Doctrina penticostală despre suflet

Profesor coordonator:
Pr. Prof. Lect. Dr. David Pestroiu

Student:
Curelescu Dimitrios Mihail Alexander
Anul III Pastorală
Grupa a III a

Biserica Penticostală – scurt istoric

1
 PENTICOSTALII1, ziși și „Tremurători”, „Spiriti”, sau – după cum se mai
numesc ei: „Biserica Apostolică”. Numele de Penticostali vine de la cuvântul
πεντικοστα – Cincizecime, susținând că ei au botezul cu Duhul Sfânt și cu foc pe care l-
au primit Apostolii la Cincizecima Pogorârii Duhului Sfânt. Termenul de
„Tremurători” se trage din cauza tremurăturilor pe care le manifestă sub așa zisa
influența...Sf. Duh pogorât asupra lor, pe când termenul de „Spiriti”este atribuit datorită
pretinderii de a avea sălășluit în ei pe Sf. Spirit (Duh), în darul grăirii în limbi. Originea
Penticostalismului este prezentă în iudeo-creștinism, mai exact în gnosticismul
alexandrin și se justifică prin erezia pnevmatologica.
Locul de proveniență al acestei grupări sectante este în SUA, datând de pe la
începutul sec. al XX-lea, iar începutul sectei putând fi identificat în acele „Holiness
Movements”. Apare din rândul baptiștilor, fiind înființată de predicatorul baptist Carol
Parham. Acesta a predicat rătăcirea cum că Sfântul Duh se va revărsa din nou, cu
intensitate, la o apropiată a doua venire a Sa și că la data de 3 ianuarie a anului 1901 s-a
pogorât Sfântul Duh peste 13 persoane2.
De asemenea predicatorul baptist B. M. Irwin a susținut că mai există o a treia
experiență după convertire și mântuire, acea a „Botezului cu Sfântul Duh și cu foc3”.
Este respinsă această „erezie” de mai marii comunității baptiste, fapt care va duce la
înființarea „Asociația sfinților din Iowa botezați cu foc în anul 1895.
În anul 1906, rătăcirea penticostală pătrunde în Europa, mai întâi în Norvegia,
apoi în Germania, unde a reușit să treacă pe mulți la învățăturile ei un fost pastor luteran
I. Paul, care a devenit mai apoi conducătorul sectei în Germania, având sediul în Berlin.
Printre români, penticostalismul a pătruns prin Pavel Budeanu, român de origine din
jud. Arad, plecat în SUA. Va întâlni propagandiști penticostali și va adera la sectă, iar
cu ajutorul unor maghiari înstăriți vor înjgheba sectă în Banat și Transilvania. Între anii
1922-1923, în România, au luat ființă primele case de adunări, însă au fost interzise de
autorități. Aflându-se într-un stadiu de strâmtorare, în anul 1924, cei 50 de membri
penticostali existenți până în acel moment au întocmit o petiție prin care cereau
recunoașterea legală a cultului. La această cerere au atașat și marturiserea de credință
intitulată „Declararea fundamentului adevărat”. De aici rezultă până în zilele noastre
numele de „fundamentaliști” atribuit tuturor sectelor și dizidenților penticostali.

1
A se vedea Preot. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Tipografia Diecezana, Arad, 1948, p. 53.
2
Idem, p. 54
3
Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Istodor, Fenomenul Sectar „Crestin” Edit. Do-minor SRL, Bucuresti,
2009, p. 203

2
 La data de 29 ianuarie a anului 1925, Ministerul Cultelor și artelor, prin Decizia
5734, inclunde în rândurile sectelor interzise și pe penticostali, ca în 14 noiembrie anul
1950, după multe adunări, conferințe și încercări de reorganizare a cultului penticostal,
prin Decretul nr 1203, s-a acordat recunoașterea juridică a Cultului Penticostal sau
„Biserica lui Dumnezeu Apostolică4”.
Cultul penticostal în România are o conducere centralizată, având consiliul
bisericesc format din 21 de persoane, cu un număr de aproape 325000 de membri, în
1343 de comunități deservite de seminarii teologice, două școli postliceale și la
Institutul teologic penticostal din București. Cultul eduteaza organul de presă oficial
„cuvântul Adevărului”5

O perspectivă penticostală despre suflet

4
Petru I. David, Calauza Crestina – Sectologie, Edit, Episcopiei Argesului, Curtea de Arges, 1994, p.
159.
5
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante si noi miscari religioase in Romania, Editura
Universitaria, Craiova, 2006, p. 178.

3
 Plecând de la pasajul din Geneză 1:26-28, care face referire la originea ființelor
umane, putem observa că aceasta este una simplă și totuși de o profunzime
extraordinară:
„Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi
peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul
Său, l -a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le -a zis: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi
pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniți peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste
orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam,
prima dată a alcătuit un trup din țărâna pământului, apoi a suflat în el suflare de viață și
astfel omul a devenit „o făptură vie”6. Mult mai târziu, Scriptura ne vorbește despre
existența unui trup material, a unui suflet imaterial, și a duhului, tot imaterial. Aceia
care pun accentul pe aceste trei categorii sunt numiți trihotomisti. Există totuși o
justificare care se face între cele trei categorii și se regăsește în pasaje ca 1 Tes. 5:23:
„Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin, și duhul vostru, sufletul vostru și
trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus
Hristos”. Totodată, există persoane care plecând de la pasajele din 2 Cor. 4 și 5, arată că
există două categorii: trupul și omul dinăuntru. Oricare ar fi poziția adoptată de cineva,
există clar trei funcții ale naturii umane, fiind arătate prin cele trei categorii.
Dumnezeu când a lăsat omului la creație aparatul senzorial, l-a conferit spre o
cunoaștere a întregii lumi fizice înconjurătoare.
După cum știm, celelalte două aspecte ale naturii noastre imateriale, sufletul și
duhul, sunt în strânsă legătură, intimă și virtual inseparabil7, dar sunt folosite în scopuri
distincte, observând diferențele dintre acestea. În genere, termenul de „suflet” este
utilizat în sens teologic și arată șinele, mai ales ceea ce ține de viață conștientă. Așadar,
sufletul uman este sediul conștienței de sine8, alcătuind într-un individ personalitatea
puternic conturată și autentică, avanda caracteristicile unice ale acelei persoane. Ce este
recunoscut ca fiind facultăți ale sufletului sunt intelectul, emoțiile și voința, fapt ce
denotă existența unei persoane reale. Totodată ne conferă o conștiență lăuntrică a
sinelui; sufletul legând duhul de trup, guvernând întreaga personalitate umană.

6
William W. Menzies si Stanley M. Horton, Doctrine Biblice: o perspectiva penticostala, Tipografia
LES s.r.l, Satu Mare, p. 89.
7
Ibidem, p. 90.
8
Ibidem

4
 Dumnezeu, fiind prin însăși natura Sa Duh (Ioan 4:24), înseamnă că și noi avem
duh. Ca mărturie scripturistică putem folosi pasajul de la 1 Cor. 2:11 care spune că „ În
adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este
în el? Tot așa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui
Dumnezeu, - arătând ca duhul omenesc este prezent în interiorul omului, adică ființa
umană nu este duh, ci doar găzduiește duhul9. Duhul nostru este parte din ființa noastră,
prin care se face legătura cu lumea nevăzută, fie de parte bună sau rea. De asemenea,
este acea capacitate conștientă de existența lui Dumnezeu.
În epistola către Efeseni 2:1-10 „Voi erați morți în greșelile și în păcatele
voastre în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii
văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toți
odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii
pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți.
Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit,. măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viața împreună cu Hristos
(prin har sunteți mântuiți).. El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în
locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginită bogăție a
harului Sau, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. Căci prin har ați fost mântuiți,
prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca
să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus
pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele –
este descrisă starea omului nenăscut din nou, zicând că acesta era mort „în păcate și
fărădelegi”, astfel încât aceștia au trupuri similare cu contemporanii lor creștini,
bucurându-se de abilitățile psihologice, capabil de rațiune, voința și emoție. Însă, sunt
considerați „morți” față de Dumnezeu10. Ceea ce înviază pe cel nenăscut din nou este
Duhul Sfânt, care îi aduce o viață nouă, refăcând legătura cu Dumnezeu.

9
Ibidem, p.91.
10
Ibidem

5
 O perspectivă ortodoxă despre suflet

După cum bine cunoaștem, omul este constituit din două elemente fundamentele
și totodată deosebite, unul material și celălalt spiritual, trup și suflet. Trupul omului este
luat din pământ, fiind astfel compus din materie, și prin aceasta, în tot cursul vieții omul
stă în strânsă legătură cu tot ceea ce este pământesc. Pe când sufletul este creat de
Dumnezeu, nu emanat din El. Prin suflet, omul stă în strânsă legătură cu Dumnezeu și
cu lumea spirituală. De asemenea, după învățătura creștină, putem adăuga că sufletul
este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală și nemuritoare. Acesta străbate
trupul material și e strâns legat de el, dar transcende și depășește materialitatea
trupului11.
Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre notele esențiale ale sufletului omenesc ca
fiind real și superior trupului care se întoarce în pământ, iar el la Dumnezeu (Ecc 12, 7),
neputând fi ucis odată cu trupul (Mt 10, 28); deoarece este osârduitor, pe când trupul
este neputincios. Sufletul omului este înzestrat cu rațiune sau minte, fiind observat după
creare, deoarece omul este orânduit de Dumnezeu că stăpân peste pământ și făpturile
materiale de pe el (Fc 1, 28), a știut să deosebească pe sine de celelalte făpturi pe care
le-a cunoscut, dându-le nume potrivite, precum a știut să se deosebească pe sine de
Însuși Creatorul său, Dumnezeu, văzându-se că făptura a mâinilor Sale și dependent de
El (Fc 2, 7; Iov 10, 9).
O altă ramură sau putere a omului este simțirea sau sensibilitatea omului față de
tot ceea ce îl înconjoară și față de cele ce se petrec în propria sa existență. Sfântul Ioan
Damaschin afirmă că „simțirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaște
lucrurile materiale. Simțurile sunt organe sau instrumente prin care simțim. Sensibile
sunt obiectele care cad sub simțire. Sunt cinci simțiri și de asemenea cinci simțuri”.12
Cele cinci simțuri sunt: simțul văzului, prin care distingem culoarea, mărimea, forma,
locul unde se găsește, s.u; simțul mirosului, prin care percepem diversele mirosuri și
putem face distincția între cele plăcute și cele neplăcute; simțul gustului, prin care
simțim sucurile și felurimea lor; simțul pipăitului sau tactil, fiind comun tuturor
viețuitoarelor. Așadar, prin simțire omul ia la cunoștință prezența obiectivă a lucrurilor,

11
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean si Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Manual de Dogmatica Ortodoxa pentru
seminariile de teologie, Edit. Renasterea, Cluj-Napoca – 2009, p.131-132.
12
Dogmatica, II, 18; trad. de Pr. D. Fecioru, editia II, Bucuresti, 1943, p. 135-136.

6
a viețuitoarelor și a semenilor săi, formulând cu ajutorul minții o anumită judecată și
atitudine față de ceea ce îl înconjoară.
Încă de la crearea sa, omul a fost înzestrat cu voința liberă, cu scopul de a se
îndrepta spre ceea ce mintea și simțirea îi arată că sunt demne de urmat.
Sfântul Ioan Damaschin, vorbind despre voința ca fiind putere sufletească a
omului afirmă: „Trebuie să se știe că în suflet a fost sădită o putere care dorește ceea cee
este conform naturii și care le ține pe toate cele ce sunt în chip esențial legate de fire.
Această putere se numește voință (θελνσις). Ființa dorește să existe, să trăiască și să se
miște spiritual și sensual, râvnind după propria sa existență naturală și deplină. Dorința
ființelor neraționale, pentru că nu este rațională, nu se numește voință. Iar voința
(βουλησις) este un anumit fel de voire naturală, adică o dorință ce se află în sufletul
oamenilor. Așadar, când dorința rațională se mișcă în mod rațional către un lucru se
numește voință (βουλησις), căci voința este o dorință și un elan rațional către un
lucru13”.
Unul din elementele esențiale ale religiei creștine și una din premisele
fundmanetale ale doctrinei sale este învățătura despre nemurirea sufletului, fiind
întemeiată pe idea despre indestructibila lui substanță spiritual, simplă. Dacă această
învățătură este una a credinței, și nu a filosofiei, înseamnă că nemurirea sufletului
trebuie întemeiată pe baza că Dumnezeu ține ca sufletul să fie nemuritor. Încă de la
început, Dumnezeu a înzestrat încă de la început sufletul cu harul Său, iar imediat cu
întruparea Fiului Său ca om și după învierea Lui, Însuși Acesta S-a sălășluit în om,
îmbrăcându-l pe acesta prin Botez. De aceea un temei foarte important pentru nemurirea
sufletului celor credincios este că Hristos S-a sălășluit în ei, sau că Fiul lui Dumnezeu
care s-a făcut pe Sine om pentru vecie a devenit casă și haină a lor14.
Așadar, sufletul a fost creat pentru viața veșnică, ca să fie locuit în locuința de
lumina care este Hristos.
Putem afirma că existența sufletului, ca și existența lui Dumnezeu, este
mărturisită clar în Revelația dumnezeiască, însă este întemeiată și pe o gamă de
argument raționale ce întăresc și confirmă credința în nemurirea sufletului. Aceste
argument sunt de cinci tipuri: a) argumentul ontologic, ce se bazează aprioric pe însăși
natura spiritual, simplă a sufletului omenesc, b) argumentul teologic și c) argumentul
moral, care folosesc calea aposteriorică și principiul cauzalității, d) argumentul istoric,

13
Dogmatica, II 22; trad. cit. p. 144 si 145.
14
Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatica vol III, EIBMOR, Bucuresti, 2003, p. 245.

7
care pleacă de la credința universală în nemurirea sufletului și nu în ultimul rând e)
argumentul teologic.
Odată cu cel de al doilea secol creștin, apologeți ca Iustin Martirul (decedat în
anul 165) și Tatian (decedat în jurul anului 160) au ridicat o întrebare fundamentală:
Credința creștină afirmă „imortalitatea sufletului” său „învierea trupului”?
Să ne aplecăm cu atenție privirea asupra fiecărei lături a întrebării, Pe scurt,
învățătura despre nemurirea sufletului este întemeiată pe baza că numai trupul fizic este
supus morții, pe când sufletul nu moare, fiind scutit de puterile morții. Plecând de la
acest punct, deducem faptul că sufletul este gândit uneori ca o scânteie divină care
izvorăște din Dumnezeu și se întrupează pentru o vreme în trup omenesc muritor. Odată
cu moartea trupului, sufletul este eliberat pentru a se întoarce la locul său de origine
divină. Chiar dacă sufletul este considerat a fi nemuritor sau veșnic, acesta este supus
morții atâta vreme ce moartea distruge unitatea psihosomatică dintre suflet și trup, însă
odată cu cea de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu și a învierii universale, va avea loc
reintegrarea completă a sufletului, minții și spiritului într-o nouă unitate somatică, cea a
trupului duhovnicesc înviat. Identitatea personală va fi deplin păstrată, și lucrarea
dumnezeiască de creați și mântuire va fi desăvârșită15. „Căci, precum în Adam toți mor,
așa și în Hristos toți vor învia. [...] Așa este și învierea morților; se seamănă [trupul]
întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. [...] Se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc” (I Cor. 15, 22; 42-44).

15
John si Lyn Breck; , trad. din lb. engl. de Geanina Filimon, Trepte pe calea vietii – o viziune ortodoxa
asupra bioeticii, Edit. Sophia, Bucuresti, 2007, p. 210 si 211.

8
 Concluzii

În lucrarea de față, intitulată „Doctrina penticostală despre suflet” se face o

scurtă trecere în agendă a istoricului Bisericii penticostale – apariție și origine, atât în
străinătate, cât și pe meleagurile nostre românești. În primă fază a lucrării, este
prezentată doctrina despre suflet din perspectivă penticostală, ce arată că există o
trihotomie, adică o prezență a trei funcții ale naturii umane, prin trup material, suflet
imaterial și duh, tot material. Iar în cea de a doua parte a acestei lucrări, este prezentată
doctrina ortodoxă, concepută de-a lungul existenței Bisericii, atât vechi testamentară,
cât și nou testamentară și legătura dintre suflet și trup, față de Dumnezeu.

9
 Bibliografie

Literatură principală:
1. Preot. Dr. DEHELEANU, P, - Manual de Sectologie, Tipografia
Diecezană, Arad, 1948
2. Pr. Conf. Univ. Dr. ISTODOR, Gheorghe - Fenomenul Sectar
„Creștin” Edit. Do-minor SRL, București, 2009
3. DAVID, Petru I, Călăuză Creștină – Sectologie, Edit, Episcopiei
Argesului, Curtea de Argeș, 1994
4. Pr. Dr. PETRARU, Gheorghe - Secte neoprotestante și noi
mișcări religioase în România, Editura Universitaria, Craiova,
2006
5. MENZIES, Wiliam W. și HORTON, Stanley M.- Doctrine
Biblice: o perspectivă penticostală, Tipografia LEȘ s.r.l, Satu
Mare
6. Arhid. Prof. Dr. ZAGREAN, Ioan și Pr. Prof. Dr. TODORAN,
Isidor- Manual de Dogmatică Ortodoxă pentru seminariile de
teologie, Edit. Renașterea, Cluj-Napoca – 2009
7. Pr. FECIORU, Dumitru - Dogmatica trad. din limba greacă, ediția
II, București, 1943
8. Pr. Prof. STĂNILOAE, Dumitru - Teologie Dogmatică vol III,
EIBMOR, București, 2003
9. BRECK, John și Lyn , trad. din lb. engl. de Geanina Filimon -
Trepte pe calea vieții – o viziune ortodoxă asupra bioeticii, Edit.
Sophia, București, 2007

Izvoare auxiliare:
10. CORNILESCU, DUMITRU – Biblia sau Sfânta Scriptură.

10