenţei. Omul nu
poate exista prin sine însuşi, iar prin “philautia” el gravitează doar
spre lume,63 adâncindu-se în întunericul existenţei neluminate de tăria
comuniunii. Patima e o satisfacere abuzivă a afectelor fireşti şi ea nu
poate fi înlăturată decât prin păzirea poruncilor în mijlocul cărora stă
ascuns Hristos; şi prin lucrarea virtuţilor prin care Hristos devine trup
în noi. Virtuţile sunt acordul desăvârşit între voinţa şi raţiunea firii,
care restructurează mişcarea voinţei către adevărata libertate. Această
concepţie despre virtute, conferă omului un dinamism al libertăţii şi o
deschidere spre desăvârşire, spre progresul infinit în Hristos.64 Fiinţa
virtuţii din fiecare e Hristos şi odată cu lucrarea virtuţilor, Logosul se
întrupează în cei vrednici, virtutea devenind o neîncetată întrupare a
Logosului şi totodată o continuă îndumnezeire a omului. Observăm că
între divin şi uman există o complementaritate interioară. Virtutea
este o luptă pentru a ajunge la adevăr prin orientarea nepătimaşă pe
care o dă voinţa. Lucrarea desăvârşirii umane are două laturi, ea fiind
pe de o parte restaurarea firii iar pe de alta îndumnezeirea, locuire
divină în multiplicitatea umană.65 De aici legătura între condiţia
morală şi cea noetică, între curăţirea voinţei şi cea a minţii, între
asceză şi contemplaţie. După ce prin virtute, restabilim puterile
naturale, deşi e lipsită de patimi, mintea e incă întoarsă spre cele
omeneşti. A doua treaptă a înălţării spirituale, contemplaţia naturală,
62
Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica creştină..., p. 66-67
63
Ibidem, p. 67, 87
64
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, p. 147-148
65
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice şi gnostice, în Filocalia
românească, vol. II, p. 168
273

înseamnă o cunoaştere a raţiunilor existente în unitatea lor în Raţiunea

lui Hristos.66 Această cunoaştere se petrece în Duhul şi se descoperă
numai celor vrednici de Duhul ,,adică numai acelora care printr-o
îndelungă cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea
patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi
se aşează de la prima atingere.” 67 Observăm că pe această treaptă
centrul de greutate cade pe cunoastere, pe minte. Între noi şi
Dumnezeu se intercalează această realitate, care trebuie străbătută în
mod necesar prin contemplaţia naturală, pentru a ajunge la
cunoasterea nemijlocită68. Creatura tinde spre Dumnezeu prin
natură.69 Dar în această tendinţă a ei e prezentă şi atracţia lui
Dumnezeu sau lucrarea Lui în creatură. Lumea este un simbol pentru
Dumnezeu, în ea ascunzându-se raţiunile divine ale lucrurilor.
Dumnezeu a amestecat în lume urme din măreţia Sa proprie, ca să se
poată transporta prin ele mintea omenească, spre cele dumnezeieşti.
Prezent tainic în ea, Hristos o descoperă pe măsură ce omul luminează
sau face transparentă faţa ei sensibilă, prin contemplare. Cunoaşterea
prin contemplaţia naturală nu e însă o cunoaştere strict raţională, ci în
procesul ei este inclusă lumina harului, care e o condiţie pentru
contemplaţie. Pentru a cunoaşte cu adevărat, mintea trebuie să
depăşească orice conţinut şi relaţie, fie chiar şi de natură pozitivă,
astfel încât ea trebuie să fie însoţită de rugăciunea curată a inimii.70
Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să te uneşti Dumnezeu, prin
ridicarea şi adaptarea firii tale la însuşirile firii dumnezeieşti. Aceste
însuşiri nu le primim decât pe treapta a treia, cea a teologiei mistice
,,care descrie înaintarea omului pe tărâmul celălalt ca anticipaţie a
66
Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica creştină..., p. 186
67
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, p. 423
68
69
Idem, Natură şi har în teologia bizantină, p. 395
70
Idem, Ascetica şi Mistica creştină..., p. 236
274

vieţii viitoare.”71 Aceasta este treapta cea mai înaltă a teologiei, fiind
unire cu Dumnezeu în har, prin care rugăciunea curată şi mintea
omului sunt inundate de căldura iubirii, ca forţă supremă a urcuşului
duhovnicesc. În acest stadiu ,,mintea e luminată de lumina
dumnezeiască, iar sufletul este pur bucurându-se neîncetat de
dragostea dumnezeiască”.72 Desigur că pe tot parcursul acestei lucrări,
Hristos este, de asemenea, prezent în virtuţile ascetice, printr-o
participare activă, care subliniază importanta corespondenţă şi
legătură între întruparea divină şi continuul proces uman de sfinţire şi
îndumnezeire. Cei ce ţin poruncile sunt din punct de vedere moral în
comuniune cu Logosul, dezvoltându-şi virtuţile naturale ca virtuţi
creştine, ce au în centrul lor iubirea divină. Aceste virtuţi au un sens
tocmai prin corespondenţa dintre “logos-ul” naturii umane, în
conformitate cu care ele sunt virtuţi naturale, şi Logosul- Hristos,
prezent în creştinii virtuoşi.
Sfânta Liturghie, expresie desăvârşită

a Iubirii agapice creştine
Motivul fundamental al Întrupării lui Hristos în folosul

nostru, este iubirea nemărginită faţă de lume, care ne
descoperă că iubirea e modul de existenţă divin. Părintele
Stăniloae arată că dragostea este răspunsul de sus al lui
Dumnezeu prin care ni se face descoperită şi simţită
dumnezeirea.73 Acest mod ne este revelat nouă prin Iisus
Hristos. Prin iubire suntem feriţi de moartea veşnică, iar
71
Ibidem, p. 283
72
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 33-34, în Filocalia
românească, vol. II, p. 65- 66
73
275

,,Dumnezeu se articulează în firea noastră şi firea noastră se

articulează în El, ducând firea noastră spre împlinirea ei.”74
Exigenţa iubirii este exprimată în dubla poruncă a iubirii, faţă
de Dumnezeu şi faţă de semeni, iar împlinirea ei rodeşte
nepătimirea, pentru că ea înalţă pe om pe cea mai înaltă treaptă
a existenţei, la sfinţenie. Relaţia reciprocă, indisolubilă, între
iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni o exprimă Părintele
Stăniloae luând ca temei cuvintele dumnezeiescului Maxim,
care spune că: ,,cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească pe tot omul ca pe sine însuşi”, şi ,,fericit este omul
care poate să iubească pe tot omul la fel.”75 Iubirea va unifica
întreg neamul omenesc în el însuşi şi cu Dumnezeu. De aceea
nu poate fi cugetat ceva mai înalt decit virtutea iubirii. În
intimitate cu virtutea iubirii stă păzirea poruncilor, ambele
condiţionându-se reciproc. Iubirea singură oferă participarea la
lucrurile divine supranaturale. În iubire ii este dat omului să fie
unit cu Dumnezeu, dincolo de cunoaştere şi înţelegere. Prin
iubire, cunoaşterea lui Dumnezeu devine ataşată de mintea
curăţită de patimi. Astfel, iubirea ca supremă virtute,
pregăteşte mintea pentru înaintarea ei în cunoaştere.
Cunoaşterea depinde astfel de iubire şi această dependenţă nu
încetează niciodată. Părintele Stăniloae accentuează faptul că
iubirea conduce pe om la adevărata cunoaştere şi luminare şi
că cunoaşterea umană a lui Dumnezeu nu poate fi niciodată
completă întrucât ceea ce este Dumnezeu în Sine Insuşi rămâne
neînţeles pentru om.76 Această iubire desăvârşită face sufletul
extatic, uneşte pe om total cu Dumnezeu prin rugăciune curată,
74
Idem, Natură şi har în teologia bizantină, p. 401
75
Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 13, 17, p. 63
76
276

şi-l face să petreacă în beţia dragostei de Dumnezeu.77 Aşadar,

cea care deschide cu generozitate dimensiunea duhovnicească,
personal –comunitară a existenţei, în totalitatea ei, este iubirea
care însoţeşte pe om pe întreg drumul mântuirii. Din acest
motiv, dimensiunea duhovniceasca este în sine o reflectare, o
imagine perfectă a ,,filantropiei” creatoare a lui Dumnezeu.
Numai unindu-ne cu Dumnezeu prin iubire, ne vine de la El
puterea normală a unităţii firii umane. Legătura între ceea ce
este general în realitatea dinamică a Bisericii şi desăvârşirea ei
individuală, mistică şi totală în îndumnezeire, o oferă şi o
reprezintă Liturghia euharistică.78 Biserica este imaginea lui
Dumnezeu şi ea imită pe modelul său. În jurul omului sunt
strânse toate realităţile create, organizate antropologic spre a fi
Biserica lui Dumnezeu. Spiritualizarea, purificarea şi sfinţirea
progresivă a sufletului se efectuează prin integrarea omului în
Biserică şi prin participarea sa la liturghia săvârşită în
biserica văzută, locul de adunare şi de rugăciune al
credincioşilor. Liturghia este mişcarea de elevaţie a Bisericii
către Dumnezeu şi mersul spre împlinirea unităţii cu El. Ca
fiinţă comunitară a Bisericii universale, cosmice şi totodată
eshatologice, omul este prin excelenţă o fiinţă cu o viaţă
sacramentală. Destinul pozitiv al umanităţii nu se poate realiza
integral în afara Liturghiei, şi în acest sens lumea întreagă este
destinată să devină o liturghie cosmică79. Locul sau mediul în
care Dumnezeu coboară pentru a întâlni pe om şi unde, în
acelasi timp, omul, prin efortul său personal şi prin ajutorul
harului dumnezeiesc, se înalţă spre a găsi pe Dumnezeu, este
77
Ibidem, p. 301
78
Idem, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, p. 11
79
Ibidem, p. 22
277

Biserica. Ea este modul în care se înfăptuieşte, în viaţa de

acum, unirea cu Dumnezeu, unire care va fi împlinită în veacul
ce va să fie, după învierea morţilor. Atunci Biserica se va
descoperi ca adevărata temelie a făpturilor care vor învia în
nestricăciune, pentru a fi unite cu Dumnezeu devenit totul în
toate. Condiţiile necesare în vederea ajungerii la unire cu
Dumnezeu sunt date în Biserică. Unirea care s-a realizat în
persoana lui Hristos între creat şi necreat, trebuie să fie
realizată în persoanele noastre prin Duhul Sfânt şi propria
libertate. Iisus Hristos arată, prin unirea firii omeneşti cu cea
dumnezeiască în ipostasul Său unic, că umanitatea nu e închisă
în mod fatal în îngustimea unei specii supuse legilor imanenţei,
dar nici dumnezeirea nu rămâne închisă în transcendenţa ei şi
că Fiul întrupat şi înviat cu trupul pentru veci, aduce toată
creaţia în El, o spiritualizează şi o pune în comuniune directă
cu Tatăl.80 Hristos este, de aceea, centrul eficient al mântuirii
tuturor, fiind puntea reală a lucrării mântuitoare între
Dumnezeu şi oameni. El e Dumnezeu din care porneşte
mântuirea pentru umanitate prin pârga ei asumată şi de aceea
mântuită în El. El e Persoana care cuprinde în Sine totul, de la
dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului prin
firea omenească legată organic cu ea prin trupul Său.81 Luând
din Fecioara Maria natura omenească şi înălţând-o întru slavă,
de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredinţează că
Dumnezeu există în chip negrăit şi înlăuntrul lumii, iar lumea
prin Învierea lui Hristos, ca evenimemt de o valoare
universală, participă de pe acum la fericirea dumnezeiasca a
80
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, p. 152
81
Pr. Prof. D. Stăniloae, Hristologia Sf. Maxim Marturisitorul, în ,,Ortodoxia”,
nr. 3, 1988, p. 72
278

vieţii ce va să fie, fiind transfigurată, ca şi omul, de slava

cerească, şi dobândind arvuna nemuririi.82 Părintele Stăniloae
foloseşte simbolul zilei a şaptea şi a opta din teologia
maximiană, pentru a arăta modul de fi al creaţiei, în stadiul
existenţei sale fericite. Sâmbăta e locul pe care îl face
Dumnezeu creaturii în Sine, ca mediu al odihnei divine
rezervat lumii. Simbolismul acesta are un caracter pozitiv.
Odihna de lucrarea naturală a celui ce a ajuns la limitele
strădaniei de a împlini voia lui Dumnezeu este şi ea opera lui
Dumnezeu. Sâmbăta e desăvârşita trecere la Dumnezeu, adică
e o transcendenţă autentică. Ea nu e doar oprirea mişcării
naturale ci apariţia vieţii dumnezeieşti. În sânul fericit al
puterilor divine necreate s-a odihnit cel dintâi Iisus Hristos ca
om. După aceasta urmează Duminica, ziua a opta, ca cea mai
înaltă treaptă pe care ajung făpturile, în stadiul învierii,
lucrarea lor creată fiind înlocuită prin cea dumnezeiască,
întrucât făpturile se împărtăşesc de viaţa Lui eternă.83 Învierea
constituie forma perfectă şi desăvârşită a creaţiei, comuniunea
ei desăvârşită cu Dumnezeu, într-o stare transcedentă existenţei
naturale. În ordinea vieţii noastre fireşti nu-l obţinem pe
Hristos, ci doar în ordinea învierii, în starea cea nouă de
dincolo de fire, în Biserică, deoarece ea ne dăruieşte trăirea
anticipată a veşniciei Fiului lui Dumnezeu.84 În noul mod al
existenţei veşnic fericite, Hristos Însuşi este Cel ce ne dă
puterea de a-L primi. Făptura însă nu dispare în El, dar întrucât
e “circumscrisă” în Hristos, e ridicată în planul Învierii şi
82
Pr. Drd. Ilie Moldovan, Teologia Învierii în opera Sf. Maxim Mărturisitorul,
în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1968, p. 517
83
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 157-159; notele 420-423, p. 333-335
84
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 140-142
279

transfigurată prin iubirea Lui neţărmurită.85 Putem observa

cum dimensiunea eclesială a antropologiei se prelungeşte în
cea eshatologică. Eshatologia e foarte importantă, dacă e
înţeleasă ca o dimensiune a transcenderii ce deschide
perspective veşnice. În viziunea sa asupra vieţii creştine,
Părintele Stăniloae nu vorbeşte de o ruptură absolută între
existenţa de aici şi acum şi viaţa de după moarte. Există
neîndoielnic o diferenţă de plenitudine,86 dar nu o ruptură, şi
nu e vorba de o creaţie complet nouă, care nu şi-ar avea
punctul de pornire încă de aici şi acum. Aproape nici un aspect
al vieţii spirituale nu e întemeiat în întregime numai de o parte
sau alta a morţii trupesti. Astfel, dimensiunea eshatologică e
aproape identică, la Părintele Stăniloae, cu teologia sa despre
îndumnezeire şi cu teologia sa mistică propriu-zisă. Biserica
este locul în care credinciosul trăieşte tainic, în har, viaţa lui
Dumnezeu cel în Treime, anticipând experienţa lumilor
viitoare şi îndreptându-se progresiv spre ,,ziua a opta, care
indică taina negrăită a veşnicei existenţe fericite a făpturilor”87
în Dumnezeu. Îndumnezeirea este astfel ţelul final al omului,
care ne descoperă faţa omenească a desăvârşitei iubiri a lui
Dumnezeu, care este Hristos. Aceasta înseamnă că, prin Fiul,
omul este chipul Dumnezeului Treimic, care participă real la
Dumnezeu şi ,,care reflectă în sine, în structura şi viaţa sa
spirituală, viaţa intertreimică a Dumnezeirii”.88 Din acest mod
de gândire se desprinde limpede ideea că în alcătuirea omului
sunt deja înscrise scopul şi perfecţiunea sa.89 Dacă desăvârşirea
85
Pr. Drd. Ilie Moldovan, Op. Cit., p. 519
86
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 235- 236
87
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice ,1, 56, p.165
88
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 275, 279
89
Ibidem, p. 271-273
280

omului este comuniunea adevărată care se dezvoltă prin

integrarea în iubire – iubirea deplină faţă de Dumnezeu, faţă de
aproapele, faţă de lume şi de sine însuşi, o iubire care străbate
întreg trupul, mintea, sufletul şi se aprinde în duh – atunci este
limpede că această realitate trebuie să fie adevărul omului.
Omul nu poate deveni ceva care să nu fie însuşi adevărul său.
Hristos nu ar revendica iubirea ca cea dintâi poruncă, dacă în
aceasta nu s-ar ascunde adevărul fundamental al omului.90 Ca
fiinţă revendicată pentru o existenţă mistagogică, omul are
nevoie de spaţiul eclezial în care se împlineşte prin
actualizarea, în viaţa sa, a realităţii sacramental – liturgice la
care el participă. În acest spaţiu în care sălăşluieşte principiul
agapic, i se deschide omului, în Hristos, calea iubirii
personalizante în care orice persoană îşi află propria vocaţie şi
desăvârşire. În Liturghie omul regăseşte originea sa, locul său
şi chipul său. Părintele Stăniloae vede modelul ce trebuie
urmat, în ceea ce priveşte devenirea calitativă sau dinamismul
întregii creaţii, ca fiind icoana ,,Schimbării la Faţă” a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Întreaga iconografie este
un spaţiu schimbat la faţă care prezintă modelul lumii
autentice, plină de lumina care umple şi face vii toate.91
Aceasta pentru că lumina icoanei nu este a veacului acestuia şi
nu vine din afară ci este darul Duhului Sfânt. Iar în centrul
acestei lumini străluceşte Hristos. 92 Toate acestea confirmă
afirmaţia Părintelui Stăniloae că Dumnezeu a creat lumea
pentru ca prin raţionalitatea ei interioară în Logosul divin să
constituie mijloc de dialog între om şi Dumnezeu, spre mărirea
90
Idem, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, p. 79-82
91
Idem, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, p. 75
92
Ibidem
281

Creatorului şi pentru creşterea spirituală şi progresul ştiinţific

al omului. Datorită acestei ordini raţionale care depăşeşte
opoziţia creată artificial între lumea sensibilă şi cea
inteligibilă, Logosul poate veni ,,întru ale Sale” (Ioan I,11), ca
să se întrupeze şi să transfigureze lumea sensibilă.93 Procesul
transfigurării omului este menit să convertească energia fiinţei
umane pusă în slujba patimilor, în energie care înalţă pe om pe
scara virtuţilor, prin moarte şi înviere tainică cu Hristos, prin
viaţă de rugăciune, asceză şi iubire faţă de aproapele ca dovadă
a iubirii faţă de Dumnezeu. Dinamismul sfinţeniei care îl
revendică pe om e surprins cel mai bine în cuvintele invitaţiei
liturgice la împărtăşanie: ,,Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor.”
Acest text reflectă în mod deosebit credinţa ortodoxă devenită
doxologie, laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu şi sfinţilor
ce-l înconjoară. Textul reclamă sfinţenia celor care se vor
apropia de izvorul sfinţeniei.94 Comentând aceste cuvinte
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că cei care se împărtăşesc stau
între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi veşmântul
împărătesc al lui Hristos, adică devin împăraţi odată cu El,
având armele duhovniceşti. (Omilia 46 la Ioan II, P. G.59,
260)95 Calitatea de invitat la masa euharistică a Domnului
conferă omului onoarea deosebită de a duce la Dumnezeu, ca
dar, întreaga creaţie transfigurată de lumină şi purtând pecetea
indelibilă a Învierii. Aceasta înseamnă că ,,tot creştinul prin
Harul Sfintelor Taine este purtătorul Miracolului Euharistic.
93
Idem, La centralité du Christ, în ,,Contacts”, annee No. 92, 4-e Trimestre, p.
455, citat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Consumism sau transfigurare?, în
vol. Spiritualitate şi consumism în Europa unită, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea,
2004, p. 258
94
Idem, Spiritualitate şi comuniune..., p. 332- 333
95
Ibidem
282

Omul este om doar dacă se dăruieşte pe sine într-o stare de

jertfă permanentă, având ca model pe Hristos, întrucât şi El ni
se dăruieşte în Euharistie în stare de jertfă. Locaşul bisericii,
avându-L în centru pe Hristos, redă prin ordinea în care sunt
aşezate icoanele în el, recapitularea tuturor în persoana
Mântuitorului ,,recapitulare realizată într-o măsură pe seama
sfinţilor şi în curs de realizare pe seama noastră printr-o
înaintare în asemănarea cu Hristos, şi prin aproprierea de El
până la unirea cu El.”96 Spaţiul liturgic al locaşului bisericii
oferă credincioşilor o lume, în care omul, ca fiinţă prin
excelenţă dialogică, află întotdeauna un Tu pentru ca Eul său
să se poată afirma creator şi valoric pe sine într-un ,,noi
comun”97, care se ierarhizează hristocentric şi adună în sine pe
toţi oamenii, ca icoane tainice ale Prea Sfintei Treimi,
alcătuind o lume transfigurată, sau în curs de transfigurare,
lumea în care e depăşită separaţia între trecut, prezent şi
viitorul eshatologic, între pământ şi cer, între creat şi necreat.98
Lumea acesta plină de prezenţa Duhului Sfânt înseamnă
revărsarea a ceea ce este nevăzut în ceea ce este văzut, a ceea
ce este ceresc în ceea ce este pământesc, a ceea ce este spiritual
în ceea ce este material. După cum Hristos şi-a asumat
umanitatea ca s-o răscumpere din păcat, tot aşa şi credinciosul
trebuie să-şi asume sfinţenia din Cincizecimea permanentă a
Bisericii, ca să se mântuiască, să-şi recâştige integritatea
originară a chipului divin din el. Fără afirmarea şi actualizarea
liturgică a acestei legături între Harul divin, sfinţitor, şi
,,lucrurile făcute de mâini omeneşti”, omul nu va ajunge
96
Ibidem, p. 76- 77
97
Idem, Ascetica şi Mistica creştină..., p. 293
98
Ibidem, p. 79
283

niciodată la apogeul desăvârşirii sale creatoare. În Sfânta

Liturghie se afirmă limpede că ,,toată darea cea bună de sus
este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”, înţelegând
astfel că numai pe calea sfinţeniei şi a binecuvântării lui
Dumnezeu se ajunge la măsura adevăratei frumuseţi a măreţiei
omului.
284

The-Ontology-Of-Person-And-The-Dynamism-Of-The-Holiness-In-Church-S-Life-In-The-Theology-Of-Fr-Staniloae - Content File PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

The-Ontology-Of-Person-And-The-Dynamism-Of-The-Holiness-In-Church-S-Life-In-The-Theology-Of-Fr-Staniloae - Content File PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Source: Altarul Reîntregirii

The Altar of the Reunification

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei în

Introducere în onto(dono)logia1 persoanei din perspectiva

Pr. drd. Ovidiu Vintilă

P otrivit credinţei creştine, lumea a fost creată de

CEEOL copyright 2024

la lume. Nu lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

ca o comuniune sacramentală, divină. Concepţia lumii ca dar sau

CEEOL copyright 2024

descrierea facultăţilor sufleteşti ale omului, a funcţiunii lor

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

noastră natură veşnic nestricăcioasă, slăvită, pe care o avem de la

CEEOL copyright 2024

existenţei umane şi al întregii creaţii în îndumnezeirea omului ca

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

incomprehensibilă.20 În concepţia Părintelui Stăniloae,

CEEOL copyright 2024

temei învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, Părintele

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

rost.”28 Prin demnitatea omului de chip al lui Dumnezeu este

CEEOL copyright 2024

întrupat ci de asemenea pe Tatăl care oferă pe Fiul şi pe Sine

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

sensul că numai aşa Se face accesibil omului, vine în maximă

CEEOL copyright 2024

socotindu-se singurul făcător şi creator.37 Concepţia creştină este

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

Dinamismul sfinţeniei şi caracterul teandric

Răspunzând chemării dumnezeieşti în fiecare împrejurare

CEEOL copyright 2024

ele. Structurile şi toate raţiunile ei se vor umple de paradigmele

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

adică unitatea cu Dumnezeu.50 Prin raţiunile sădite în lume de

CEEOL copyright 2024

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

are parte de vederea lui Dumnezeu, ce reprezintă ,,treapta supremă a

CEEOL copyright 2024

lui Dumnezeu. În el se vor aduna toate. Omul are de la început o

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

poate răspunde dorinţelor sale după infinit, iar această constatare îl

CEEOL copyright 2024

înseamnă o cunoaştere a raţiunilor existente în unitatea lor în Raţiunea

CEEOL copyright 2024

Ontologia persoanei şi dinamismul sfinţeniei

Sfânta Liturghie, expresie desăvârşită

Motivul fundamental al Întrupării lui Hristos în folosul

CEEOL copyright 2024

,,Dumnezeu se articulează în firea noastră şi firea noastră se

CEEOL copyright 2024