2. Crearea lumii vă zute.

Crearea omului
(originea omului, natura omului, omul ca protopă rinte).

Crearea lumii văzute și nevăzute

Din Simbolul Credinței aflăm că Dumnezeu Tatăl este „Făcătorul cerului și

al pământului al tuturor celor văzute și nevăzute.” În următoarele articole ale
Crezului mărturisim credința în „Unul Domn Iisus Hristos prin care toate sau
făcut” și„în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul.”
Se observă din aceste texte că lumea a fost creată de toate cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi. Se poate pune întrebarea: În ce măsură au participat
cele trei Persoane la facerea lumii?
Sfânta noastră Biserică învață că Dumnezeu Tatăl este Cel Care a luat
hotărârea de a aduce lumea la existență și tot El a făcut planul acestei lucrări.
Dumnezeu Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu aduce la îndeplinire planul Tatălui, iar
Dumnezeu Duhul Sfânt a venit să dea viață și să desăvârșească toate.
Potrivit descoperirii dumnezeiești toate cele trei Persoane au participat la
crearea lumii, dar însușirea specială de Creator revine numai Tatălui. Cele trei
Persoane au colaborat la actul creației, dar atunci când vorbim despre facerea lumii
afirmăm simplu că Dumnezeu a creat lumea sau Dumnezeu este creatorul lumii,
referindu-ne, de fapt, la Dumnezeu Sfânta Treime.
Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu a creat lumea nevăzută și lumea văzută
din nimic prin puterea cuvântului său. Toate au fost aduse la existență prin
cuvintele rostite de Dumnezeu: „Și a zis Dumnezeu: Să fie!”
Relatarea facerii lumii se regăsește în prima carte a Sfintei Scripturi, numită
în mod sugestiv Facerea sau Cartea Facerii. În primul capitol al acestei cărți citim
cum a făcut Dumnezeu lumea.
Lumea a fost creată o dată cu timpul. Ea nu poate fi veșnică ci se raportează
mereu la timp.
Motivul care a stat la baza creației a fost iubirea lui Dumnezeu, Care a
dorit să împărtășească tuturor făpturilor bunătatea Sa. Sfântul Dionisie Areopagitul
spune în acest sens: „Binele, prin însuși faptul că există ca bine ființial, întinde
bunătatea sa la toate cele ce sunt.”
Scopul pentru care au fost create toate a fost fericirea și bucuria
creaturilor de a-L slăvi permanent pe Dumnezeu.
 Lumea a fost creată în timp, într-o succesiune logică. Mai întâi a fost creată
lumea nevăzută, adică lumea îngerilor și apoi lumea văzută. Textul „La început a
făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Cartea Facerea, capitolul1, versetul 1) a fost
interpretat de părinții Bisericii astfel: cerul reprezintă lumea nevăzută a îngerilor
iar pământul desemnează lumea minerală, vegetală și animală care ne înconjoară.
Lumea văzută a fost creată de Dumnezeu în șase zile. Sfânta Scriptură nu
precizează durata acestor zile. Dumnezeu a creat lumea în timp, treptat, după o
anumită ordine, care arată înțelepciunea și măiestria Ziditorului. În actul facerii
lumii descoperim o înlănțuire logică a evenimentelor. Au fost creat întâi formele
simple, apoi cele mai complexe: lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală și
apoi omul. În ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrurile Sale și a văzut că
toate cele create erau bune foarte. De atunci Dumnezeu continuă să aibă grijă de
creația Sa și să ocrotească toate făpturile Sale.
Observăm că lumea a fost creată din nimic. Pentru acțiunea de „a crea”,
Sfânta Scriptură folosește termenul ebraic „bara”, care însemană tocmai faptul că
ceva este adus din neființă la existență. Această învățătură are temei în revelația
divină și se întâlnește la creștini, evrei și mahomedani. Celelalte religii sau sisteme
filosifice susțin alte concepții cu privire la originea lumii. Aceste concepții sunt:
a) Panteismul susține că Dumnezeu și lumea constituie o singură realitate,
substanța lumii fiind Dumnezeu sau că lumea e o emanație din Dumnezeu.
Aceste idei le găsim în brahmanism, hinduism, la filosofii neoplatonici, la
Giordano Bruno, Spinoza și, în parte, la Fichte, Hegel și Schelling.
b) Dualismul susține existența două principii care stau la baza existenței: unul
de natură spirituală, altul de natură materială, ambele existente din veșnicie.
După această concepție, Dumnezeu a făcut lumea dintr-o materie
preexistentă, căreia i-a dat numai forma. Dualismul se întâlnește în religia
medo-persană, la Platon, precum și în gnosticism și maniheism.
c) Materialismul afiră că lumea este prin natura ei materială, că materia este
necreată și veșnică, iar tot ce se petrece în lume se desfășoară potrivit unor
legi inerente materiei, care sunt eterne și neschimbabile.

Lumea a fost ceată după un plan veșnic al Creatorului. În acest plan a fost
cuprins și scopul pentru care lumea a fost creată. Din punc de vedere al
Creatorului, lumea a fost creată pentru ca Dumnezeu să-și manifeste perfecțiunile
Sale, adică atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa. Din punctul de vedere al
creaturii, Dumnezeu a voit să îi împărtășească acesteia bunătățile Sale, hărăzind
întregii creații binele și fericirea.
Învățătura creștină susține că nici răul fizic, nici răul moral nu sunt opera lui
Dumnezeu și răul nici nu există din veșnicie ca un principiu de sine stătător. Răul
provine din reaua întrebuințare a libertății de către om.

Facerea omului (Antropologia)

Potrivit învățăturii de credință, omul a fost creat de Dumnezeu la finalul

actului creator, prin sfat dumnezeiesc.
Prin creație, omul a primit daruri de a se îngriji de natura înconjurătoare
pentru ca să ajungă împreună la cunoașterea slavei lui Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae, în „Teologia Dogmatică Ortodoxă” afirmă că
lumea este un darul pe care Dumnezeu l-a oferit omului ca să fie prelucrat și să fie
întors Dăruitorului ca dar spiritualizat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre rolul omului de preot al
creației. Acesta are rolul de a prelucra natura și de a o aduce ca dar curat înaintea
Creatorului. Statutul omului de preot al lumii se bazează pe faptul că omul este
ființa care deține atât parte materială, cât și parte spirituală.
Omul este format din două elemente: trup și suflet. Trupul este muritor, iar
sufletul este nemuritor.Trupul este făcut ca să se întoarcă din pământul din care a
fost luat, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Ecclesiast 12,7).
Sufletul nu este emanat, ci este creat de Dumnezeu.
În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este numită uneori suflet
(ψυχη), alteori spirit sau duh (πνευμα), dar aceste denumiri se referă la aceeași
parte spirituală din om, la suflet, fără ca de aici să se poată trage concluzia că omul
ar fi compus din trei elemente: trup, suflet și duh.
Învățătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup și
suflet, se numește dihotomism sau, altfel spus, dualism antropologic. Numirile de
suflet și duh nu împart în două natura spirituală a omului, ci precizează doar cele
două aspecte ale acestei naturi, aspectul vieții organice (cel inferior) și aspectul
cunoașterii raționale și al voinței libere (cel superior). Astfel, psihicul se numește
suflet dacă în viață nu depășește naturalul, strictul trupesc, iar sufletul se numește
duh dacă se ridică prin har și stăruință în bine la o viață ce depășește naturalul.
 Funcțiile sufletului
Sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare.
Sufletul străbate trupul material și este legat de el, dar transcende și depășește
materialitatea trupului. Datorită sufletului, omul se cere respectat ca o ființă de
valoare inestimabilă, el este „cineva” nu numai „ceva”.
Sufletul este înzestrat cu rațiune sau minte, așa cum se vede din faptul că
omul a fost capabil să deosebească făpturile în rai și să dea nume tuturor
dobitoacelor.
O altă facultate a sufletului este simțirea sau sensibilizarea și acest lucru se
observă prin conștientizarea de către om a tuturor lucrurilor care se întâmplă în
jurul său.
A treia facultate a sufletului este voința liberă. Această există încă din
momentul creației pentru a-l ajuta pe om să se îndrepte spre ceea ce mintea și
simțirea sa îi arată ca demne de urmat.

Nemurirea sufletului
Nemurirea sufletului înseamnă că sufletul, substanță spirituală simplă, nu se
descompune, nu moare, iar la despărțirea sa de trup continuă să-și trăiască viața
proprie pe un alt plan de existență, păstrând nealterate facultățile.
Argumente raționale pentru nemurirea sufletului:
1. Argumentul ontologic pornește de la faptul că natura sufletului este
imaterială și necompusă, iar o astfel de natură nu poate să moară sau să se
risipescă.
2. Argumentul teleologic pornește de la faptul că sufletul are aspirații infinite
și tinde necontenit spre cunoașterea misterului suprem al existenței.
3. Argumnetul moral pentru nemurirea sufletului pornește de la necesitatea
respectării ordinii morale care se manifestă în conștiința omului. Potrivit
acestui argumnet, este nevoie de un suflet nemuritor căruia i se vor răsplăti
toate faptele săvârșite, așa cum cere dreptatea.
4. Argumnetul istoric se bazează pe faptul că afirmarea nemuririi sufletului se
întâlnește la toate popoarele din toate epocile și din toate timpurile.
5. Argumnetul teologic arată că sufletul este nemuritor prin voința lui
Dumnezeu, Care dorește să îl mențină pe om într-o relație neîntreruptă cu El.
Sfântul Iustin Martirul spune: „Dacă sufletul trăiește, el trăiește nu pentru că
este viață ci pentru că se împărtășește de viață... pentru că Dumnezeu voiește
ca el să trăiască.”
 Cel mai elocvent loc din Sfânta Scriptură care vorbește despre nemurirea
sufletului este Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

Starea primordială - Omul, chip al lui Dumnezeu

Dogmatica ortodoxă afirmă că întreaga omenire are un singur punct de

plecare, anume prima pereche de oameni pentru că Dumnezeu „a făcut dintr-un
sânge tot neamul omenesc ca să locuiască peste toată fața pământului” (FA 17,26).
Putem afirma astfel că învățătura creștină este monogenistă.
Potrivit Sfintei Scripturi, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu,
având puterea de a ajunge la asemănare cu Creatorul. Prin creație, omul a
primit de la Dumnezeu toate puterile fizice și spirituale necesare atingerii menirii
sale.
Sfântul Vasile cel Mare explică diferența dintre chip și asemănare, spunând
că asemănarea este starea de sfințenie pe care omul o câștigă cu ajutorul
harului. Chipul este asemănarea în potență (ca posibilități), iar asemănarea
este chipul în actualitate.
Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,Cuvintele după chip indică rațiunea și
libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în
virtute, atât căt este posibil”.
Vorbind despre starea primordială a omului, Sf. Părinți spun că, în urma
creației, cunoașterea și rațiunea omului erau luminate, fără prejudecăți și fără
rătăcire. Puterea morală a primilor oameni era deplină, adică voința era curată și
dreaptă, supusă rațiunii și lui Dumnezeu. Trupul omului era perfecet sănătos, lipsit
de dureri, suferințe și boli, acestea fiind urmări ale păcatului.
În starea primordială, omul se găsea în plină armonie cu sine însuși, cu
Dummnezeu și cu natura externă. Cu toate acestea, nu putem spune că acea stare
era în întregime perfectă, pentru că perfecțiunea este specifică lui Dummnezeu.
Sfinții Părinți spun că starea inițială a omului conținea tot ce este necesar pentru
a-și îndeplini misiunea de a ajunge la asemănare cu Creatorul.
Protopărinții nu erau desăvârșiți, ci se aflau pe calea desăvârșirii.

Deosebiri interconfesionale
Teologia romano-catolică și cea protestantă vin cu exagerări care nu rezistă
examinării obiective pe baza Revelației.
 După romano-catolici și după protestanți, starea originală a omului era perfectă
în toate privințele: după romano-catolici ca dreptate originară rezultată dintr-un dar
adăugat naturii, supranaturală, iar după protestanți ca aparținând firii omului din
momentul creației, întrucât în concepția protestantă nu există nicio deosebire între
chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om.
Doctrina romano-catolică pleacă de la o împărțire artificială a omului în două, o
parte naturală constând din trup și suflet și una supranaturală a darului
supraadăugat în om.
În cea dintâi nefiind armonie de la creație, ci luptă între tendințe diverse și
contrare, trupești și sufletești, ci deci greutatea în săvârrșirea binelui, providența
divină completează creația prin darul supraadăugat și astfel se ajunge la
dreptatea ,,originară” pe care omul nu o avea la creație.
Această împărțire a omului în partea naturală primită prin creație și cea
supranaturală suprapusă celeilalte prin pronie este cu totul străină izvoarelor
Revelației.
1.O serie de consecințe decurg din concepția romano-catolică:
a. dacă dreptatea originară este rod exclusiv al supranaturalului, al harului,
atunci căderea apare ca imposibilă.
b. dacă dreptatea originară este redusă numai la darurile supraadăugate, atunci
omul este diminuat fără aceste daruri, mărginit la o stare naturală fără să se
deosebească prin ceva omul căzut de cel dinainte de păcat.
c. dacă dreptatea originară este simplu adaos, simplă podoabă, atunci ea este
pusă din extern și mecanic peste om, fără să constituie o unitate armonioasă cu
natura omului.
d. dacă starea paradisiacă a omului era perfectă, ea rezultând din lucrarea
harului supraadăugat, rămâne cu totul de neînțeles ce funcție mai puteau îndeplini
puterile spirituale ale naturii omului.
e. dacă dreptatea originară este doar adaos la firea omului, atunci pierderea
acestei dreptăți prin păcat nu mai alternează firea, neaparținându-i acesteia, si de
aici rezultând ideea unei egalizări a omului căzut cu cel de dinaintea căderii.

Căderea în păcat

Păcat strămoșesc = starea de reală păcătoșenie a naturii umane căzute, rezultând

din originea păcatului strămoșesc, ce constă în neascultarea protopărinților noștri;
 Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, având menirea de a deveni
asemănarea Creatorului. În vederea ajungerii la desăvârșire, Dumnezeu l-a
înzestrat pe om cu toate puterile spirituale și fizice necesare creșterii morale.
Pentru a atinge sfințenia, omul trebuia să treacă și un examen moral.
Sf. Ioan Damaschin spune că ,,nu era folositor ca omul să dobândească
nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda
diavolului”.
Porunca de a nu mânca din pomul Raiului nu este semn de tiranie, ci dovada
înțelepciunii lui Dumnezeu, care dorește să-l ridice pe om la starea de libertate
deplină.
Porunca primită de protopărinți cuprindea în sine întreaga lege morală
comunicată lor de Dumnezeu. Respectarea acestei porunci ar fi demonstrat
încrederea și iubirea deplină față de părintele creator.

Ființa păcatului strămoșesc

Păcatul strămoșesc constă în nesupunere și neascultare, neîncredere și
nerecunoștință, toate având la bază mândria.
Înțelepciunea lui Isus Sirah, capitolul 10, versetul 13, spune că ,,începutul
păcatului este mândria”.
Sf. Ioan Hrisostom afirmă că primul om a căzut în păcat prin mândrie, dorind a
fi ca Dumnezeu.
Vorbind despre păcatul strămoșesc, urmărim trei aspecte:
1. Material
2. Formal
3. Aspectul de pedeapsă
După aspectul material, păcatul constă în pierderea nevinovăției primordiale,
ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin și alterarea chipului
Lui Dumnezeu în om.
Aspectul formal constă în vina specifică oricărei greșeli. Vina pentru
păcatele personale este evidentă pentru orice om, însă păcatul nesăvârșit de noi
generează o vină cu un alt înțeles. În această vină se cuprinde dispoziția păcătoasă
rezultată din prima călcare a voinței lui Dumnezeu, transmisă și noua ca stricăciune
a naturii umane.
Pedeapsa pentru păcat se manifestă în mai multe feluri:
1.În sulfet prin sentimentul vinovăției și prin mustrări de conștiință;
2.În viața externă prin suportarea unor greutăți și suferințe;
 Cea mai mare pedeapsă a păcatului este moartea(Romani 6,23). Moartea are
trei înțelesuri: trupească, sufletească(ruperea legăturii cu Dumnezeu) și veșnică
(despărțirea definitivă de Dumnezeui și imposibilitatea de a intra în Împărăția Lui.)
Acest aspect a durat până la mântuirea adusă de Hristos (I Corinteni
15,23): ,,Precum în Adam toți mor, în Hristos toți vor învia”.

Teorii cu privire la transmiterea păcatului strămoșesc

1.Teoria imputațiunii indirecte:
Prin ea se afirmă că omul are dispoziția de a păcătui, iar în urma păcatului toți
suntem fii ai mâniei(Efeseni 2,3).
2. Teoria imputației externe, care susține că urmașii sunt vinovați prin simplu
fapt că descind din Adam.
3. Teoria omului universal (naturalistă), care susține că Adam a fost un om
universal, iar căderea lui a afectat întreaga natură umană.
4. Teoria păcatului strămoșesc ca păcat al naturii, care susține că vina din
păcatul strămoșesc se moștenește deoarece aceasta este cuprinsă în natura
moștenită.
5. Teoria aligațiunii, care susține că Dumnezeu a emis o hotărâre conform căreia
se stabilește o legătură morală între voința lui Adam și voința urmașilor. Dacă
Adam a călcat porunca, urmașii sunt supuși să o încalce.
Existența reală a păcatului strămoșesc
Biserica învață că păcatul strămoșesc nu e doar o faptă izolată în sine sau o
simplă încălcare a legii, ci o stare care se prelungește la toți urmașii lui Adam.
Se numește păcat strămoșesc, păcat original sau păcat ereditar.
În vechime, păcatul strămoșesc a fost contestat de manihei și priscilieni, care
susțineau că firea omului este rea în sine și păcatul nu există, pentru că omul
greșește din cauza firii.
Origeniștii susțineau că păcătoșenia nu se datorează păcatului strămoșesc, ci
unui păcat săvârșit de suflete înainte de unirea cu trupul.
Pelagienii consideră că păcatul lui Adam a fost un păcat personal, iar suferințele
și moartea sunt fenomene naturale, fără legătură cu greșeala primilor oameni.
Despre păcatul strămoșesc, Sfânta Scriptură vorbește astfel: ,,Cine este curat de
păcat, nimeni, chiar dacă viața lui pe pământ ar fi de o singură zi”( Iov
14,4), ,,Întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica
mea.”(Psalmul 50,6).
Diferențe interconfesionale cu privire la păcatul strămoșesc
 Doctrina catolică afirmă că păcatul constă în pierderea darurilor supranaturale,
iar urmările păcatului sunt dizgrația, pedeapsa, înrăutățirea omului și moartea.
Păcatul este considerat ca o încălcare a legii, care atrage după sine pedeapsa.
Nu este scoasă în evidență stricăciunea internă produsă de păcat, ci doar vina
juridică și osânda care cade asupra urmașilor lui Adam.
Din concepția catolică reiese că după păcat natura umană a rămas intactă.
Se poate ajunge la concluzia că opoziția dintre spiritual și material exista și
înainte de cădere. Această opoziție s-a accentuat după căderea în păcat. Acest lucru
este contrazis prin Facere 1,31.
Doctrina protestantă în contrast cu cea romano-catolică denaturează ființa
păcatului strămoșesc și exagerează urmările acestăra, considerându-l ca distrugere
totală a chipului lui Dumnezeu în om. Păcatul este, pe de-o parte, lipsa fricii de
Dumnezeu și a încrederii în El, iar, pe de altă parte, concupiscență(pofta
trupească).
Trebuie să recunoaștem în teza protestantă ca pozitivă afirmația că păcatul
înseamnă o stricăciune lăuntrică a omului și tot astfel sentimentul adâncimii
păcătoșeniei omenești și a mânturii.
a. prin cădere, oamenii n-au pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu și
înțelegerea realităților spirituale, existând și o revelație naturală: ,,Că și păgânii
pot, într-o oarecare măsură, să-L cunoască pe Dumnezeu”;
b. păcatul originar n-a suprimat libertatea, ci numai a diminuat-o;
c. păcatul n-a distrus întru totul chipul lui Dumnezeu în om;
d. faptele bune ale omului natural ale păgânilor sunt cu adevărat bune;
e. ca o consecință a celor de mai sus dacă în sine firea omului de după păcat, ele
nemaiputând face altceva decât răul este cu totul nedrept ca un astfel de om să fie
pedepsit.