ANTROPOLOGIA HRISTOCENTRICĂ SAU

ÎNVĂ Ţ Ă TURA CREŞ TINĂ DESPRE OM

Ş I POZIŢ IA OMULUI ÎN COSMOS

Viaţa este supremul dar pe care omul l-a primit în schimbul unei îndatoriri:
înă lţarea şi îndumnezeirea creaţiei, prin puterea Tată lui, prin exemplul
Dumnezeului–Om şi cu ajutorul Harului, iar toată lucrarea să fie sub o singură
formă : Iubirea. Această îndatorire devine astfel ceea ce numim noi, vocaţie umană .
Aşa se face că adevă rata noastră identitate se află în Chipul lui Dumnezeu, Întrupat,
în acest om desă vâ rşit : Iisus Hristos, Fiul lui Dumenzeu, care a readus firea umană ,
prin Întruparea , Moartea, Învierea şi Înă lţarea sa, la locul de unde a fost
constituită .1
Întreaga Sa viaţă şi lucrare ne cheamă şi pe noi la comuniunea cu El , ceea ce
înseamnă că noi suntem datori a tră i precum a tră it Hristos; a ne lupta cu pă catul
asemeni Lui; a ne jertfi întreaga noastră viaţă pentru Dumnezeu şi pentru
aproapele nostru, după exemplul Fiului, a învia şi noi din moartea sufletească cum
a înviat şi El omorâ nd moartea şi a ne Înă lţa fiinţa noastră desă vâ rşită şi
îndumnezeită în virtutea faptului că suntem mlă diţele cele adevă rate care se Înalţă
întru Slavă .2
Cei care nu vor să ră spundă la chemarea lui Dumnezeu că tre iubire nu mai
urmează Calea, nu mai doresc Adevă rul, fă câ ndu-se robi întunericului şi nu mai
tră iesc viaţa , murind însetaţi şi rupţi de trupul lui Hristos. Aceste mlă diţe se rup
prin propria lor libertate, cad pe pă mâ ntul cel întunecat şi tră iesc cu iluzia că ele
vor fi tulpini roditoare şi înră dă cinate prin sinea lor. Adevă rata lor identitate
devine ştearsă sensibilă în faţa pă catului şi haotică în ce priveşte delimitarea
binelui de ră u.

1
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Moartea şi Învierea în duh, în revista „Epifania”, iulie-august, 1999, p.76;
2
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 132;
1
 Omul pornit spre egocentrism devine sclavul propriei sale fiinţe pervertite,
ale celorlalţi asemenea lui şi în final devine rob al pă catului nemaiputâ ndu-şi
stă pâ ni pornirile hră nite din viaţa împă timită şi moartă sufleteşte.
Ş i el, ca mă dular al lui Hristos, pentru că Învierea este un act universal, va
învia, în schimb aceasta va fi spre osâ nda lui. Înă lţarea lui pentru a ajunge la
asemă narea cu Creatorul, va fi imposibilă .
Nu putem vorbi despre antropologie hristocentrică decâ t dacă -l punem pe
om în relaţie cu Dumnezeu, pentru că omul estre creat de Dumnezeu. Dar el nu este
orice fel de creatură , ci a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, care devine coroana
creaţiei şi tinde spre asemă narea cu Ziditorul lui, prin lucrarea virtuţiilor şi dialog
neîncetat cu Acesta. Apoi, el a fost zidirea mâ inilor lui Dumnezeu prin cuvâ ntul “să
facem”, nu prin “să fie”, cum s-a întâ mplat la crearea universului sensibil.
Din punct de vedere al finalită ţii, toate ştiinţele duc la om. Unele sunt
raportate la trebuinţele umane (ne referim aici la întreaga piramidă a
trebuinţelor), iar altele dezbat direct problema omului. Cu toate acestea, omul nu s-
a putut defini pe sine–prin sine; nu şi-a putut da un ră spuns cuprinză tor la
întrebarea: Ce este omul? , decâ t în momentul câ nd s-a raportat la Creatorul Să u;
“Omul este o fiinţă personală , asemenea lui Dumnezeu şi nu o natură oarbă. Acesta
este rolul chipului divin din el”.3
Vedem astfel că datorită chipului din noi, ne definim umanul pornind de la
“Arhetipul Dumnezeiesc: cu acest element dumnezeiesc al firii umane, Sfinţii Părinţi
structurează fiinţa omului. Antropologia atinge, astfel nivelul unei Teologii a
omului”.4
Vorbind despre om din diferitele unghiuri ale ştiinţei, în fiecare ştiinţă ,
vocaţia este alta. Unele acordă chiar o mare importanţă acestei probleme, mai ales
atunci câ nd este vorba de pedagogie, de psihologie, de orientarea profesională etc.
Deci putem afirma, plecâ nd ori de la ştiinţele umane, pentru o lume
seculară , ce nu recunoaşte vocaţia omului ca avâ nd sursă divină , ori de la

3
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Edit. Enciclopedică , Bucureşti, 1993, p.95;
4
Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p.29;

2
„nepătrunsele căi ale Domnului”, pentru cei care au iluminarea să -şi gă sească
sensul vieţii şi scopul identită ţii, în Dumnezeu,5 precum a spus Sfântul Apostol
Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt ”(ICor. 15,10) , că identitatea
omului “derivă de la Dumnezeu”, Cel care, deşi se împă rtă şeşte, nu se schimbă .
Astfel , aceasta vine de sus, ea este un dar al Împă ră ţiei şi trebuie să fie luat cu
sinceritatea şi inocenţa copilului: ”Cine nu va primi Împă ră ţia lui Dumnezeu ca un
copil, nu va intra în ea”(Luca 18, 17).6
Tot ceea ce ne înconjoară şi chiar ce este în noi, totul, de la infinitul galactic
pâ nă la infinitul (microcosmosul) din noi, este creat cu un scop. Frumos aminteşte
astfel, Pă rintele Dumitru Stă niloae, printre altele că , „scopul cosmosului, al
universului este acela de a-i sluji omului, dar singurul, omul, îşi are scopul în sine
neavându-şi cauza în lume, ci în el şi totodată prin el, în Dumnezeu, după a cărui chip
a fost creat. Noi nu suntem creaţi pentru materia care ne înconjoară, căci omul este
scopul lumii, nu invers”.
Scopul lumii, al cosmosului care ne înconjoară , este acela de a constitui
condiţia materială a existenţei omului, iar acesta nu este conştientizat, decâ t de noi
care, la râ ndul nostru avem un scop final, etern, în Dumnezeu. De fapt, noi înşine
suntem un scop, fiind fiinţe cu sens. Astfel, sensul nostru este acela de a ne uni cu
Persoana Dumnezeiască , iar ră spunsul nostru este, de fapt, chemarea Lui din noi,
prin „Chipul dăruit”.
Umanul e creat să urce în mod conştient şi liber, condus de Înţelepciunea
ipostatică , care e totodată Fiul lui Dumnezeu, pâ nă la a fi fă cut umanul Persoanei
lui… “El e creat, ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu Cuvântul, iar viaţa lui care
uneşte spiritul cu materia devenind viaţa umană a lui Dumnezeu Cuvântul, să devină
a Lui şi lumea materială ca mediu de manifestare al Persoanei dumnezeieşti”.7
„În calitatea mea de ţărână sunt ataşat de viaţa de aici, de jos, însă fiind şi o
părticică divină, port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare ”-Sfântul Maxim
Mărturisitorul.
5
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Psihanaliza şi dreapta credinţă, apud. Analele Universităţii „Valahia”, „Facultatea de
Teologie”, Târgovişte, 2001, p.116;
6
Pr. prof. dr. Ioan Bria, Destinul Ortodoxiei, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti,1989, p.343;
7
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină, Editura Porto-franco, Galaţi, 1993, p.17;
3
 Fiind trup şi suflet, ducem în viaţa noastră , o luptă între lumea sensibilă şi
lumea inteligibilă . Aceasta este şi o cauză a modului cum am fost creaţi; pe de o
parte animalul nu se relaţionează decâ t orizontal, iar îngerul doar vertical
împlinind astfel prin firea lor, fiecare, rolul existenţei lor. Omul în schimb are două
lucră ri simultane : slujeşte vertical, spre Dumnezeu, sau prin libertatea sa, în jos,
spre că dere (dar aceasta din urmă o face după pă catul să u) şi slujeşte orizontal
(că tre aproapele şi că tre el însuşi ), scopul fiind doar unul singur: prin aproapele şi
prin el însuşi-în şi spre Dumnezeu.
Tot aşa, reciproc, şi „Duhul Sfânt înfiază pe cei odată creaţi, ridicându-i la un
plan de viaţă superior, la viaţa comună cu Dumnezeu. El ne ridică din planul creaţiei
în relaţie nemijlocită cu Dumnezeu faţă de noi,nemailăsându-ne să trăim ca simple
creaturi ale lui”.8
Sfinţii Pă rinţi au ară tat în nenumă rate lucră ri, parcă şi pentru lumea noastră
contemporană , originea umanului în Infinit, drept pentru care revenirea în
Infinitul divin se face prin urcuşul cu ajutorul Lui, fă câ ndu-se astfel „asemănare nu
cu natura creată, ci asemănare cu Creatorul lui, Dumnezeu” (Sfâ ntul Grigorie de
Nyssa). Acest lucru îl observă m în referatul biblic: „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră ” (Fac.1,26).
Este important de remarcat diferenţa dintre: „ să fie” şi „să facem”. Apare,
deci sfatul divin, în care este nevoie de comunicare. De fapt noi prin comunicare
am fost creaţi. Acest lucru ne diferenţiază de animal (de înger – nu se ştie, că ci
lumea îngerilor a fost fă cută în tă cere) . Comunicarea noastră , ca ră spuns , poartă ,
de asemenea, dublul model al Treimii: oiconomic şi theologic (Că tre aproapele şi
că tre tot ce-i stă în simţurile sale pă mâ nteşti şi că tre Dumnezeu). „După chipul ” se
referă la chipul Mâ ntuitorului Hristos, în care avea să se întrupeze mai tâ rziu.
Acesta este „o persoană vie care ne vorbeşte nu de la o distanţă infinită, inaccesibilă
nouă, ci ni s-a relevat însuşindu-şi titluri şi activităţi ale firii şi vieţii noastre de
învăţător, semănător, păstor, doctor, învăţând, sfinţind, vindecând şi spălând

8
Pr. prof.dr. Dumitru Stăniloae, Fil. Rom., Vol.VII, notă la Sf. Grigorie Palamas, Despre împărtăşire dumnezeiască,
Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1977, p 378;
4
păcatele prin viaţa şi lucrarea Sa”.9 „După Asemă narea Noastră ”- preînchipuie
îndumnezeirea, care trebuie actualizată prin urcuş duhovnicesc. La fel ca şi
înmulţirea talanţilor, actualizarea chipului prin virtuţi duce la asemănare. Pilda
aceasta este cel mai elocvent exemplu. Că derea a dus la imposibilitatea omului de a
mai urca spre asemă narea cu Dumnezeu. Dar Fiul – Dumnezeu Cuvâ ntul prin
întruparea sa, restabileşte armonia, înalţă filiaţia sa spre Divin, iar pe de altă
parte ne lasă drept dovadă şi exemplu de Fiu al lui Dumnezeu.
“Omul adevărat este fiu a lui Dumnezeu. Iar un fiu capătă continuu de la tatăl,
daruri noi şi până la urmă tot ce are şi tatăl. Oameni au această natură paradoxală:
pe de o parte, este creată, pe de alta, este chemată să primească Viaţa necreată a lui
Dumnezeu prin har. Înălţarea la care-s chemaţi să ajungă fiii creaţi ai lui
Dumnezeu e dată în Fiul cel Unul-născut al lui. Fiul cel Unul-născut făcându-se om şi
înviind ca atare ne-a descoperit filiaţia noastră divină şi înălţimea la care avem să
ajungem”.10 Este interesant cum, chiar Hristos-Cuvâ ntul se întrupează . Prin
Cuvâ ntul să u a fost creat omul. A zis: Să facem, şi tot prin Cuvâ nt s-a întrupat
devenind om-adevă rat comunicâ nd cu omul, refă câ nd posibil dialogul omului cu
Cel pe care l-a pă ră sit, l-a înşelat şi nu l-a ascultat dintru începuturi.
Astfel Cuvâ ntul devine pentru noi atâ t creaţie câ t şi relevaţie. De asemenea,
noi , fiind după chipul să u, avem – dialogul, devenim fiinţe cuvâ ntă toare şi avem în
noi la fel ca Fiul, veşnica sete de Absolut , de a ne restabili legă tura cu Treimea prin
comunicare în virtuţi ajungâ nd la desă vâ rşire. Deci, “lumea noastră spirituală şi
Cuvâ ntul care o revelează constituie darul, bogă ţia, unicitatea noastră . Iar cuvâ ntul
în însă şi definiţia lui obişnuită este tocmai această exteriorizare, comunicare, voce
purtă toare a ei, voce purtă toare de sens, voce care întrupează şi exprimă sensul şi
sensurile existenţei”.11
“Oare de ce l-a creat Dumnezeu pe om liber şi responsabil ? Tocmai pentru că
El a dorit să-l cheme spre o vocaţie supremă : îndumnezeirea” - Vladimir Lossky.

9
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Munca creatoare, însuşirea chipului divin în noi, apud rev. Studii Teologice, Mai-Iunie,
1982, p. 309;
10
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 138;
11
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, în rev. Ortodoxia, nr.3 ,1981, p. 295;

5
 În preaînţelepciunea Sa, Hristos în toată viaţa Sa pă mâ ntească , pe lâ ngă
faptul că a fost pildă de Viaţă , de iubire şi de jertfă , ne-a dat să descifră m din pildele
cu talanţii, semă nă torul, plata slujitorilor etc. Nu numai îndemnuri morale, ci şi un
adâ nc sens, o legă tură , mai bine zis, cu însuşi sensul vieţii. Prin pildele acestea ni
se arată clar că viaţa este o misiune de îndeplinit, şi toată această misiune, în final,
se rezumă la una singură : Iubirea.
Dumnezeu fiind Treime, este dialog şi revă rsare de Iubire şi odată cu
începerea legă turii cu fă ptura, îsi revarsă Dumnezeirea, Pronia, Creaţia. Mâ ntuirea
şi Sfinţirea, că tre ea, prin Iubire. Prin darul pe care ni l-a dat, că ci ”Aceasta este
viaţa de veci; Să Te cunoască pe Tine, Singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus
Hristos pe care l-ai trimis ” (Ioan 17, 3), noi devenim responsabili de a ră spunde
chemă rii spre El, că ci altfel nu ar fi fost posibilă comunicarea, decâ t prin
reciprocitate. Dar nu toţi ră spundem la fel, că ci sursa este una, însă darurile sunt
diferite. „Acestea sunt darurile Sfântului Duh, de care vorbeşte şi proorocul şi
apostolul, daruri multiple, ca de pildă : al temerii (de a nu că dea din adevă r din
cinstea divină ), al tăriei, al evlaviei, al sfatului, bunei credinţe, cunoştinţei,
înţelegerii, înţelepciunii (Isaia XI, 2) sau al postoliei, învă ţă turii, tă mă duirilor,
dreptei judecă ţi etc. Nimeni nu poate nega aceasta, iar cel care şi-l va descoperi, îşi
descoperă în el totodată sensul vieţii sale în această porţiune de timp şi spaţiu, care
ne este dată fiecă ruia să o tră im.12
Dar nu numai într-atâ t constă împlinirea sensului vieţii noastre. Odată
descoperit, darul va fi înmulţit cu trudă poate. Desigur, după Evanghelie ţelul
nostru e să realiză m o viaţă perfectă fiţi desăvârşiţi! . Tocmai în cultivarea darurilor
gă sim noi o adevă rată împlinire a acestei slujbe sfinte; doar astfel lucră m şi
desă vâ rşim mereu şi propria fă ptură şi pă mâ ntul ce ne-a fost dat în stă pâ nire. 13
„Numai cultivâ nd darul , culegem fructul pă cii, al pă cii cu Dumnezeu în Hristos prin
care creştinul redobâ ndeşte încrederea şi speranţa fundamentală în viaţa, în
bucuria de a tră i care cum spunea Prea Fericitul Patriarh Iustin, dă vieţii noastre

12
Idem, Sensul creştin al pocăinţei, în revista Studii Teologice, noiembrie-decembrie, 1985, p. 689;
13
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 79;
6
un sens dumnezeiesc: avem viaţă ca şi Dumnezeu. De aceea datori suntem să o
pă zim ca un bun dumnezeiesc.14
Fiul, cum am mai amintit, a fost trimis să ne descopere o viaţă înră dă cinată
şi permanent cu puterea, de jertfă în faţa lui Dumnezeu şi a unora faţă de alţii, viaţă
a că rei condiţie este împlinită prin exemplul Persoanelor Preasfintei Treimi care se
jertfesc.
În referatul biblic gă sim în dialogul lui Dumnezeu cu omul, după crearea sa,
îndemnul „Creşteţi şi vă îmulţiţi!” (Facere 1,28). Oare, să se fi referit Dumnezeu doar
la îndemnul de a procrea? Apoi ei au fost fă cuţi oameni maturi; şi atunci de ce
„creşteţi?” Amintindu-ne de asemă narea la care trebuie să ajungă omul, nu putem
să afirmă m decâ t că vocaţia sa era aceea de a creşte în virtuţi, de a gusta clipă de
clipă , din Dumnezeu pâ nă la îndumnezeire. Odată cu aceştia şi tot ceea ce ei
„stăpâneau” şi „umpleau pământul” se desă vâ rşea. Întreaga natură trecea o dată cu
ei şi prin ei la desă vâ rşire. De aceea şi Sfâ ntul Simeon Noul Teolog spune: Pentru că
Dumnezeu, cunoscâ nd de mai înainte toate, a creat lumea într-o ordine şi într-o
stare bine orâ nduită , iar raiul l-a să dit după acestea ca pe unul ce avea să însemne
veacul viitor.15
Faptul că Adam a dat nume animalelor, este o dovadă în plus că tot ceea
ce-l înconjoară pe om depinde de relaţia omului cu Dumnezeu. Aici se pune
întrebarea: Omul unde ar fi ajuns, mergâ nd spre desă vâ rşire? Dar fă ptura?
Problema se pune dacă raiul în care tră iau ei (Adam şi Eva) este acelaşi la care
trebuie să ajungă odată ce ar fi atins pragul asemănării. Ră spunsul e simplu: ce rost
ar mai avea toate creaturile dacă nu l-ar fi urmat pe om, că ci el era doar stă pâ nul
lor. „Raiul are deci o semnificaţie eshatologică. E pus chiar la început, sfârşitul
desăvârşit şi veşnic. Dacă lumea a fost făcută înainte de om, raiul a fost făcut după
om, şi prin efectul lui. Adică raiul de la început trebuia să fie dezvoltat prin om într-
un rai şi mai desăvârşit . Şi toată creaţia trebuia să fie făcută ca acest rai”.16

14
Idem, Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ pace, în revista Studii Teologice, mai-iunie, 1983, p. 327;
15
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Fil.rom., vol.VI, p.124;
16
Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae, Fil.rom.,VolVI, nota la Simeon Noul Teolg, op.cit, p.124;
7
 Ce putea fi mai frumos decâ t ca omul să crească duhovniceşte şi odată cu el
întreaga creaţie. Dar omului i s-a dat poruncă să nu mă nâ nce din „pomul cel din
mijlocul raiului ”. Problema pomului este legată de taina scoaterii lui Adam din
pă mâ nt şi de chemarea lui la o existenţă duhovnicească . Aşezat ca o lume mare
într-una mică , omul avea menirea de a spiritualiza gradina Edemului, extinzâ nd, în
aceasta, taina unirii sale cu Dumnezeu.
De aceea, Dumnezeu i-a râ nduit omului timp pentru creşterea
duhovnicească , pentru înaintare în iubirea lui. Acesta este, de fapt, şi rostul
poruncii de a nu gusta dintr-un anumit pom, el fiind încă nepregă tit pentru această
experienţă .
Referindu-ne la semnificaţia celor doi pomi din mijlocul raiului, Sfâ ntul
Maxim Mă rturisitorul susţine că : „pomul vieţii este mintea sufletului, în care îşi are
înţelepciunea scaunul, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului în
care e vădit că se află mişcarea iraţională”.17
De fapt, odată cu urcuşul lui Adam spre Dumnezeu, el gustă din pomul vieţii,
dar dacă era lă sat, ca şi astă zi de altfel, să depă şească hotarele firii prin încă lcarea
poruncii Dumnezeieşti, nu ar fi ştiut singur să -şi conducă viaţa pe care doar
Creatorul i-o putea conduce, în virtutea libertă ţii sale. Apoi „în starea iniţială, Adam
comunica cu Dumnezeu în «răcoarea Raiului» încât cu memoria harului divin primit
„faţă către faţă” şi fără memoria păcatului care s-a înălţăt ca un zid al separării,
Dumnezeu umblă continuu pentru el prin grădina transparentă a lumii”.18
Existenţa omului era menită iubirii luminoase, jertfelnice care nu putea fi
atinsă de moarte. Adam era chemat la o schimbare, transfigurare duhovnicească
prin jertfă , întrucâ t primise o parte a Sfâ ntului Duh de viaţă fă că tor în chipul să u
divin.19
Această stare de armonie firească între creatura înzestrată cu darul chipului
divin şi Creatorul ei a durat pâ nă în momentul încă lcă rii poruncii divine.
Consecinţa acestui pă cat a fost universală , de ea avâ nd parte întreaga umanitate.
17
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 43 către Talasie, apel Fil.rom., Vol,III, Editura Harisma, Bucureşti,1994,
p.163;
18
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Vocaţia pascală a făpturii, în revista Ortodoxia, Nr.2, Bucureşti, 1989, p.13;
19
Ibidem, p. 14;
8
Primul efect al încă lcă rii a fost ruşinea, astfel că Adam, nemaisimţindu-se în Rai nu-
şi gă sea locul, ascunzîndu-se de Dumnezeu. Apoi, prin frunzele de smochin, şi-au
acoperit fiinţa (trupul) cu patimile cu care oricum, se ruşinează şi se va ruşina
omul în faţa lui Dumnezeu. „Dar şi după căderea în păcat starea edenică, prima
vocaţie nu are mai puţină influenţă asupra destinului pământesc al omului şi al
chemării sale”,20 că ci creată după chipul lui Dumnezeu, persoana umană este bună .
Odată cu că derea, ră ul îşi face apariţia în lume. Cu toate acestea, ră ul,
spunem noi nu are substanţă , ci numai binele. Minciuna la fel; dar Adevă rul, din
contră , este personalizat. Tote filozofiile îl impersonalizează pe Dumnezeu,
numindu-l «Nedefinitul» , pe câ nd Creştinismul frumos mă rturiseşte: «Eu sunt
Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6). Minciuna este cea care nu este; ră ul,
întunericul nu pot exista decâ t în mod parazitar. Ră ul există doar pentru că există
Binele. Câ nd Binele se întrupează şi devine Bună tate, apare ră ul.
Pentru Adam, înainte de că dere, nu exista în sistemul lui logic de gâ ndire,
acest paradox: Ră u-Bine. Dumnezeu l-a creat pe om să fie bun, iar cunoaşterea
ră ului într-o stare de nedesă vâ rşire duce la moarte. „Răul nu are nici o raţiune .
Ideea că trupurile au fost create de Dumnezeu cu un scop pozitiv, conform unei
raţiuni a fiinţei umane aflate în Dumnezeu, are drept consecinţă faptul că ele sunt
chemate la o existenţă eternă împreună cu sufletul, în Dumnezeu cel infinit bun, deci
personal”.21
Cu toată gravitatea pă catului, chipul nu s-a alterat, ci doar a fost umbrit.
Comunicarea cu Dumnezeu nu a încetat, deşi are loc într-un mod mult mai distant,
că ci tocmai în vederea acestei comunică ri, omul a fost creat după chipul lui
Dumnezeu.
După Sfinţii Pă rinţi, chipul omului nu este dat ca „o idee organizatoare sau
instrumentală, ci este principiul constitutiv al fiinţei umane.., cu toate că acesta nu
este depus în noi ca o parte a fiinţei noastre: ci întreaga fiinţă umană este creată,
sculptată după «chipul lui Dumnezeu»…Chipul îl putem reduce la tăcere prin cădere,
dar că baza obiectivă nu se poate manifesta decât în asemănarea subiectivă.. în
20
Paul Evdokomov, op.cit., p. 29;
21
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti 1983, p. 34;
9
funcţia sa de asemănare cu Dumnezeu el face reale cuvintele Mântuitorului: „Fiţi
desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este”.22
Avâ nd „chipul după Chip”, omul se află în sâ nul lumii, în faţa şi deasupra ei, cu
o autoritate divină , avâ nd menirea să crească mereu după chipul lui Dumnezeu şi
printr-o harismă deosebită s-o stă pâ nească . Să se stă pâ nească , să se guverneze şi
pe sine şi lumea, s-o explice şi să -i că lă uzească destinul. Aceasta este menirea lui.
Referindu-ne strict la diferenţa dintre „chip” şi „asemănare” – Sfinţii Pă rinţi
pun în lumină această vocaţie originală a omului. Astfel, Sfâ ntul Vasile cel Mare
învaţă „Dacă te-ar fi făcut dintru început după asemănarea lui Dumnezeu, unde ar fi
fost darul tău? De unde te-ar fi încununat? Dacă ziditorul ar fi dat firii totul cum ţi-
ar fi deschis împărăţia cerurilor? Acum însă una ţi s-a dat (adică chipul) cealaltă
(asemănarea) nedesăvârşită s-a lăsat ca şi tu să lucrezi la desăvârşirea ta pentru ca
vrednic să te faci de plata cea de la Dumnezeu”.23
Lucrarea noastră pentru desă vâ rşire este sfinţitoare, creatoare şi slujitoare,
chiar liturgică . Cel mai elocvent exemplu din cuvintele Mâ ntuitorului, despre
vocaţia noastră este parabola talanţilor. Dumnezeu, prin această pildă , ne
împă rtă şeşte dorinţa că aşteaptă de la noi un ră spuns creator, în virtutea
dialogului Să u cu ipostasul „după chip”. Ş i faptul că Stă pâ nul din parabolă s-a
bucurat vă zâ nd că cel ce primise cinci talanţi n-a câ ştigat nici mai mult, nici mai
puţin, decâ t tot pe-atâ t câ t i s-a dat, iar cel ce primise doi, a mai adus şi el de
asemenea încă doi, ne arată că , „Dumnezeu ne instituie partenerii Săi în creaţie:
«Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul» (Matei 10,25).
Oferindu-ne lumea ca un dar din partea Sa, El o primeşte apoi ca o ofrandă a
omului, cerâ ndu-ne să sporim valorile creaţiei să dă m Ziditorului un ră spuns
personal, original, şi să slujim pe om, neamul, patria, fiecare după darul pe care l-a
primit de la Dumnezeu.24 A stinge darul, a îngropa talantul, e pă cat de moarte.

22
Paul Evdokimov, op.cit., pp. 35-36;
23
Basil de Cesarei, Sun l’Orige de l’homne, apud Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Vocaţia pascală a făpturii, p.10;
24
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Complementaritatea valorilor spirituale potrivit dogmei de la Calcedon, în revista
Ortodoxia, nr.4, 1980, p. 964;

10
«Luaţi-i talantul şi pe sluga leneşă o aruncaţi în întunericul cel dinafară» (Matei 25,
30).
Într-adevă r, de ce întuneric e cuprinsă o conştiinţă care la capă tul unei vieţi
deşarte, nu poate vedea mai nimic pozitiv, nici o realizare care să dureze, să
hră nească pe cineva şi pe el să -l însoţească la judecată . Prin talanţii daţi, Dumnezeu
ne dă sensul, fiinţa însă şi a chipului nostru divin şi care trebuie să devină
asemă nare.
Înmulţirea talanţilor reprezintă ră spunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu,
care vrea să vadă în om «chipul şi asemănarea Sa» şi în orice osteneală ziditoare şi
binefă că toare se observă o pă rticică din chipul divin al Creatorului. În talantul
ascuns, îngropat în patimi şi în deşertă ciuni, se îngroapă chipul nostru însuşi. „Se
atrofiază umanul. Osâ nda apare atâ t de firească : «întuneric» ce era deja în el. Iar
Apostolul rosteşte o sentinţă tot atâ t de aspră , încă de aici: «Dacă cineva nu vrea să
lucreze, acela nici să nu mă nâ nce» (IITes.3, 10). El însuşi se osâ ndeşte pieirii.25
Odată cu că derea, apare necesitatea întrupă rii Mâ ntuitorului pentru a duce,
mai bine zis, a readuce Zidirea Sa la originea ei. Astfel, El coboară , nu din alt motiv
decâ t din iubire, la cei creaţi, pentru a-i ridica la Sine. Odată cu ducerea fă pturii la
ţinta ei, Hristos nu iese din Sâ nul Sfintei Treimi, iar prin coborâ rea aceasta nu iese
din iubire.
Domnul se relevează acum pe Sine în divino-umanitatea Sa, dar ne funda-
mentează şi pe noi în bipolaritatea noastră teandrică , în înfă ptuirea asemă nă rii.26
„Ascensiunea noastră ia acum naştere, ipostatic, din coborâ rea Sa, din chenoza Sa.
Ş i trebuie spus că Evanghelia lui Ioan încă din Prologul ei anunţă această vocaţie şi
condiţie a noastră , afirmâ nd: «Celor câ ţi l-au primit , care cred în numele Lui le-a
dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12). Astfel, modelul şi modul
nostru creştin de a fi, este teandric, după chipul Chipului.
Odată cu chenoza Mâ ntuitorului are loc şi perihoreza. Astfel,existenţa Sa se
împleteşte cu firea omenească cu scopul de a o îndumnezei, pe cea din urmă , în

25
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Munca creatoare.., p. 312;
26
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului şi cuvântul apostolic la Hexaimeron, în Scrieri, partea a II-a,
Bucureşti, 1998, p. 143;
11
virtutea iubirii. Cu toate că firea omenească este îndumnezeită , natura omenească
nu încetează a fi omenească . Această acţiune se desă vâ rşeşte prin Moartea, dar mai
ales Învierea lui Hristos. Astfel, El se jertfeşte pentru a ne descoperi o viaţă nouă ,
Învierea. Dacă Adam s-a jertfit (prin neascultare) pentru a muri, Hristos
transformă moartea în jertfă , Înviind astfel neamul omenesc dintru strică ciunea lui
Adam întru nestrică ciune. Cu toate acestea, „Fiul lui Dumnezeu, însuşindu-şi
trăsătura pătimitoare, nu şi-a însuşit şi împătimirea. Trăsătura pătimitoare, deşi a
intrat în firea noastră după căderea în păcat, a devenit o slăbiciune a firii create,
care putea fi ţinută în frâu de fire şi poate fi folosită ca mijloc de biruire a
păcatului”.27
Dar scopul Întrupă rii Mâ ntuitorului nu este doar al ră scumpă ră rii, că ci din
Crez citim: „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Acel „pentru noi” este mai
mult decâ t ră scumpă rarea, refacerea chipului, este îndumnezeirea cu ajutorul
Harului. Ortodoxia, depă şeşte Scolastica Romano-Catolică , prin care Hristos vine
doar să dea satisfacţie onoarei jignite.
Hristos, care este puterea Duhului şi prin El ne vesteşte şi ne luminează
întreg orizontul vieţii, dă ră spuns întrebă rilor noastre şi sens ultim existenţei
noastre. Ideea este ca noi să menţinem, nu din câ nd în câ nd, ci neîncetat duhul
aprins, dialogul şi încercarea intensă de a-L imita pe Hristos, ca purtă tori ai
Chipului să u. Cu toate acestea, niciodată nu vom ajunge să realiză m chipul
Dumnezeului-Om. El este modelul omului desă vâ rşit, a că rui vocaţie a fost
împlinită sub toate formele, dar cu toate acestea El este şi Începutul fă ră început şi
Sfâ rşitul fă ră sfâ rşit. Totuşi, nu este un motiv să consideră m că noi suntem cu mult
mai neputincioşi în a realiza chemarea spre o nouă identitate. Este adevă rat că în
jos te poţi coborî mai uşor, dar „noul adevăr este că te ridici mereu în bine, să fi tot
mai bun, după chipul Mântuitorului”.28
Restabilirea noastră în Viaţa cu Hristos se face, în primul râ nd, prin Taina
Botezului. Mă reţia botezului constă în aceea că face din cel botezat o „făptură
nouă”. Apostolul Pavel spune că , în Taina Botezului, credinciosul reface, în mod
27
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, P.S.B., vol.80, notă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p.51;
28
Idem, Ortodoxia este viitorul omenirii, în revista Mişcarea nr.8-9, Bucureşti, 1993, p. 5;
12
sacramental, liturgic, actul mâ ntuitor al lui Hristos, adică trecerea de la moarte la
înviere (Rom.6, 3-4). Astfel, eliberâ ndu-l de „omul cel vechi”, de umanitatea sa
negativă , decă zută , “Harul îi împărtăşeşte fiinţei «chipul» propriu într-o comuniune
de tip nou. Sensul acestei treceri este de a schimba vechiul în nou, a introduce o
realitate nouă” (IICor. 5, 17).29
Odată botezat, omul primeşte harul. Bineînţeles că acesta nu-şi face simţită
prezenţa atunci, ci câ nd sufletul se hotă ră şte să comunice cu Dumnezeu, câ nd omul
întreg se întoarce cu faţa spre Dumnezeu prin pă zirea poruncilor, prin invocarea
permanentă a numelui Domnului; atunci focul harului divin se extinde cuprinzâ nd
toate simţurile umane.
În acest moment, trebuie să -i dă m minţii noastre o singură preocupare:
lucrarea cu harul pentru dialog cu Fiul. ”Când sufletul e încărcat din cauza mâniei
sau tulburat din cauza beţiei, sau apăsat de vreo grea descurajare, mintea nu poate,
oricât a-i sili-o, să se facă stăpână pe amintirea Domnului. Numai atunci când se
eliberează de patimi, sufletul deţine harul, care se roagă şi care-l strigă odată cu el
pe Domnul”.30 De aceea, Apostolul spune: «De asemenea, şi Duhul vine în ajutor
slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă
pentru noi cu suspine negrăite».
Noi suntem creaţi şi chemaţi să depă şim lumea prin Dumnezeu, şi nu putem
a o nega sau dispreţui, ci a o înă lţa prin luminile harului, pentru a pune deasupra ei
o pecete teandrică . Aceasta înseamnă că iubirea este fondul şi expresia noastră
autentică , că ci ea comunică lumină şi crează comuniune sacră . „Iubirea e la început
şi iubirea de Dumnezeu şi între oameni este idealul spre care tindem”.31
Dar nu numai Dumnezeu-Fiul lucrează cu noi la împlinirea vocaţiei noastre.
Rolul Duhului Sfâ nt este la fel de important, că ci El recrează interioritatea noastră
şi în ea ne descoperim noi identitatea noastră . De aceea, „Duhul Însuşi, se roagă
pentru noi cu suspinuri negrăite”(Rom.8, 26) Datorită Lui şi prin El se revelează în

29
Clavier Clement, Întrebări asupra omului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1997, p. 43;
30
John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p.29;
31
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia este viitorul.., p. 10;
13
noi chipul teandric al Dumnezeului–Om. „Duhul face din creştin un «teofil» ,un
«teolog», care să dea răspuns liber, viu iubirii lui Dumnezeu”.32
Toată lucrarea Sfintei Treimi cu fiinţa umană după că dere nu ar fi fost
necesară , dacă firea umană nu s-ar fi alterat, dacă omul nu ar fi fost din natură sa,
bun şi dacă iubire nu ar fi fost puntea de legă tură între El şi noi. Dar originale în
noi sunt: iubirea, nevinovă ţia, încrederea, setea după adevă r şi după Bună tate,
puritatea etc. Munca noastră pentru a le dobâ ndi este în firea noastră cea mai
adâ ncă , iar inactivitatea, parazitismul, inerţia îşi face loc, doar în momentul
apariţiei pă catului.
Virtutea este în opoziţie cu pă catul (tot în mod parazitar apare ră ul din el).
Acesta din urmă umbreşte virtutea câ nd scoatem din fiinţa noastră pă catul, ră zuim
de fapt, ceea ce ne acoperise acesta în noi şi ajungem la esenţă – Virtutea. A scoate
pă catul nu înseamnă a aduce altceva în loc, ci a lă sa ceea ce prin creaţie ne este
propriu, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceea ce se cuvenea să facem am
făcut”, iar viaţa noastră , dacă în esenţă este bună „aceasta este desăvârşirea: să nu
purtăm în noi înşine nici o trăsătură a veacului acestuia. Aceasta pentru ca nu cumva
din pricina ei să avem în noi vreo lipsă a deprinderii dumnezeieşti şi să ne îndurerăm
armonia de pata care ştirbeşte integritatea adevărului şi să nu aflăm prilejul
îndreptării noastre”.33
Doar astfel vom ajunge ca orice facem să fie un ră spuns şi o rugă ciune că tre
Dumnezeu să zicem în orice vreme „Atunci când omul în creşterea lui spirituală, se
găseşte deodată în faţa Lui, el simte în mod zdrobitor transcendenţa Lui. Dar
Dumnezeu este cu toate acestea un Dumnezeu viu şi se împărtăşeşte omului”.
Această cale de comunicare a lui Dumnezeu cu fă ptura, cu omul arată
deschiderea lui că tre noi şi participarea noastră la viaţa dumnezeiască , ceea ce dă
şi substanţă vocaţiei noastre de a fi şi de a ne realiza ca chip şi asemănare a lui
Dumnezeu. Omul, chip al Chipului, se îndumnezeieşte, se bucură deplin de
lepă darea de sine şi de tot ceea ce îi aparţine prin natură pentru că Harul Duhului

32
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Complementaritatea.., p. 359;
33
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, Partea a-II-a, în P.S.B., Vol . 81, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 16;

14
biruieşte în el şi pentru că Singur Dumnezeu, în mod vă dit lucrează în el; astfel
aceia ce sunt vrednici de Dumnezeu în toate cele, nu au decâ t una şi aceiaşi lucrare,
sau, mai degrabă , această energie comună este numai energia lui Dumnezeu în
mod vă dit lucrează în el; astfel aceia ce sunt vrednici de Dumnezeu, în toate cele,
nu au decâ t una şi aceeaşi lucrare, sau mai degrabă , această energie comună este
numai energia lui Dumnezeu, pentru că El se comunică deplin acelora care sunt în
totalitate vrednici de aceasta.34 Aşa ajunge omul să -şi nege propria sa existenţă ca
Minunatul Pavel care nu ştia dacă avea o viaţă a lui proprie: «Eu nu mai trăiesc, ci
Hristos trăieşte în mine!» (Gal.2, 20).
Potrivit revelaţiei, adică Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, omului i s-a dat
Chipul Chipului, dar nu numai, ci şi predispoziţia la desă vâ rşire cu ajutorul Harului
Duhului Sfâ nt. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are imprimată în fire
chemarea şi libertatea de a fi asemenea cu el prin vieţuire.”Fiţi desăvârşiţi ,precum
tatăl nostru, Cel ceresc, desăvârşit este”(Matei 5,48).
Natura umană nu este fă ră sens, ci este teoforică . Datorită acestui fapt, omul
tinde spre Dumnezeu prin har (şi nu numai), întă rindu-i firea omului. Astfel, Harul
divin şi lucrarea omului se împletesc astfel în mod perihoretic, exact în modul
împletirii firilor Dumnezeului-Om Iisus Hristos. “Mişcarea ţine de firea celor create,
ea nu e rea prin sine, cum susţinea origenismul. Ea poate duce firea şi la bine şi la
ră u. Dar e râ nduită să ducă la desă vâ rşire, adică la Dumnezeu, supremul bine. Ş i
numai fă câ nd aceasta, mişcarea duce la împlinire, firea umană . Dumnezeu, însă , nu
poate fi dus mai sus, dar nici la ră u. El nu poate urca dincolo de Sine, dar nu se
poate nici altora. În alt sens, în El este o viaţă a iubirii.35
Deci putem afirma astfel că ţine de libertatea fă pturii să urmeze acest curs al
vieţii în bine, al jertfei în vederea desă vâ rşirii, a înoirii spre mai multă viaţă , în
vederea progresului nesfâ rşit la care este chemată existenţa, dar acesta nu se face
decâ t cu osteneală că ci „nimeni nu va putea să atingă viu acea lume binecuvâ ntată
fă ră să fie pregă tit de viaţă în Hristos şi fă ră să fie format potrivit chipului Să u”.36
34
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediţia a II-a, Editura Dacia, 2000, p. 158;
35
Idem, P.S.B., vol.80 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 51;
36
Pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Bucureşti, 2005, p. 53;
15
 Sensul vieţii noastre este dat prin creaţie de Dumnezeu dar mai precis de
Hristos, că ci noi suntem după chipul Fiului. El dă sens viţii noastre, şi tot el dă sens
tuturor lucrurilor care ne înconjoară pe noi. Pentru că omul este coroana creaţiei şi
pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a fă cut om, „umanul este chemat să urce în mod
conştient şi liber, condus de Înţelepciunea ipostatică, care e totodată Fiul lui
Dumnezeu. Omul e creat ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu-Cuvântul”.37
În tot urcuşul nostru spre Viaţă şi spre Adevă r noi, avem Calea, ca exemplu
concret, că ci Dumnezeu nu a stat sus şi ne-a privit cum progresă m, ci s-a dat pe
Sine pildă fă câ ndu-se, prin Întrupare om, după cum spune şi Sfâ ntul Maxim
Mă rturisitorul „însuşi faptul că fiinţa umană se mişcă şi nu se opreşte decât când
ajunge la desăvârşire, avem o dovadă că omul e făcut pentru Dumnezeu, deosebit în
esenţă de El”.38
Sfâ ntul Maxim face din mişcare un argument al existenţei lui Dumnezeu cel
personal, transcendent naturii, ca ţintă a aspiraţiei omului spre nesfâ rşita
comunicare cu Cel ce din veci se află în comuniune.39 Acest motiv, al Întrupă rii
Domnului este capital, dar premergă tor acestuia este Ră scumpă rarea, că ci nu
trebuie să pierdem din vedere faptul că omul a că zut iar urcuşul să u spre
desă vâ rşire, nu porneşte de la Chipul curat, de la firescul cel dintâ i ci de la nefiresc,
de la robia pă catului.
Aşadar, deşi scopul omului are aspect pozitiv, totuşi el va pleca de la o stare
negativă . Acest aspect negativ este ră scumpă rarea de că tre Hristos, iar apoi truda
omului odată iertat. „Pentru ca omul să se poată reîntoarce în mod liber la
Dumnezeu este necesar, în primul rând ca El să îl elibereze din starea sa, de păcătos
şi de muritor. Această stare solicită răscumpărarea care apare în plenitudinea
planului divin, nu ca un final, ci ca un plan negativ”.40 Ş i truda omului ră scumpă rat,
nu se face în lipsa ajutorului dumnezeiesc, ci din contră , în virtutea chemă rii spre
desă vâ rşire a lui Hristos că ci „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi
va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el va cina cu Mine” (Apoc.3,20).
37
Pr. prof. dr. Ioan Bria, Destinul Ortodoxiei, Editura Dacia, Bucureşti, 2000, p. 132;
38
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 17;
39
Idem, PSB, vol.80, notă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 35;
40
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 116;
16
 Mişcarea spre divinitate, despre care vorbeam anterior, are două că i, că ci
libertatea omului face ca el să aleagă mişcarea în sensul îndumnezeirii sau în
sensul negativ, al că derii. Omul iubeşte ce este bun şi aspiră spre lumină , dar din
cauza umbririi că ii sale de că tre pă cat, omul poate deveni ră u, „Sfântul Maxim
Mărturisitorul numeşte lucrarea şi efectele produse de păcat «sfârşirea firii». Omul
însă, printr-o lucrare ascetică de purificare şi restaurare a firii sale căzute, poate
unifica funcţiunile trupeşti şi sufleteşti, le poate înduhovnici şi ancora în
transcendent”.41
Lucrarea necesită efort, că ci nu e de conceput ca în această lume, ră ul să fie
darnic, iar binele zgâ rcit în bucurii. Există totuşi o deosebire: ră ul începe cu
momeala plă cerii şi sfâ rşeşte cu durere, în timp ce binele începe cu osteneala
încercă rii, uneori chiar un fel de cruce şi apoi se încununează prin bucurie, ră splată
şi înviere. De aceea „chipul” trebuie lucrat permanent din această viaţă pentru a
ajunge la deplină tatea firii.
Pentru a afirma că la fel pă catul stră moşesc s-a transmis oamenilor, aşa s-a
transmis şi această tâ nguire şi dorinţa de izbă vire, omenirea simţind nevoia unui
Mâ ntuitor pentru a reface comuniunea cu Dumnezeu. Odată cu Întruparea
Logosului, cu Moartea, Învierea şi Înă lţarea Sa, omenirea recapă tă posibilitatea de
a relua urcuşul duhovnicesc, de a se îndrepta din nou că tre Dumnezeu.
Îndumnezeirea firii umane a Mâ ntuitorului se ră sfrâ nge, în mod virtual, obiectiv,
asupra întregii omeniri (aspectul recapitulativ al ră scumpă ră rii).
Această obiectivitate, înseamnă posibilitatea omului de a se reînoi în şi prin
Hristos. Întrepă trunderea Lucră rii Dumnezeieşti se face de că tre lucrarea
omenească . Astfel „în noi rămâne să se lucreze întâi înlăturarea păcatului, şi apoi să
înaintăm spre slăbirea afectelor, dobândind, nestricăciunea sufletului şi, împlicit
progresul spre nestricăciunea trupului”.42
Trebuie avut în vedere faptul că menirea noastră , vocaţia, chemarea,
desă vâ rşirea în final, nu este împlinită decâ t într-o dublă analiză a conştiinţei: şi

41
Pr. prof. Ioan Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, Bucureşti, 1998, p.73;
42
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, PSB, vol.80, notă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 52;
17
faţă de cele zece porunci, deci de pă catele să vâ rşite, dar şi faţă de talanţii, de
darurile primite care afirmă esenţa noastră eternă şi activă .
Dacă în Vechiul Testament poruncile date de Dumnezeu, erau la imperativ,
aceasta se întâ mpla pentru ca omul să se cură ţească de patimi (nu pentru faptul că
astă zi omul n-ar fi împă timat, dar atunci omul era că zut şi lipsit de Har). Atunci
poruncile erau necesare, că ci firea umană era aşa că zută , încâ t „sfatul” nu l-ar fi
mişcat pe om.
În noul Testament, Legea apare ca fiind sugestivă sub forma „talanţilor” sau a
„Fericirilor”, pentru că Legea Noului Testament este Legea Dragostei, a Fericirii şi a
Învierii. De amâ ndouă aceste că i avem nevoie pentru a ajunge la desă vâ rşire.
Lucră m noi cu stă ruinţă poruncile Domnului şi astfel într-un vas curat să se poată
descoperi darul încredinţat, că ci „nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, astfel
vinul nou va sparge burdufurile şi se varsă şi vinul şi se strică şi burdufurile. Ci vinul
nou trebuie pus în burdufuri noi şi împreună se vor păstra”(Luca 5,37-38).
Aşadar noi în viaţă , biruim pă catul prin că inţă , dar îl şi depă şim prin creaţie
şi naştere din nou. Acel «creşteţi şi vă înmulţiţi» din Geneză 1,28, se referă la
urcuşul omului spre asemă nare, desă vâ rşire. Cu toate acestea, deşi “toţi oamenii
suntem după «Chipul» lui Dumnezeu, după asemănare nu sunt decât aceia care prin
multă dragoste şi-au dat libertatea lor lui Dumnezeu . Când deci nu suntem ai noştri,
atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă
nu va ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava
vieţii uşoare”.43
Doar astfel, încurajarea ce ne-o dă Dumnezeu prin harul şi dragostea Sa ne
ajută să creştem în lepă darea patimilor egoiste şi în iubirea dezinteresată . Cu acest
mers înainte, “schimbându-ne mereu în ceva din ce în ce mai bun, trecând din slavă
în slavă, neajungând vreodată la capătul desăvârşirii”,progresă m în urcuşul nostru,
vă zâ ndu-ne, astfel, din ce în ce mai mici, cu câ t ne apropriem mai mult de Lumină .

43
Diadoh al Foticeei ,Cuvânt ascetic în 100 de capete, în volumul „Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, vol.I,
traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de arte grafice „Dacia Traiana” S.A., Sibiu,
1947, p. 336;
18
 Sfâ ntul Simeon Noul Teolog relatează pe scurt, într-un discurs în care descrie
propria sa vocaţie monarhică , acest urcuş într-un mod sublim “Tu m-ai scos din
mlaştina urât mirositoare şi când am atins pământul, Tu m-ai dat în grija slujitorului
Tău,.. dându-i poruncă să mă spele de toată murdăria. El m-a luat de mână şi m-a
condus ca pe un orb la izvor, adică la Sfintele Scripturi şi la Dumnezeieştile Porunci…
În cele din urmă, Tu ai binevoit să-mi dezvălui taina, într-o zi, pe când m-ai scufundat
o dată şi înc’o dată, după cum ni se pare, în apa purificatoare am văzut flăcări
fulgerătoare, care mă înconjurau..
Apoi, prin harul tău mi-a fost dat să contemplu o altă taină şi mai mare. Am
văzut că, legându-mă de Tine, Tu Te înălţai la ceruri, dar nu ştiu dacă şi eu am fost
luat cu trupul meu sau fără el.. Şi plângând fără încetare, am pornit în căutarea ta,
Necunoscutule. Zdrobit de tristeţe şi de mâhnire, am uitat complet şi lume şi tot ceea
ce este în lume, fără să păstrez în firea mea ceva din tot ceea ce cădea sub simţurile
noastre. Atunci ai apărut Tu, Dumnezeu Cel Nevăzut, Cel Nepătruns, Cel
neapropiat..”.44
Fiecare pas spre Dumnezeu este amintit mai sus cu o înţelepciune
copleşitoare. Orice gâ nd, orice faptă a omului, poate să fie în comuniune
permanentă cu Dumnezeu şi chemarea, odată cu aproprierea de el, devine tot mai
stă ruitoare. Aceasta-i calea desă vâ rşirii.
Pentru că suntem toţi fiii lui Dumnezeu, acest urcuş are cele trei trepte
pentru toţi, adică : despă timirea sau lucrarea de purificare în care „omul se găseşte
în mediul lumii sensibile, cu care luptă să-şi desfacă simţurile (purificarea are aici un
caracter negativ) iluminarea, unde el se găseşte în mediul lumii inteligibile; pe de o
parte, luptă pentru eliberarea sufletului de pasiuni, iar pe de altă parte, pentru
fortificarea în virtuţi sub acţiunea harului şi astfel, iluminarea are totodată un
caracter negativo-pozitiv şi, în sfârşit, desăvârşirea, care aparţine lui Dumnezeu, în a
cărei lucrare, omul se găseşte dincolo de lumea inteligibilă, în imperiul divin,

44
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în volumul «Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii», vol.VI,
traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 259;
19
acceptând pasiv contemplaţia unitivă, pură de orice element sensibil şi de orice
element inteligibil”.45
Cu toate că aceste trepte sunt aceleaşi pentru toţi, ele, datorită progresului
individual al fiecă ruia, diferă de la o persoană la alta. Astfel, spune Sfâ ntul Ioan
Scă rarul, “focul dumnezeiesc pe unii îi arde din cauza nedeplinei curăţii, pe alţii
dimpotrivă îi luminează ca pe unii ce au atins desăvârşirea”. 46 Deci, treapta la care
ajunge unul poate fi o treaptă inferioară pentru altul. Nu toţi avem aceiaşi talanţi,
că ci unul care e desă vâ rşit va simţi întotdeauna pe cineva superior lui şi va avea
mereu sentimentul că acela a ajuns la desă vâ rşire şi el va mai fi nevoie să urce
acest fenomen este real, că ci în tot drumul mâ ntuirii smerenia nu lipseşte, ci din
contră devine factor capital. Smerenia este axa care-l face pe om să nu se mai
învâ rtă (cum am mai precizat în primul capitol) în jurul să u, devenind egocentric,
ci se învâ rte în jurul lui Dumnezeu.
Astfel, omul simte aproprierea de Dumnezeu şi prin aceasta simultan şi de
aproapele să u (exemplul razelor care se apropie cu câ t sunt mai aproape de sursa
de lumină ). Cele trei trepte ale urcuşului le putem asemă na (după cum o fă cea şi
Nechifor Crainic) cu trei Tainele Sfinte ale Bisericii noastre, adică „Botezul este
taina purificării, Mirungerea, taina iluminării, iar Euharistia, taina desăvârşirii”.47
Ş i celelalte Taine au scopul de a-l ajuta pe om să urce spre asemă nare. Pe tot
acest drum, lucrează deşertarea de sine, depă şirea propriei persoane şi nu în
ultimul râ nd lepă darea de lume. Dacă noi suntem datori să -i slujim lui Dumnezeu,
avâ ndu-l pe el în prim plan, apoi pe aproapele şi abia, în ultimul râ nd, pe noi înşine,
lupta cu pă catul, care-i opus virtuţii, are loc mai întâ i în trup, apoi continuă cu
lumea (din al că rui ră zboi puţin trec) şi abia în sfâ rşit cu diavolul înşuşi.
Depă sirea de sine ne cheamă , după cum spune Sfâ ntul Grigorie Teologul „să
devenim într-atât Dumnezeu, cât Hristos S-a făcut om”, astfel fă câ ndu-ne „părtaşi
dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4).

45
Nichifor Crainic, Sfinţenia. Împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 43;
46
Sfântul Ignatie, Despre rugăciunea lui Iisus, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002, p. 72;
47
Ibidem, p. 73;
20
 După lepă darea de toate acestea, în sufletele cură ţite apar prin cunoştinţă
“iluminările primei lumini. Acestea nu numai că fac sufletele bune şi luminoase, ci le
şi ridică prin contemplare naturală la cerurile gândite cu mintea. Dar nici acolo nu le
opreşte lucrarea dumnezeiască în suflete, ci le desăvârşeşte până ce sufletele se unesc
prin înţelepciune şi prin cunoaştere celor negrăite cu Unul şi se fac în El unul în loc de
multe”.48
Această lucrare o explică Pă rintele Stă niloae în felul urmă tor: „Prima lumină
e Dumnezeu, «Cerurile inteligibile» sunt cerurile cunoaşterii de minte, spre deosebire
de «cerurile sensibile», cunoaşterii prin simţiri. La aceste ceruri, sufletele sunt
ridicate de iluminările dumnezeieşti prin contemplarea raţiunii lor dumnezeieşti ale
firii. Dar aceasta e numai treapta a II-a a urcuşului duhovnicesc. A III-a e unirea
sufletului cu «Unul» de la care îşi au obârşia toate, adică cu Dumnezeu. Dar sufletul
se uneşte cu unul, numai când a devenit «unul»,ridicându-se peste privirea şi
cugetarea distinctă a raţiunilor dumnezeieşti”.49
Odată aflat întru această stare, omul lucrează permanent cu virtuţiile
asemă nâ ndu-se îngerilor. Starea acestuia devine nu starea omului înainte de
că dere, ci aceea a adevă ratei naturi umane. Omul îndumnezeit e mai mult decâ t
Adam înainte de că dere, e Hristos Înviat. Tot acest urcuş l-a avut de-a lungul vieţii
pă mâ nteşti şi Dumnezeu-Omul.
Tră irea în Dumnezeu duce şi la „o stare de linişte pentru că trăieşte în
Dumnezeu, unde omul are totul şi certitudinea existenţei sale”.50 Aici omul se
aseamă nă cu Dumnezeu, dar nu se confundă , că ci omul „omul devine prin har ceea
ce Dumnezeu este prin natura sa.. După chipul pâ inii şi al vinului, omul devine, prin
lucrarea harului, o pă rticică a firii umane îndumnezeite a lui Hristos”.51
Omul devine persoană deplină – trup şi suflet, iar armonia dintre aceste două
componente ale omului atinge apogeul; materia devine spiritualizată . Această
preschimbare radicală a omului, de natură materială şi spirituală este numită de

48
Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia rom., vol.VI,
Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1977, p.312;
49
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, col VI, notă la Cuviosul Nichita, op. cit., p. 312;
50
Ibidem, p. 314;
51
Paul Evdokimov, Cunoaşterea.., p. 141;
21
Sfinţii Pă rinţi «naştere din nou» sau «înviere înainte de moarte» sau
«îndumnezeire». Omul desă vâ rşit «se cunoaşte printr-un semn sigur». Spune
Sfâ ntul Isaac Sirul: «Dacă de zece ori pe zi s-ar lăsa aruncaţi în flăcări de iubire faţă
de aproapele, tot nu li s-ar părea îndeajuns. Viaţa sufletului – chip, oglindă a lui
Dumnezeu, devine viaţa sufletului, locaş al lui Dumnezeu».52

52
Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 104;
22
 BIBLIOGRAFIA

 Bria, Pr. prof. dr. Ioan, Destinul Ortodoxiei, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti,1989;
 Clement, Clavier, Întrebări asupra omului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1997;
 Crainic, Nichifor, Sfinţenia. Împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi,
1993;
 Cuv. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia
rom., vol.VI, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1977;
 Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în volumul „Filocalia Sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii”, vol.I, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de arte
grafice „Dacia Traiana” S.A., Sibiu, 1947;
 Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995;
 Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 1995;
 Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996;
 Evdokimov, Paul, Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ pace, în revista Studii Teologice, mai-iunie, 1983;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Complementaritatea valorilor spirituale potrivit dogmei de la
Calcedon, în revista Ortodoxia, nr.4, 1980;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Moartea şi Învierea în duh, în revista „Epifania”, iulie-august, 1999;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Munca creatoare, însuşirea chipului divin în noi, apud rev. Studii
Teologice, Mai-Iunie, 1982;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Preoţia ca slujire a cuvântului, în rev. Ortodoxia, nr.3 ,1981;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Psihanaliza şi dreapta credinţă, apud. Analele Universităţii
„Valahia”, „Facultatea de Teologie”, Târgovişte, 2001;
 Galeriu, Pr. prof. dr. Constantin, Vocaţia pascală a făpturii, în revista Ortodoxia, nr.2, Bucureşti, 1989;
 Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Edit. Enciclopedică , Bucureşti, 1993;
 Meyendorff, John, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1995;
 Popescu, Pr. prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Bucureşti, 2005;
 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului şi cuvântul apostolic la Hexaimeron, în Scrieri,
partea a II-a, Bucureşti, 1998;
 Sfântul Ignatie, Despre rugăciunea lui Iisus, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2002;
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti 1983;
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 43 către Talasie, în Filocalia rom., Vol,III, Editura
Harisma, Bucureşti,1994;
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, Partea a-II-a, în P.S.B., Vol . 81, Editura IBM al B.O.R.,
Bucureşti, 1990;
 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia rom., vol.VI;

23
 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în volumul «Filocalia Sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii», vol.VI, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBM
al B.O.R., Bucureşti, 1977;
 Sfântul Vasile cel Mare, Sun l’Orige de l’homne, apud Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Vocaţia
pascală a făpturii;
 Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Iubirea creştină, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993;
 Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxia este viitorul omenirii, în revista Mişcarea nr.8-9, Bucureşti,
1993;
 Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, P.S.B., vol.80, notă la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua;
 Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1995;
 Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediţia a II-a, Editura Dacia, 2000;
 Stăniloae, Pr. prof.dr. Dumitru, Fil. Rom., Vol.VII, notă la Sf. Grigorie Palamas, Despre împărtăşire
dumnezeiască, Editura IBM al B.O.R., Bucureşti, 1977;
 Teşu, Pr. prof. Ioan, Teologia necazurilor, Editura Christiana, Bucureşti, 1998;

24