Seminarul Teologic Liceal

„Veniamin Costachi”
M-rea Neamţ

Crearea omului în opera

Sfântului Vasile cel Mare

Îndrumător:
Pr. Prof. Arh. Mihail Elev:
Daniuluc Agrigoroaei Tudor-
Gheorghe
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

2019-2020

Cuprins:

I. Crearea omului în învăţătura Ortodoxă:

1. Originea omului.........................................................................................4
2. Natura omului............................................................................................5
3. Menirea omului.........................................................................................5
II. Învăţătura despre crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare:
1. Actul creaţiei în viziunea Sf. Vasile în antiteză cu ideile creaţioniste ale
filozofilor antici..........................................................................................7
2. Omul creat ca un act special al lui Dumnezeu...........................................9
3. Sufletul omului în gândirea Sf. Vasile cel Mare......................................11
4. Relaţia omului cu natura înconjurătoare..................................................12
5. Motivul creării omului.............................................................................14
III. Concluzie............................................................................................................16
IV. Bibliografie.........................................................................................................18

2
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

Argument

Cum ar fi fost oare lumea fără existenţa omului? Putea fi lumea fără om ? De ce l-a creat
Dumnezeu pe om ştiind că de nenumărate ori el îl va dezamăgi ? Oare omul putea fi şi altfel
decât este ? Aceste întrebări mi le-am pus adesea, când viaţa-mi fragedă era o împletire de
ezitări, îndoieli şi căutări . Multor din aceste dileme le-am găsit răspuns abia după ce am păşit
pragul acestei şcoli teologice. Cu meticulozitate şi artă profesorii acestui « laborator
duhovnicesc » m-au făcut să inţeleg multe din tainele acestei vieţi, m-au învăţat să deschid
Cartea Carţilor şi citind , să primesc din ea izvor de viaţă, înţelepciune şi lumină. Am aflat liman
la întrebările ce mă frământau mai de demult, anume că lumea, întreg cosmosul nu îşi avea rostul
fără existenţa omului în mijlocul ei , ca o încununare a întregii creaţii, că universul a fost
plăsmuit ca un suport al umanitaţii, că omul este un macrocosmos, că toate aceste lucrări ale Lui
Dumnezeu sunt acte ale iubirii şi purtării Sale de grijă, că şi eu ma adap din acest nesecat izvor
de iubire şi lumină dumnezeiască de când mama mea mi-a dat viaţă. Dacă înainte de a păşi în
această şcoală, cei ce mi-au arătat şi m-au făcut să simt iubirea şi puterea divină au fost :mama,
tata, bunicii mei şi toate rudele, de la începerea studiilor, profesorii pe care i-am avut au
continuat această minunată descoperire începută, dar au făcut-o în mod sistematic. Poate că nu
întâmplarea a făcut să-mi încep această temă «CREAREA OMULUI », tocmai cu aceste gânduri.
Am voit ca prin ele să-mi exprim dorinţa ca la elaborarea ei să am nezdruncinat sprijin Sfânta
Scriptură, Scrierile Patristice, precum şi cunoştinţele dobândite în aceşti 4 ani de studii ;

Şi pentru că fără distinşii mei « semănători » poate aş fi fost un « pământ » de lângă

drum, sau unul plin de spini şi pietre, se cade a aduce prinos de mulţumire şi consideraţie tuturor
profesorilor, cu convingerea că, totuşi « seminţele » au prins rădăcini in sufletul meu şi că vor da
roadă întru-un « pământ » pe care ei l-au desţelinit şi l-au modelat, cu nădejdea că va deveni unul
roditor.

3
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

I. Crearea omului în învăţătura ortodoxă

Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea şi
coroana creaţiei. După natura lui dublă, trup material şi suflet spiritual, omul aparţine şi lumii
materiale, şi celei spirituale, el aflându-se la întretăierea dintre ele şi constituind o împreunare a
acestora, o lume mică, microcosmos, chip al lumii celei mari, al macrocosmosului (Mărturisirea
Ortodoxă I,18). Astfel, atât prin structura sau constituţia fiinţei lui, cât şi prin demnitatea şi
rostul lui în lume, omul este de la început ridicat deasupra tuturor celorlalte făpturi pământeşti 1.
Temele principale ale antropologiei creştine sunt în număr de trei: originea omului, constituţia
fiinţei umane şi menirea omului.
1. Originea omului. Ca tot ceea ce este creat, omul îşi are originea la Dumnezeu, dar pe
când celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinţei divine, să fie (Fac.1), omul este creat
prin sfat dumnezeiesc şi prin lucrare directă, nemijlocită, a lui Dumnezeu Însuşi: Şi a zis
Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră... Şi l-a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie (Fac. 1, 26-
27). Iar lucrarea creatoare directă şi grija deosebită a creatorului este exprimată astfel: Atunci
luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de
viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie... Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine să fie omul singur: să-i
facem ajutor potrivit pentru el... Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu;
şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul cu carne; iar coasta luată din
Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam(Fac. 2, 7, 18, 21-22).
Adevărul creaţiei directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintit în multe
locuri ale Sfintei Scripturi ( Iov10, 8; Lc.3, 8; Ecc. 12,7; I Cor. 11, 8; I Cor 15, 47; I Tim. 2,
13), adevăr confirmat de Însuşi Mântuitorul (Mt. 19, 4-5; Mc. 10, 6-8) şi învăţat apoi de întreaga
Sfântă Tradiţie, ceea ce rezumă Sf. Ioan Damaschin: Dumnezeu îl creează pe om cu mâinile Sale

1
Pr. Prof. Isidor Todoran, Teologia Dogmatică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, p. 147-148.

4
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

din natura văzutăşi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar
suflet raţional şi gânditor i l-a dat prin suflarea Sa proprie.
Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământeşti se explică, după teologia
Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creţie, astfel: Omul reprezentând
încununarea creaturilor şi punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală şi materială, era
potrivit să fie adus la existenţă în urma acestora; şi, în al doilea rând, omul fiind aşezat ca stăpân
al pământului (Fac. 1,28), ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ , era bine chibzuit ca să se
organizeze mai întâi pământul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.
2. Natura omului. Omul este constituit din două elemente deosebite, unul material şi
celălalt spiritual, trup şi suflet. Trupul omului este luat din pământ, fiind astfel compus din
materieşi, prin aceasta, în tot cursul vieţii omul stă în strânsă legătură cu tot ceea ce este
pământesc. Trupul este muritor, făcut ca să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se
întoarcă la Dumnezeu care l-a dat (Ecc. 12, 7). Sufletul este nemuritor, creat de Dumnezeu (nu
emanat din El), element prin care omul se află în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală2.
În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este numită uneori suflet (), alteori
spirit, duh (), dar aceste numiri se referă la aceeaşi parte spirituală din om, la suflet, fără
ca de aici să se poată trege concluzia că omul ar fi compus din trei elemente: trup, suflet şi duh.
Şi Mântuitorul foloseşte pentru partea spirituală cele două numiri, suflet şi duh: Sufletul Meu îl
dau pentru oile Mele (In. 10, 15); Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu (Lc.
23,46).Concepţia sau învăţătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup
şi suflet, se numeşte dihotomism, sau altfel spus, dualism antropologic.
3. Menirea omului. Omul fiind coroana creaţiei, a fost înălţat de Creator deasupra
tuturor făpturilor pământeşti, hotărându-i-se totodată, o menire corespunzătoare demnităţii lui
deosebite. Menirea omului se determină: in raport cu Dumnezeu, cu sine însusi şi cu natura
externă3.
Cu raportare la Dumnezeu menirea omului este aceeasi ca a întregii creaţii, adică
preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturilor. În special menirea omului este să-L cunoască,
să-L iubească şi să-L preamărească pe Dumnezeu, prin acestea putând ajunge la adevărata
fericire, la apropierea de Dumnezeu, adevărul, binele şi frumosul absolut, prin care se realizează

2
Ibidem, p.148-149.
3
Ibidem, p.162.

5
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

persolalitatea umană în forma ei cea mai deplină. Pentru împlinirea acestui scop, Creatorul l-a
cinstit pe om cu mari daruri, în fruntea cărora stau: raţiunea spre adevăr, voinţa spre bine şi
sentimentul spre frumos şi fericire, conştinţa morală şi libertatea. Pe oameni, Dumnezeu cu
ştiinţa înţelegerii i-a umplut, şi bune şi rele le-a arătat. Pus-a ochiul său peste inimile lor, ca să
le arate mărimea lucrurilor Sale... Pusu-le-a ştiinţăşi legea vieţii le-a dat moştenire. Legătură
veşnică a făcut cu ei şi judecăţile Sale le-a arătat (Is. Sir. 17, 6-7, 9-10); iar oamenii trebuie să
folosească aceste daruri spre preamărirea lui Dumnezeu: Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să-L mărească pe Tatăl vostru cel
din ceruri (Mt. 5, 16); Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru (I Cor. 6,
20); toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10, 31).
În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în neîncetata perfecţionare proprie, prin
trăirea virtuţilor, până la asemănarea cu Dumnezeu. Această menire a omului este mijloc de
ajungere şi la preamărirea lui Dumnezeu, căci prin dezvoltarea puterilor sale spirituale şi prin
viaţă virtuasă, manifestată în fapte bune, omul se apropie de Dumnezeu. Viaţa virtuoasă este chip
de preamărire a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cere: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44); Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri
desăvârşit este (Mt. 5, 48). Sfântul Grigorie Teologul zice: Suntem creaţi spre fapte bune, ca să
Se laude şi să Se preamărească Creatorul şi, întrucât se poate, să-L imităm pe Dumnezeu.
Menirea omului cu referire la natura externă este de a stăpâni lumea materială (Fac. 1,
24), ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi creaţia
neraţională, ca vestitor al voii lui Dumnezeu şi ca preot aducător al jertfei de preamărire şi
mulţumire părintelui ceresc în numele făpturilor neraţionale, în vederea realizării celor de
Dumnezeu rânduite pentru întreaga creaţie văzută.


6
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

II. Învăţătura despre crearea omului în opera

Sfântului Vasile cel Mare

1. Actul creaţiei în viziunea Sf. Vasile în antiteză cu ideile creaţioniste ale

filozofilor antici. Sfântul Vasile îşi expune învăţătura sa – despre crearea lumii şi a omului – în
principal în nouă omilii la Hexaimeron, explicând crearea lumii şi toate fenomenele legate de
actul creator4. El acceptă încă din primele omilii, creaţia simultană a elementelor materiei şi
oganizarea ei în decursul celor şase zile cosmogonice. În interpretarea fiecăruia din aceste şase
zile, Sfântul Vasile rezumă toată ştiinţa din vremea sa.
În concordanţă cu ceilalţi Sfinţi, Părinţi, Sfântul Vasile combate concepţiile elenice
ale şcolilor ioniană şi atomistă, care puneau la începutul lumii elemente iraţionale şi urmează
învăţăturii biblice după care lumea e creată de Dumnezeu, stabilind, împotriva lui Platon şi
neoplatonicienilor, că această lume a fost creată din nimic, arătând totodată imposibilitatea unei
materii preexistente creaţiei şi coeterne cu Dumnezeu. Lumea nu este din veci, ci a fost creată în
timp, fiind în continuu sub ochiul vigilent şi proniator al Înţelepciunii divine. În afară de
universul vizibil, Dumnezeu a creat şi lumea spirituală a îngerilor, care trăiesc în afara
timpului5.
În cele nouă omilii la Hexaimeron, Sfântul Vasile îşi propune să prezinte o viziune
creştină despre lume şi despre om, în contrast cu vechile noţiuni păgâne şi maniheice şi să
descrie puterea creatoare a lui Dumnezeu. El zugrăveşte un tablou colorat al frumuseţilor naturii
şi al minunilor din lume, dovedind informaţiile sale temeinice asupra cunoştinţelor şi erudiţiei
din timpul său.
Ascultătorii cărora li se adresează Sfântul Vasile în aceste omilii erau membrii
întregii comunităţi din Cezareea, în care meşteşugarii erau în mare număr, dar între ei se găseau

4
Pr. Prof. I. G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p.165.
5
Pr. Prof. I. G. Coman, Probleme de filozofie şi literatură patristică, Bucureşti, 1944, p.56-57.

7
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

şi spirite mari cultivate, după cum rezultă din unele consideraţiuni mai elevate şi mai savante
îndeosebi din primele omilii.
Având, deci , în faţa sa tineri culţi şi un auditoriu pretenţios care absolviseră tot felul
de şcoli clasice, Sfântul Vasile s-a făcut tuturor de toate (I Cor. 9, 22), hotărându-se să vorbescă
în limba şi în stilul epocii, adică să exprime – nu să discute – problema adevărului în structurile
epocii respective. În Hexaimeron Sfântul Vasile înalţă o construcţie uimitoare, în care învăţătura
că Dumnezeu a creat lumea din nimic şi că toate a făcut erau bune foarte (Fac. 1, 31), era lucrul
cel mai impresionant, în timp ce celelalte elemente ale construcţiei provin din limbajul, din stilul
şi din concepţiile elinilor. Sfântul Vasile şi-a însuşit astfel stilul şi limbajul epocii folosind
terminologia filozofică şi cosmologică respectivă, lăsând la o parte, când a căzut de cuviinţă,
conţinutul lor, atunci când acesta venea în contradicţie cu adevărul revelat6.
Făcând distincţie între adevărul creştin şi înţelepciunea omenească pe care o socoteşte
totuşi folositoare, Sfântul Vasile vorbeşte despre adevărul creştin în limbajul filozofiei lui Platon,
Aristotel, al stoicilor, al lui Plotin, Plutarh şi chiar al astrologiei şi cosmologiei profane din
veacul săuel nu duşmăneşte nici o poziţie filozofică şi acordă atenţia cuvenită poeţilor şi
tragedienilor greci, folosind totul, dar numai ca schemă, ca tipare, ca imagini, ca forme, care
oricât ar fi de frumoase nu au totuşi nimic absolut din ele.
Dacă în primele omilii Sf. Vasile s-a inspirat mai ales din operele platonice şi
neoplatonice, în ultimele împrumută îndeosebi de la Aristotel pentru soluţionarea dificultăţilor
întâmpinate. Gândirea lui Aristotel o regăsim în special atunci când e vorba de cosmologie,
geografie sau istorie naturală. Tratatele aristotelice folosite de Sf. Vasile sunt: Istoria
animalelor, Meteorologicele, Despre cer, Despre naştere şi pieire, Despre părţile animalelor şi
Metafizica. La acestea se adugă şi naturaliştii care i-au continuat învăţătura: Teofrast, Elian,
Opian şi Plutarh.
În sfârşit Sf. Vasile datorează stoicilor consideraţiunile privitoare la preponderenţa
focului în univers, la acţiunea sa mistuitoare şi la incendierea finală a lumii. Va veni însă vremea
– precizează Sf. Vasile – când focul va mistui totul7.

6
Prof. Stylianos Papadopoulos, Desfăşurarea gândirii teologice a Sf. Vasile cel Mare. Conferinţă rostită la
Institutul Teologic Universitar din Sibiu, în 31 octombrie 1978, ms., p. 6, 8 la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu,
Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p.75.
7
Sf. Vasile cel Mare, Omilia a III-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare,
în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.

8
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

În afară de lucrările platonice, aristotelice şi stoice referitoare la origine şi alcătuirea

lumii, Hexaimeronul se înrudeşte şi cu tradiţia comentariilor la Facere, făcute de Filon, Origen şi
Teofil de Antiohia.
De la Origen (†255), care pătrunsese cu mult înainte de Sf. Vasile în înţelegerea
textului biblic şi faţă de care Sf. Vasile avea o stimă deosebită, a adoptat respectul faţă de Sfânta
Scriptură, inspirată ca şi dorinţa de a pune în slujba ănţelegerii ei tot ce poate desprinde din
filozofie.
Chiar primele cuvinte din Facere îl fac să remarce dezacordurile dintre creştinism şi
filozofie, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut în a le apropia: filozofia greacă proclamă eternitatea lumii
şi a materiei, ipoteză respinsă de cosmologia lui Moise. Dacă creaţia are un început în timp, nu
te îndoi – zice Sf. Vasile – şi de sfârşitul ei, deosebindu-se astfel de cei care susţin că cerul
există împreună cu Dumnezeu, din toţi vecii, sau de cei care susţin că cerul este Dumnezeu, fără
început şi fără sfârşit8.
2. Omul creat ca un act special al lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare revine
adesea la concluzia şi la convingerea că omul este centrul universului şi că toate lucrurile din
univers sunt destinate să-i împlinească nevoile sale materiale 9 şi, mai mult chiar, să-l
pregătească şi să-l formeze pentru viaţa viitoare. Întrucât destinul omului constă în asemănarea
sa cu Dumnezeu, urmărind desăvârşirea şi edificarea sa, universul este un mijloc excelent şi un
teren de exerciţiu pentru acest scop.
Relatarea făcută de Moise şi cuvintele divine să-l facem pe om, stabilesc clar că nu
numai Tatăl Însuşi dar şi celelalte Persoane divine şi în special Cuvântul au colaborat la facerea
omului. Pentru a clarifica mai bine această chestiune, Sfântul vasile respinge apoi o interpretare
iudaică la Facere 1,26, după care Dumnezeu ar fi vorbit cu Sine Însuşi şi argumentează că o
astfel de aserţiune ar fi o adevărată absurditate căci, după cum fierarul, tâmplarul, cizmarul, n-ar
vorbi niciodată cu şine însuşi în faţa sculelor meseriei sale: să facem cizme, sabie etc., ci îşi va
săvârşi lucrarea în tăcere, tot aşa şi Dumnezeu nu va vorbi nicidecum cu Sine Însuşi. De aceea
atunci când a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om, El a vorbit Cuvântului prin Care a şi făcut

8
Idem, Omilia I la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel
Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.
9
Idem, Omilia a VII-a la Hexaimeron, Omilia a V-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare,
în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.

9
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

lumea şi prin Care susţine toate lucrurile 10. Aceste cuvinte continuă Sf. Vasile, nu au fost
adresate îngerilor, cum învăţau iudeii şi gnosticii, tocmai pentru că zicând Dumnezeu Să-l facem
pe om adaugă după chipul Nostru, şi aceasta se adresează Fiului, Care este strălucirea slavei Sale
şi chipul vădit al persoanei Sale. De aceea colaborarea celei de a doua Persoane din Treime la
facerea omuului este mai presus de orice discuţie.
Sfântul vasile cel Mare nu s-a ocupat în mod sistematic de probleme legate de
antropologie dar în fiecare lucru, în fiecare cuvântare pe care a rostit-o, în particular sau de la
amvon, omul ca şi coroană a creaţiei divine e tot timpul în centrul preocupărilor sale, aceasta
demonstrând-o şi prin activitatea sa pastoral-misionară.
Omul a fost creat de Dumnezeu pentru o sfântă misiune. Lui i s-a dat o chemare
deosebită dar s-a întâmplat ca el să spună un Nu hotărât iubirii infinite a lui Dumnezeu, ceea ce
a dus la o cădere degradantă pentru om, de la dragostea nemărginită pe care a avut-o mai întâi
la Dumnezeu.11
S-a întâmplat însă ca din cauza răutăţii diavolului omul să se îndepărteze de
Dumnezeu şi astfel omul nu va mai păstra acel chip îngeresc pe care trebuia să-l cultive pe mai
departe devenind un potrivnic al lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare arată că în paradis omul se bucură de o cunoaştere deplină a
lui Dumnezeu, nefiindu-i necesară credinţa pentru că îl vedea pe Dumnezeu faţă către faţă: Prin
urmare faptul că Dumnezeu e înţelept, e puternic, e bun şi că are toate celelalte însuşiri îl
deducem uşor din comparaţia cu lumea creaturilor, pentru că aşa îl cunoaştem şi ca stăpân al
nostru al tuturora. Şi întrucât Dumnezeu e ziditorul intregii lumi, iar noi facem parte din lume,
urmează că Dumnezeu e şi Creatorul nostru. Acestei cunoaşteri îi urmează apoi credinţa, iar din
această credinţă izvorăşte închinarea12!
Omul este o fiinţă uniă şi irepetabilă. Dumnezeu a adus-o la existenţă ca şi pe
celelalte creaturi din nimic, dar a creat-o pentru a împlini o poruncă: aceea de a deveni asemenea
lui Dumnezeu.

10
Ibidem, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la
1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.76.
11
Idem, Comentarii la Psalmi, Trad. Pr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1933, p. 268 apud Pr. Dr. Mircea-Florin
Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sf. Vasile cel Mare, Ed. Emia, Hunedoara, 2004, p.150.
12
Idem, Epistola 235, la Pr. Dr. Mircea-Florin Cricovean, Idei dogmatice în epistolele Sf. Vasile cel Mare, Ed. Emia,
Hunedoara, 2004, p.153.

10
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, este o plantă cerească care priveşte spre
Dumnezeul său care l-a creat şi cu care doreşte să ajungă în comuniune deplină. Este firesc să fie
aşa deoarece singurul motiv pentru care Dumnezeu l-a creat pe om este acela ca omul să
contemple slava lui Dumnezeu într-o bucurie şi o desfătare cerească neîntreruptă.
Cu toate că episcopul Capadociei nu se va ocupa într-o altă omilie despre crearea
omului şi despre misiunea sa în univers13 totuşi, în două cuvântări ale sale în Cuvântarea I şi în
Cuvântarea a II-a, deşi contestate uneori de critici moderni, Sf. Vasile cel Mare s-a preocupat de
destinul omului în lume.
Omul este o sinteză a lumii spirituale şi materiale, este singura fiinţă creată după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1,26). Tocmai de aceea omul are menirea să stea în
comuniune cu creatorul său fiind persoană capabilă şi înzestrată cu raţiune, sentiment şi voinţă.
Omul este chipul care este asemenea chipului lui Dumnezeu: Iar noi toţi, privind ca
în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă
ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3, 18).
3. Sufletul omului în gândirea Sf. Vasile cel Mare. Sfântul Vasile aminteşte că
Dumnezeu l-a creat pe om trup şi suflet, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Persoana întreagă –
trup şi suflet – constituie templul Duhului Sfânt: Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al
Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?Căci
aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în Duhul vostru, care sunt
ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).
Sf. Vasile împarte sufletul în raţional, sensibil şi instinct, rolul important avându-l
raţionalul:bun lucru este mintea omului şi tocmai prin ea suntem chip al Creatorului14.
Să mai spunem apoi că şi lucrarea minţii este un lucru tot atât de bun, dac că, aflându-
se în continuă mişcare, mintea adeseori plăsmuieşte şi imagini fantastice despre lucruri
inexistente ca şi cum ele ar exista, după cum adeseori mintea reuşeşte să ajungă direct la adevăr.
Ca unul care cred în Dumnezeu eu sunt de părere că în mintea omului sunt prezente două puteri,
una rea şi demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumnezeiască şi bună, în stare
să ne ridice spre asemănarea cu Dumnezeu. Când, dar mintea rămâne acasă la ea, atunci e în
13
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Învăţătura despre creaţie la Sf. Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare.
Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 92
14
Idem, Omilia a VII-a la Hexaimeron, Omilia a V-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare,
în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.95.

11
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

stare să sesizeze până şi lucrurile cele mai mici însuşindu-şi-le; în schimb dacă se dă pe mâna
seducătorului atunci îşi pierde puterea de judecată şi se îndeletniceşte cu închipuiri nelumeşti. În
astfel de situaţie ea poate crede că lemnul nu-i lemn ci e Dumnezeu, după cum poate spune că
aurul nu-i ban ci putere divină. Dacă, însă, raţiunea se îndreaptă spre lucruri dumnezeieşti şi
primeşte în sine din darurile Duhului, atunci ajunge să înţeleagă adevărurile dumnezeieşti pe
măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii.
Căci aşa zice ccă trei sunt stările sub care se prezintă viaţa omenească şi tot atâtea
sunt şi lucrările minţii. Anume fie că sunt rele strădaniile noastre şi atunci şi mişcările minţii sunt
rele, aşa cum e cazul cu desfrânarea, furtul, închinarea la idoli, ponegrirea, certurile, mâniile,
dezbinările, zavistiile şi altele de felul lor... Fie apoi că lucrările sufletului se prezintă ca bune şi
atunci şi mişcările minţii sunt bune; ori, apoi, în al treilea rând când lucrările sufletului rămân
cam la mijloc, între cele două, adică nu-s nici vrednice de a fi osândite dar nici de laudă, aşa cum
e cazul cu desăvârşirea unor acţiuni profesionale pe care le socotim neutre pentru motivul că în
sinea lor ele nu înclină nici spre virtute, nici spre păcat... în schimb, minte care se contopeşte cu
dumnezeirea Duhului e în stare să vadă şi să pătrundă în lucruri atât de mari şi de dumnezeieşti
cum numai harul de sus şi starea lor o pot îngădui.
Pentru că puterea de judecată a minţii tocmai de aceea ni s-a dat, ca să cunoaştem
adevărul. Iar adevărul întreg se cuprinde numai în Dumnezeu. De aici şi datoria primordială a
minţii de a căuta să cunoaştem pe Dumnezeu şi anume o astfel de cunoaştere câtă este îngăduită
unor mărunte existenţe pământeşti faţă de măreţia nesfârşită a dumnezeirii... Dacă puterea minţii
e tulburată de diavol atunci omul va ajunge să se închine la idoli ori se va întoarce spre alt soi de
fărădelegi. Dacă însă, îşi va deschide cugetul spre ajutorul Duhului Sfânt, atunci va ajunge să
cunoască adevărul şi să recunoască pe Dumnezeu ... Prin urmare puterea de judecată a omului ni
s-a dat ca privilegiu, cât şi ca scop folositor de a cunoaşte pe Dumnezeu, şi anume până acolo să
meargă cu recunoaşterea până unde i s-a îngăduit.
În privinţa chipului şi asemănării omului cu Dumnezeu, Sf. Vasile urmează ideile
tradiţionale, acceptând chipul ca fiind primit deplin la creaţia omului, şi asemănarea ca potenţială
şi supusă dezvoltării, el explică chipul în termenii sufletului omului, ai abilităţilor sale spirituale,
ale dominaţiei sale asupra lumii pământeşti, ai raţiunii, libertăţii voinţei sale.
4. Relaţia omului cu natura înconjurătoare. Deşi alcătuită din substanţă materială,
lumea este bună şi plină de frumuseţe. Însuşi Creatorul Şi-a admirat lucrarea Sa şi a apreciat că

12
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

este bună, neîngăduind nici o opinie contrară. Pe de altă parte frumuseţea şi armonia exterioară a
lumii aşa cum se manifestă nu numai în creaturile enorme şi impresionante, ci şi în cele mici şi
lipsite de importanţă, ne arată că fiecare creatură este frumoasă în sine însăşi şi contribuie
totodată, la desăvârşirea frumuseţii universale.
Însă, nu trebuie să limităm frumuseţea universului la o anumită impresie plăcută,
care, de fapt, este un element al ei, ca în cazul soarelui, al aştrilor, al mării şi al celorlalte
creaturi15. Impresiile nu îmbrăţişează frumuseţea în ansamblul ei, tocmai fiindcă atunci când
Dumnezeu a proclamat bunătatea luminii şi a altor creaturi, nu S-a referit la farmecul vederii lor,
căci Creatorul nu a văzut cu ochii frumuseţea lucrărilor Sale ci mai degrabă le contemplă în
înţelepciunea Sa negrăită.
Spre deosebire de primele omilii, ultimele sunt mai bogate în consideraţiuni morale.
Sfântul Vasile atât de ostil faţă de alegorie, predilectă la Filon sau Origen, se lasă condus de către
interpretarea morală a textului. Un cuvânt celebru din Isaia (40, 6) îi dă prilej să dezvolte ideea
despre fragilitatea vieţii noastre. Căci scurtimea vieţii, bucuria atât de scurtă şi veselia
prosperităţii omeneşti au găsit prin pana poetului imaginea cea mai apropiată.16
În Omilia a V-a la Hexaimeron Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre frumuseţea
plantelor, a florilor, a tot ceea ce pe noi ne înconjoară dar care, însă, este o frumuseţe trecătoare
pentru că atât plantele cât şi florile se ofilesc şi trec; de aici, omul având să priceapă că
frumuseţea exterioară trece, că totul în această lume este lovit de deşertăciune. Ceea ce rămâne
este sufletul şi acesta trebuie împodobit, precum Dumnezeu împodobeşte creaţia Sa, cu fapte
bune care îi vor aduce omului nemurirea.
Diferite trăsături, pe care le raportează la obiceiurile unor animale, îi dau ocazia să
facă nişte comparaţii care nu sunt totdeauna spre cinsta firii omeneşti. Când ajungem să vedem
câtă grijă firească şi spontană au fiinţele iraţionale faţă de viaţa lor proprie, atunci fie că va
trebui să veghem asupra noastră gândindu-ne la mântuirea sufletelor noastre, fie că vom fi şi
mai de osândit, atunci când se va vedea că suntem departe de a imita animalele lipsite de
raţiune17.

15
Idem, Omilia a VIII-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf.
Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.75.
16
Ibidem, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la
1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.
17
Idem, Omilia a IX-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare.
Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.78.

13
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

Chiar şi plantele devin simboluri; de exemplu atunci când descrie viţa de vie, Sfântul
Vasile dezvoltă o amplă instrucţiune morală: viţa este imaginea sufletului îngrădit de Domnul cu
un gard, adică cu păzirea poruncilor şi cu veghea îngerilor. Prin pilda fericiţlor bărbaţi de
odinioară, El ne-a înălţat gândurile, neîngăduind ca ele să zacă la pământ şi să fie călcate în
picioare, ci doreşte ca, asemenea cârceilor viţei, îmbrăţisările carităţii să ne lege de aproapele
şi să ne lăsăm îngropaţi asemenea butucului. Sufletul se îngroapă atunci când îndepărtează de la
sine grijile lumeşti, care sunt o povară pentru inimile noastre; atunci va respira uşuratde povara
deşartă a gândurilor pământeşti18.
Întreaga lume este o creaţie a lui Dumnezeu cu care şi omul se află în legătură
strânsă, si tot ce există în această lume este consecinţa acestei legături. Orice element şi orice
clipă din viaţa omului ne vorbesc despre această legătură, care, dacă se strică sau se dereglează
se pierde şi lumea întreagă. În felul acesta Sfântul Vasile a zugrăvit tabloul unei creaţii, care nu
este o revelaţie, dar nici nu este contrară acesteia.
5. Motivul creării omului în învăţătura Sf. Părinţi Capadocieni. Sfinţii Părinţi şi
în special Sfântul Vasile el Mare au scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei
pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce şi ea la
panteism. Sfântul Grigorie de Nyssa în Cuvântarea catehetică cea mare spune: Astfel
Dumnezeu Cuvântul, Înţelepciunea, Puerea a fost Creatorul naturii umane, nu împins din
necesitate la crearea omului ci în vitutea iubirii Sale pentru această fiinţă a cărei existenţă a
produs-o. Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să
nu fie fără o altă persoană care să se bucure de ea şi de celelalte daruri câte se văd în jurul firii
dumnezeieşti să nu rămână fără efect () nefiind cineva care să se împărtăşească şi
să se bucure de ele.
Dumnezeu a creat lumea din bunătate pentru ca să facă părtaşe şi alte fiinţe de
iubirea Lui intretrinitară. Dacă pe toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de iubirea
Lui, scopul lor este să ajungă la o participare deplină la această iubite, adică la o comuniune
deplină cu Dumnezeu.
Sfântul Vasile referindu-se cu deosebire la fiinţele raţionale, declară că toate au fost
aduse la existenţă ca să dobândească prin mişcarea sau lucrarea lor liberă existenţa bună şi, prin
aceasta, să ajungă la veşnica existenţă bună.
18
Idem, Omilia a V-a, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare.
Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p.79.

14
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

Sfinţii Părinţi Capadocieni pun în relief faptul că Dumnezeu a creat lumea pentru om
şi a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin
dialogul cu omul. Numai omul poate fi şi deveni tot mai mult martorul slavei şi bunătăţii lui
Dumnezeu arătată prin lume; numai omul se poate bucura în mod conştient tot mai mult de
iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui. De aceea lumea ca natură e creată pentru
subiectele umane. Ea are un caracter antropocentric. Numai în ele îşi descoperă şi-şi împlineşte
lumea sensul ei. Căci numai oamenii şunt conştienţi de un sens al existentenţei lor şi al naturii
fizico-biologice şi numai ei depăşesc repetiţia legilor naturii putânu-se ridica la urmărirea şi
realizarea prin ea a altor sensuri.
Lumea slujeşte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obţinerea plenitudinii
noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel personal, prin raţionalitatea ei flexibilă sau contingentă,
prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea. Toate acestea ne impun nouă o
responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea însăşi, responsabilitate prin al cărei
exerciţiu noi sporim în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, umanizându-ne sau
desăvârşindu-ne pe noi înşine19.



19
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ediţia a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003,
p. 352-354

15
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

III. Concluzie

Este regretabil că, deşi Sfântul Vasile a avut un mare interes faţă de învăţătura despre
natura omului, nu avem nici o omilie sau tratat care să fie dedicat acestui subiect foarte
important. El se mărturiseşte chiar ascultătorilor săi, zicând că de multă vreme aşteaptă o
expunere asupra creaţiei omului, deoarece nu cunosc nimic despre ei înşişi20.
Literatura patristică  la Hexaimeron nu este doar o reflecție teologică asupra creației, ci
ea este spatiul unei intalniri fondatoare cu filosofia antică, știința acelei vremi care merge de la
cosmologie la științele naturii. De reținut este atitudinea Sfântului  Vasile cel Mare, filosof, om de
știință  și teolog, care în veacul al IV-lea, a interpretat referatul biblic despre facerea lumii din
perspectiva teoriilor cosmologice ale timpului sau, utilizând sau numai referindu-se la fizica
vremii, el a constatat diverse contradicții care-l determinau să nu se atașeze, de vreuna din teorii.
Dar iată  ce spune sfântul:“ Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor
n-a rămas neclintită și nerăsturnată: totdeauna ideile celui de-al doilea au surpat ideile celui dintâi,
așa că nu mai e nevoie să le vădesc deșertăciunea. Îndestulătoare combaterea unora de către alții”21
În  alt loc Sfântul Vasile cel Mare zice:” nu trebuie să vorbești de facerea cerului și a pământului  ca
de o întocmire făcută  de la sine, așa cum și-au închipuit unii, ci ca de o lucrare ce-și are pricina de
la Dumnezeu”22.
Sfântul Vasile își expune învățătura sa – despre crearea lumii și a omului – in principal
în nouă omilii la Hexaimeron, explicând crearea lumii și toate fenomenele legate de actul creator.
El acceptă incă din primele omilii, creatia simultana a elementelor materiei si oganizarea ei în
decursul celor șase  zile cosmogonice. In interpretarea fiecăreia din aceste șase  zile, Sfântul
Vasile rezumă toată știința din vremea sa.
În concordanță cu ceilalți Sfinți, Părinți, Sfântul Vasile combate concepțiile elenice ale
școlilor ioniană și atomista, care puneau la începutul  lumii elemente iraționale și urmează învățăturii 

20
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a IX-a la Hexaimeron, la Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel
Mare, în vol. Sf. Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 92.
21
Omilii la Hexaemeron, 1,2 .
22
Op. cit., 1, 1.

16
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

biblice  după care lumea e creată de Dumnezeu, stabilind,  împotriva lui Platon și
neoplatonicienilor, ca aceasta lume a fost creată  din nimic,  arătând totodata imposibilitatea unei
materii preexistente creației şi coeterne cu Dumnezeu. Lumea nu este din veci, ci a fost creată în
timp, fiind în continuu sub ochiul vigilent şi proniator al Înțelepciunii divine. În afară de universul
vizibil, Dumnezeu a creat și  lumea spirituală a îngerilor, care traiesc în afara timpului23.
Antropologia Sfântului Vasile se fundamentează în principal pe descrierile biblice
despre creaţia omului pe care le interpretează în sens literal. Omul este considerat ca fiind
produsul mâinilor lui Dumnezeu, de unde, şi demnitatea sa. Deşi sfântul Vasile profită de orice
oportunitate pentru a sublinia valoarea unică a sufletului asupra trupului, el nu condamnă nici
decum trupul iar limbajul sever folosit împotriva trupului din scrierile sale ascetice este mai
atenuat în omiliile sale.
Cu toate că, în învăţătura sa despre creaţie, Sfântul Vasile foloseşte toate resursele
filozofice, ştiinţifice, teologice, biblice etc. Disponibile, el nu face nicidecum o expunere
filozofică sau ştiinţifică ci abordarea sa rămâne în fond biblică, teologică şi morală. El se ocupă
de primele 26 de versete ale Genezei, urmărind pas cu pas textul cu un respect şi cu o
minuţiozitate care par excesive; însă textul în sine se pretează la cele mai variante interpretări.
Dar el nu a căutat să-şi trateze subiectul ca un simplu orator ci s-a preocupat mai ales să ofere
ascultătorilor săi o hrană pentru instruitrea lor, pentru a le inspira mândria credinţei lor, pentru a
le dărui dragostea Creatorului şi pentru a-i lega de îndatoririle lor, pentru a ilustra prin exemple
pitoreşti sarcinile vieţii creştine, pentru a lucra, într-un cuvânt, la edificarea credincioşilor
păstoriţi de el şi la mântuirea lor.
După cum am mai amintit, în acest scop, a fost nevoie să arate în chip palpabil că
întreaga lume este o creaţie a lui Dumnezeu, cu care şi omul se află în legătură strânsă şi că tot ce
există în această lume este consecinţa acestei legături. Orice element şi orice clipădin viaţa lumii
ne vorbesc despre această legătură, care, dacă se strică sau se dereglează, se pierde şi lumea
înreagă. În felul acesta Sfântul Vasile a zugrăvit tabloul unei creaţii care nu este o revelaţie, dar
nici nu este contrară acesteia.

23
Pr. Prof. I. G. Coman,Probleme de filosofie si literatura patristica, București, 1944, p. 56-57

17
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură 

Bibliografie

2. Coman, Pr. Prof., I.G., Patrologie, Bucureşti, 1956.

3. Coman, Pr. Prof., I.G., Probleme de filozofie şi literatură patristică,
Bucureşti, 1944.
4. Coman, Pr. Prof., I.G., Studiile universitare ale Părintilor Capadocieni, în
Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Romana Nr. 9-
10, Noiembrie- Decembrie, anul VII/1955.
5. Cricovean, Pr. Dr., Mircea-Florin, Idei dogmatice în epistolele Sfântului
Vasile cel Mare, Ed. Emia, Hunedoara, 2004.
6. Georgescu, Pr. Magistrand Mihai, Idei morale şi sociale în Comentariul la
Psalmi al Sfantului Vasile cel Mare, în Studii Teologice, Revista Institutelor
Teologice din Patriarhia Romana Nr. 7-8, Septembrie- Octombrie, anul
X/1958.
7. Moisiu, Pr. Asist. Alexandru, Părinţii Capadocieni îndrumători ai vieţii
preoţeşti, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia
Romana Nr. 9-10, Noiembrie-Decembrie,anul X/1958.
8. Răducă, Pr. Dr., Vasile, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1996.
18
 Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

9. Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Volumul I,

Ediţia a III-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.
10.Todoran, Pr. Prof., Isidor, Zăgrean, Pr. Prof., Ioan, Teologie Dogmatică
Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.
11.Voicu, Arhid. Prof. Dr., Constantin, Învăţătura despre creaţie la Sfântul
Vasile cel Mare, în volumul Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de
ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.
 

19
Crearea omului în opera Sf. Vasile cel Mare – Agrigoroaei Tudor-Gheorghe

20