Imagini Ale Alteritatii

IMAGINI ALE ALTERITĂȚII
Cuprins
Introducere p. 2
Capitolul 1
DISCURSUL PUBLICITAR ŞI POLITICA DE PROMOVARE
1.1.Considerente generale p. 7
1.1.1. Repere istorice p. 7
1.1.2. Discursul publicitar ca proces de comunicare p. 10
1.1.3. Tipuri de discurs publicitar p. 12
1.1.4. Semn, simbol, imagine şi limbaj în discursul publicitar p. 14
1.2. Conceptul de identitate naţională versus conceptul de
identitate europeană în discursul publicitar p. 16
Capitolul 2
CONSTRUCŢIA IDENTITĂŢII SOCIALE
2.1. Construcţia identităţii şi comparaţia socială p. 17

2.1.1. Imaginea celuilalt p. 19
2.1.2. Percepţii ale imaginii celuilalt p. 25
2.1.3. Autoimaginea p. 27
2.2. Aspecte ale discursulului românesc despre identitate în istorie p. 30
2.3. Dimensiunea culturală a valorizării p. 32
2.4. Perioada comunistă - sfârşitul procesului de occidentalizare p. 35
2.5. Reorientarea spre Occident după 1989
1
Capitolul 3
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI
3.1. Dinamica construcţiei identităţii europene p. 40
3.2. România în orizontul european p. 43
3.2.1. Schimbări majore după 1989 – orientarea spre Europa p. 43
3.2.2. Obstacole între noi şi Europa p. 45
Capitolul 4
Studiu de caz
CONSTRUCŢIA IDENTITĂŢII PRIN INTERMEDIUL BRANDULUI
UNIREA
4.1. Publicitatea şi reclama p. 50
4.2. Construcţia imaginii identitare prin intermediul brandului Unirea p. 52
4.2.1. Analiza spoturilor la coniacul Unirea p. 52
Concluzii p. 60
Bibliografie p. 62
2
Introducere
Fiecare grup etnic, fiecare popor este perceput într-un anume fel,
particular. Începând cu magistrala descriere a lui Sadoveanu din Baltagul,
constatăm că, în general faptul că, toţi oamenii au anumite reprezentări despre
sine, grupurile etnice lângă care convieţuiesc, celelalte popoarele dar se constată,
de multe ori, că aceste reprezentări (valorizări) deseori nu sunt corecte.
"Domnul Dumnezeu după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn
fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învâţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: tu să scrii o lege; şi când a
veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după
aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă
spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării:
Iaca, dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la musteţi; să fii
fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.
S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora cu sabia.
Sârbului i-a pus în mână sapa.
Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun
cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.
A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: măriilor voastre vii dat să trăiţi
în desmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi
biserici şi mănăstiri...
... La urmă au venit şi muntenii şi-au îngenuncheat la scaunul Împărăţiei.
Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
-Dar voi, năcăjiţilor de ce aţi întârziat?
-Am întârziat Preaslăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol;
suim potecile......şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcere şi dau zvon
numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între
3
stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat puhoaiele. Am dori
stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.
-Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi,
dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o
inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel
cu cetera şi cel cu băutura; şi să aveţi muieri frumoase şi iubeţe” (Mihail
Sadoveanu, Baltagul, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1987, p. 21.)
Globalizarea a făcut din comunicarea interculturală un fapt inevitabil. În contextul
globalizării, lumea de azi este supusă unor schimbări rapide, interacţiunea dintre oameni
capătă noi dimensiuni. Se exprimă opinii, se iau atitudini faţă de anumite aspecte
referitoare la grupurile etnice, se constată diversitatea poziţiilor exprimate precum şi
consecinţe ale unor erori de interpretare a situaţiilor specifice. Puţini dintre cei ce
abordează această problemă iau în considerare identitatea grupurilor etnice, imaginea de
sine a acestora, compatibilităţile/incompatibilităţile simbolice şi culturale, implicaţiile
imaginilor în comunicarea interetnică. Se constată adesea influenţe ideologice şi politice
în formarea şi cristalizarea imaginilor etnice. Mai puţini sunt însă cei care se întreabă
cum suntem percepuţi noi românii sau cum ne auto-percepem ca exponenţi umani ai
aceluiaşi popor mai cu seamă că identităţii naţionale am adăugat o alta, supranaţională :
identitatea europeană.
Lucrarea de faţă îşi propune astfel o analiză teoretică şi practică a identităţilor
colective în general şi al celei naţionale, în particular. Secolul XIX a fost, indubitabil,
secolul naţionalităţilor, secolul formării statelor naţionale. A fost perioada în care fondul a
luat o formă. Tot ceea ce defineşte o naţiune - limba, tradiţia, obiceiurile, dorinţa de a
împărtăşi acelaşi destin etc. - a luat forma unui stat naţional. Suportul statului a devenit
naţiunea în sens de ansamblu al aşezărilor omeneşti între care exista o legatură de
solidaritate, o comunitate de tradiţie, limbă, cultură etc. Cu toate acestea, secolul XIX a
rămas în memoria colectivă nu numai ca secolul omului alb, civilizat, produs al istoriei
trecute şi agent al viitorului, ci şi ca cel al omului care a adoptat adesea idei extremiste
care stipulau superioritatea rasei albe. În numele acestei superiorităţi, în procesul de
constituire al statelor moderne, acesta s-a simţit îndreptăţit să practice jaful, aservirea,
confiscarea şi chiar exterminarea.
4
Concepţiile politice ale secolului XX au impus imaginea statelor cu politici
îndreptate spre exterior şi angajate în relaţii internaţionale. Acum, la început de
mileniului III, naţiunea tinde să devină ”Statele Unite ale Europei” în care frontiera dintre
noi şi ceilalţi rămâne pe de o parte o construcţie de tip exclusiv, pe de altă parte o
necesitate de a găsi punctele comune care să unească toţi membrii care concură la crearea
acestei identităţi supranaţionale.
În primul capitol al lucrării se va sublinia faptul că reperele identitare sunt stocate
în primul rând de istpria unei naţiuni care reprezintă depozitul de memorie al comunităţii
şi, care, ar trebui să ne ofere posibilitatea uneu auto-valorizări obiective. Doar că de cele
mai multe ori nu se întâmplă astfel. Datele şi dovezile istorice sunt amalgamate şi
interpretate în funcţie de factori subiectivi care conduc atât la o imagine cât şi la o auto-
imagine impregnată de valori afective pozitive ori negative.
Am încercat să realizăm astfel legătura dintre două moduri asemănătoare de a
construi realitatea : mentalul colectiv şi industria publicitară. Ambele extrag din masa de
fapte şi simboluri ceea ce este convenabil pentru imaginea pe care o construieşte. Mass
media este relevantă astăzi mai ales prin prisma reperelor identitare cu care creează aşa-
numitul brand de ţară şi în care abundă clişee şi stereotipuri autogratificante dar şi
autoflagelante care fac parte din stocul de memorie colectivă a poporului român. La fel
procedează şi industria publicitară, extrăgând simboluri, şi clişee - de imagine sau limbaj
- care pot crea după cum interesele comerciale o cere, o imagine pozitivă ori negativă. În
finalul primului capitol am arătat faptul că astăzi, datorită mijloacelor de comunicare în
masă şi publicităţii, lumea nu mai poate fi înscrisă în categorii fixe şi deci şi graniţa
dintre ei şi noi se estompează.
În capitolul doi am analizat modul în care din construcţia comparată a imaginii de
sine cu cea a altor grupuri, se naşte identitatea socială. Dacă indivizii au nevoie să se
compare cu ceilalţi pentru a se evalua, atunci apartenenţa lor la un grup joacă un rol
extrem de important în această evaluare fie că aceasta se realizează pe coordonatele lui
plus sau minus. Am privit aşadar imaginea dintr-o dublă perspectivă: imaginea celuilalt în
contrast cu autoimaginea.
Capitolul 3 care este in fapt un preambul al studiului de caz îşi propune să
realizeze o scurtă trecere în revistă a modului în care – efectuând traseul invers dinspre
5
prezent spre trecut – a modului în care s-a construit/ se construieşte identitatea europeană
a României. Considerăm foarte oportună în studiul de caz prezentarea brandului Unirea
deoarece prin intermediul spoturilor publicitare de care a avut parte această marcă s-a
făcut apel la o mulţime de stereotipuri care vizează imaginea românului, aşa cum se va
putea constata din analiza intreprinsă.
6
Capitolul 1
Identitatea socială a grupurilor etnice
1.1. Construcţia identităţii sociale
Identitatea este definită în diferite dicţionare ca „similitudine şi

comunitate, ca unitate şi permanentă, în opoziţie cu alteritatea, contrastul,
diferenţa şi distincţia“1. O serie de autori, însă, ancorează identitatea „în
relaţia dintre individ şi colectiv, dintre persoane şi grupul lor de
apartenenţă“2 sau o concep ca „o construire a unei diferenţe, o elaborare a
unui contrast, o punere în relief a unei alterităţi“3.
În această situaţie, identitatea socială nu dobândeşte semnificaţie
decât în raport cu diferenţele faţă de celelalte grupuri. Dacă indivizii au
nevoie să se compare cu ceilalţi pentru a se evalua, atunci apartenenţa lor la
un grup joacă un rol extrem de important în această evaluare.
Comparaţia socială implică o conotaţie pozitivă sau negativă a
apartenenţei la grup. Ca urmare, nevoia unei evaluări pozitive a indivizilor
devine o necesitate stringenta de a aparţine de grupuri evaluate pozitiv în
raport cu alte grupuri. „Grupurile sociale sau categoriile (şi apartenenţa la
ele) - afirmă Tajfel şi Turner - sunt asociate unor conotaţii pozitive şi
negative. În consecinţă, identitatea socială poate fi pozitivă sau negativă în
funcţie de evaluările (care tind să fie împărtăşite din punct de vedere social
fie în interiorul grupului, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la
identi tatea socială a unui individ. Evaluarea propriului grup se face în
1
Grigore Georgiu, Etnocentrismul şi paradoxul diversitãţii culturilor, în „Societate şi Cultură“, 1991, nr. 4,
p. 17.
2
Grigore Georgiu, Războiul imaginilor etnocentriste, în „Societate şi Cultură“, 1992, nr. 4, p. 6.
3
Klaus Heitmann, Imaginea romanilor în spaţiul lingvistic german, 1775-1918, Studiu imagologic,
Bucureşti, Editura Univers, 1985, p. 43.
7
funcţie de alte grupuri specifice, prin intermediul comparaţiilor sociale şi în
termenii atributelor sau carac teristicilor încărcate de valoare. Comparaţiile
care au ca rezultat o diferenţă pozitivă între grupul de apartenenţa şi un alt
grup produc o ridicare a prestigiului“4.
Aproape în toate cazurile, când se revendică identitatea unui grup
etnic se porneşte din plan cultural. Lucrul este plauzibil dacă avem în vedere
că atunci când organizările sociale globale se pulverizează, grupurile
componente „se reînrădăcinează în subculturile lor particulare pentru care au
aderenţă, în care atributul identităţii culturale (limba, religie, tradiţii, forme
de învăţământ, presa) nu mai seamănă cu cel al identităţii politice“5.
Recursul la cultură pentru afirmarea identităţii este inevitabil datorită
faptului că grupurile etnice devin „vizibile“, în primul rând prin „tiparul“
cultural al vieţii de grup, ce desemnează, în concepţia lui A. Schutz, „toate
acele valorizări particulare, instituţii, sisteme de orientare şi direcţie (precum
obiceiurile, regulile, legile, obişnuinţele, tradiţiile populare, eticheta,
modelele) care caracterizează orice grup social în orice moment al istoriei
sale“6
Membrii nativi ai oricărui grup etnic acceptă scheme standardizate
gata elaborate cu privire la un tipar cultural transmis ancestral şi pe cale
administrativă (de autorităţi), ca un ghid nechestionabil, valabil pentru
evaluarea şi rezolvarea tuturor situaţiilor şi problemelor cu care se confruntă
grupul. Capătă forme de tipar cultural numai acele cunoaşteri care se referă
la viaţă în şi de grup şi care au fost transmise de la o generaţie la alta, fiind
ridicate (prin esenţializari, selecţie şi simplificări etc.) la rang de scheme
standardizate şi, deci, de ghiduri ale acţiunii, care sunt capabile să provoace
4
Grigore Georgiu, Etnocentrismul şi paradoxul diversitãţii culturilor, p. 17.
5
Horia-Dan Mazilu, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti, 1998, p, 39.
6
8
aderare (împărtăşire) atât pe orizontală (la toţi membrii actuali ai grupului),
cât şi pe verticală (de la o generaţie la alta)7.
În concepţia lui A. Schutz, numai cunoaşterile ridicate la statutul de
scheme standardizate au rang de tipar cultural al vieţii de grup şi sunt
definitorii pentru identitatea grupului, „celelalte cunoaşteri zilnice rămân
inconsistente, incoerente şi doar parţial clare“ 8, cu rol secundar şi
nedefinitoriu pentru identitatea unui grup. În câmpul de cunoaştere şi
aprofundare a identităţii grupurilor etnice se relevă rolul important al limbii
ca fenomen social şi cultural. Trebuie ţinută permanent în atenţie acea
facultate care ne face să înţelegem zona de virtualităţi a cuvântului, a limbii
în ansamblul ei, zonă ce asigură specificul şi diferenţele dintre grupurile
etnice.
Identitatea prin raportare la altul scoate în evidenţă diferenţierile care
se asociază şi se întrepătrund în spaţiul specific grupurilor etnice şi în spaţii
de influenţă interculturală. În aceste spaţii, diferenţele lingvistice se alătură
altor diferenţieri: de la cutume culinare şi vestimentare până la instituţiile
care susţin şi apăra grupurile etnice, de la modalităţi de socializare a
relaţiilor dintre oameni până la modalităţile de funcţionare a localităţilor şi
industriilor, de la modalităţile în care îşi manifesta sensibilitatea estetică
până la caracteristici ale creaţiei culte9.
Grupurile etnice, ca organizări sociale specifice, cu cât dobândesc
caracteristici mai accentuate, cu atât influenţează mai puternic elementele lor
componente (organizaţii şi instituţii) şi, prin intermediul lor, oamenii.
Diferenţele dintre grupurile etnice devin sesizabile dacă ne raportăm la
7
Ibidem.
8
Apud Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania,
Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturalã Romana, 1996, p. 18.
9
Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Leyens (coordonatori), Stereotipuri, discriminare şi relaţii
intergrupuri, Bucureşti, Editura Polirom, 1997, p. 69.
9
organizarea şi funcţionarea familiilor, la comunităţile urbane şi rurale, la
modalităţile de a produce bunuri materiale sau la modalităţile de a petrece
timpul liber. Diferenţele nu se opresc însă aici. Ele sunt evidente şi dacă se
investighează modalităţile în care membrii grupului le analizează şi
interpretează.
Atitudinile şi reacţiile comportamentale faţă de situaţia propriului
grup etnic sunt specifice fiecărei etnoorganizări; ele fac parte dintre
caracteristicile acestora şi oferă indicii despre starea grupurilor etnice la un
moment dat10. Prin modalităţile de administrare care le sunt proprii
grupurilor etnice, prin normele de organizare internă, prin statusurile şi
rolurile atribuite oamenilor, prin modalităţile în care sancţionează
comportamentele ce le sunt nefavorabile şi încurajează comportamentele ce
le pot fi favorabile, prin reprezentările şi imaginile despre ele, pe care le
generează îndeosebi la oamenii implicaţi în funcţionarea lor, organizările
etnice îi determină pe oameni să se manifeste ca membrii ai acestora, să
întreţină conştiinţa de sine a grupurilor etnice şi să le conserve identitatea.
1.2. Imaginea de sine a grupurilor etnice
Conceptul de imagine de sine (autoimagine) nu beneficiază de o

interpretare omogenă. Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul a
numeroase interpretări produse de oameni, fiecare dintre ele referindu-se la
aspecte disparate şi conţinând erori sau simplificări deformatoare. Aşadar,
imaginea de sine a grupurilor etnice se manifestă în modalităţi care decurg
din orizontul de interpretare al oamenilor, organizaţiilor şi instituţiilor ce
formează etno-organizările. Reprezentările şi imaginile oamenilor despre
10
Grigore Georgiu, Rãzboiul imaginilor etnocentriste, p. 7.
10
propriul grup etnic se implică în mod direct în orientarea manifestărilor,
atitudinilor şi opinilor exprimare de către acestea.
Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul autoevaluării şi
dezvăluie elemente importante ale identităţii acestora: caracteristicile
grupurilor etnice, limitele lor privind răspunsul dat provocărilor mediului
natural şi social, modalităţile în care fiecare grup etnic îşi percepe şi
evaluează trecutul, prezentul şi şansele pentru evoluţiile viitoare.
Imaginea de sine a grupurilor etnice se actualizează în funcţie de reacţiile de
răspuns -pozitive sau negative - ale acestora la provocările mediului natural
şi social.
Sunt fundamentale, din această perspectivă, criteriile de percepţie şi
evaluare a succeselor şi eşecurilor, asumarea sau neasumarea lor; rezultatele
putând duce la mobilizări pentru depăşirea obstacolelor sau la atitudini de
descurajare şi imobilism.
Filosofia pragmatistă şi sociologia interacţionistă postulează
necesitatea de a întări imaginea de sine pozitivă a membrilor grupurilor
umane prin dezvoltarea capacităţii societăţii de a menţine stima de sine (atât
la indivizi cât şi la grupuri) la cote cât mai înalte. Acest rezultat poate fi
obţinut „dacă rata succesului individual şi colectiv atinge praguri ridicate
într-o societate şi dacă imaginea despre sine în cadrul multiplelor inter
acţiuni nu este rănită11. Practica socială demonstrează că grupurile etnice cu
o imagine de sine pozitivă sunt mult mai performante decât cele cu imagine
de sine negativă.
Ca urmare, buna funcţionare a grupurilor etnice impune indivizilor şi
societăţilor să-şi îmbunătăţească sistematic imaginea de sine. „Numai
societăţile care au o imagine de sine pozitivă se pot bucura de un regim
11
Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Leyens, op. cit. p. 81.
11
sănătos de viaţa colectivă şi individuală. Societăţile a căror imagine de sine
este permanent «bombardată» (în interior şi în exterior) vor fi împinse în
blocaje, boală şi suferinţă. În asemenea societăţi, primul lucru care se va
prăbuşi este «respectul», «stima de sine».12“
Încă din 1910, W. James sugerează ipoteza unor acţiuni deliberate de
întărire sau de slăbire a sinelui social şi deci a imaginii de sine a societăţii.
Acolo unde imaginea de sine este negativă „stima de sine“ şi „respectul
interactiv“ sunt şi ele scăzute. Aceasta polaritate a “sinelui social explică
întreaga dramă colectivă a societăţilor…“13.
Consecinţele „bombardării“ din exterior a imaginii de sine a unui grup
etnic pot fi analizate în mod satisfăcător dacă apelăm la teorema lui Thomas:
„Când (dacă) oamenii considera o situaţie ca reală, ea devine reală prin
consecinţele ei“14. Prin urmare, atitudinile şi comportamentul uman depind
nu de o situaţie dată, ci de o situ atie aşa cum este ea definită. Oamenii,
grupurile etnice apar unele altora nu aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definite.
Dacă definirea situaţiei creează, de fapt, „realitatea“, înseamnă că stă
în puterea omului să înfiinţeze sau să desfiinţeze realitatea socială a unui
individ sau a unui grup, după cum îi dictează „dorinţele“ şi interesele. Mai
mult decât atât, dacă admitem teoria elaborată de C. Cooley, care afirmă că
imaginea de sine depinde de interacţiunea cu ceilalţi şi că sinele social ar
putea fi denumit sinele reflectat sau sinele oglindit, atunci ne putem da
seama de consecinţele nefaste ale deformării, în sens negativ, a imaginii
grupurilor etnice. Cu alte cuvinte „noi suntem ceea ce cred alţii despre noi că
12
Grigore Georgiu, Etnocentrismul şi paradoxul diversităţii culturilor, p. 19.
13
Grigore Georgiu, Războiul imaginilor etnocentriste, p. 7.
14
Klaus Heitmann, op. cit., p. 46.
12
suntem“, sau, în orice caz, „ceea ce cred ei despre noi este esenţial în şi
pentru ce suntem sau simţim că suntem“15.
În contrast cu cele arătate până acum - sau în prelungirea lor - trebuie
să constatăm, însă, că o înclinaţie naturală a oricărui grup etnic „este aceea
de a-şi supraevalua capacităţile şi valorile“16. Această înclinaţie reprezintă
sursa imaginilor de sine deformate în sens pozitiv, a autoimaginilor
etnocentriste. Supraevaluarea ţine de fondul antropologic, comun tuturor
grupurilor etnice dar, în acelaşi timp, ea este determinată de factori istorici şi
culturali particulari care alimentează sau diminuează intensitatea atitudinilor
de autoevaluare excesiv pozitivă. Se poate constata faptul că „aproape nu e
neam să nu se creadă superior vecinilor săi“ 17 şi, ca urmare, supraevaluarea
imaginii de sine a grupurilor etnice izvorăşte şi din orgoliul naţional care
„este o trăsătură comună mai tuturor popoarelor“18.
Schimbul generalizat de valori din lumea contemporană, sistemele de
comunicare globală, interacţiunea culturilor au produs şi produc continuu o
mentalitate care nu este favorabilă imaginilor de sine supraevaluate, ducând
la erodarea atitudinilor de autoapreciere exclusivista şi deformatoare.
„Imaginea despre sine a unui grup etnic absoarbe acum inevitabil mai multe
reprezentări şi judecaţi care vin din oglindă strai nataţii. Se creează astfel un
trafic simbolic între autoimagine externă, o confruntare permanentă între
imagini, care echilibrează aprecierile şi facilitează dialogul lor com
prehensiv“19. Cu toate acestea, supraevaluarile caracteristicilor propriului
grup etnic nu sunt în scădere, ele se afirmă în unele zone geografice şi iau
15
16
17
Ibidem.
18
Horia-Dan Mazilu, op.cit., p. 42.
19
Ioan-Aurel Pop, op.cit. p. 20.
13
chiar forme extreme. De aceea, „este foarte greu să înţelegem unde se
opreşte patriotismul firesc şi unde începe naţionalismul patologic“20.
20
Viorel Roman, România în Europa, Bucureşti, Editura Tehnicã, 1994, p. 59.
14
Capitolul 2
Percepţii ale imaginii celuilalt
2.1. Definirea celuilalt
Situarea omului în spaţiu şi în timp implică, în cele din urmă,

raportarea sa esenţială, oarecum globală, la celălalt. Dar termenul celălalt se
subîmparte - în funcţie de criterii: criteriul etnic, criteriul religios, criteriul
social, criteriul mental, criteriul sexual etc. - în categorii care lasă să se
întrevadă direcţii multiple. „Îi putem descoperi pe ceilalţi în noi înşine,
putem înţelege că nu formăm o substanţă omogenă şi radical străină de tot
ceea ce nu este sinele: eu este un altul“21. Constatam, însă, imediat că şi
ceilalţi sunt nişte euri, pe care îi putem concepe că pe o abstracţie (celălalt
sau altul în raportul cu eu) sau ca pe un grup social concret de care noi nu
aparţinem. „Acest gup poate fi, la rândul lui, interior societăţii; femeile faţă
de bărbaţi, bogăţii faţă de săraci, nebunii faţă de «normali»; său exterior,
deci o altă societate, apropiată sau, după caz, îndepărtată: fiinţe pe care totul
le apropie în plan cultural, moral, istoric; sau nişte necunoscuţi, străini a
căror limbă sau obieceiuri nu le înţeleg…“22. Ca urmare, celălalt poate să ne
apară atât sub înfăţişarea semenului din apropierea noastră, cât şi a celui de
departe, străin sau excentric, atât în identitatea celui cu care devine posibilă
o anumită comuniune, cât şi asemeni celui care trezeşte o continuă
adversitate.
Unii autori vorbesc şi despre o alteritate necomună, absolută, precum
cea divină sau demonică. Acest tip de alteritate ne semnalează faptul că
21
22
Ştefan Afloroaiei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Iaşi, Institutul European, 1994, p. 39.
15
„transcendenţa înseamnă însuşi celălalt“, alături de negativitatea vie a
existenţei, care se manifestă în acelaşi orizont, şi care nu trebuie înţeleasă
doar ca primejdie, „ci şi că element firesc în fenomenologia vieţii sau în cea
a fiinţei“23.
Criteriile cele mai importante care îl identifică, individualizează,
departajează şi diversifica pe celălalt în multiple ipostaze sunt, în primul
rând, criteriile religioase, politice, ideologice, economice şi culturale. Aceste
criterii constituie, în acelaşi timp, principalele elemente care stau la baza
definirii celuilalt şi a evidenţierii diferenţelor, compati bilitatilor şi
incompatibilităţilor faţă de „noi“. Perceperea şi departajarea celuilalt pe
criterii religioase, politice, economice şi ideologice introduce în procesul de
cunoaştere a acestuia modalităţi bipolare de evaluare (bine-rău, priten-
duşman, creştin-pagân, civilizat-barbar, puternic-slab, dezvoltat-nedezvoltat,
moral-imoral etc.), coagulând percepţiile celuilalt în sisteme mai mult sau
mai puţin coerente, raportate în mod direct la sisteme de interese
fundamentale ale societăţii respective. Aceste criterii sunt ilustrate sugestiv
de către Klaus Heitmann, care afirmă că „tautologia transformării imaginii
de «străin» într-una de «duşman» îşi trage originea încă din gândirea
primitivă, din gândirea prelogică, cum au susţinut Lucien Lévy-Bruhl şi alţi
antropologi. Apoi poreclele pe care şi le dădeau unul altuia popoarele din
zorii istoriei şi descripţiile altor popoare făcute de istoricii antici oferă şi alte
abundente pară digme, la îndemâna oricui. Herodot, Xenofon sau Strabon -
nume cu mare rezonanţă în istoria veche - i-au înfăţişat, se ştie, pe sciţi,
perşi, sarmaţi sau alte seminţii ale răsăritului doar ca pe nişte barbari cruzi şi
sălbatici. Iar reprezentările lor s-au perpetuat în conştiinţa urmaşilor până în
23
Lucian Culda (coordonator), Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice, Bucureşti,
Editura Licorna, 1998. p. 165.
16
Evul Mediu, ba chiar şi în timpul Renaşterii, al Barocului şi al
preiluminismului. O situaţie nouă - dar nu fundamental diferită - a creat-o
ulterior, mai întâi în teritoriile ce alcătuiseră fostul Imperiu roman, iar după
aceea întreaga Europă, constituirea creştinismului în religie de stat. Într-
adevăr, în pofida doctrinei iubirii aproapelui, antinomia prieten-duşman nu
numai că nu s-a estompat, dar a cunoscut chiar o sensibilă extindere şi
agravare în comparaţie cu perioadele precedente; «duşmani» erau acum toţi
«păgânii», împotriva cărora trebuiau întreprinse cruciade sau alte războaie
de nimicire, iar mai apoi expediţii de conchistadori şi aventurieri“24.
Definirea celuilalt pe principii culturale presupune raportarea lui la
scara de valori materiale şi spirituale acceptată în comunitatea internaţională.
Cultura favorizează cunoaşterea în profunzime a celuilalt şi, ca urmare,
evidenţierea trăsăturilor lui fundamentale, îndeosebi pe linia descoperirii
utilajului sau mental, modelelor culturale, abilitaţilor şi practicilor sociale.
Deosebirile culturale nu produc în mod necesar incompatibilităţti
fundamentale de convieţuire şi de comunicare dacă diferenţele nu sunt
transformate în divergenţe şi conflicte de către diferitele orientări politice,
ideologice şi religioase dominante în fiecare epocă istorică.
Vom concluziona împreună cu Luminiţa Mihaela Iacob că există o
dinamică a criteriilor alterităţii în funcţie de importanţa lor în diferitele
perioade ale istoriei: „criteriul social (stăpânul, sclavul) a fost depăşit ca
importanţă de cel religios (creştinătatea, restul), căruia i-a luat locul în timp,
ca importanţă, cel naţional (noi, străinii)“ 25. Dacă studiem criteriile de
alterităţi pentru fiecare societate în parte „se poate constata o multiplicare a
modalităţilor de delimitare a alterităţii; cei ignoraţi (excluşi istoriei), cei
24
25
Luminiţa Iacob, Etnopsihologie şi imagologie, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 46.
17
anormali (nebunii), cei puţini (minorităţile etnice, religioase, rasiale,
superdotatii), cei excentrici (deviantii, revoluţionarii), cei străini (barbarii),
cei alienaţi (săracii, sclavii), cei marginalizaţi (cerşetorii, vagabonzii,
bandiţii, societăţile secrete, bolnavii contagioşi)“26.
2.2. Imaginea celuilalt
Imaginea celuilalt joacă un rol important în decursul istoriei umane,

ea desemnând, de fapt, percepţia şi evaluarea celuilalt din diferite
perspective, în funcţie de sfera în care celălalt devine obiect de interes.
Percepţia, cunoaşterea şi evaluarea celuilalt nu sunt însă posibile decât în
condiţiile existenţei unei cantităţi suficiente de informaţii despre aceasta şi,
în primul rând, despre aspectele fundamentale ale vieţii, activităţii şi
spaţiului (teritoriului) celuilalt.
Lipsa informaţiilor despre celălalt a dus, încă din perioada societăţilor
primitive, la caracterizări generale, grevate de prejudecăţi şi stereotipuri.
„Asemenea caracterizări generale - opinează Alexandru Dutu - sunt tipice
societăţilor tradiţionale care desenează pe harta lumii câteva cercuri
concentrice în jurul centrului lumii unde se află privitorul: cei civilizaţi sunt
cei care au aceleaşi norme de gândire şi comportare, apoi vin barbarii, care
sunt diferiţi şi sălbaticii care nu au nici o normă (tocmai pentru că sunt aşa
de deosebiţi încât privitorul nu-i poate încadra în imaginea lui despre
lume)“27.
Apariţia unor imagini semnificative şi veridice despre grupurile etnice
implică existenţa unor relaţii şi contacte între acestea. „Oricât de îndoielnică
26
Ibidem.
27
Alexandru Duţu, Cãlãtorii, imagini, constanţe, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 153.
18
ar fi formarea de stereotipuri ce derivă din reprezentările globale pe care o
etnie şi le face despre alta, ele se reazemă, totuşi, pe întâlniri interetnice, pe
experienţe istorice rezultate fie din schimburi paşnice, fie din conflicte
armate“28.
Dar, aceste contacte au fost sporadice şi de cele mai multe ori
nesemnificative până când grupurile etnice nu au aspirat la civilizaţie şi
cultură. Aspiraţiile spre aceste domenii au făcut posibilă orientarea
oamenilor de cultură, a altor oameni, spre descoperirea realizărilor
grupurilor etnice străine şi a atitudinilor acestora faţă de cultură. „Acesta
este momentul în care conceptul de «civilizaţie» dobândeşte un sens major,
luând locul altor concepte care permiteau trasarea cercurilor concentrice în
umanitate: sunt consideraţi civilizaţi cei care cuceresc natură, asigură
prosperitate compatrioţilor, trăiesc în democraţie.“29. Contactele şi
comunicarea între grupurile etnice au permis trecerea de la mentalitatea
tradiţională spre o nouă mentalitate, care concepea într-un alt mod relaţiile
dintre popoare: „mai variate, mai pline de înţelegere reciprocă, adeseori mai
calculate ca înainte şi mai puţin interesate în problemele dramatice şi în
suferinţele celuilalt“30.
Baza formării unei imagini a grupurilor etnice - unele despre altele - a
fost definită, în foarte multe cazuri, mai ales de relaţii individuale, de
experienţe personale ale unor călători, etnografi, diplomaţi, publicişti etc.
Această situaţie explică, de fapt, de ce anumite teritorii şi anumite grupuri
etnice sunt considerate de către alte grupuri etnice drept terra incognita.
Faptul este constatat în decursul secolelor de scriitori şi istorici, însă acest
lucru nu a schimbat prea mult situaţia. Un exemplu edificator în acest sens
28
29
30
19
este afirmaţia profesorului de filosofie şi retorică de la Halle, Johann
Thunmann, care, în 1774, numea întreaga Europă răsăriteană „un ogor
necultivat, părăginit şi pustiu datorită conjuncturilor în care popoarele de-
acolo au trebuit să trăiască“ 31. Desigur, acest lucru a fost posibil datorită
faptului că „fericitele popoare din vestul Europei n-au avut prilejul şi dorinţa
de a se interesă de soarta celor dintâi“6.
Cristalizarea informaţiilor despre grupurile etnice pe baza
informaţiilor, evaluărilor şi afirmaţiilor făcute de călători, misionari,
etnografi, diplomaţi etc. a fost favorizată sau îngreunată în funcţie de
posibilităţile şi mijloacele de investigare ale acestora, de concepţiile,
ideologiile, credinţele şi interesele care îi animau, de modalităţile în care
erau difuzate informaţiile obişnuite: scrisori, documente, viu grai etc.
Imaginile rezultate din izvoare scrise depind nu atât de ponderea lor
cantitativă, cât mai ales de valoarea lor calitativă: pertinenţa informaţiilor pe
care le conţin, competenta autorităţilor care le-au elaborat, existenţa sau
inexistenţa ideilor preconcepute faţă de obiect. Substanţa informaţională şi
calitatea relatării sunt condiţionate de experienţa şi contactul direct şi
îndelungat al autorului cu poporul străin cercetat. Dacă, însă, contactul este
indirect, iar lucrarea este o compilaţie lipsită de spirit critic, atunci efectul ei
nu poate fi decât nociv, prin imaginea deformată pe care o promovează. Între
aceste cazuri extreme - contactul direct şi lucrări pertinente, contactul
indirect şi compilaţii - „există o întreagă gamă de nuanţe, între care pe
treapta de mijloc se situează, în special, descripţiile de călătorie împletite cu
opinii preluate din literatură“32.
31
32
20
De multe ori, imaginile de acest tip erau impregnate de idei
preconcepute, de stere otipii, de mentalităţi şi prejudecăţi. Scriitorul,
istoricul sau diplomatul elaborau, din proprie iniţiativă sau la cerere, texte
care exprimau opinia general acceptată în propriile societăţi. Referindu-se la
valahi şi albanezi, acelaşi Johnn Thunmann afirma în anul 1774 că, aceste
popoare sunt „popoare subjugate, sunt nefericite, iar istoricul este adesea la
fel de nedrept că omul de rând; el îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt
nefericiţi“33.
Imaginea celuilalt apare deseori ca o împletire de elemente
comunicate de un om sau o colectivitate care gândeşte în mod specific şi
trăieşte după alte norme decât celălalt şi care sunt apreciate ca străine pentru
că, în decursul secolelor, oamenii aceia au trăit altfel decât cei care le
cercetează existenţa. Contactele sporadice îl înfăţişează pe celălalt ca diferit
din punct de vedere al limbii, obiceiurilor, atitudinilor şi comportamentului.
Diferenţele sunt evaluate superficial şi, nu de puţine ori, etichetate
nefavorabil. Percepţia celuilalt, în acest caz, capăta o mare încărcătură
psihologică determinată de şocul exotismului şi neînţelegerii practicilor
celuilalt. Aspectele neînţelese şi incompatibilităţile interculturale şi de
comunicare descoperite vor fi explicate şi exprimate nu pe calea unei
cunoaşteri aprofundate, ci pe calea imaginarului bulversat de necunoscut, ale
cărui producţii pot fi exagerate, deformatoare ale realităţilor, încărcate de
negativism şi stereotipii. Exemplul cel mai elocvent, în acest sens, este oferit
de elementele comunicate despre unele populaţii de către misionari şi
comercianţi care „au difuzat cu mare predilecţie clişee mentale, iar comerţul
nu a sesizat decât ceea ce putea duce la profit“34.
33
34
Ibidem.
21
Se constată o mare diferenţă între imaginile care sunt vehiculate de
către grupurile etnice pe timp de pace şi cele vehiculate pe timp de război.
Imaginile cristalizate în timp de pace sunt caracterizate, de obicei, prin
echilibru, prin dorinţa populaţiilor de a cunoaşte mediul social, cultural,
politic şi economic al spaţiului zonal, continental şi intercontinental din care
fac parte. Deformările de imagine apar, în acest caz, datorită barierelor
geografice, de limbă, de cultură, de spaţiu, de interese politico-economice.
Imaginile vehiculate pe timp de război sunt mai „colorate“, mai diversificate
şi aproape întotdeauna codificate ostil. Aceste imagini redau ceea ce gândesc
grupurile etnice despre popoarele cu care au venit în contact „datorită acelei
forme de turism de masă, singura practicată în trecut, care au fost campaniile
militare“35. Din analiza acestor imagini se pot trage două concluzii:
1. războiul nu a favorizat cunoaşterea reciprocă; descoperirea unor
populaţii pe timpul campaniilor militare se face prin ricoşeu, la nivelul
elitelor şi nu al maselor1, iar imaginile rezultate sunt grevate de
spectrul morţii şi al distrugerii;
2. caracterizările concise ale grupurilor etnice „cunoscute“ prin războaie
(„turc“, „neamţ“, „muscal“, „franţuz“ etc.) sunt profund tradiţionale şi
de aceea ele se regăsesc în primul rând în mediul popular, dar prin
reflectare inundă şi mediul intelectual. Ca urmare, imaginile de acest
tip nu redau doar mentalitatea populară, ci şi „modul de a gândi şi de a
simţi al oamenilor ataşaţi de cultură tradiţională, aceea care se
perpetuase atât în scris, cât şi pe cale orală“36.
Dacă analizăm cazuri concrete (de exemplu, fosta Iugoslavie) din
diferite perioade istorice, constatăm că imaginile celuilalt legitimează
35
36
22
acţiunile politice ale grupului etnic în percepţia propriilor membri şi în
judecată opiniei publice internaţionale. „În situaţiile de criză interetnică,
afirmă Grigore Georgiu, imaginile cu care operează grupurile beligerante se
radicalizează şi se încarcă de semnificaţii emoţionale acute. Adversarul este
«demonizat», victimizat că «naţionalist», «barbar», «neeuropean»,
«ţap ispăşitor», factor declanşator al conflictului”37.
Mai mult decât atât, războiul prin dimensiunea să simbolică,
informaţională şi psihologică influenţează credinţele, atitudinile,
mentalităţile, convingerile, curentele de opinie, cercurile diplomatice şi
centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt în
funcţie de interese conjuncturale sau fundamentale structurate pe perioade
istorice lungi.
Distanţele geografice dintre grupurile etnice joacă un rol major în
cristalizarea imaginilor etnice, a imaginilor celuilalt. Cu cât grupurile etnice
se afla la o distanţă mai mare unele de altele cu atât viziunea lor reciprocă
sau unilaterală va fi mai difuză, confuză, mai binevoitoare şi mai pozitivă. În
percepţia celuilalt, un rol important joacă fantezia, cunoştinţele, de regulă
aproximative, discernământul redus, bunul plac, „faptul că această ţară sau
acest popor îndepărtat nu reprezintă vreo ameninţare sau pericol la adresa
propriei fiinţe şi existente“38. Dimpotrivă, cu cât grupurile etnice sunt mai
apropiate ca distanţă unele de altele, au calitatea de entităţi vecine, ima
ginile lor vor fi reciproce şi încărcate de elemente psihologice şi ale
memoriei colec tive. Spre exemplu, „raporturile dintre vecinii medievali nu
sunt prieteneşti decât arareori şi trecător“39, afirmă Ioan Aurel Pop.
37
Ibidem.
38
39
Ioan-Aurel Pop, op.cit. p. 27.
23
Imaginea grupurilor etnice vecine sau din spaţii geografice compacte
sunt evident determinate de relaţii tensionate şi de raporturi de forţă. Aceste
imagini preponderent negative rezultă din încărcarea de ordin politico-
militar, dar şi din deosebirile în privinţa limbii, originii, confesiunii sau chiar
religiei, a obiceiurilor şi moravurilor. Nu de puţine ori, imaginile de acest tip
stau la baza atitudinilor care se „transforma în ura deschisă, într-o xenofobie
nedisimulată“40.
Întregul Ev Mediu european este predominat de xenofobie individuală
şi colectivă. În imaginea celuilalt cu statul de vecin a predominat „atitudinea
respingătoare, duşmănoasă faţă de specificul diferit al celuilalt, care de data
aceasta este de regulă respins în chip just, chiar dacă acest specific este
relativizat şi raportat la propria per soană şi colectivitate prin care se explică
şi atitudinea negativă şi intoleranţa“41.
Imaginea celuilalt în mentalul popular are valenţe specifice. Această
imagine are ca izvor oralitatea, „care este foarte greu de reconstituit, pentru
a-i putea delimita sfera de acţiune şi a-i preciza mecanismele şi funcţiile“ 42.
Locuitorii satelor -„lumea care tace“ -, sunt cei ce au depins aproape
exclusiv de oralitate, nu s-au destăinuit celor care scriau şi de care se
delimitau sub impulsul suspiciuniii şi temerii. „Numai atunci când forţele
respinse s-au dezlănţuit, lumea care tace s-a dezvăluit, în parte”43. Mai mult
decât în alte segmente sociale, în mediul ţărănesc imaginile despre celălalt
se structurează pe sistemul de atitudini dominante format în acest mental:
atitudinea faţă de viaţă, de moarte, atitudinea faţă de străin, atitudinea faţă de
frică etc.
40
41
42
43
Ibidem.
24
Frica era, în anumite perioade, factorul comun al tuturor celorlalte
atitudini. Frica era provocată, în primul rând, de celălalt, „omul care gândea
şi se comportă altfel. Acesta putea fi străinul, cel care vorbea altă limbă, dar
şi orăşanul sau aristocratul - omul din alt mediu“44.
44
Ibidem.
25
Capitolul 3
Comunicarea interetnică şi interculturală
3.1. Caracteristici ale comunicării interetnice
Din perspective sociologice şi psihologice, viaţa grupurilor umane

este concepută ca „un ansamblu de interacţiuni în cadrul cărora percepţia şi
reprezentarea altuia au loc în termeni de aşteptări şi anticipări, de previziuni
şi strategii“45. Această percepţie a interacţiunii sociale arată că, în ultimă
instanţă, grupurile umane în general şi grupurile etnice în special devin
realităţi de-sine-stătătoare şi specific individualizate în cadrul relaţiilor
dintre ele, care determină raporturi de cooperare sau conflictuale, relaţii care
nu se pot stabili decât dacă etnoorganizările comunică între ele.
Comunicarea, în această situaţie, este susceptibilă de a primi aprecieri
favorabile sau defavorabile, pornind de la valorile şi idealurile la care
subscriu grupurile etnice care interacţionează.
Întrucât comunicarea este mijlocul prin care grupurile etnice se
influenţează unele pe altele, ea este un agent esenţial al proceselor
intergrupuri la nivel global. Comunicarea face posibilă interacţiunea. Ca
urmare, comunicarea între grupurile etnice este un fenomen social evolutiv,
structurat în timpul istoric.
3.1.1. Factorii favorizanţi ai comunicării
Factorii favorizanţi ai comunicării interetnice sunt determinaţi de

condiţiile politice, economice, religioase, culturale care s-au sintetizat în
45
26
timpul istoric, în spaţii fizico geografice compacte şi care au favorizat
contactele directe şi schimburile intergrupuri.
Comunicarea s-a dezvoltat şi a îmbrăcat forme favorabile pentru
grupurile etnice, mai ales în cazurile când acestea au constituit potenţiali
aliaţi sau companioni de destin în apărarea împotriva unui inamic comun şi
tradiţional, când poziţia unor anumite grupuri etnice a fost determinată de
„fascinaţia pozitivă“ faţă de cultură şi civiliza tia altor grupuri etnice, când
condiţiile comune au făcut din grupurile etnice parteneri mereu impuşi de
geografie şi istorie, când au existat interese economice şi politice comune
care au favorizat interacţiunile pozitive.
După cum opinează Mihai Dinu, verbul a comunica, provine din
latinescul communicare ce a însemnat la început punerea în comun a unor
lucruri, de orice natură46. Comunicarea între grupurile etnice presupune
vehicularea de semnificaţii şi sub-înţelesuri, pentru că oamenii comunica
punând în comun emoţii, sentimente, idei, opinii, fapte. Ca urmare,
comunicarea este posibilă dacă relaţiile dintre grupurile etnice nu sunt
grevate de îngrădiri de ordin politic, ideologic, religios şi dacă acestea sub
scriu la aceleaşi valori generale. Esenţial în această situaţie este faptul că, o
dată sta bilita, comunicarea se bazează pe o relaţie biunivoca, de egalitate,
accentul punându-se pe minimizarea diferenţelor dintre parteneri.
Comunicarea interetnică bazată pe valori comune a fost posibilă atâta
timp cât conţinutul şi sensul valorilor a fost general acceptat pe arii mai
extinse şi cât aces tea nu au fost bulversate de interese contradictorii şi
conflictuale. Şi aici se constată o implicare a politicului şi religiosului ce au
determinat însăşi evoluţia sistemului de valori, „care a variat de la o epocă la
46
Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Editura Algos, 1994, p. 10
27
alta, dominantă fiind în trecut valoarea religioasă, apoi cea etică, apoi cea
politica etc”47.
Recursul la valori implică o comunicare bazată pe atitudini
compatibile în domenii esenţiale, pe experienţe pozitive comune, pe
respectul reciproc al trecutului şi prezentului grupurilor etnice, pe proiecte
comune în zonele de confluenţa şi în organismele internaţionale, pe
afirmarea unei imagini de sine care să exprime respectul şi accep tarea
celuilalt.
Comunicarea interetnică este un proces dificil, generator adesea de
distonanţă şi conflicte, dar s-a impus totuşi că un proces necesar şi posibil.
Comunicarea a constituit întotdeauna alternativă la închistare, izolare şi
confruntare. Realizarea comunicarii implică efortul grupurilor etnice de a
ieşi din propriul sistem, stabilirea unor cadre de referinţă şi a unor repertorii
de coexistenţă compatibile şi tolerante, astfel încât, prin intercunoaştere,
fiecare partener al relaţiei de comunicare să fie capabil să prevadă reacţiile
celuilalt. În felul acesta, comunicarea va implica şi înţelegerea.
Cunoaşterea reciprocă a grupurilor etnice în procesul interacţiunii lor
favorizează comunicarea. În procesul cunoaşterii interetnice se implica
tiparele culturale, sistemul de simboluri, limbile specifice, experienţele şi
practicile fiecărui grup etnic. Percepţia şi cunoaşterea interetnică îmbracă
forme instituţionalizate pentru că cele mai puternice influenţe în realizarea
lor vin din direcţia factorilor culturali şi de interacţiune concretă (politică,
economică etc.) a etnoorganizarilor. Grupurile etnice se percep, în primul
rând, ca „centru de acţiune“ politică, economică, religioasă, culturală că
entităţi generatoare de atitudini, care pot recurge la acţiuni pozitive sau
negative, aprobatoare sau denigratoare, la acte care încurajează sau
47
28
blochează comunicarea. În acelaşi timp, grupurile etnice realizează
intercunoaşterea percepându-se că entităţi cu scopuri, aspiraţii, sentimente şi
intenţii specifice. Identificarea intergrupală a acestor elemente tine atât de
experienţele indivizilor care realizează percepţia, cât şi de cunoaşterea în
grup, de obicei mediata, a etnoorganizarilor care intră în sfera de interes a
altor grupuri etnice. Realizând cunoaşterea altui grup etnic, subiectul
raportează scopurile, aspiraţiile, sentimentele exprimate şi intenţiile acestui
grup la propriile sco puri, aspiraţii, sentimente şi intenţii, constatând
compatibilitatea sau incompatibili tatea lor. Compatibilităţile sunt evidente
când scopurile, aspiraţiile, sentimentele şi intenţiile exprima valori general
acceptate de comunitatea internaţională, continen tala şi zonală, când
deschid posibilitatea cooperării, conlucrării şi convieţuirii paşnice.
Dimpotrivă incompatibilităţile şi contradicţiile apar ori de câte ori
scopurile, aspirăţiile, sentimentele şi intenţiile grupurilor etnice sunt
formulate şi afirmate în detrimentul scopurilor, aspiraţiilor, sentimentelor şi
intenţiilor altor grupuri etnice. Compatibilităţile vor deschide permanent
calea comunicării, generând contacte şi activităţi în interesul grupurilor
etnice implicate, iar incompatibilităţile vor transforma diferenţele în opo zitii
şi contradicţii dând naştere intoleranţei şi conflictelor. Important pentru
comunicarea interetnică este cunoaşterea şi dezvoltarea relaţiilor dintre
grupurile etnice pe linia compatibilităţilor şi toleranţei, închizând sursele
generatoare de închistare, izolare şi confruntare.
3.1.2. Factorii care blochează comunicarea
Factorii care blochează comunicarea interetnică sunt generaţi atât de o

percepţie inadecvată grevată de stereotipuri şi interese contrare, cât şi de
29
conflicte şi confruntări datorate unor împrejurări istorice concrete.
Observaţiile făcute de un larg evantai de ştiinţe (psihologie socială,
etnologie, istorie generală, istoria mentalităţilor, etnografie, sociologie,
literatura comparată) „dovedesc că nu numai faptele, ci şi opiniile, stările
emoţionale, prejudecăţile pot înrâuri ideea pe care un popor şi-o face despre
altul şi, în anumite împrejurări, chiar şi deciziile politice atunci când acestea
se lăsă influenţate de clişee, de modele de gândire simpliste, schematice“ 48.
Aceleaşi ştiinţe dovedesc însă şi faptul că percepţia simplistă influenţată de
clişee şi de stereotipuri diminuează sau blochează comunicarea datorită
barierelor psihologice clădite pe sentimente contrare, resentimente, etichetări
şi evaluări eronate. Situaţia ni se dezvăluie în întreaga ei complexitate dacă
avem în vedere că „imaginea unui popor despre altul, constituindu-se în
timp, se modifică greu în datele ei esenţiale şi poate deveni un factor
politic…“49. Or tocmai pe această imagine reziduală se bazează manipularea
sentimentelor grupurilor etnice şi blocarea comunicării dintre ele. Căci, la fel
ca toate percepţiile din care rezultă imagini simpliste/incomplete despre
etnoorganizari, stereotipurile etnice nu îngăduie realizarea condiţiilor optime
pentru o bună comunicare.
Percepţia grevată de stereotipuri şi prejudecăţi a frânat mult timp
comunicarea dintre grupurile etnice, mai ales când această comunicare nu
era instituţionalizată şi când ea se realiza sporadic, prin observatori mai mult
sau mai puţin avizaţi. Percepţiile selective ale observatorilor puneau în
evidenţă mai degrabă ceea ce corespundea intereselor lor sociale şi
grupurilor de interese reprezentate de ei. Selecţia realizată de observatori
demonstra că aceştia nu erau interesaţi să evidenţieze asemănările dintre
48
49
Ibidem.
30
propriul grup etnic şi grupul etnic evaluat - fapt ce ar fi dechis calea
comunicării - ci, mai degrabă, să pună în lumină singularităţile,
spectaculosul şi stranietăţile acestui grup, creând un zid psihologic şi afectiv
care trăda, de fapt, dorinţa de a bloca comunicarea. Este vorba despre o
„modalitate de a vedea şi de a scrie stăpânită de idei preconcepute în care
subiectivitatea autorului e dominată de concepţii ideologice, politice,
religioase ori de altă natură”50.
Desigur, nu putem judeca observatorii care provin din diferite grupuri
etnice ca singurii responsabili de blocarea comunicării interetnice.
Subiectivitatea acestor observatori nu are nicidecum caracter strict
individual. „Pe interesele private, pe parţialitatea ideologică şi afectivă
personală se poate grefa o prejudecată colectivă a naţiunii din care face parte
autorul unei judecăţi”51. Ca urmare, orice evaluare a unui grup etnic „trebuie
văzută într-o relaţie directă cu contextul istoric şi conjunctural-psihologic al
naţiunii purtătoare“52, luându-se în considerare „relaţia politica dintre cele
două state în respectiva perioadă”53.
Barierele de comunicare interetnică sunt şi de natură lingvistică. O
simplă numărare a limbilor globului pământesc evidenţiază ca acestea sunt
aproximativ 5.00054. Compararea numărului limbilor cu cel al ţărilor
existente (aproximativ 200) ne convinge că „specificul umanităţii constă în
contactele dintre grupurile lingvistice”55. Situaţia este şi mai complexă dacă
evidenţiem faptul că, în afara limbilor, există o sumedenie de dialecte,
50
51
Ibidem.
52
53
Ibidem.
54
Sunt incluse aici şi dialectele.
55
31
registre sau stiluri care individualizează locuitorii ce le vorbesc, ca membri
ai unor grupuri specifice ce interacţionează în contexte sociale diferite.
Întrebuinţarea şi impunerea limbilor este strâns legată de natură
raporturilor din tre grupurile etnice. Acestea utilizează în relaţiile
internaţionale forma standard a limbilor, pe care le impun prin mijloace
politice, economice şi culturale drept limbi de circulaţie zonală, continentala
sau intercontinentală ori ca limbi oficiale în organismele regionale sau
globale. Impunerea limbilor în comunicarea interetnică devine astfel un act
„identificat cu prestigiul, educaţia şi puterea“56. Membrii grupurilor etnice
care au reuşit să-şi promoveze limba ca mijloc de comunicare zonală s-au
impus pe plan internaţional şi au reuşit să controleze comunicarea şi
informaţia, transformându-le în factori de putere. În acelaşi timp, o altă parte
a grupurilor etnice a fost constrânsă să-şi folosească limba doar în mediul lor
intern, datorită transformării ei treptate într-un mijloc de comunicare locală,
fără importanţă în plan general. În această situaţie, conectarea grupurilor
etnice la comunicarea globală depinde tot mai mult de însuşirea limbilor de
circulaţie internaţională, creându-se condiţii de discriminare şi inferioritate.
Fiecare limbă reflectă ideile, mentalităţile, viziunea asupra lumii
proprie comunităţii care o întrebuinţează. Fiecare grup etnic, prin limba sa,
îşi modelează o lume originală, o lume a sa. În procesul comunicării prin
limbă se transmit, în primul rând, elemente culturale, pentru că limba însăşi
este un fenomen cultural. Deci, este evident ca orice comunicare prin limbă
se constituie într-o comunicare interculturală, iar discriminarea în folosirea
limbilor este o discriminare în comunicarea dintre cul turi. Situaţia actuală a
limbilor, raporturile dintre ele - limbi de circulaţie internaţională, limbi
56
32
oficiale, limbi locale, limbi intraetnice etc. - reflectă, de fapt, raporturile
dintre culturi: culturi care intră în patrimoniul universal direct prin limba
naţională şi culturi care comunică şi realizează transferuri culturale prin
limbi cu circulaţie şi accesibilitate restrânse. O comunicare de acest tip este
asimetrică, inegală şi parţial accesibilă.
Practica socială demonstrează că ideologia modelează relaţiile dintre
grupurile etnice, având în anumite situaţii şi rol de blocare a comunicării. Se
constată că ideologiile se număra printre cauzele conflictelor intergrupale
care adesea sunt corelate cu prejudecăţile rasiale şi cu discriminarea. Gordon
W. Allport situa originea prejudecăţilor în „tendinţa de a face generalizări, de
a forma categorii şi de a suprasimplifica experienţa în legătură cu lumea“ 57.
Ostilitatea dintre grupuri - care blochează în mare parte comunicarea -
alimentată de ideologii, se datorează prejudecăţilor individuale potenţate de
ignoranţa indivizilor în ceea ce priveşte adevăratele caracteristici ale
grupurilor etnice cu care intră în contact. Aceste prejudecăţi generează
ostilitatea prin vicierea contactelor şi comunicării intergrupuri, prin
evidenţierea inegalităţilor de statut, prin susţinerea clivajelor şi suspiciunilor,
prin hiperbolizarea şi opunerea diferenţelor.
Contactele dintre grupurile etnice viciate de ideologii provoacă luări
de poziţie din partea acestora. Rolul ideologiilor în construcţia realităţii
creşte considerabil când acestea sunt sprijinite şi promovate de către forţele
politice din interiorul grupurilor etnice, care nu încurajează comunicarea,
cunoaşterea şi stima reciprocă. Discursul ideologic, promovat de puterea
politică, va urmări, în acest caz, justificarea unor prac tici şi constituirea
unor versiuni despre „realitatea“ din grupul (grupurile) etnic etichetat ca
57
Ian Nicholson, “Humanistic psychology and intellectual identity: The 'open' system of Gordon Allport”
in Journal of Humanistic Psychology, nr. 37, 1997, p. 61.
33
ostil. Lipsa de comunicare este identificată ca responsabilitate a celuilalt.
Interesele politice şi economice ale grupurilor etnice filtrează în mod drastic
opiniile şi atitudinile faţă de „străini“. Uneori străinul este plasat pe un „cerc
exterior“, unde sunt aşezate interesele minore ale statelor. În acest caz, şi
disponibilitatea pentru contacte directe, susţinute şi pentru o comunicare
intensă va fi plasată pe „cercul exterior“ al intereselor minore, secundare.
Dimpotrivă, când politicul plasează „străinul“ în centrul intereselor
fundamentale, se constată o diversificare a imaginilor acestuia, străinul fiind
identificat drept prieten, partener în relaţiile de cooperare şi comunicare care
se dovedesc a fi extinse; dimpotrivă, dacă străinul este identificat drept
inamic, contactele directe vor fi îngheţate, iar comunicarea va împărtăşi şi ea
aceeaşi soartă. Mai mult decât atât, când străinul este definit printr-o
cunoaştere de tip conflictual, caracteristicile imaginii străinului vor constitui
bariere majore în calea comunicării cu acesta. O comunicare favorabilă
grupurilor etnice implicate în conflict nu va fi posibilă decât mult timp după
stingerea conflictului, când străinul va fi plasat de interesele politice,
economice, religioase etc. în poziţia de partener.
Intoleranţa etnică drept formă de manifestare a atitudinii intergrupuri
constituie un factor important care blochează comunicarea dintre acestea. În
general, intoleranta rezulta dintr-o multitudine de prejudecăţi care implică
respingerea „celuilalt“, „consi derat ca membru al unui grup faţă de care se
manifestă sentimente negative“58. Prejudecata bazată pe o generalizare
eronată şi rigidă introduce stări psihologice defavorabile în percepţia
reciprocă a etnoorganizarilor, generând reprezentări şi imagini care
accentuează, în primul rând, aspectele negative ale realităţilor istorice
58
34
comune. Comportamentul noncomunicational în acest caz depinde de
convingerile induse în înţe riorul fiecărui grup etnic faţă de aspectele de
intoleranţă atribuite celuilalt şi de circumstanţele exterioare grupurilor
etnice, pe care acestea nu le pot controla.
Prejudecăţile care afectează relaţiile intergrupuri „se situează la
nivelul judecaţilor cognitive şi al reacţiilor afective. Când trecem în
domeniul actelor, vorbim despre discriminare“59. Frecvent, discriminarea se
manifestă deosebit de subtil şi dăunător în domeniul comunicării interetnice,
mai ales în plan internaţional sau zonal în cadrul organismelor suprastatale
economice, politice şi de securitate. Discriminarea introduce
incompatibilităţi artificiale între formele de expresie ale mesajului public
inter naţional şi cele ale mesajului interior etnic, relevând faptul că un grup
etnic, căzut în jocul de interese ale unor centre de putere, cunoaşte sincope
de manifestare publică, mai ales în zona comunicării. Lucrul este evident
îndeosebi după crearea spaţiului internaţional integrat al comunicării de
masă. Acţiunea mass media, ce transcende spaţiul etnic, a fost repede
conştientizată de centrele de putere cu intenţii expansioniste şi valorificată
pentru realizarea informării unidirecţionale (impunerea unei anumite
informaţii în spaţiile etnice vizate), discriminatorii (refuzarea statutului unor
grupuri etnice de parteneri egali în procesul de comunicare, prin limitarea
accesului acestora la informaţie), selective (producţia şi exportul de imagini
fabricate direcţional în afara perimetrului etnic) şi incontrolabile în
interiorul grupurilor etnice (abuzul comunicaţional produs prin structuri
mediatice active care creează non-comunicare şi pseudo-comunicare, cu
grave consecinţe în dialogul social).
59
Ian Nicholson, op. cit., p. 63.
35
3.2. Comunicarea interculturală
Cultura grupurilor etnice variază. Ştiinţele care studiază diferitele

aspecte ale comunităţilor umane exprimă diversitatea culturală considerabilă
între societăţi şi faptul ca acestea se deosebesc semnificativ prin culturile lor.
Diversitatea culturală dintre grupurile etnice demonstrează flexibilitatea şi
varietatea acestora. Înţelegerea şi aprecierea acestei divesitati poate duce la
respectul reciproc şi la comunicarea dintre culturi, iar eludarea acestei
diversităţi şi afirmarea etnocentrismului cultural determină efecte contrare:
intoleranţă, exclusivism şi lipsa comunicării.
Comunicarea multiculturală înseamnă interacţiunea directă între
oameni de diferite culturi. Comunicarea multiculturală implică mult mai
mult decât înţelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea şi
tolerarea diferenţelor.
O definiţie atotcuprinzătoare asupra multiculturalităţii sau

interculturalităţii ne oferă Micheline Ray: „Cine spune intercultural, spune în
mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter-, interacţiune,
schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă.” 60. Importanţa
prefixelor din noţiunile de multiculturalism, comunicare interculturală şi
raporturi transnaţionale este analizată de Christian Giordano, care observă că
„prefixele multi-, inter- şi trans- posedă între ele evidente afinităţi, dar şi
subtile diferenţe de conotaţie”61. Prefixul multi- accentuează diferenţa, chiar
separarea dintre culturi, prefixul inter- presupune că întâlnirea dintre culturi
60
Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educaţie interculturală: experienţe, politici, strategii,
Ed. Polirom , Iaşi 1999, p. 166.
61
Rudolf Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate: cercetări şi perspective româneşti, Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002, p. 41.
36
este mai dinamică, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa şi negocia
propria apartenenţă şi propria identitate culturală. Prefixul trans- indică
capacitatea personală sau colectivă de a transcede graniţele culturale şi
frontierele naţionale şi de a trece de la o apartenenţă şi de la o identitate la
alta cu uşurinţă.
Comunicarea interculturală a luat naştere datorită interferenţei mai
multor noţiuni comune, cum ar fi comunicarea cross cultural, comunicarea
internaţională sau globală, relaţiile interculturale.62 Toate aceste noţiuni au
fost subsumate unui concept mai larg, acela de comunicare interculturală63.
Termenul de comunicare internaţională se referă la studiul fluxului de
comunicare între ţări. O altă accepţiune a termenului vizează studiul
comparativ al sistemelor comunicaţionale în masă şi studiul comunicării
între guverne naţionale. Comunicarea internaţională se ocupă de putere,
politică, procesul influenţei asupra altor naţiuni-state.
Comunicarea globală face trimitere la studiul transferului
informaţiilor, datelor, opiniilor şi valorilor, de către grupuri, instituţii şi
guverne, şi la problemele care apar pe baza transferului. Comunicarea cross
cultural se referă în general la compararea fenomenelor între culturi diferite.
Relaţiile interculturale reprezintă un domeniu interdisciplinar, prin
care se încearcă să se identifice, cu ajutorul diferitelor ştiinţe sociale, dar
care împărtăşesc un interes comun, studiul interacţiunilor oamenilor
aparţinând diverselor culturi. Studiile culturale pot fi analizate din trei
perspective:
62
Fred E. Jandt, An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community, Sage
Publication 2004, p. 23.
63
Comunicarea interculturală şi cea internaţională sunt zone diferite de cercetare; prima încearcă să se
axeze pe individ, ca unitate de măsură, pe când cea de-a doua încearcă să lucreze la nivel macro, unităţile
sale de analiză fiind naţiunea, sistemele globale, grupurile, mişcările, dar elementul comun este
preocuparea faţă de diferenţe
37
 monoculturale (studiul unei singure culturi face obiectul de cercetare
al antropologiei şi sociologiei),
 cross cultural (prin comparaţia caracteristicilor a două sau mai multe
culturi),
 interculturale (care se bazează pe interacţiunea a două sau mai multe
culturi, şi încearcă să răspundă întrebărilor referitoare la ce se
întâmplă când două sau mai multe culturi interacţionează, la nivel
interpersonal, de grup sau internaţional) 64.
Diversitatea culturilor se dezvăluie dacă analizăm cadrul exprimării
culturale, care constă în sistemul de semne şi simboluri, în schemele de
gândire şi comportament, precum şi în ansamblul de atitudini mentale
fundamentale65. Schema de gândire şi comportament a culturii exprimă un
„mod de a gândi, de a simţi, de a imagina într-un anume fel în faţa unor
probleme majore, precum dragostea, moartea, speranţa, apariţia şi
menţinerea vieţii, de a te comporta…“66. Această schemă şi acest
comportament sunt specifice tuturor membrilor care se simt solidari într-o
anume cultură şi care sunt modelaţi de un sistem de valori specific. Ca
urmare, atitudinile culturale ale membrilor grupurilor etnice, bazate pe
sisteme de valori specifice, se constituie în factori care favorizează
comunicarea, cât şi în elemente care pot bloca dialogul intercultural.
De fapt, se constată că orice contact intercultural se stabileşte printr-
un filtru format din imaginea celuilalt, ce „selectează acele aspecte din
personalitatea străinului care permit observatorului să se definească mai bine
64
William Gudykunst, Bella Mody, Handbook of Intercultural Communication, Sage Publication 2002, p.
10.
65
John Burton, Political realities, New York, Lexington Books, 1991, p. 20.
66
William Gudykunst, Bella Mody, op. cit., p. 10.
38
pe sine“67. Imaginea despre celălalt „poate deveni «stereotip» care nu se
modifică în ciuda transformării realităţii“68.
O analiză atentă a fenomenului dezvăluie faptul că imaginea celuilalt
ne introduce în mecanismul comunicării interculturale şi ne determină să
observăm laturile ce nu ne sunt familiare şi pe cele care ne intrigă pentru că
se relevă că sunt net deosebite de ale noastre. Prin urmare, cunoaşterea şi
acceptarea celuilalt favorizează comunicarea şi schimbul de valori, în timp
ce neacceptarea celuilalt blochează comunicarea interculturală.
Neacceptarea celuilalt se exprimă, de fapt, prin etnocentrismul
cultural care reflectă „tendinţa de a considera propria cultură superioară
altora din punct de vedere moral şi, astfel, de a judeca alte culturi după
standardele proprii“69. În concepţiile etnocentriste, practicile altor culturi
sunt percepute nu doar ca deosebiri, ci de-a dreptul ca deviaţii.
Dar etnocentrismul cultural pierde mereu teren în favoarea cunoaşterii
şi acceptării diferenţelor culturale. Se afirmă tot mai mult evaluarea
ştiinţifică a practicilor culturale plecându-se de la ipoteza că „nici o practică
culturală nu este inerent bună sau rea; fiecare trebuie înţeleasă în raport de
locul ei în configuraţia culturală mai largă“70. Această abordare impune
abţinerea de la formularea unor verdicte valorice superficiale şi
conjuncturale asupra practicilor şi elementelor culturale necunoscute şi
adoptarea unor atitudini de toleranţă, de respect faţă de stilurile culturale
care pot părea ciudate sau nefireşti. Această tendinţă s-a dezvoltat mai ales
după al doilea război mondial, când reprezentanţi ai diferitelor ştiinţe au
hotărât să intensifice relaţiile dintre ei, pentru a se cunoaşte mai bine, pentru
67
Fred E. Jandt, op.cit, p. 128.
68
Ibidem.
69
70
Ibidem.
39
a descoperi împreună tendinţele şi atitudinile care provoacă preţuirea
celuilalt şi nu exercerbari individuale. Noua abordare şi-a propus ca obiectiv
studierea mai atentă a „celuilalt“ din perspectiva culturală, a străinului care
utilizează alt cod de comunicare, format în decursul existenţei, într-un trecut
care nu a fost peste tot acelaşi.
Antropologia culturală a deschis noi perspective în cunoaşterea
particularităţilor culturale şi, totodată, în dezvoltarea contactelor între
culturi:
1. investigarea oralităţii şi a vizualului, prin scoaterea la iveală a unor
colectivităţi cu o cultură deosebită care nu se desfăşurase pe registrul
scrisului (povestiri, poeme, ţesături, ceramică populară, meşteşugurile,
îmbrăcămintea, construcţia caselor etc.);
2. stabilirea multiplelor legături ale operei cu mediul cultural;
3. stabilirea rolului culturii orale şi expansiunii cărţii (raportul între carte
şi oralitate);
4. reconstruirea trecutului cultural al diferitelor grupuri umane;
identificarea centrelor care au favorizat schimbul de valori;
5. cercetarea tiparelor de gândire şi a originalităţii culturilor; analiza
relaţiei scris-comunicare.
Studiile elaborate din perspectiva antropologiei culturale relevă
valenţele culturilor de tip tradiţional care au „încurajat comunicarea pe calea
a vedea - a face, a auzi - a spune; de unde, o pondere considerabilă acordată
oralităţii şi artelor vizuale“71. În înteriorul acestor culturii, dar şi în spaţiul
intercultural, „scrisul a slujit mai puţin comuni carii şi mai mult conservării:
au fost copiate textele sacre, au fost elaborate cronografe pentru a înregistra
71
40
evenimentele pilduitoare, au fost consemnate maximele şi pildele care
puteau călăuzi omul pe calea vieţii“72. Deşi într-o relaţie disproporţionată,
limbajul figurativ şi scrisul s-au îmbinat armonios în diferitele culturi făcând
posibilă comunicarea intra şi interculturală prin construirea, argumentarea,
difuzarea şi conservarea mesajelor realizate în anumite spaţii culturale şi
destinate spaţiului cultural propriu sau altor culturi. Se deschide astfel
perspectiva reducerii şi difuzării valo rilor ca un proces dinamic; „cultură nu
mai apare ca un muzeu imaginar“73, ci, mai degrabă, ca spaţiu de elaborare a
mesajelor interculturale.
Comunicarea în cadrul intracultural, între membrii unui grup cultural
omogen, funcţionează sintactic şi semantic. Dar comunicarea între diferite
culturi, prin contacte sistematice sau sporadice, se izbeşte de bariere
semantice. Ele se datorează sistemelor de semne şi simboluri cărora le
corespund sisteme de semnificaţii specifice diferitelor culturi.
Corespondenţa dintre semn, simbol şi semnificaţie fiind responsabilă de
stabilirea raportului dintre semn, simbol, pe de o parte, şi reprezentare şi
imagine, pe de altă parte, ea este responsabilă şi de comunicarea dintre
culturi. Acolo unde raportul semn, simbol/reprezentare, imagine a fost
similar, „culturile au comunicat interes participând, cel mai adesea, la
aceeaşi formă de cultură“74.
Înainte de revoluţiile în ştiinţă şi tehnică, cu preponderenţă în Evul
Mediu şi în Renaştere, comunicarea între culturi era strâns legată de un
protocol vast şi adesea construit cu o abundenţă inutilă de expresii, cuvinte
şi imagini. Protocolul era aproape întotdeauna minuţios pregătit şi se raporta
invers proporţional la capacitatea canalului de comunicare „care scădea
72
Ibidem.
73
Ibidem.
74
41
imens cu distanţa geografică“75. În epoca modernă şi în cea contemporană,
dezvoltarea tehnico-ştiinţifica permite, în mare parte, o comunicare, tehnic
vorbind, aproape fără bariere. Perfecţionarea tehnică a comunicării a gene
rat, însă, drept consecinţă accesul potenţial la comunicare şi informaţie şi
minimalizarea pregătirii mesajelor de comunicare. A apărut, astfel, o situaţie
paradoxală în faţa umanitaţii: „comunicăm din ce în ce mai mult şi ne
înţelegem din ce în ce mai puţin“76.
Situaţia descrisă mai sus a determinat apariţia în comunicarea
interculturală a unui fenomen de înţelegere aparentă, mimetică, care poate
produce percepţii eronate ale diferenţelor culturale şi „iluzii de conflict fără
bază reală“77. Neglijenţele în construirea mesajelor, excluderea protocolului
de pregătire atentă a mesajelor însoţite de mijloace de comunicare din ce în
ce mai perfecţionate şi „neglijarea aproape completă a codului cultural şi
religios diferit al partenerilor duc la situaţii conflictuale mai grave ca în
trecut“78.
Schimbările intervenite în domeniul geopoliticii şi geostrategiei,
trecerea de la lumea bipolară la lumea multipolară au generat consecinţe
directe şi asupra comunicării interculturale, mai ales în ceea ce priveşte
comportamentul cultural strategic:
1. „multipolaritatea obligă culturi diferite să coopereze pozitiv sau
negativ (conflict)“;
2. „implică evidenţierea cunoaşterii şi comportamentului diferit al
participanţilor“ la comunicarea interculturală, pentru că baza oricărui
comportament nu poate fi în afara unui model cultural79.
75
76
Constantin Cucoş, Educaţia: dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi 2000, p. 160.
77
Rudolf Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, op. cit. p. 49.
78
Ibidem.
79
Ibidem.
42
3.2.1. Comunicarea interculturală modernă
A vorbi despre comunicarea multiculturală în ziua de astăzi, când

oamenii pot fi în contact cu semenii lor din celălalt capăt al lumii printr-un
singur click de internet, cu ajutorul telefoniei mobile sau al mass-mediei,
ştirile circulând mult mai rapid decât prin mijloacele tradiţionale, înseamnă a
dori să îi cunoaştem mai bine pe semenii noştri, să-i înţelegem şi să-i
acceptăm, şi comunicarea dintre noi să fie mai eficace. Contactele din ce în
ce mai numeroase cu oamenii din alte ţări ne fac să reflectăm în primul rând
asupra noastră, asupra eficienţei modului nostru de a comunica.
Contactul şi comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile
dominante ale vieţii moderne, lumea parcă nu mai poate trăi fără beneficiile
tehnologiei, fără a putea lua legătura rapid cu persoana din celălalt capăt al
ţării, fără a putea ţine o video-conferinţă, fără a putea cunoaşte care sunt
ultimele ştiri de la ultima întâlnire a preşedinţilor la Bruxelles sau ultimele
tendinţe în modă de la Milano. Toate aceste contacte cu ceilalţi, având
scopuri fie economice, politice sau culturale, ne îndrumă spre un mod de
comunicare mai deschis, spre o comunicare interculturală.
Perceperea diferenţei culturale ne face conştienţi de diversitate, fie ea
a limbajului, a gândirii, a obiceiurilor sau a stilului. Încercăm să rezolvăm
contradicţia internă provocată de diversitate.
Conceptul de „diversitate” este perceput în variate moduri de la o ţară
la alta, politicile guvernamentale pe acest subiect diferă de la un caz la altul.
Multe ţări, cu precădere SUA, sunt percepute ca eşalon pentru politica
toleranţei faţă de imigranţi şi minorităţi.
43
În orice ţară democratică în care coexistă mai multe culturi s-a pus
problema egalităţii între cetăţeni. Se constată că manifestările culturii celei
mai puternice - fie prin numărul celor care o posedă, fie prin puterea politică
sau economică a acestor persoane - tind să domine, să acapareze şi, în final,
să anihileze celelalte culturi din ţara respectivă. Respectul pentru celălalt şi
pentru modul lui diferit de a fi se aplică mai mult în teorie decât în practică.
Or, ”condiţia sine que non a interculturalităţii este respectul total al vecinului
care nu ne seamănă”80.
Începutul secolului XXI aduce noi provocări în toate domeniile
ştiinţifice, ca şi în comunicare. Evenimentele politice şi sociale care au
zdruncinat lumea şi-au pus amprenta în special asupra oamenilor şi a
modului în care aceştia comunică. Domeniul intercultural este mai mult ca
oricând pregătit să menţină echilibrul dorit al lumii. Oamenii sunt mult mai
deschişi, doritori de a-i cunoaşte pe ceilalţi, de a comunica şi de a relaţiona
cu ei. Comunicarea interculturală se află la punctul său maxim de
conştientizare şi mediatizare. Dezvoltarea interculturalităţii la nivel
academic, împreună cu aprofundarea problemelor şi găsirea soluţiilor lumii
contemporane şi-au spus cuvântul în buna colaborare a oamenilor de ştiinţă
şi a cercetătorilor din domeniul interculturalităţii.
Rhetoric in Intercultural Contexts, volumul anului 2000 al
International and Intercultural Communication Annual, editat de Alberto
Gonzalez şi Dolores V. Tanno încearcă să identifice şi să confrunte
provocările în ceea ce priveşte criticile acţiunii retorice atunci când studiul
conţine tradiţii şi practici culturale, dorindu-se crearea de posibilităţi critice
80
Doru Munteanu, „Diversitatea culturală” în Interculturalitate versus globalizare - conferinţă
internaţională, Braşov 2004.
44
interculturale. Perspective critice specifice (postmoderne, etnografice,
istorice) sunt relaţionate cu criticismul retoric intercultural.
Dezvoltarea studiului comunicării multiculturale a implicat descrierea
şi definirea exemplelor specifice mai mult decât dezvoltarea unei teorii
generale. Acest lucru încearcă să fie remediat prin studiile recente, dar fără a
se atinge un obiectiv clar.
În ultimile decenii s-a pus accentul pe rolul educaţiei interculturale şi
al managementului intercultural într-o lume în care oamenii se află tot
timpul în contact, direct sau indirect, rolul dialogului intercultural crescând.
.Oamenii au interacţionat cu diferite culturi de-a lungul istoriei pline
de războaie, peregrinări şi schimburi de bunuri. Contactul intercultural a
devenit o realitate a vieţii de zi cu zi. Dezvoltarea interdependenţei
oamenilor şi culturilor în societatea globală a secolului XXI ne obligă să
acordăm mai multă atenţie problemelor interculturale. Pentru a putea trăi şi
funcţiona în mediul multicultural de astăzi, oamenii trebuie să fie competenţi
în comunicarea interculturală.
Diverşi autori au studiat comunicarea interculturală, studiile lor
oferind diferite perspective sau accentuări. Libertatea abordărilor ne oferă
astăzi o perspectivă mai clară asupra domeniului. Deşi este o ştiinţă relativ
nouă, dar cu rădăcini adânci, studiile nu reflectă o abordare unitară, clară,
concisă, a interculturalităţii, cu atât mai puţin a istoriei sale. Cercetătorii
veniţi din diverse domenii sociale analizează problematica într-un mod
subiectiv şi incomplet, mulţumindu-se a-l desemna pe Hall ca fiind
întemeietorul Comunicării interculturale sau a data interesul pentru domeniu
în anii 1950-1960, fără a lua în considerare cele mai vechi contacte
interculturale şi rezultatele acestei întâlniri: sinteza greco-romană ce stă la
baza identităţii Europei moderne.
45
3.3. Prevenirea conflictelor prin comunicare interculturală
Deşi politicile culturale nu pot rezolva toate problemele societăţii,

Consiliul Europei consideră cultura, ca mijloc de comunicare, un factor ce
trebuie luat în calcul pentru prevenirea situaţiilor conflictuale şi în
reconcilierea socială ulterioară conflictului.
Ideea de dialog implică o deschidere către celălalt, dialogul respectând
fiecare aspect al diversităţii culturale. Dialogul intercultural înseamnă o mai
bună cunoaştere reciprocă, ca şi învingerea prejudecăţilor care stau la baza
lipsei de comunicare sau a interpretării greşite a faptelor.
Un rol important în prevenirea acestor neînţelegeri, a conflictelor, îl
joacă dialogul intercultural. Evitarea conflictului nu înseamnă şi rezolvarea
lui, ci doar o amânare a conştientizării existenţei lui şi a momentului în care
acesta va izbucni. .
John Burton încearcă să formuleze o Teorie a rezolvării conflictului
şi distinge între încheierea conflictului, managementul şi dispunerea
conflictului: „Managementul se realizează prin deprinderi de rezolvare
alternative şi poate limita conflictul, dispunerea se realizează prin procese
autoritare şi legale şi poate fi impusă cu ajutorul elitelor. Încheierea
conflictului înseamnă sfârşirea conflictului prin metode analitice care ţintesc
la rădăcina problemei şi se doreşte a fi o soluţie permanentă a problemei”81.
Burton sugerează că este nevoie de o trecere a paradigmei de la
puterea politică la realitatea puterii individuale. O soluţie a înţelegerii
diferitelor părţi ar fi într-un mod analitic, cu ajutorul unei terţe părţi, având
81
John Burton, Conflict Resolution as a Political System, in Vamik Volkan (ed), The Psychaodynamics of
International Relationships, vol. II: Unofficial Diplomacy at Work, MA Lexington Books, 1991, p. 72.
46
rol de faciliator, şi nu de autoritate. Acest rol poate fi îndeplinit atunci când
conflictul se referă la nevoi ce nu pot fi negociate sau la interese materiale.
Conflictul se manifestă de obicei printr-o ruptură între relaţii şi
reprezintă o provocare pentru normă şi autorităţi. El se datorează unei
afirmări a individualităţii: ”Este o frustrare bazată pe proteste împotriva
lipsei de oportunităţi de dezvoltare şi a lipsei de recunoaştere şi împotriva
identităţii. Când orice tensiune, conflict sau violenţă îşi are originea în
diferenţele de clasă, statut, etnicitate, sex, religie sau naţionalism, avem de-a
face cu aceleaşi probleme fundamentale”82.
În cazul oricărei dispute trebuie să înţelegem că toţi participanţii au
nevoi legitime care trebuiesc satisfăcute pentru a rezolva conflictul.
Burton îşi axează teoria pe crearea unui proces analitic care să
faciliteze schimburile necesare ce vor duce la crearea unui sistem politic şi
social corespunzător nevoilor. Încheierea conflictului presupune, pe termen
lung, un proces al schimbării sistemului politic, social şi economic.83
Abordări tradiţionale ale managementului s-au bazat pe medieri sau
negocieri, posibile doar când există ceva clar, tangibil de împărţit.
Înţelegerea naturii şi a parametrilor conflictului este folositoare, dar
obiectivul este de a folosi în mod util analiza pentru rezolvarea conflictului.
În acest scop a apărut o nouă teorie: Calea alternativă a diplomaţiei,
definită de Joseph Montville ca o interacţiune neoficială, informală, între
membrii grupărilor sau naţiunile adversare care doresc să dezvolte strategii,
să influenţeze opinia publică, să organizeze resursele materiale şi umane
pentru a ajuta la rezolvarea conflictului.
82
John Burton, Political realities, în op. cit., MA Lexington Books, 1991, p. 20.
83
Idem, Conflict Resolution as a Political System, op. cit., MA Lexington Books, 1991, p. 71.
47
Conflictele etnice-naţionale reprezintă o formă a conflictului social
prelungit84, înţeles drept un conflict dificil care nu poate fi încheiat. Există
multe exemple de grupuri identitare ce se află în conflict social prelungit: în
Palestina (israelienii şi libanezii), în Cipru (grecii şi ciprioţii turci), în Spania
(bascii), în Irlanda de Nord (Naţionaliştii irlandezi şi Unioniştii din Usler).
Calea alternativă a diplomaţiei este un proces în trei etape care le
permite reprezentanţilor grupurilor să încerce rezolvarea conflictelor într-un
mediu neameninţător, neconstrângător, neconfruntător.85 Această teorie nu
înlocuieşte calea oficială, dar poate netezi drumul pentru negocierile oficiale
prin iniţierea schimbărilor de atitudine în opinia publică şi a factorilor de
decizie.
Un prim pas poate fi făcut prin organizarea de forumuri şi
workshopuri. Oamenii cu influenţă din respectivele comunităţi, precum şi
experţi în psihologia conflictului între grupuri, se pot întruni pentru a
explora mijloace alternative în definirea conflictului. Faciliatorii nu vor
impune sau oferi soluţii pentru conflict, rolul lor este de a facilita
comunicarea şi de a îndruma participanţii spre schimbarea atitudinilor şi
percepţiilor proprii. Workshopurile pot fi organizate printr-o serie de întâlniri
în grupuri mici, dar pot avea loc şi evenimente sociale informale, cum ar fi
dineuri, spectacole, vizite.
A doua etapă o reprezintă influenţarea opiniei publice şi schimbarea
atitudinilor şi percepţiilor comunităţilor respective. Acest lucru nu se
realizează uşor, este nevoie de timp, perseverenţă şi răbdare. Participanţii la
workshopuri trebuie să-i convingă pe factorii de decizie din respectivele
comunităţi de veridicitatea noilor percepţii.
84
Edward E. Azar, The Analysis and Management of Protracted Conflict, în Volcan, op. cit., p. 93.
85
William G. Cunningham Jr., Conflict Theory and the Conflict in Northern Ireland, The University of
Auckland, 1998, http://cain.ulst.ac.uk.
48
În a treia etapă se are în vedere o dezvoltare cooperantă a economiei,
având ca scop micşorarea suferinţelor materiale ale comunităţilor în cauză.
49
Studiu de caz
Imaginea României şi a românilor prin prisma percepţiei
alterităţii
După cum am arătat în corpul teoretic al lucrării, imaginea unei ţări

este un construct artificial; ea nu se impune de la sine, ci este
redimensionată prin reprezentările celorlalţi. Atâta timp cât imaginea de ţară
construită de către ceilalţi nu se pliază pe imaginea de sine, imaginea devine
difuză şi stereotipică, cu alte cuvinte greu de destructurat ulterior. Ceea ce
spun alţii că ar fi România se constituie în ultimă instanţă în fragmente care
compun profilul imagologic al ţării, profil care, în măsura în care este
difuzat de instanţa mediatică internaţională, se inserează şi în mentalul
colectiv al spaţiului occidental.
O abordare analitică a modului în care a fost înfăţişată România şi
românii în presa străină de după anul 1989 relevă câteva dimensiuni prin
care a fost construit portretul mediatic al ţării. Aceste dimensiuni articulează
ceea ce putem numi referenţi identitari ai ţării, pentru că, odată aduse în prim
plan, ele au fost reluate şi redimensionate sistematic.
Astfel, putem remarca trei mari direcţii prin care România a fost
reprezentată în media:
 din perspectiva asumării democraţiei: subiectele cu impact mediatic
au fost cele legate de incidentul violent de la Târgu Mureş şi de
mineriadele cu care s-a confruntat România. În ceea ce priveşte
primul subiect, el a fost tratat incomplet, accentul fiind pus pe violenţa
interetnică şi pe ura pe care o manifestă românii faţă de celelalte etnii.
Deşi relatările din presa străină au fost vădit inexacte şi unilaterale
50
(nimeni nu a amintit faptul că cel care apărea în imaginilie difuzate la
ştiri şi era bătut, era un român bătut de maghiari, nu un maghiar bătut
de români aşa cum s-a spus), ele nu au primit nici un fel de dezminţire
din partea autorităţilor române. De atunci, presa străină pare a relua
periodic tema minorităţilor din România şi a discriminării la care sunt
supuse acestea. În ceea ce priveşte subiectul mineriadelor, presa
străină le-a condamnat, pe bună dreptate, în unanimitate, ca fiind o
practică nedemocratică.
 din perspectiva protecţiei sociale: subiectul predominant pe această
dimensiune a fost cel legat de situaţia copiilor instituţionalizaţi. În
acest caz, putem vorbi deja despre un stereotip puternic de imagine,
pentru că subiectul se regăseşte în relatările media în mod constant.
Contextul prezentat de media este unul sumbru, cu referiri la
condiţiile umilitoare din orfelinate, la practica comercializării de copii
şi la abuzurile fizice şi sexuale la care aceştia sunt supuşi. În acest
punct, se remarcă prezenţa puternică şi constantă a temei în presa
britanică. În ediţia din 1 octombrie 2006, cotidianul The Sun prezintă
un reportaj în care România este acuzată de un vid legislativ care
oferă pedofililor britanici libertatea de a “închiria” un copil cu doar
150 de Euro. Nu se înţelege foarte clar dacă România este vinovată de
existenţa pedofililor sau a existenţei persoanelor fără adăpost şi surse
de venituri, în condiţiile în care legislaţia este aceeaşi.
 din perspectiva imigraţiei româneşti. Subiectele preluate şi difuzate de
media pe acest palier sunt concentrate în jurul a două axe: imigranţii
ilegali sosiţi din România şi comportamentul necivilizat al acestora.
Încă din anul 1990, presa austriacă vorbeşte în termeni negativi despre
românii imigraţi în Austria, portretul fiind unul schematic, de la
51
portretul de cerşetor şi hoţ la cel de barbar (scandalul legat de lebedele
mâncate de români la Viena). De asemenea, presa italiană prezintă
peiorativ comportamentul românilor aflaţi în Italia. "Bătăi, buldozere
şi tot mai multa ură - efectul Mailat asupra românilor din Italia",
"Atacaţi în Italia - O să vă spargem capetele!"; "Te ucid pe stradă -
Alarmă: imigranţi! Un român violează şi ucide o femeie italiană";
"Femeie masacrată, teroare la Roma - Prodi telefonează la Bucureşti.
Decret privind expulzarea". Acestea sunt doar cateva dintre titlurile
care au ţinut paginile ziarelor din România şi din Peninsula începând
cu 31 octombrie 2007, data la care italianca în vârstă de 47 de ani,
Giovanna Reggiani, a încetat din viaţă dupa ce a fost agresată de
Nicolae Romulus Mailat. Astfel, citate şi imagini, declaraţii şi
evenimente mediatizate intens alimentează de mai bine de şase luni
ura rasială şi violenţă, mesajele transmise de media ratându-şi scopul
de relatare a evenimentului şi transformându-se într-un vehicul al
rasismului şi xenofobiei.
În ultimii ani, românii au emigrat în cea mai mare parte în Italia şi

Spania. În studiul “Percepţia cetăţenilor italieni asupra României şi
comunităţii româneşti din Italia”, comandat de către Guvernul României,
Agenţia pentru Strategii Guvernamentale” agenţiilor Metro Media
Transilvania şi Focus Marketing, se arată italienii manifestă în majoritate o
părere negativă faţă de imigranţi86. 57% dintre italieni au o părere proastă
sau foarte proastă despre imigranţi, 34% o părere bună sau foarte bună,
restul neexprimând o părere. Cei mai mulţi dintre italieni (75%) sunt de
86
Volum: 1.201 persoane de 18 ani şi peste. Marja maximă de eroare admisă e de +/-2,9%, la un nivel de
probabilitate de 95%. Chestionarele au fost aplicate “face-to-face”, la domiciliul subiecţilor, în perioada 20
martie –11 aprilie 2008, de către Institutul FOCUS MARKETING, Napoli, Italia
52
acord că sunt prea mulţi imigranţi în Italia, în vreme ce doar 20% nu sunt de
acord cu acest fapt.
Principala nemulţumire a italienilor vizavi de imigranţi este legată de
creşterea infracţionalităţii şi a delincvenţei generate de aceştia (cei mai mulţi
italieni se gândesc la delincvenţă şi criminalitate când îşi justifică părerea
despre imigranţi). Un aspect demn de relevat este violenţa stradală şi
insecuritatea generată de prezenţa imigranţilor în Italia. Aproximativ unul
din 6 italieni declară că au fost victima unei agresiuni fizice sau verbale din
partea unui imigrant. Dintre italienii care au declarat că au suportat o astfel
de agresiune, jumătate au identificat imigranţi agresori ca fiind romi, 27% ca
fiind albanezi iar 25% ca fiind români.
Există o intoleranţă diferenţiată a italienilor faţă de imigranţii stabiliţi
în Italia, în funcţie de etnia şi ţara de origine. Cetăţenii italienii manifestă cel
mai ridicat grad de intoleranţă faţă de imigranţii romi, 61% dintre aceştia
exprimând dezacordul ca aceştia să trăiască în Italia. Un grad semnificativ
mai scăzut de intoleranţă este manifestat faţă de imigranţii albanezi (35%
dintre italieni nu sunt de acord ca aceştia să trăiască în Italia) sau imigranţii
români (33% îşi exprimă dezacordul ca aceştia să trăiască în Italia).
53
Analiza aprofundată a rezultatelor cercetării arată fără echivoc că
italienii care au stat cel puţin odată de vorbă cu unul dintre imigranţii români
au o părere mult mai bună despre aceştia comparativ cu italienii care nu au
54
stat niciodată de vorbă cu un român şi care şi-au format părerea exclusiv prin
intermediul mass-media. Astfel, unul din patru italieni consideră ca
majoritatea aprecierilor din mass-media despre imigranţii români sunt false.
1 din 10 italieni au la locul de muncă, la şcoală sau la facultate un imigrant
român iar dintre cei care declară că se află în proximitatea unui imigrant
român, majoritatea covârşitoare (81%) declară că se înţeleg bine sau foarte
bine cu aceştia.
Potrivit studiului sociologic „Imaginea României în Spania”87,
jumătate din spanioli au o părere mai degrabă bună sau foarte bună despre
imigranţii din Spania (51%), iar 43% au o părere mai degrabă proastă sau
foarte proastă. Aproximativ trei sferturi din populaţia Spaniei consideră că
sunt prea mulţi imigranţi în Spania (76%). 69% din respondenţi îşi exprimă
acordul cu expulzările de imigranţi. Şase din zece spanioli percep creşterea
şomajului ca fiind corelată cu creşterea numărului de imigranţi (61%). Peste
jumătate din cei intervievaţi consideră că imigranţii se integrează cu
dificultate în societatea spaniolă (58%). 49% susţin că Spania are de câştigat
de pe urma imigranţilor. Majoritatea spaniolilor consideră că statul spaniol
acordă prea mult sprijin imigranţilor (67%).
Cele mai nefavorabile opinii şi cel mai scăzut grad de toleranţă se
constată faţă de imigranţii romi. Imigranţii români atrag preponderent opinii
negative şi un grad de toleranţă relativ scăzut; percepţia spaniolilor faţă de
imigranţii români este însă mai bună decât percepţia faţă de imigranţii romi.
87
realizat de Mercury Research în parteneriat cu OpiPublic Data Sampling (Spania) la cererea Agenţiei
pentru Strategii Guvernamentale. Populaţia ţintă: Cetăţeni spanioli cu vârsta de 18 ani sau peste, rezidenţi
în Peninsula Iberică şi Insulele Baleare. S-au exclus: Ceuta, Melilla, şi Insulele Canare. Volumul
eşantionului: 1214 persoane.
55
În legătură cu percepția României, primul lucru cu care spaniolii
asociază România în mod spontan este sărăcia şi mizeria (21%). Urmează
delincvenţa (9%), romii (5%) şi faptul că România este o ţară cu dificultăţi
economice, fără locuri de muncă (5%). 4% dintre spanioli asociază spontan
România cu Dracula, Transilvania şi vampirii.
Cea mai frecventă asociere făcută în mod spontan românilor în

general este aceea cu delincvenţa (17%). Românii mai sunt asociaţi spontan
cu: sărăcia (10%), cu oameni muncitori (10%), oameni în căutarea unei vieţi
mai bune (6%).
56
Două-treimi dintre spanioli nu au putut indica o personalitate
românească cunoscută (67%). Ceilalţi au amintit de Nicolae Ceauşescu
(16%), Dracula (15%), Nadia Comăneci (12%) şi de câţiva fotbalişti.
Notorietatea brandurilor româneşti am putea spune că este practic
inexistentă în rândul spaniolilor: 99% din cei intervievaţi nu au putut sau nu
au vrut să menţioneze numele unor mărci de produse fabricate în România.
Dincolo de aceste consideraţii generale, putem remarca constituirea
profilului de ţară al României pe două paliere care, deşi independente unul
faţă de celălalt, pot fi intercorelate. Vorbim, în primă instanţă, despre o
imagine a României aşa cum apare ea în Rapoartele de ţară realizate periodic
de către Comisia Europeană; mai apoi, despre imaginea de ţară a României
difuzată de către mass-media internaţională. Nu poate fi vorba despre o
relaţie strict cauzală între aspectele negative ale României relevate în
rapoartele de ţară şi relatările mediatice; cu toate acestea, se remarcă
ocurenţa unor teme commune care se articulează în jurul unor teme centrale,
cum ar fi
57
 situaţia copiilor instituţionalizaţi,
 deficienţele din sectorul administrativ şi din cel juridic,
 lipsa unui cadru legislativ viabil în sectorul economic.
Dintre aceste teme, cea care a fost preluată cu preponderenţă de mass
media internaţională între anii 1990 – 2000 a fost tema copiilor
instituţionalizaţi. Cu o puternică încărcătură emoţională, această temă a
constituit subiectul relatărilor media subliniind situaţia precară a
orfelinatelor româneşti şi, în corelaţie cu aceasta, despre practica vânzării de
copii. Articole dense în informaţii, prezentau abuzurile fizice la care sunt
supuşi cei 60.000 de copii din orfelinatele româneşti.
Unul dintre cele mai elaborate materiale scrise despre România este
contoversatul articol “România la fundul grămezii”, semnat de Tony Judt în
The New York Review of Books, în ediţia din 1 noiembrie 2001. Autorul
articolului, un reputat profesor la New York University, conturează un
portret al României în nuanţe peiorative. Articolul abordează problema
României ca singura ţară fost comunistă care nu a reuşit să-şi constituie o
identitate democratică; scris după alegerile prezidenţiale din 2000, articolul
aduce în scenă problema ultra-naţionalismului românesc şi a inconsecvenţei
istorice a României (cu referire la poziţia României în cel de-al doilea război
mondial).
Rapoartele de ţară din octombrie 2002 şi noiembrie 2003 au o notă
mai pozitivă: se remarcă adoptarea de către România a legislaţiei necesare,
dar rămânem încă vulnerabili în ceea ce priveşte implementarea legilor. Deşi
raportul de ţară abordează şi probleme legate de economie, justiţie sau
administraţie, pe plan mediatic temele cu cea mai mare ocurenţă sunt cele
legate de traficul de copii şi de imigraţia ilegală. Rapoartele de ţară din
58
următorii doi ani, 2004 şi 2005, articulează o temă nouă, şi anume tema
corupţiei, dar fac referiri şi la vulnerabilităţile din sectorul administrativ şi
din cel economic. Reprezentarea în presa internaţională însă este realizată
prin tema devenită de acum şablon: copiii aflaţi în orfelinate şi traficul de
carne vie, de aici apărând teme corelative, cum ar fi prostituţia juvenilă şi
situaţia adopţiilor internaţionale. Astfel, ediţia din 24 septembrie 2006 a
cotidianului The Sunday Times publică articolul “Orfanii din România
denunţă anii de abuz”, articol care are ca punct de plecare scrisoarea unor
copii crescuţi în orfelinatele româneşti.
Ultimul raport al Comisiei Europene în ceea ce priveşte România
pune sub semnul întrebării siguranţa alimentară şi deficienţele referitoare la
utilizarea eficientă a fondurilor pentru agricultură.
În acelaşi timp, mass media din Italia iniţiază o serie de articole dure
şi denigratoare la adresa imigranţilor români din această ţară. Un articol din
3 octombrie 2006 publicat de cotidianul Il Tempo vorbeşte despre români ca
fiind “o etnie ce apare mereu la cronica neagră”, readucând în prim plan
problema imigraţiei ilegale şi pe cea a reţelelor româneşti de crimă
organizată, cotidianul La Reppublica abordează problema imigranţilor
români clandestini, iar cotidianul britanic The Sunday Times publică pe 23
iulie 2006 un articol intitulat “ Teama de 45.000 de indezirabili”, cu referire
la imigranţii români şi bulgari în spaţiul britanic.
Aşadar, putem releva în acest moment două mari dimensiuni de
vulnerabilitate ale imaginii României în ceea ce priveşte reprezentarea lor în
mass media internaţională: problema copiilor instituţionalizaţi şi problema
imigranţilor români în spaţiul occidental. Aceste două paliere de imagine au
fost redimensionate de către instanţa mediatică, ele constituindu-se ca
subiecte de presă chiar şi atunci când Rapoartele de ţară înregistrau progrese
59
în ceea ce priveşte situaţia copiilor instituţionalizaţi şi a imigranţilor veniţi
din România.
Un studiu realizat de Institutul pentru Studiul Comunicării în perioada
martie-iunie 2007 relevă lipsa unui profil identitar pozitiv al României în
presa occidentală, corelat cu un nucleu de imagine negativ: astfel, mesajele
negative despre România sunt structurate şi articulate în jurul unor teme-
şablon: corupţie, sărăcie, deficienţele din orfelinate. O analiză detaliată
asupra imaginii României în presa germană, semnată de Katrin Kissau
structurează problemele de imagine cu care se confruntă România. Astfel,
profilul mediatic de imagine al României este construit artificial, în jurul
stereotipului sărăciei. Imaginea României de acum este imaginea României
din 1775, pentru că după 1990 s-a conturat o imagine arhetipică a
României de la începutul secolului XX.
Un studiu elaborat, realizat de două cercetătoare în ştiinţele culturii -
Roswitha Loew şi Anke Pfeifer - asupra imaginii României în mass media
din Germania demonstrează utilizarea evidentă a caracteristicilor imaginii
istorice: România este prezentată, sau mai bine spus reprezentată în media,
prin stereotipuri: sărăcie, Ceauşescu, Dracula. Reportajele elaborate privind
ţara în sine sunt rare: România nu beneficiază de prezentări, ci de
reprezentări imagologice. Imaginea României este o imagine arhetipală şi
nestructurată, remarcă Kissau, imagine care nu poate să dea seama de un
profil identitar al României.
După cum am menţionat în corpul teoretic al lucrării, Calea
alternativă a diplomaţiei, elaborată de William G. Cunningham Jr., este un
proces în trei etape care le permite reprezentanţilor grupurilor să încerce
60
rezolvarea conflictelor într-un mediu neameninţător, neconstrângător,
neconfruntător.88
Pornind de la constatarea faptului că ccandalul imigranţilor români din
Italia şi aprobarea în parlamentul Italiei a legii care înlesneşte expulzarea
imigranţilor care sunt consideraţi un pericol pentru ordinea publică a
preocupat nu numai Roma şi Bucureştiul dar şi Uniunea Europeană, vom
încerca să analizăm care au fost etapele şi inerent măsurile pe baza cărora
România a încercat să îşi ajusteze imaginea în percepţia italienilor.
Astfel, prin nenumărate luări de poziţie, ministrul de externe, Adrian
Cioroianu şi ambasadorul Italiei la Bucureşti au declarat că în relaţiile dintre
cele două ţări nu a intervenit o criză, relaţiile solide dintre România şi Italia
neputând fi zdruncinate de ''repetate şi odioase episoade de criminalitate'' 89
cu autori români petrecute în peninsulă.
Premierul român s-a deplasat în Italia pentru a clarifica situaţia iar
Ministrul de Interne al României, Cristian David, s-a deplasat la Roma,
pentru a discuta cu omologul său din Italia, Roberto Maroni chestiunea
imigraţiei ilegale a cetăţenilor români.
Revista româno – italiană „Buongiorno România” a afirmat atunci că
în ciuda crizei dintre cele două ţări, legate de infracţionalitate, la masa
rotundă organizată de Unuinea Intreprinderilor Italiene în România
Unimpresa, s-a subliniat faptul că la nivelul anului 2008, schimburile
economice dintre cele două ţări vor depăşi 12 miliarde de euro. Daniele
Mancini, ambasadorul Italiei la Bucureşti a declarat că în prima jumătate a
anului, peste 16.000 de români erau acţionari la firmele din Italia90.
88
William G. Cunningham Jr., Conflict Theory and the Conflict in Northern Ireland, The University of
Auckland, 1998, http://cain.ulst.ac.uk.
89
“Relaţiile dintre România şi Italia nu pot fi zruncinate de episoade de criminalitate”, România Liberă, Joi,
04 octombrie 2007, www.romanialibera.ro.
90
„Afacerile întăresc relaţiile cu Italia”, Publicaţia online româno-italiană „Buongiorno România”,
www.buongiorno-romania.ro.
61
Pentru a schimba percepţia italienilor asupra românilor, Ministerul
Culturii şi Cultelor a organizat, la începutul lunii mai a.c., în centrul Romei,
o serie de manifestări culturale menite să schimbe percepţia cu privire la
români91. Spectacolul din centrul Romei, organizat sub patronajul
premierului Călin Popescu-Tăriceanu, la acesta fiind invitate personalităţi
politice, culturale, ştiinţifice, precum şi oameni de afaceri din Peninsulă a
fost articulat în proporţie de 80-90% pe prezentarea elementelor
caracteristice culturii româneşti cu scopul de a schimba percepţia cu privire
la cultura şi tradiţiile românilor.
Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat de asemenea 1,5 milioane de
lei pentru participarea la Carnavalului de la Veneţia.
91
„Spectacol la Roma pentru schimbarea percepţiei asupra României” în Adevărul, 12.02.2008,
www.adevarul.ro
62
Concluzii
După cum am arătat în capitolul I al lucrării, imaginea de sine este rezultatul a

numeroase interpretări produse de oameni, fiecare dintre ele referindu-se la aspecte
disparate şi conţinând erori sau simplificări deformatoare. Aceasta se manifestă în
modalităţi care decurg din orizontul de interpretare al oamenilor, organizaţiilor şi
instituţiilor ce formează etno-organizările. Reprezentările şi imaginile oamenilor despre
propriul grup social ori etnic sau propria naţiune se implică în mod direct în orientarea
manifestărilor, atitudinilor şi opinilor exprimate de către acestea.
La fel şi definirea celuilalt se face pe baza unor principii culturale care presupun
raportarea lui imaginii celuilalt la scara de valori materiale şi spirituale acceptată în
comunitatea internaţională.
De asemenea, imaginile rezultate din izvoare scrise depind nu atât de ponderea lor
cantitativă, cât mai ales de valoarea lor calitativă: pertinenţa informaţiilor pe care le
conţin, competenţa autorităţilor care le-au elaborat, existenţa sau inexistenţa ideilor
preconcepute faţă de obiect. Substanţa informaţională şi calitatea relatării sunt
condiţionate de experienţa şi contactul direct şi îndelungat al autorului cu grupul sau
poporul cercetat. Cultura favorizează cunoaşterea în profunzime a celuilalt şi, ca urmare,
evidenţierea trăsăturilor lui fundamentale, îndeosebi pe linia descoperirii utilajului său
mental, a modelelor culturale, abilitaţilor şi practicilor sociale este esenţială. Astăzi mass-
media este cea care favorizează construirea imaginilor despre un popor.
Constatăm că imaginea României - în ipostaza de celălalt – se concentrează după
1990 încoace mai ales în jurul unor imagini defavorabile, ba mai mult, atunci când în
interior nu facem decât să construim pe baza unor simboluri autoflagelante, nu reuşim
decât să accentuăm imaginea negativă pe care o străinătatea o percepe în ceea ce ne
priveşte. Trebuie să ţinem cont de faptul că imaginea lumii culturale a devenit şi devine
tot mai complexă datorită dezvoltării sociale şi procesului de transformare dat de
schimbările lingvistice şi demografice, mobilitate şi relaţiile cu alţi oameni. Societatea
multiculturală este, la început de secol XXI, o realitate incontestabilă.
Conceptul de societate multiculturală în contextul Europei, din ce în ce mai unite,
are parte de multe probleme, dar şi de oportunităţi. Societăţile europene, constituite
63
istoric, în care simbolurile naţionale şi atributele etnice au stat la baza identităţii, se văd
nevoite să accepte pluralismul cultural.
Sfârşitul secolului XX a demonstrat că societatea se află într-un punct de criză, ce
a izbucnit în noi conflicte. Începutul noului secol s-a dovedit a fi propice pentru o nouă
perspectivă a comunicării, cea a dialogului multicultural.
Legăturile ce îi unesc pe oameni pot, de asemenea, să îi separe. Imaginea
românului Dorel promovat de brandul Unirea este departe de a constitui o sursă de auto-
imagine chiar şi pentru cei care se presupune că ar trebui să se recunoască în ea.
Discursul publicitar trebuie să ţină seama de faptul că toate elementele
constitutive ale auto-imaginii se află într-o permanentă transformare. Spiritul european
reprezintă mult mai mult decât unitatea culturală, o piaţă economică unică şi unirea
politică. Adevăratul spirit european, care dincolo de diferenţele lingvistice, sociale sau
economice, se ascunde în fiecare dintre noi poate fi redescoperit prin conştientizare,
acceptare şi promovare.
64
Bibliografie selectivă
1. AFLOROAIEI, Ştefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Iaşi,

Institutul European, 1994;
2. BOURHIS, Richard Y, LEYENS, Jacques-Philippe (coordonatori),
Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Bucureşti, Editura
Polirom, 1997;
3. BURTON, John, Political realities, New York, Lexington Books,
1991;
4. CULDA, Lucian (coordonator), Investigarea naţiunilor. Aspecte
teoretice şi metodologice, Bucureşti, Editura Licorna, 1998;
5. DASEN, Pierre; PERREGAUX, Christiane; REY, Micheline,
Educaţie interculturală: experienţe, politici, strategii, Ed. Polirom ,
Iaşi 1999;
6. DUŢU, Alexandru, Călătorii, imagini, constante, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1985;
7. GEORGIU, Grigore, Etnocentrismul şi paradoxul diversităţii
culturilor, în „Societate şi Cultura“, 1991, nr. 4;
8. GEORGIU, Grigore, Războiul imaginilor etnocentriste, în „Societate
şi Cultura“, 1992, nr. 4;
9. GUDYKUNST, William; MODY, Bella, Handbook of Intercultural
Communication, Sage Publication 2002;
10. HEITMANN, Klaus, Imaginea romanilor în spaţiul lingvistic
german, 1775-1918, Studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers,
1985;
11. IACOB, Luminiţa Etnopsihologie şi imagologie, Iaşi, Editura
Polirom, 2003;
65
12. JANDT. E., Fred, An introduction to Intercultural communication;
Identities in a Global Community, Sage Publication 2004, MAZILU,
Horia-Dan, Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie, Bucureşti,
1998 ;
13. NICHOLSON, Ian, Humanistic psychology and intellectual identity:
The 'open' system of Gordon Allport, in Journal of Humanistic
Psychology, nr. 37, 1997;
14.
15.PETCU, Marian,
16.POLEDNA, Rudolf; RUEGG, Francois; RUS, Călin,
Interculturalitate: cercetări şi perspective româneşti, Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002;
17. POP, Ioan-Aurel, Romanii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza
statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, Fundaţia Culturală Romana, 1996;
18. ROMAN, Viorel, România în Europa, Bucureşti, Editura Tehnică,
1994;
19. VIVIAN, John, The media of mass communication, Allyn and Bacon,
ediţia a V-a, 1999,
66

Imagini Ale Alteritatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imagini Ale Alteritatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IMAGINI ALE ALTERITĂȚII

2.1. Construcţia identităţii şi comparaţia socială p. 17

1.1. Construcţia identităţii sociale

Identitatea este definită în diferite dicţionare ca „similitudine şi

1.2. Imaginea de sine a grupurilor etnice

Conceptul de imagine de sine (autoimagine) nu beneficiază de o

2.1. Definirea celuilalt

Situarea omului în spaţiu şi în timp implică, în cele din urmă,

2.2. Imaginea celuilalt

Imaginea celuilalt joacă un rol important în decursul istoriei umane,

3.1. Caracteristici ale comunicării interetnice

Din perspective sociologice şi psihologice, viaţa grupurilor umane

3.1.1. Factorii favorizanţi ai comunicării

Factorii favorizanţi ai comunicării interetnice sunt determinaţi de

3.1.2. Factorii care blochează comunicarea

Factorii care blochează comunicarea interetnică sunt generaţi atât de o

Cultura grupurilor etnice variază. Ştiinţele care studiază diferitele

O definiţie atotcuprinzătoare asupra multiculturalităţii sau

A vorbi despre comunicarea multiculturală în ziua de astăzi, când

Deşi politicile culturale nu pot rezolva toate problemele societăţii,

După cum am arătat în corpul teoretic al lucrării, imaginea unei ţări

În ultimii ani, românii au emigrat în cea mai mare parte în Italia şi

Cea mai frecventă asociere făcută în mod spontan românilor în

După cum am arătat în capitolul I al lucrării, imaginea de sine este rezultatul a

1. AFLOROAIEI, Ştefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Iaşi,

S-ar putea să vă placă și