Sunteți pe pagina 1din 7

Pãduraru Ştefan Alexandru

Filosofia bizantinã

Noţiunea de filosofie, încã din Antichitatea greacã, apare folositã în fiecare epocã, de
fiecare datã cu nuanţe noi în privinţa înţelesului, cea ce face ca ea sã aibã o proprie istorie.
Încercarea de a oferi termenului o definiţie universalã se va lovi mereu de acest caracter istoric al
sãu, fapt ce include, de fiecare datã, o serie deloc de neglijat de idei, atitudini şi receptãri care,
raportate la o perioadã de timp sau la alta, îl individualizeazã, deschizând, totodatã, poarta spre
noi şi noi înţelesuri. Astfel, cea mai bunã cale de a înţelege filosofia bizantinã e sã ne raportãm la
ea din prisma mentalitãţii vremii şi a contextului social-politic existent atunci. Desigur cã nu
trebuie sã ne limitãm doar la acest lucru, dezbateriile din secolul al XVII şi XVIII privind
existenţa sau inexistenţa filosofiei creştine fiind foarte importante pentru demersul nostru.

Filosofia creştinã a produs numeroase dezbateri în epocã sa, dar şi în modernitate.


Existenţa sau inexistenţa unei filosofii creştine a fost o problemã larg dezbãtutã de cercurile de
intelectuali din secolele XVII-XIX. Filosofia raţionalistã, materialistã, intelectualistã au rãspuns
afirmativ îndoelilor despre existenţa unei filosofii creştine. Fiecare dintre aceste filosofii a venit
cu propriu set de argumente pentru a nega existenţa filosofiei creştine. Raţionalismul nega
posibilitatea unei filosofii creştine, deoarece o asemenea noţiune este o ,,contradictio in
adjecto”1; ,,Filosofie este reflecţie liberã a raţiunii umane, creştinismul este dogmã, în care
adevãrul nu aparţine raţiunii umane, pentru cã dogma este o revelaţie supra-raţionalã. Cei doi
termeni nu pot deci merge împreunã fãrã ciocnire, ambii fiind heterogeni şi imposibil de
apropiat logic. Filosofia înseamnã recelecţie asupra realului şi cãutare a adevãrului; creştinism
înseamnã certitudine asupra destinului şi aflare a adevãrului. În asemenea conditiuni o filosofie
nu mai poate fi creştinã, iar creştinismul nu mai poate fi filosofic.”2.

În contradicţie cu argumentele de mai sus se aflã ideile lui Etienne Gilson şi Basile
Tatakis. Ei susţin cã creştinismul introduce un element nou între raţiune şi revelaţie, care, într-

1
Petru P. Ionescu, Despre filosofia creştinã, în ,,Gândirea, anul XXII, nr. 9, noiembrie 1943, p. 489.
2
Ibidem, p. 489.

1
Pãduraru Ştefan Alexandru

adevãr, o transcede pe prima, dar nu o exclude şi care ar fi organul real al cunoaşterii: credinţa3.
Raţiunea mediatã de revelaţia naturalã poate sã atinge doar un anumit stadiu al cunoaşteri,
deoarece lucrurile nevãzute fãcute de Dumnezeu se aflã în afara ariei senzoriale a omului. Pentru
pãtrunderea acestor lucruri nevãzute create de Dumnezeu, raţiunea nu se poate sprijini doar pe ea
însãşi, ci are nevoie sã fie mediatã de credinţã4.

În Bizanţ nu a fost întreruptã tradiţia filosoficã anticã, dar odatã cu biruinţa


creştinismului, în sistemul cunoştinţelor ocupã un loc mai de seamã teologia. Profesorii din
mediile academice erau laici, iar acest lucru a favorizat cultivarea tradiţiilor filosofice ale
antichitãţii elene, dar fiind un mediu social şi cultural puternic dominat de religie, Bizanţul îşi va
însuşi, pãstra şi folosi bogãţia de idei şi subtilitatea dialecticii filosofilor greci, dezbãtând idei,
condepţii şi probleme creştine5.

Aşadar, asistãm la un proces de asimilare a filosofiei greceşti de cãtre teologie. Filosofia


începe sã îşi piardã autonomia şi devine o simplã ramurã a teologiei. Vechea filosofie elenã a
fost supusã unui proces de epurare, elementele necompatibile cu valorile şi credinţele creştine
fiind eliminate. Din filosofia greacã s-au pãstrat doar acele elemente ce corespundeau normelor
creştine; chiar şi aşa, aceste elemente au fost reinterpretate din cheie creştinã, ele pierzându-şi de
cele mai multe ori însemnãtatea originalã.

În timpul perioadei de început a filosofiei bizantine, toate eforturile au fost concentrate


asupra elaborãrii sistemului credinţei şi aupra luptei împotriva ereziilor şi a ultimilor adepţi ai
pãgânismului. În privinţa luptei contra ereziilor, Bizanţul a adus o contribuţie remarcabilã în
domeniile cunoştinţelor, lucru de la sine înţeles dacã luãm în calcul doar importanţa pe care
acestea o aveau în privinţa soluţionãri diverselor probleme de naturã teologicã. Structura
sistemului dogmatic necesita cunoştinţe extraordinare în domeniul logicii fundamentale. În

3
Vezi Etienne Gilson, Reason and Revelation in the Middle Ages, coll. Richard lectures 1937, C. Scribner’s Sons,
New York, 1938 şi B. Tatakis, Cristian Philosophy in the Patristic and Byzantine Tradition, coll. Orthodox
theological lybrary 4, Rollinsford, New Hampshire, 2007.
4
Etienne Gilson, The spirit of Medieval Philosophy, translate by A.H.C Downes, Charles Scribner’s Son, New
York, 1940, p. 26-27.
5
Grigore Socolov (coord), Istoria şi Filosofia Culturii, Tipografia Centralã, Chişnãu, 1998, p. 205.

2
Pãduraru Ştefan Alexandru

opoziţie cu scolastica occidentalã, filosofia bizantinã se concentra pe studierea şi comentarea


doctrinelor filosofice antice a tuturor şcolilor şi curentelor6.

În aceastã perioadã, cea dintâi personalitate remarcabilã din domeniul filosofiei e Ioan
Filopon de la Universitatea imperialã. Ioan Filopon, cunoscut şi sub numele de Ioan Gramaticul,
a fost un filosof bizantin din Alexandria, mare comentator a lui Aristotel şi autor a numeroase
tratate de filosofie şi teologie. În opera sa ,,Despre eternitatea lumii” el susţine cã lumea nu are
un caracter etern, cã creaţia e situatã înafara substanţei divine, cã sufletul îşi continuã viaţa dupã
ce a fost separat de trup şi cã îngerii sunt substanţe fãrã corporalitate. Cea mai importantã idee a
sa e cea referitoare la natura sfintei treimi; el afirmã cã Dumnezeu se prezintã în trei ipostaze de
naturã comunã, fiecare formând la rândul ei o persoanã distinctã7.

Proclos a fost unul dintre primii mari gânditori ai vremii ce a încercat sã construiascã un
sistem filosofico-teologic coerent; el încearcã acest lucru prin îmbinarea misticii creştine a lui
Dionisie Areopagitul cu ideile neoplatonice ale lui Pseudo-Dionisie8. Proclus susţinea cã
Dumnezeu nu poate fi cunoscut, decât prin Sfânta Scripturã, dar intelectul omului nu este perfect
şi din acest motiv, singurul mijloc de a te apropia de divinitate este negarea a tot ceea ce se spune
despre ea; singura cale cãtre Dumnezeu este extazul9.

Un numãr imens de scrieri ce constituie o doctrinã misticã are şi Maxim Mãrturisitorul


(580-662). El susţine cã sufletul este nemuritor, el continuând sã existe şi dupã separarea de
corpul fizic. O altã idee prin care s-a fãcut remarcat e cea conform cãreia simţurile îl însealã pe
om, senzaţia fiind incapabilã sã ducã la cunoaştere, deoarece este un organ iraţional al sufletului.
Lucrurile pot fi cunoscute numai dacã sunt concepute de inteligenţã, adicã de partea raţionalã a
sufletului. Omul poate comunica cu Dumnezeu nu prin raţiune, ci doar pe calea inteligenţei
(logos)10. Tot el ne vorbeşte despre dezastrul în care se aflã lumea, ea pierzându-se pe sine prin
patimi şi pãcat11.

6
Ibidem, p. 205-206.
7
Carol Neuman, et.alii, Istorie sumarã a dezvoltãrii ştiinţei, Editura Politicã, 1983, p. 181.
8
Charles Kingsley, Alexandria şi şcolile ei, Editura Aldo Press, Bucureşti, p. 95.
9
Grigore Socolov (coord), op.cit, p. 206.
10
Ibidem, p. 206.
11
Ilie Bãdescu, Cu faţa spre bizanţ, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 113.

3
Pãduraru Ştefan Alexandru

Leontiu din Bizanţ este considerat drept fondatorul scolasticii bizantine. Folosind
,,Logica” lui Aristotel, a gãsit argumentaţia formalã pentru susţinerea şi demonstrarea unor
anumite teze dogmatice. Leonţiu din Bizant, mare teolog al epocii justiniene a refuzat definiţia
de la Calcedon din închipuirea cã prin afirmaţia cã ,,cele douã firi concurg într-o persoanã şi într-
un ipostas, nu se redã suficient unitatea lui Isus Hristos ca persoanã. El s-a folosit, pentru
exprimarea faptului cã Isus e acelaşi ca pesoanã cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare, de
termenul ,,enipostaziere12.

Ioan Damaschinul a fost un alt mare teolog şi filosof din Bizanţ, opera sa fiind
fundamentala pentru rezolvarea anumitor probleme dogmatice. Imediat dupã ce aflã de edictul
împãratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi şi cel de-al doilea tratat
pentru credincioşii care nu au reuşit sã întelegã primul tratat, iar la puţin timp dupã scrie şi cel
de-al treile tratat, sistematizând ideile despre cultul icoanelor cuprinse în primul şi al doilea
tratat. Ioan Damaschinul s-a implicat şi activ în lupta contra iconoclasmului, el luând parte activã
la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. Rolul sãu în dezbaterile acestui sinod e atât de
mare, încât posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împãratului Leon. Opera
Sfântului Ioan Damaschin este foarte variatã şi bogatã. Ea cuprizând scrieri referitoare la dogma,
polimicã, exegezã, moralã, asceticã, omnileticã şi imnologie13.

A douã perioadã a filosofiei bizantine debuteazã odatã cu începutul secolului al IX-lea.


Filosofia capãtã o anumitã autonomie faţã de teologie şi are douã tendinţe în dezvoltare. Prima e
caracterizatã de interesul faţã de lumea exterioarã şi structura ei (fizica). Era veneratã clasica
anticã, propagatã credinţa în posibilitãţile raţiunii umane, opoziţia faţã de ascetism, cãlugãrime,
şi se observã în aceastã perioadã interesul faţã de politicã, stabilindu-se aumite principii
raţionaliste14.

Cel mai remarcabil reprezentant al acestui curent este considerat Mihail Pselos. El a fost
profesor la Universitatea din Constantinopol, om de stat, filosof, jurist, istoric şi filolog; s-a mai
ocupat şi de alchimie, astronomie, medicinã şi literaturã. A fost unul dintre cei mai mari
comentatori a lui Aristotel şi Platon; lui i se datoreazã faptul cã cele mai importante scrieri ale lui

12
Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol. 2, Editura Apologeticum, 2006 ,p. 18.
13
SF. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de D. Fecioru, Editura Apologeticum , 2004, p. 5-7.
14
Grigore Socolov (coord), p. 206-207.

4
Pãduraru Ştefan Alexandru

Aristotel au ajuns cunoscute în occident. Psellos afirma cã metafizica porneşte de la principiul


cauzalitãţii şi al determinismului universal: fiecare lucru, fiinţã sau fenomen având propria sa
cauzã. Cauza primarã este Dumnezeu, care acţioneazã prin intermediul fiecãrei fiinţe sau
fenomen. Divinitatea şi cauzele nu pot fi cunoscute cu ajutorul raţiunii, deoarece deasupra
acesteia stã intuiţia. Singura cale prin care te poţi apropia de Dumneze este asceza15.

În secolul al XII-lea se intensificã semnificativ tendinţele materialiste şi renaşte interesul


faţã de filosofia atincã; în special de cea a lui Democrit şi Epicur. Teologii din aceastã perioadã îi
criticau foarte dur pe adepţii lui Epicur, care presupuneau, cã nu Dumnezeu, ci destinul dirijeazã
Universul şi viaţa omului. Alãturi de aceste tendinţe materialiste continuã sã existe misticismul
religios, care îşi concentreazã toatã atenţia asupra lumii lãuntrice a omului şi asupra metodelor de
perfecţionare a ei in spiritul principiilor creştine a smeraniei, supunerii şi liniştei lãuntrice. Ioan
Lestvicinic, misticul Simeon Noul Teoloc este unul dintre cei mai de seamã reprezentanţi ai
acestui nou curent. El a elaborat o doctrinã despre posibilitatea ca omul, prin purificare
spiritualã, sã pãtrundã în mod real sensorial esenţa divinitãţii16.

Autoritatea lui Aristotel şi Platon a dominat gândirea filosoficã din cea de-a treia
perioadã (sec XIII-XIV). Curentul raţionalist pãtrunde în filosofie şi ştiinţã şi se rãspândeşte pe
larg în Bizanţ, având unele tangenţe cu umanismul occidental. Reprezentanţii acestui curent
filosofic au fost Theodoros Metochites (1260-1332) şi Nikephoros Gregoras (1259-1360). Ambii
au fost personalitãţii de seamã a mediului cultural bizantin. Ultimul reprezentant de seamã a
gândirii filosofice bizantine a fost Gregorios Gemistos Plethon (1355-1450). El fiind platonician,
a combãtut consecvent pe majoritatea dintre adepţii lui Aristotel. În cartea sa ,, Despre legi”
propune o serie de reforme sociale, politice şi religioase care sã asigure omului bunãstarea şi
fericirea17.

În concluzie, filosofia bizantinã a reprezentat continuarea fireascã a filosofiei greceşti.


Ideile marilor gânditori ai Greciei antice au fost preluate de reprezentanţii bisericii şi de
intelectualii din Bizanţ şi adaptate în cheie creştinã. Meritul principal al Bizanţului constã în
faptul cã a dus mai departe moştenirea filosoficã a Greciei antice. Filosofia bizantinã a fost in

15
Ibidem, p.207.
16
Ibidem, p. 207.
17
Ibidem, p. 207-208.

5
Pãduraru Ştefan Alexandru

esenţã o filosofie creştinã. Scopul ei principal a fost de a oferi soluţii problemelor dogmatice şi
de a fi un instrument de luptã împotriva ereziilor. Nu putem vorbi despre originalitatea filosofiei
bizantine, ea fiind în cel mai bun caz doar o readaptarea a filosofiei greceşti dupã normel şi
principii creştine. Cu toate acestea, autonomia filosofiei bizantine este un aspect ce nu ii poate fi
reproşat.

6
Pãduraru Ştefan Alexandru

Bibliografie

 Bãdescu, Bãdescu, Cu faţa spre bizanţ, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011.
 Damaschin, Ioan, Dogmatica, traducere de D. Fecioru, Editura Apologeticum ,
2004.
 Gilson, Etienne, The spirit of Medieval Philosophy, translate by A.H.C Downes,
Charles Scribner’s Son, New York, 1940.
 Ionescu P. Petru, Despre filosofia creştinã, în ,,Gândirea, anul XXII, nr. 9,
noiembrie 1943, p. 489-499.
 Kingsley, Charles, Alexandria şi şcolile ei, Editura Aldo Press, Bucureşti.
 Neuman, Carol, et.alii, Istorie sumarã a dezvoltãrii ştiinţei, Editura Politicã,
1983.
 Socolov Grigore (coord), Istoria şi Filosofia Culturii, Tipografia Centralã,
Chişnãu, 1998.
 Stãniloae, Dumitru, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol 2, Editura Apologeticum,
2006.