UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÎRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DOCTRINĂ, ȘTIINȚĂ, MISIUNE
DISCIPLINA: COORDONATELE SPIRITUALITĂȚII CREȘTINE

Implicațiile morale ale Chipului lui

Dumnezeu în om

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Pr. Prof. Dr. Florea Ștefan SUSȚINĂTOR:
Ichim Gabriel

Tîrgoviște
2019

1
 Cuprins

Introducere

Crearea omului după Chipul lui Dumnezeu

Implicațiile morale ale Chipului lui Dumnezeu în om

Concluzii

Bibliografie

2
 Introducere

Omul, după învăţătura creştină, e adus la existenţă de la început ca spirit întrupat, sau
ca o unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator special al1ui Dumnezeu. Pentru
aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deşi e legat de ea.
Facerea nu spune că Dumnezeu a alcătuit întâi trupul şi apoi a suflat suflare de viaţă în
nările lui, ci numai că "l-a făcut luând ţărână din pământ şi a suflat în nările lui suflare de
viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu" (Fac. 2, 7). Nu se menţioneaza nici o succesiune
temporală în crearea lui Adam. Omul ca fiinţă specială este creat în mod simultan în
întregimea sa. Geneza spune numai că omul e constituit din două componente: din trup şi
suflet, şi că trupul e din materia generală, iar sufletul are o înrudire specială cu Dummezeu.
"Omul este înrudit cu Dumnezeu", spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Iar Sfântul Macarie
Egipteanul declară: "Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire".
Dar Facerea precizează că actul de creare a omului e un act special şi în partea lui
referitoare la trup. Omul e pe de o parte fiinţă deosebită de natură, pe de alta, o fiinţă unitară
şi compusă în acelaşi timp. Tot aşa, actul de creare a lui e un act deosebit de crearea naturii.
Actul de creare a omului se deosebeşte de actul de creare a naturii chiar şi în componenta lui
referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul "luând ţărână din pământ", deci n-a poruncit
simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit
trupul de restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de natură. A
făcut trupul pentru sufletul înrudit în mod special cu Dumnezeu iar sufletul creat de
Dumnezeu după chipul Lui a contribuit la formarea trupului său; avea în el puterile
formatoare ale trupului.1
Omul însă, ca fiinţă reală "vie", vine la existenţă prin suflarea lui Dumnezeu în nările
lui. Prin faptul că omul e creat nu numai din ţărână, ci şi prin suflarea lui Dumnezeu în trupul
făcut din această ţărână, se face vădit că el are o poziţie specială nu numai faţă de natura din
care e luat trupul lui, ci şi în raport cu Dumnezeu. Omul e format dintr-o parte a naturii în
care s-a introdus sufletul ca apoi să mijlocească pentru întreaga natură Duhul lui Dumnezeu,
sau să fie preotul întregului cosmos. Sfântul Grigorie de Nazianz spune: "În calitate de
pământ, sunt legat de viaţa de jos; dar fiind şi o părticică dumnezeiască, eu port în mine

1
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Cuvântul creator şi mântuitor şi veşnic înnoitor, în „Mitropolia Olteniei”, nr.3,
1976, p. 9;

3
dorinţa vieţii viitoare"2. Omul va urca prin această relaţie specială a sufletului cu Dumnezeu
la viaţa viitoare împreună cu trupul său şi cu pamântul cu care stă în legătură.

Crearea omului după Chipul lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
dar face distincţie între ele. După ce Dumnezeu arată intenţia Sa de a zidi pe om după chipul
şi asemănarea Sa (Facere 1,26) îl zideşte în realitate numai după chipul Său (Facere 1,27),
fiindcă asemănarea cu Dumnezeu trebuie să o dobândească prin efortul lui spiritual şi moral.
“Suntem după chip prin creaţie,iar după asemănare prin noi înşine,prin voinţa noastră liberă”
spune Sfântul Grigorie de Nyssa.3 A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia
noastră primă,dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde de voinţa noastră.
Dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii asemănării
noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră şi pentru a ne deosebi de
picturile lipsite de viaţă, ieşite din mâna artistului.4
Prin chipul lui Dumnezeu din fiinţa sa, care este chipul Treimii, omul a fost creat
pentru o viaţă de comuniune şi nu pentru autonomie sau robie faţă de lume.
Dumnezeu neavând trup, chipul Său în om nu se referă la trup, El fiind Duh. ci la
natura spirituală, intelectuală şi morală a omului: raţiune, voinţă, simţire. Uneori, „chipul lui
Dumnezeu în om” este atribuit libertăţii omului sau însuşirii lui de fiinţă raţională sau
stăpânitoare, alteori sufletului împreună eu trupul, alteori intelectului, alteori distincţiei între
natură şi persoană etc. (Sfântul Ioan Damaschin). Iar alteori omului întreg, în totalitatea lui
(Sfântul Epifanie al Ciprului). Asemănarea se referă la scopul către care tinde omul.
perfecţionarea lui morală, la starea de sfinţenie şi dreptate, obţinută prin practicarea virtuţilor,
cu ajutorul harului divin:
Cei mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi fac deosebire între chip şi asemănare, după care s-a
creat omul, deşi Sfânta Scriptură pare a le întrebuinţa uneori ca sinonime: la Facere 1,26 este
vorba despre chip şi asemănare; la Facere 1,27; 5,1; 9,6, despre chip; la Iacob 3,9, despre
asemănare. Chipul dumnezeiesc se raporteză la natura intelectuală şi morală a omului, la
raţiune şi libertate, în înclinaţia lor spre Dumnezeu; iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul
către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu
2
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 405;
3
Pr. Prof. Dr.Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2005, p.168.
4
Ibidem, p.168.

4
poate fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând pe de o parte de acţiunea puterilor spirituale
şi morale omeneşti, iar pe de alta de ajutorul harului dumnezeisc. Punctul de plecare al
asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu, raţiunea şi libertatea omului ca
posedând în ele înclinaţia spre adevăr şi bine. Chipul lui Dumnezeu aparţine însuşi naturii
omului, prin creaţie, asemănarea o are însă numai ca potenţă, care urmează să se actualizeze
prin libera conlucrare a omului cu harul divin. Cum observă Sfântul Vasile cel Mare, “chipul
este asemănarea în potenţă, iar asemănarea, chipul în actualitate”. 5 Asemănarea cu Dumnezeu
se actualizează prin practicarea virtuţii, ea este starea de deplină sfinţenie şi dreptate, este
conformitatea morală cu Creatorul. După Sfântul Ioan Damaschin, cuvintele „după chipul”
indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu
în virtute, atât cât este posibil.6
Deosebirea dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, îşi are temeiul în Sfânta
Scriptură. Căci, înainte de crearea omului, Dumnezeu zice: “Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră”; şi apoi ni se istoriseşte că “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”
(Facere 1,26-27), fără să se mai adauge şi “după asemănarea”. Lucrul acesta se explică prin
aceea că primul om avea asemănarea cu Dumnezeu numai ca virtualitate, fiindu-i dată ca
ţintă la care să ajungă prin propria activitate liberă şi prin har.
Teologia ortodoxă face distincţie între chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din
om, distincţie ce determină însă şi o relaţie specifică între acestea. Chipul şi asemănarea se
găsesc într-o relaţie ca cea dintre potenţă şi act: chipul se împlineşte în asemănare după un
lung proces duhovnicesc. De aceea distincţia nu este absolută, căci chipul însuşi este dinamic
şi tinde spre asemănare, astfel că dobândirea asemănării coincide cu desăvârşirea chipului.
Chipul lui Dumnezeu este o realitate ontologică, asemănarea este o realitate eshatologică, dar
care se poate pregusta în istorie. Chipul lui Dumnezeu se poate împlini sau actualiza într-o
asemănarea morală cu Dumnezeu prin efortul susţinut al omului ajutat de harul divin. 7
„Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire iară de păcat, iar prin voinţă liber. Spun fără de
păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui - căci numai Dumnezeirea este incapabilă de
păcat - , ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei.
Avea adică puterea să rămână şi să progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după
cum avea şi puterea să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl
îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se
face prin forţă”, spune Sfântul Ioan Damaschin.
5
Ibidem, p. 392.
6
John Meyendorf, Teologia bizantină, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 84.
7
Panayotis Nellas, Omul, animal îndumnezeit,trad. de Pr. Prod Ioan Ică Jr., Ed. Deisis,Sibiu, 2009, p. 60;

5
 Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu ar fi fost mult mai scurt dacă primii oameni
ar fi ascultat singura poruncă dată lor de Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din ei
vei muri negreşit” (Fac. 2. 16-17). Dumnezeu i-a dat omului tot ceţi trebuia, dar i-a dat şi o
poruncă, prin ea omului fiindu-i pusă la încercare ascultarea. El însă a greşii de două ori:
odată că a călcat porunca, iar a doua oară pentru că nu s-a căit, ba chiar a adus acuze lui
Dumnezeu.
Omul a căzut din acelaşi motiv din care au căzut şi o parte din îngeri: trufia, mărirea
de sine: „începutul păcatului este trufia” (Înţ. lui Isus Sirah 10, 13), voind a fi asemenea
Creatorului său. „Păcatul lui Adam constă în faptul că a voit să devină „dumnezeu” fără
Dumnezeu, din mândrie, prin propria lui libertate de voinţă”. Primul om - spune Sfântul Ioan
Gură de Aur - a căzut în păcat prin mândrie, dorind să fie ca Dumnezeu. Chiar dacă la aceasta
şi-a adus aportul şi diavolul, omul având voinţa liberă, trebuia să demonstreze că respinge
răul şi alege binele, tocmai ce voia şi Dumnezeu de la el. Însă omul s-a lăsat tentaţiei de a fi
asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, dar acest lucru l-a costat foarte mult. Chiar
dacă a ajuns să cunoască binele şi răul, la asemănarea cu Dumnezeu în sfinţenie ar fi ajuns
respectând porunca.
Aşadar, urmările păcatului nu au întârziat să apară. Prin păcat dispare armonia
omului cu sine, eu semenii şi cu natura înconjurătoare; lumina minţii scade mult, încât omul
crede că se poate ascunde în tufiş de Dumnezeu şi crede că învinuirea femeii îl salvează.
Voinţa, deşi liberă, slăbeşte foarte mult, înclinând mai mult spre rău decât spre bine.
Mărturisirea de credinţă ne spune că omul s-a prăvălit în păcat până la asemănarea cu cele
necuvântătoare, i s-a întunecat mintea dar nu s-a lipsit de natura ce a primit de la Dumnezeu.
Prin păcat chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, dar nu s-a distrus. A rămas tendinţa de
cunoaştere şi de voire a binelui.
Această stare de păcat de după cădere a primilor oameni se transmite întregului neam
omenesc. Ea poartă denumirea de păcat strămoşesc, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie. Nu se moşteneşte fapta lui Adam, ci starea lui: „Precum printr-un om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa a trecut la toţi oamenii moartea prin acela prin
care toti au păcătuit” (Rom. 5, 12).
Dacă omul conţine în el toate elementele din care este alcătuit universul, totuşi nu în
această calitate constă adevărata sa desăvîrşire, titlul său de glorie. Desăvîrşirea omului nu

6
constă în faptul că el este asemănător cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce îl deosebeşte de
cosmos şi-l face asemănător Creatorului.8

Implicațiile morale ale Chipului lui Dumnezeu în om

Problema omului şi vieţii umane ocupă un loc central în filosofiile şi religiile tuturor
timpurilor. Dar de-a lungul vremii viaţa umană în complexitatea ei a fost înţeleasă tot atât de
diferit pe cât de diferite au fost ideologiile şi credinţele religioase. Nici una din religiile lumii
nu se ridică însă la înălţimea concepţiei despre om pe care o dezvoltă creştinismul. Potrivit
Sfintei Scripturi, omul este creat de Dumnezeu prin lucrarea mâinilor Sale; din cei dintâi
oameni, Adam şi Eva se trage tot neamul omenesc, adevăr care constituie baza unităţii
fiinţiale a naturii umane. Omul creat este persoană, deci fiinţă deschisă spre comuniunea cu
Dumnezeu şi cu semenii. Plecând de la aceste premise, Sfânta Scriptură depaşeşte prin
doctrina sa revelată privind omul şi viaţa umană cadrul de până atunci al înţelegerii omului şi
vieţii sale.
Învăţătura creştină dă un nou sens noţiunii de viaţă, datorită revelaţiei vieţii trinitare şi
unei noi înţelegeri a omului ca persoană. Subliniind valoarea infinită a sufletului uman, care
întrece în preţ toate împărăţiile lumii - "căci ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea
întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?"
(Matei 16, 26) - creştinismul a afirmat şi valoarea vieţii umane. Dacă purtătorul vieţii umane
este o persoană cu o valoare intrinsecă, o fiinţă deschisă comuniunii şi având o identitate şi
conştiinţă proprie, precum şi nenumărate alte valori, viaţa însăşi ca mod de existenţă al
persoanei este fără îndoială o valoare, un bun, are un sens al ei.9
Demnitatea persoanei umane
În Sfânta Scriptură ni se spune că "luând Domnul Dumnezeu ţarina din pământ, a făcut
pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu" (Fac. 2, 7). Sfântul
Grigorie de Nazianz interpretează acest text astfel: "Cuvântul lui Dumnezeu luând o bucată
din pământul nou creat a format cu mâinile sale nemuritoare forma noastră şi i-a comunicat
viaţă... Astfel din ţărână şi din suflare a fost creat omul, chip al celui Nemuritor, căci atât în
unul, cât şi în celălalt domneşte natura spirituală".10

8
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit,tradus de Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu,
1998, p.75;
9
Drd. Vasile Cristescu,Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în „Studii Teologice”, 1992, nr.1-
2, p.213.
10
Ibidem, p.215.

7
 Astfel încă, pe baza actului creaţiei descris în Cartea Facerii, învăţătura creştină susţine
că omul constă din trupul material şi din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la
materie. Sufletul străbate prin trupul material şi e legat de el, dar transcende materialitatea lui.
Fiinţa omenească se cere respectată ca o fiinţă de o valoare inestimabilă. Ea e prin suflet
"cineva", nu numai ceva. Ceea ce îl face pe om "cineva" e acest substrat înzestrat cu
conştiinţă şi cu capacitate de reacţii conştiente şi libere. Prin acest substrat spiritual care face
pe om un subiect constient şi voluntar, unic şi de neînlocuit, viaţa omului depăşeste cadrul
natural, transcende limitele creatului, tinzând spre lumea mai înaltă a veşniciei. "În calitate de
pământ - zice Sfântul Grigorie de Nazianz - sunt legat de jos; dar fiind şi din suflarea
dumnezeiască, eu port în mine dorinţa vieţii viitoare"11.
Dar omul ca subiect al vieţii care provine din "suflarea de viaţă" tinde spre cele înalte
nu numai pentru că provine din cele înalte, ci şi pentru că poartă în el "chipul" Ziditorului sau
"Suflarea" lui Dumnezeu sădeşte în om "viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa
spirituală. Cu cât e mai dezvoltată înţelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea şi
viceversa. În aceasta e chipul lui Dumnezeu în întregimea lui" 12. Deci, în "chip" este
implicată participarea vieţii umane la viaţa divină, comuniunea de viaţă cu Dumnezeu. Dar
pentru că este vorba de participarea unei vieţi la altă viaţă şi "viaţa" este în însăşi esenţa sa
mişcare, dinamism, participarea nu este nici ea ceva static, ci se cere dezvoltată. De aceea se
poate spune că în virtutea chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă în el, omul tinde spre
modelul său absolut: chipul implică setea de infinit ca relaţie bilaterală.
Numai o persoană superioară poate promova şi satisface aspiraţia vieţii umane după
împlinirea sensului ei, întrucât numai ea este conştientă de sensul întregii existenţe şi îl
comunică omului ca unei persoane care şi-l însuşeşte în mod conştient şi prin aceasta îşi
îmbogăţeşte conştiinţa şi toată fiinţa, aflându-şi chiar în aceasta împlinirea sensului propriei
vieţi.
Pentru împlinirea acestui sens nu numai noi înaintăm spre Dumnezeu, ci şi Dumnezeu
înaintează spre noi, pentru că în aplecarea Sa iubitoare către noi, Persoana divină cheamă la o
viaţă superioară persoana noastră umană. De aceea, viaţa persoanei umane nu poate fi ceva
static, ci o creştere sau o cădere. Omul poate face să crească în sine "chipul" lui Dumnezeu,
dar poate – la fel de repede – să-l golească de conţinut; poate afirma prin acel "da" – prin acel
"nu" al său să fărâmiţeze unitatea fiinţei sale în numeroase părticele.... Prin răspunsul

11
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în Ortodoxia, 1974, nr.3, p.98.
12
Ibidem, p.104.

8
afirmativ la chemarea lui Dumnezeu omul îşi poate îmbogăţi viaţa proprie înaintând în
infinitatea vieţii dumnezeieşti.
În centrul existenţei tinde să se instaleze păcatul, răul, tocmai acolo de unde purcede
dragostea şi adevărul şi să le pervertească. Nefiind o valoare, ci o nonvaloare, reversul
valorii, păcatul luptă să întunece sensul vieţii, să-i pervertească scopul. Omul a fost înrobit de
păcat şi a intrat din viaţă în moarte pentru că s-a despărţit de bună voie de singurul Izvor al
vieţii (Isaia 54, 10). Prin păcat viaţa umană a fost lovită în valoarea ei. Omul alunecă acum
spre un nou centru, care nu mai are ca supremă valoare Binele, ci păcatul, răul, care este
negaţia totală, rătăcind calea de aur a înaintării spre Dumnezeu. "Căci două rele a făcut
poporul meu: pe Mine, izvorul apei celei vii m-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu
pot ţine apa" (Ieremia 2, 13). Viaţa umană şi-a pierdut strălucirea iniţială pentru că a pierdut
legatura cu Sursa, s-a lipsit de relaţia cu realitatea infinită, şi nu se mai putea întoarce prin
propriile-i puteri. 13
Libertatea persoanei umane
Majoritatea Părinţilor şi Scriitorilor Bisericii sunt de acord că chipul lui Dumnezeu în
om este manifestat prin: Raţiune, Voinţă și Sentiment.
Asemănarea a fost dată omului ca perspectivă. Este un dat ontologic care poate fi sau
nu activat de om. Adam şi Eva în paradis au părăsit perspectiva asemănării cu Dumnezeu
prin acceptarea ispitei.14 Astfel chipul lui Dumnezeu din om s-a mişcat către o ţintă falsă.
Raţiunea omului a renunţat la logica expusă în porunca divină: Dacă vei mânca vei muri şi a
acceptat silogismul Ispititorului: Nu vei muri ci vei fi asemenea cu Dumnezeu cunoscând
binele şi răul. Dat fiind faptul că Răul era ascuns în însăşi persoana Ispititorului şi în chiar
actul acceptării putem depista falsitatea iniţială a silogismului expus de către cel ce ispitea.
În al doilea rând Voinţa omului a fost deturnată de la perspectiva asemănării cu
Dumnezeu către fenomenul cunoaşterii senzoriale, în fapt către un act de magie: obţinerea
cunoaşterii absolute prin mâncare, act total ilogic pentru că asemănarea cu Dumnezeu era
implicit o stare a cunoaşterii realităţii supreme, prin înteleapta ascultare.
În al treilea rând, Sentimentul a fost dirijat prin accepţiune către sensul opus
comuniunii iniţiale pe care Dumnezeu o avea cu omul.

13
Panayotis Nellas, op. cit., p. 85;
14
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, Sibiu, 1948, p.213.

9
 Ca urmare a celor spuse până aici deducem că în concepţia crestină primul şi cel mai
important drept al omului este dreptul la existenţă. Dumnezeu a hotărât acest drept atunci
când sfatul treimic a zis: să facem om după chipul şi asemănarea noastră.15
Dat fiind faptul că învăţătura creştină admite că chipul lui Dumnezeu în om stă întâi de
toate în Raţiune, Voinţă şi Sentiment (sau iubire) avem – din perspectiva drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului – drepturi ale Raţiunii, ale Voinţei şi ale Sentimentului.

Drepturile şi libertăţile raţiunii. Drepturile Raţiunii sunt pe deoparte în legătură cu

Dumnezeu, iar pe de altă parte în legătură cu creaţia, în întregul ei, şi nu mai puţin important,
în legătură cu sine însuşi.
Drepturile Raţiunii umane în relaţia ei cu Dumnezeu decurg chiar din actul creaţiei.
Astfel omul are dreptul ca, pe cât posibil, să-L cunoască pe Dumnezeu în chip Raţional.
Acest drept funcţionează, după cum susţin Sfinţii Părinţi, numai atunci când raţiunea omului
este dreaptă, nealterată şi stăruie în cunoaşterea adevărului. În cazul în care raţiunea umană
este deturnată silogistic (aşa cum s-a întâmplat în Paradis cu raţiunea lui Adam şi Eva), în
cazul în care raţiunea este alterată de păcat şi neancorată în Cuvântul sau Logosul divin, în
cazul în care aceasta nu caută adevărul, dreptul Raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu
este ab initio lipsit de pârghiile care îl pot face activ. 16 Cu alte cuvinte activarea dreptului
raţiunii, şi a drepturilor umane în general, depinde de folosirea corectă a resorturilor fiecărei
facultăţi cu care omul a fost înzestrat.
În al doilea rând raţiunea umană are dreptul să cunoască pe deplin creaţia. Acest drept a
fost consfinţit de Dumnezeu Însuşi imediat după facerea omului: Şi Domnul Dumnezeu, Care
făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului le-a adus la Adam ca să
vadă cum le va numi, aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Este
imperios necesar în această problemă, să precizăm că din punct de vedere al încărcăturii
semantice (în limba ebraică în special) verbul a numi presupune verbul a cunoaşte. Ca atare
dreptul de a cunoaşte creaţia şi de a o numi este un drept inalienabil al omului şi numai al lui.
În al treilea rând omul are dreptul să-şi cunoască propria fiinţă şi potenţele cu care este
înzestrat. El are dreptul să ştie că este fiu al lui Dumnezeu că este chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu si că poate creşte întru asemănarea cu Dumnezeu pâna acolo încât devine fiu după
har.

15
Drd. Vasile Cristescu, op.cit., p.233.
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în Ortodoxia, op.cit., p 84.

10
 În ce priveşte libertăţile Raţiunii trebuie să spunem că în fapt acestea se pot clasifica în
raport cu Dumnezeu, cu omul şi cu creaţia. Astfel Raţiunea este liberă să-şi aleagă drept
obiect fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, este liberă să se orienteze spre creaţie sau poate deveni
autonomă orientându-se doar spre sine17.
Potrivit învăţăturii Sfântului Grigore Palama şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, cea
mai mare libertate a Raţiunii umane este aceea de a contempla lucrările şi fiinta lui
Dumnezeu căci atunci şi numai atunci mintea nu este înlănţuită, îngrădită de păcat sau de
timp.18
Drepturile şi libertăţile voinţei. Voinţa omului a fost liberă întru început. Sfântul
Maxim Mărturisitorul explică acest fapt al libertăţii desăvârşite a omului prin faptul că omul a
fost creat după chipul lui Dumnezeu care este Fiinţa perfect liberă. Apoi mai adaugă că
Dumnezeu nu ar fi constatat că toate sunt bune foarte dacă omului i-ar fi lipsit libertatea; în
acest fel explica Sf. Maxim apariţia răului în lume: prin deturnarea libertăţii Voinţei de la
orientarea ei iniţială (către chipul lui Dumnezeu, către mergerea întru asemănarea cu
Dumnezeu); şi astfel omul şi-a lăsat voinţa atrasă mai mult de frumuseţea creaţiei decât de
frumuseţea Creatorului. Căci aşa cum mărturiseşte Scriptura: femeia, socotind că rodul
pomului este bun de mâncat şi plăcut la vedere şi vrednic de dorit, pentru că da ştiinţă, a luat
din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.19 Drept urmare voinţa omului s-a
orientat către elementele creaţiei ignorând pe Creator. Depărtarea omului de Creator, act care
s-a facut prin voinţă liberă, este semnalată de Scriptură prin răspunsul dat de Adam când
acesta este chemat de Dumnezeu: Am văzut că sunt gol şi m-am ascuns.20 Deducem simplu că
actul ascunderii în creaţie a fost în fapt un act al liberei voinţe. Deci putem spune că voinţa
este atât de liberă încât chiar omul însuşi poate acţiona împotriva ei.
Drepturile şi libertăţile sentimentului sau ale iubirii. Trebuie să precizăm dintru
început că potrivit doctrinei creştine Dumnezeu este iubire. Pentru aceasta chipul lui
Dumnezeu din noi constă şi în posibilitatea de a iubi, în actul iubirii. 21 Avem dreptul şi datoria
de a-l iubi pe Dumnezeu; dreptul şi datoria de a-l iubi pe aproapele şi datoria de a se iubi pe
sine.22

17
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p.74.
18
Paul Evdokimov, Prezenţa duhului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p.108.
19
Sf. Maxim Mărturisitorul, op.cit, p.254.
20
Ibidem, p.256.
21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p.
423.
22
Ibidem, p.434.

11
 În ce priveşte libertatea sentimentului, a iubirii, putem afirma că iubirea omului se
poate manifesta şi într-un sens negativ. Sfântul Ioan vorbeşte în Evanghelia sa de cei care
iubesc Întunericul şi urăsc Lumina.
Astfel, putem constata că şi în ce priveşte Sentimentul (ca manifestare a chipului lui
Dumnezeu în om) fiecare individ este liber să-şi exercite drepturile fundamentale care decurg
din chiar actul creaţiei şi din statutul ontologic, ori este liber să le nege prin acte contrarii
statutului ontologic de chip al lui Dumnezeu sau prin obiective care sunt incompatibile cu
natura sa, cum ar fi spre exemplu iubirea păcatului şi a răului.23
Desăvârşirea persoanei umane. Noţiunea de desăvârşire constituie ţinta spiritualităţii
ortodoxe, concept cheie al patristicii răsăritene, desemnând creşterea harică a omului,
respectiv participarea sa la viaţa Sfintei Treimi cu ajutorul energiilor divine necreate. Dar
cum Dumnezeu este nesfârşit ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde
niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. Astfel desăvârşirea sau unirea
noastră cu Dumnezeu este nu numai o ţintă, ci şi un progres nesfârşit.
Ea se concretizează printr-un lung efort al omului de purificare de patimi şi dobândire a
virtuţilor, de o trăire curată, de o deschidere deosebită către harul lui Dumnezeu şi de o
pătrundere tot mai mare de energii dumnezeieşti. După afirmaţia Părintelui Stăniloae
îndumnezeirea "reprezintă ultima treaptă a desăvârşirii omului, ea realizându-se prin
participarea omului credincios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii
divine".24

Concluzii

Manifestarea iubirii fără de margini a lui Dumnezeu s-a concretizat în apariţia

întregului univers. În centrul căruia se află omul, însă acesta n-a fost creat la voia întâmplării,
ci, la fel ca întreaga creaţie, după stat dumnezeiesc. Astfel, după ce a creat întregul dar pentru
el. Dumnezeu l-a creat şi pe om cu putere Sa, după chipul Său. Pentru a-i împlini scopul său,
omul trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică să se ferească de rău şi să respecte
învăţăturile lui Dumnezeu.
Fiind înzestrat cu voinţă liberă, omul trebuie să ajungă asemenea Lui, adică să urmeze
numai binele, să se lepede de păcat şi să tindă spre desăvârşire, în drumul de la chip la
asemănare, omul nu se foloseşte doar de propriul efort, ci este ajutat de Dumnezeu, Creatorul
23
Ibidem, p.441.
24
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.II, op.cit., p. 96.

12
şi Pronietorul lui. Acest ajutor îl primeşte în Biserică, prin Evanghelie şi Taine, cu dragostea
dumnezeiască ce trebuie să primeze şi să-l transforme pe el.
Prin urmare, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu menirea de a ajunge la
asemănarea eu El, însă acest „chip” nu se referă doar la suflet, el implică şi trupul, prin care
sufletul se manifestă.
Așadar, omul a fost creat printr-un act special al lui Dumnezeu, în comparație cu
celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. Omul este posesor și moștenitor al Chipului lui
Dumnezeu care îl așează într-o stare de înrudire cu El. Omul, în calitatea de purtător al
Chipului, tinde spre absolut, care în credința creștină, are valoare de Persoană.
În drumul chipului spre asemănare, chipul se desăvârșește iar omul își îndeplinește
scopul. Drumul spre Dumnezeu, realizat prin comuniune, nu se termină niciodată însă, pentru
că El este infinit.

Bibliografie

1. ***, BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte Teoctist , Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Bucureşti; 1993;
2. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001;
3. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, Sibiu, 1948;
4. Evdokimov, Paul,Prezenţa duhului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1995;
5. Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit,tradus de Pr. Prof. Dr.
Vasile Răducă, Ed. Bonifaciu, 1998;
6. Popescu, Pr. Prof. Dr.Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005;
7. Meyendorf, John, Teologia bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;
8. Nelllas, Panayotis, Omul, animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2009;
9. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 200;

13
10. Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în Ortodoxia, 1974, nr.3;
11. Idem, Cuvântul creator şi mântuitor şi veşnic înnoitor, în „Mitropolia Olteniei”, nr.3,
1976;
12. Cristescu, Drd. Vasile, Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om, în
„Studii Teologice”, 1992;

14