Sunteți pe pagina 1din 154

CARTEA TREBUIE ÎNAPOIATĂ LA

INDICAT TERMENUL

U o -ud- mj
18. IUN. $9 io-11-|201* 2.
NOV. 199J)
l 1 f. FEB. 2000
î 1 MAL 20db
15.1
0 -06- ?âl
i o. ULL ium 09.
IAN. fa 1,16-
03-kt
«5 j^fc 2905
25
>w k
?i -lîf ?005
l."4^
ESTETICA CEREMONIALULUI SOCIAL
ÎN OBICEIURI

/
Vasile Golban

ESTETICA
CEREMONIALULUI
SOCIAL
IN OBICEIURI
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti —1983
^
(^
Coperta: Gheorghe Motora

280780
*280780* ■

■>
CUPRINS

— Cuvînt înainte............................................................................... 7
I Preliminări teoretice pentru înţelegerea şi tratarea din
perspectivă estetică a ceremonialelor............................................. 9
II Schiţa istorică privind dezvoltarea obiceiurilor cere
moniale .................................................................................... 54
III Mijloacele de expresie artistică a obiceiurilor cere-
moniale .................................................................................... 87
IV Valoarea estetică a ceremonialelor sociale .... (100
V Consacrarea estetică a obiceiurilor ceremoniale . . M.17
VI Unele concluzii................................................................................. 140
VII B i b l i o g r a f ie.............................................................................. 146
CUV1NT ÎNAINTE

Cercetările întreprinse asupra obiceiurilor sînt privite


îndeobşte sub raport etnografic sau folcloric iar relevarea
virtuţilor lor estetice din perspectivă filozofică este o încercare
temerară, întrucît în afara unor studii fragmentare şi răzleţe
pe această temă, ea nu a fost abordată monografic. Din acest
punct de vedere este relevantă ideea principală ce se degajă
din lucrare şi anume că în zilele noastre, după o îndelungată şi
complexă evoluţie, ceremonialul desemnează un spectacol
dramatic amplu, în care cuvîntul rostit, muzica, dansul şi
gestul se împletesc într-o armonie constructivă cu putere de a
determina emoţii. In acest mod el este un excelent generator de
spectacol, reproducînd prin elemente reprezentative ale
realului însuşi un sens concret istoric şi general-uman
totodată.
In spiritul acestei idei lucrarea întreprinde un excurs
istoric ce se întemeiază pe date furnizate de antropologi,
istorici, etnologi, istorici ai artei, folclorişti etc. Lucrarea, pe
parcursul unor capitole întregi, urmăreşte procesul de
autonomizare a anumitor componente structurale ale ce-
remonialului ce se constituie ca mijloace de expresie ale unor
arte, precum şi încorporarea, ulterior, în structura acestui
ceremonial, a unor mijloace şi procedee artistice consacrate
care îi vor amplifica expresivitatea, caracterul sugestiv, forţa
de influenţare şi reprezentativitatea.
Ideea şi procesul acesta de constituire şi consacrare
estetică sui-generis a obiceiurilor va continua, adîncin-du-se
în perioada ce va urma. Aceasta este concluzia ce se
desprinde, în temeiul unei analize istorice, constituind una din
ipotezele lucrării, bogată în consecinţe şi fapte de cultură
pentru societatea contemporană. In acest context, sperăm că se
degajă actualitatea ştiinţifică şi practică a lucrării întrucît ea
demonstrează, pe baza unui

7
bogat material, atît extinderea ariei esteticului, interferenţa
artisticului cu esteticul, sugerînd modalităţi adecvate pentru
satisfacerea omeneştii nevoi de sărbătoare.
Se ştie că această problemă, respectiv felul în care sînt
sărbătorite momentele principale din viaţa individului şi ale
familiei, diferitele ceremoniale de muncă şi cele legate de
datele calendaristice de peste an, se află în atenţia organelor
de partid şi de stat, a colectivităţilor şi instituţiilor noastre. O
atare investigaţie şi fundamentare teoretică de principiu,
privind locul şi rolul acestui tip de solemnităţi în epoca
noastră, este de cea mai mare şi stringentă importanţă actuală.
Considerăm apoi că lucrarea pune în evidenţă specificitatea
acestor manifestări ceremoniale sincretice care reunesc
elemente economice, etice, politice, juridice cu cele care ţin de
sfera largă a esteticului.
Surprinderea valorii lor estetice, a felului în care ele
consacră norme de comportare şi manifestări de altă natură, a
constituit o operaţie teoretică delicată pe care lucrarea noastră
a năzuit s-o facă cu atenţie şi spirit de discernămînt.
Privind ceremonialul ca formă specifică a relaţiilor sociale
în care esteticul are o pondere extrem de mare, lucrarea de faţă
analizează şi descrie totodată pe larg o serie de asemenea
manifestări, astfel încît cititorul nu are de-a face cu idei
abstracte, ci cu o imagine concretă a acestui întreg univers al
manifestărilor, sincronic şi diacronic, concret istoric şi general
uman, relativ autonom sau configurînd o viitoare pantonomie.
Lucrarea demonstrează faptul că ceremonialul obiceiurilor
legate de viaţa individului conţine în structura lui intrinsecă
elemente estetice, oferă posibilitatea fundamentării concluziei
potrivit căreia ceremonialul obiceiurilor nu reprezintă doar
simple „ornamente" în viaţa oamenilor, ci momente
reprezentative ale acesteia, care, cu toată existenţa lor relativ
independentă, sînt legate prin mii de fire de realitate, de
concreteţea cotidianului.
Autorul
I. PRELIMINARII TEORETICE
PENTRU ÎNŢELEGEREA ŞI TRATAREA
DIN PERSPECTIVA ESTETICA
A CEREMONIALELOR
„Vă doresc să păstraţi întotdeauna obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti,
portul, cîntecele si felul de a fi al poporului nostru curajos, demn,
hotărît să trăiască liber, independent, să înainteze în strînsă unitate spre
comunism".
NICOLAE CEAUŞESCU

In perimetrul culturii şi civilizaţiei, fiecare popor îşi


exprimă devenirea istorică, gîndirea şi sensibilitatea, aspiraţiile
progresiste, lupta cu vicisitudinile vremurilor, întreaga lui
evoluţie spre o viaţă mai bună. Realitatea socială îşi găseşte
astfel reflectarea în cultură. In cadrul culturii româneşti un loc
de seamă îl ocupă valorile materiale şi spirituale care compun
tradiţia noastră culturală moştenită şi reclădită de fiecare
generaţie în raport cu scopul şi interesele grupurilor şi claselor
care au determinat-o sau influenţat-o uneori chiar
contradictoriu.
Tradiţia în acest sens este o constantă în procesul de făurire
a culturii şi civilizaţiei. Totodată, o sursă de valori ce se
insinuează în chip diferenţiat, dar continuu, în realitatea vieţii
colectivităţilor şi a individului. Un loc de frunte în tradiţia
culturală românească îl ocupă obiceiurile ceremoniale care au
fost şi sînt apreciate pentru forţa lor emoţională, pentru
capacitatea lor de a reprezenta sugestiv şi convingător
momentele semnificative ale existenţei. Apariţia obiceiurilor
ceremoniale este rezultatul unui proces îndelungat şi complex,
început încă din primele etape ale dezvoltării societăţii. Nevoia
de ceremonial a apărut foarte devreme în evoluţia spirituală a
omenirii, începuturile sale situîndu-se în vremuri imemoriale,
ceea ce face imposibilă zugrăvirea modului de apariţie iniţială şi
mai cu seamă localizarea în timp a originii acestor tulburătoare
manifestări, capabile să organizeze într-o unitate armonioasă,
diverse genuri ale folclorului, prezentînd conştiinţei acte
existenţiale în formă sensibilă.
Apariţia obiceiurilor ceremoniale care reglementează
comportamentul şi relaţiile umane, s-a făcut simţită înainte de a
se statornici în conştiinţă sub forma unor legi

9
şi norme fixe, ele fiind un indicator sintetic al unor stări de fapt,
un mijloc prin care realitatea ce a produs ceremonialul
prefigurează uneori stări superioare celor existente care se
exprimă în ceea ce au mai reprezentativ şi semnificativ.
Forma actuală a ceremonialului s-a dezvoltat treptat în
cadrul unui proces complex, ajungînd pe axa diacronică la
punctul în care se apropie, prin elementele ce o compun, de
caracteristicile spectacolului, după ce, etapă cu etapă, a asimilat
şi transfigurat elemente ce nu i-au mai corespuns funcţionalităţii
mereu schimbate. Ceremo-nialul_ desemnează un spectacol
dramatic, amplu, în care ţnvmtul rostit, muzica, dansul şi gestul
se împletesc într-o armonie constructivă cu putere de a
determina emoţii. In acest mod, ceremonialul este un excelent
generator de spectacol, reproducînd prin elemente repre-
zentative ale realului însuşi un sens concret istoric şi totodată
general-uman.
Presupunem — pe baza datelor antropologilor şi etnologilor
ce studiază popoarele primitive — că embrionul ceremonialului
s-a dezvoltat atunci cînd concepţia omului despre lume şi
societate era magică, că ceremonialul se practica cu ocazia
celor mai importante momente din viaţa şi activitatea colectivă
şi individuală cum ar fi dansul ritual înainte de plecare la
vînătoare, diferite forme şi moduri de iniţiere a tinerilor în
vederea intrării lor în rîndul celor maturi etc. Aşa cum arată
Mihail V. Alpatov vînătoarea propriu-zisă era anticipată de un
ritual la care luau parte toţi membrii clanului.
La acest ritual „unii dintre ei trebuiau să joace rolul
animalelor, îmbrăcînd pentru aceasta pieile lor şi punîn-du-şi
măşti, alţii înaintau cu arcuri şi săgeţi şi reprezentau vînătorii.
Vînătorii trăgeau în ei cu săgeţi cu vîrfurile tocite, cei loviţi
cădeau, iar oamenii se aruncau asupra lor, de parcă ar fi vrut să
taie prada cu cuţitele". 1
Membrii triburilor Mandan, aşezate în regiunea cursului
superior al fluviului Missouri, asemenea tuturor indienilor
Americii, erau caracterizaţi de o aprigă religio-
1
Mihail V. Alpatov, Istoria artei voi. I, Arta lumii vechi şi a evului
mediu, trad. Bruno Colbert şi Mihai Isbăşescu, Editura Meridiane, Bucureşti,
1962, pag. 47.

10
zitate, iniţiau un şir de ceremonii religioase, către sfîrşitul primăverii
fiecărui an. Prima dintre aceste ceremonii avea loc odată cu
încheierea perioadei de inundaţie a fluviului Missouri, cea de-a doua,
„Dansul bizonului", prevestea apropierea sezonului de vînătoare odată
cu întoarcerea acestor animale din sud. Cea de-a treia etapă a
festivităţilor anuale includea un ritual iniţiatic, în timpul căruia
feciorii tribului ajunşi la vîrsta maturităţii trebuiau să treacă printr-un
adevărat calvar de torturi şi privaţiuni. Menirea torturii era de a-i
pregăti pe tinerii bărbaţi pentru suferinţa la care ar putea fi supuşi ca
războinici.
Durerile erau aşa de mari, încît majoritatea iniţiaţilor cădeau în
halucinaţie şi îşi pierdeau cunoştinţa în timpul ceremonialului. Visul
rezultat era interpretat ca o viziune după care iniţiatul trebuie să se
călăuzească în tot cursul vieţii. Ultima cursă era canonul final la care
erau supuşi tinerii. în urma suferinţelor de neînchipuit suportate în
încăperea de ritual ei erau scoşi afară din cort şi tîrîţi cu faţa în jos
într-un cerc delimitat de mulţimea spectatorilor pînă cînd leşinau din
nou din pricina durerilor.
Acest ceremonial este descris de Mitchell A. Wilder, director la
Amon Carter Museum of Western Art Fort Worth, Texas, avînd la
îndemînă informaţii pe care nu le citează, dar prezintă o pînză în ulei
a lui George Catlin din 1832 intitulată „EH-KE-NAH KA-WAH-
PICK" sau „Ultima cursă" care este semnificativă în acest sens (din
Colecţia Naţională de Arte Frumoase, Washington, DC).
Apariţia primelor forme de reprezentare magică pentru explicarea
şi stâpinirea torţelor naturii şi a destinu-lui de neînţeles al omului a
marcat constituirea unor obiceiuri ceremoniale izvorîte dintr-o
necesitate lăuntrică insuficient conştientizată. J3mul a recurs la
mapiipfriar-ţiunile ce comportau o evidentă doză de nesiguranţă.
'Nesiguranţa in finalizarea acestora ă" determinat indi-vidul, ca
înaintea acţiunilor propriu-zise să recurgă la practicarea unor
ceremoniale în care era implicată invocarea unei forţe magice. în acesl
_sens ceremonialul apare ca un ansamblu de tehnici şi practici în
conformitate cu care individul, acţionînd, are iluzia că „stăpîneşte"
realitatea.

11
Prin aceste procedee inventate sau moştenite, individul
invocă anumite forţe supranaturale implorîndu-le şi cerîndu-le,
în cadrul unor ceremoniale, să producă anumite miracole.
Practicarea ceremonialului cu conţinut magic reflectă
nivelul scăzut de dezvoltare a forţelor şi relaţiilor de producţie,
precum şi mentalitatea corespunzătoare acestui nivel.
Dezvoltarea economico-socială, ca proces complex şi de
durată, determină trecerea treptată de la vînătoare la o formă
rudimentară de agricultură. 2 Depăşind stadiul de simplu
culegător, omul începe să prelucreze pieile şi firele,
domesticeşte animale în postură de cultivator şi păstor. în
această perioadă are loc procesul de teritoria-lizare care
determină cantonarea grupurilor umane în preajma locurilor
prielnice noilor îndeletniciri. Toate acestea duc la transformarea
comunităţii gentilice migratoare, mereu în căutare de vînat, într-
o comunitate staţionară care va constitui o aşezare spaţială
relativ omogenă.
Spaţiul construibil devine stabil, alcătuind vatra satului
împărţită pe cătune, ce adesea acestea descindeau din vechile
linii matrimoniale. Prin teritorializare se con-
2
Afirmaţiile pe care le facem referitor la dezvoltarea societăţii omeneşti
au la bază următoarele lucrări :
Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private si a statului,
Editura de stat pentru literatură politică. Bucureşti, 1957.
Morgan, Lewis H., Die Urgesellschaft, Buchhandlung Vor-wărts, Berlin,
1921.
Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, Editura Univers, Bucureşti. 1973.
Frazer, J. G., Les origines de la familie et du clan, Paris, 1922.
Levi-Strauss, Claude, Gindirea sălbatică, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
Pârvan, Vasile, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926.
Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriografie umană, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968.
Eliade, Mircea, Le sacre et le profane, Gallimard, Paris, 1965.
Pippide, D. M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Giurescu, C. Constantin şi Giurescu C. Dinu, Istoria românilor din cele
mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.

12
stituie hotarul aşezării ce delimitează proprietatea comună, ogorul,
pădurile, apele, păşunile «te. în acest cadru nou constituit, omul va
crea noi forme ceremoniale, legate, de data aceasta, de marile
probleme cu care se confruntă în lupta sa pentru cunoaşterea şi
stăpînirea legilor ce guvernează natura şi societatea.
îndeletnicirile pe care le practică indivizii acestor aşezări, cum ar
fi : vînătoarea, pescuitul, agricultura, domesticirea animalelor,
pregătirea şi conservarea hranei etc. primesc o tentă comunitară. în
acest stadiu vor fi dezvoltate activităţi ceremoniale în raport cu noile
îndeletniciri legate de viaţa sedentară, respectiv : cultivarea
pămîntului, păstoritul, pescuitul, albinăritul, precum şi unele
preocupări rudimentare de meşteşuguri. Totodată începe să se
manifeste, într-o oarecare măsură, o diminuare a rolului
ceremonialelor legate de vînătoare. Cauza care a determinat acest
lucru constă în faptul că, existenţa, respectiv procurarea hranei, nu se
mai datora, în exclusivitate, animalelor doborîte în timpul vînătorii.
în succesiunea dezvoltării sociale, instituirea patriarhatului ca
bază a orînduirii gentilice, este întărită prin credinţa că : „patriarhul
nu-şi apără tribul numai cît trăieşte, ci şi după moartea sa, apărîndu-1
pe căi nevăzute/ Astfel s-a dezvoltat treptat cultul morţilor". 3
Ceremonialele agricole şi pastorale încep să fie legate de cultul
strămoşilor şi al conducătorilor ca reprezentanţi ai obştilor. în această
perioadă de viaţă staţionară, rolul familiei în plan social a crescut,
făcînd ca ceremonialul social practicat pînă acum, aproape exclusiv la
nivelul grupurilor, să primească şi un caracter privat, în acest cadru
apare chiar o contradicţie între viaţa gentilică de grup şi cea privată.
Patriarhatul şi, în cadrul lui, familia pereche pune problema
ceremonialului său propriu, legat de momentele principale care-i mar-
chează constituirea şi supravieţuirea. Apar aşadar şi se dezvoltă
ceremoniale legate de alegerea locului pentru construirea unei case,
de căsătorie, de naşterea unui copil, de boală şi de moarte. Oamenii
nu au redus însâ formele ceremoniale numai la sfera preocupărilor lor
majore, ci au, dat formă ceremonială şi unor manifestări
3
Mihail V. Alpatov, Op. cit., voi. I, pag. 47.

13
legate de activitatea cotidiană. Este semnificativ în acest sens
faptul că simpla servire a mesei sau alegerea locului pentru
dormit, de pildă, aveau un ceremonial care sublinia ierarhia în
familie şi rolul fiecărui membru în diviziunea activităţilor
desfăşurate.
Totodată, apariţia şi dezvoltarea familiei-pereche divid
ceremonialul în două sfere ce se dezvoltă paralel : una
cuprinzînd viaţa publică, iar cealaltă viaţa de familie. Aceste
două sfere se întrepătrund : unele ceremoniale din viaţa de
familie presupun participarea întregii colectivităţi, datorită
caracterului restrîns al colectivităţilor ; cele instituite la nivelul
colectivităţii implică, aproape întotdeauna, participarea tuturor
familiilor şi membrilor lor.
Ceremonialele legate de viaţa individului, date pină acum
aproape în exclusivitate în grija societăţii, încep treptat să fie
transferate, practicate şi dezvoltate în cadrul familiei,
reproducînd la scară redusă forme ceremoniale colective pe
care le reduceau sau le amplificau în funcţie de noile condiţii.
^ In sfera vieţii de familie ceremonialul devine un cadru normat
de comportament etico-estetic, se constituie într-o modalitate
de iniţiere şi pregătire a individului pentru a se integra cu
succes în viaţa cotidiană a familiei şi a colectivităţii căreia îi
aparţine.
Dezvojtarea în continuare a societăţii şi scindarea ei în clase
antagoniste şi-au pus pecetea şi asupra specificului unor
ceremoniale, au determinat diferenţierea netă a acestora, iar, în
unele cazuri, transformarea lor în instrumente de menţinere şi
consolidare a stărilor de fapt instaurate. Astfel, în Roma antică,
ceremonialul căsătoriei diferă de la patricieni la plebei, lucru
consemnat dealtfel şi de Giambattista Vico. 4 Numai odată cu
„procurarea auspicia"5 în cadrul ceremoniei căsătoriilor se
dădeau drepturi patrimoniale moştenitorilor. Acest drept îl
aveau numai patricienii care se căsătoreau după acest
ceremonial. Ulterior, dreptul de căsătorie cu ceremonialul
procurării auspiciilor l-au dobîndit şi plebeii.
4
Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, trad, Nina Facon, Editura
Univers, Bucureşti, 1973, pag. 208.
5
„Procurarea auspicia" — adică obiceiul de a aduce sacri
ficii pentru a înţelege bine semnele prevestitoare şi aceasta în
scopul de a înfăptui corect înştiinţările zeilor.

14
Odată cu dezvoltarea antagonică a societăţii apar războaiele şi
odată cu ele şi ceremonialele grefate pe evenimente legate de acestea,
cum ar fi : începerea războiului, încheierea păcii, triumful militar,
primirea solilor. Paralel, apare ceremonialul diplomatic şi militar.
După cum ne informează Titus Livius, Ancus a fost
cel care s-a gîndit să rînduiască ceremonialele la romani
în timp de război, introducînd anumite reguli şi pentru
declararea războaielor. In acest sens, el a împrumutat
practicile vechiului trib al aequicolilor, stabilind în acest
sens ca declararea războiului să se facă de către pater
patratus (tată ştiut), reprezentantul Colegiului feţiaţilor 6,
care mergea la hotar şi arunca „o lance de fier sau o
lance mînjită de sînge cu vîrful înroşit în foc spre ţara
vrăjmaşului".7 Mai tîrziu, romanii s-au mulţumit să
arunce lancea de la înălţimea templului Belonei, fără a
mai fi nevoie de a se deplasa pînă la hotarul ţării vrăj
maşe, y
Şi la încheierea păcii se proceda conform unui ceremonial
specific în care pater patratus însoţit de pater verbenarius, cel care
ducea ramura sfinţită de rozmarin, intrau în Capitoliu „unde se citea
cu glas tare ambasadorilor testul tratatului, blestemînd pe toţi cei care
vor îndrăzni să-1 violeze, şi după aceea tăiau animalul de jertfă". 8
Organizarea triumfurilor constituia prilejul unor mari festivităţi.
Flavius Vopiscus (în „Vita Aureliani") ne-a lăsat o amplă descriere,
din care reproducem unele interesante detalii ale acestui mare
ceremonial de celebrare a victoriei :
„Fură atunci văzute trei care regale : unul aparţinuse lui Odenath
şi era acoperit cu aur, argint şi pietre preţioase, întrutotul lucrat cu
măiestrie, al doilea fusese dăruit lui Aurelian de către regele perşilor
şi nu era mai prejos în ce priveşte execuţia, al treilea fusese făcut
pentru Zenobia, care sperase că va merge cîndva (trium-
6
Un fel de direcţie a tratatelor formată din 20 de persoane
alese pe viaţă care examinau trăinicia tratatelor, regimul de des
făşurare a războiului şi încheierea păcii.
7
Titus Livius, De la fundarea Romei, trad. Vilan Iarina şi
F. Demetrescu, Bucureşti, 1959, pag. 52.
8
Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1970, pag. 84.

15
fătoare) în el, prin Roma. In adevăr, ea fu urcată în acest car,
dar ca o captivă ce decora triumful. Mai era şi al patrulea car
tras de patru cerbi care aparţinea, după cum se spune, regelui
goţilor. După cum arată cei mai mulţi autori, Aurelian se urcă
pe Capitoliu pentru a aduce sacrificiile promise lui Jupiter,
adică carul cu cerbii, înaintea lui mergeau 20 de elefanţi,
animale sălbatice din Libia ce fuseseră capturate şi alte animale
diferite (200) aduse din Palestina. Pe aceste animale le dărui
particularilor, ca tezaurul public să nu cheltuiască cu întreţi-
nerea lor. Urmau după aceea, separat, patru tigri, girafe, elani şi
alte animale de acest gen, după care păşeau 800 de perechi de
gladiatori în afară de prizonierii triburilor barbare, ca blemii,
axomatii, arabii, eudenionii, indienii, bactrii, hiberii, sarasinii,
perşii, fiecare ducînd daruri. Prizonierii goţi, alani, roxolani,
sarmaţi, franci, suevi, vandali şi germani mergeau cu mîinile
legate în faţă. Se zăreau printre ei şi şefii palmirieni scăpaţi de
masacru, apoi egiptenii capturaţi ca rebeli.
Se remarcau, de asemenea, zece femei prinse în luptă cu
arma în mînă şi în costume ale bărbaţilor goţi. Multe din ele
pieriseră în luptă, iar un tablou arăta alegoric că ele aparţineau
neamului amazoanelor. Alte placarde din cortegiu aveau
înscrise numele tuturor acestor naţii, în mijlocul cortegiului se
remarca Tetricus, îmbrăcat în hlamidă purpurie, cu o tunică
verzuie şi cu pantaloni galici. Lingă el se vedea fiul său pe care-
1 proclamase împărat în Galia. Apărea, în sfîrşit şi Zenobia,
gătită cu preţioase pietre şi încărcată în grele lanţuri de aur, sus-
ţinute de alţii.
Au fost arătate coroanele tuturor oraşelor, coroanele de aur
încărcate cu inscripţii ce indicau provenienţa. Măreţia
triumfului a fost completată de poporul roman, de steagurile
cortegiilor, de drapelele tuturor trupelor, de călăraşi în zale, de
bogăţiile regilor, de multă armată şi de senatori, cu toate că
mulţi dintre ei nu se bucurau de triumful lui Aurelian. In sfîrşit,
cu greu se ajunse pe Capitoliu către orele nouă, apoi tîrziu de
tot la palat. In zilele următoare se dădură poporului reprezentări
scenice, jocuri de circ, lupte de gladiatori etc..." 9
* D. Tudor, Mari căpitani ai lumii antice, voi. II, Editura
enciclopedică, Bucureşti, 1972, pag. 294.

16
Această manifestare, prin fastuozitatea ei, avea un rol
funcţional, acela de a consfinţi public drepturile învingătorului
şi consecinţele ce decurg din tratatele încheiate pentru învinşi.
Acest ceremonial putea să fie organizat numai în cazul real al
victoriei militare şi politice, lucru ce-i dădea dreptul să fie un
fapt de viaţă real care prin expresivitatea, unitatea şi caracterul
său spectacular întruneşte elemente ce îl plasează în cadrul
obiectelor estetice. Fără a-i degrada cîtuşi de puţin funcţio-
nalitatea, esteticul îi măreşte forţa de a influenţa şi impresiona
conştiinţa indivizilor.
Civilizaţia lumii antice generează ceremonialul public al
vieţii de cetate, care va fi extins la nivelul vieţii statale.
Marile imperii aristocrate ale antichităţii : elenistic, imperiul
roman şi rivalul său imperiul persan, ca şi imperiile din India şi
China au stabilit amănunţit ceremonialul aulic (de curte) menit,
în primul rînd, să sublinieze poziţia conducătorului în cadrul
organizării statale şi poziţia statului în ierarhia interstatală. In
acest sens, Râth Vegh Istvân relatează impresiile episcopului
din Cremona, Liutprad, ambasadorul ducelui de Milano la
curtea Imperiului Bizantin. El povesteşte cum s-a desfăşurat
prezentarea sa la curte : „împăratul stătea pe un tron de aur
aşezat la umbra unui copac cu crengile şi frunzele de aur. Pe
ramuri stăteau păsări artificiale ; de cele două părţi ale tronului
îşi holbau ochii lei de mărime naturală, făuriţi din aur curat.
Cînd ambasadorul a fost introdus în sala tronului, păsările
artificiale au început să cînte şi să fluiere ; cei doi lei au
izbucnit în răgete.
Rezistenţa episcopului s-a frînt şi împreună cu suita lui s-a
prăbuşit în faţa tronului. Cînd şi-a ridicat din nou privirea, nu
mai era nici împărat, nici tron ; un mecanism secret ridicase
toată panorama în aer şi fulgerele dumnezeieşti ale privirii
împăratului îl săgetară de sus pe ambasadorul înlemnit".10
Ceremonialele de la curţi şi ale demnitarilor locali, în forme
variate de audienţă, schimburi de ambasadori,
10
Râth Vegh Istvân, Istoria culturală a prostiei omeneşti, trad.
Doina Tudoran, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 37.

17
parăzi militare au îmbrăţişat numeroase aspecte estetice menite
să impresioneze masele populare sau pe solii statelor vecine,
vrînd totodată să cîştige simpatia maselor faţă de domnitor şi
curte, unele dintre acestea fiind însoţite de acte de munificenţă.
Conducătorii statelor europene din secolele XVII şi XVIII
au acordat o mare importanţă ceremonialului de curte, punînd
preţ, mai cu seamă, pe respectarea unor riguroase norme de
politeţe, organizînd parăzi militare şi diferite concursuri
cavalereşti.
Istoricul german Johann Christian Liinig în lucrarea
intitulată „Theatrum ceremoniale" (Leipzig 1719) descrie
ceremonialele şi eticheta ce reglementează, cu severitate de
lege, viaţa de la curţile domnilor europeni. Liinig arată că
necesitatea ceremonialelor este determinată de faptul că
poporul se orientează, mai degrabă, după pilda stă-pînitorului
lui decît după lege. De aceea „marii domnitori au creat reguli
pe care curtenii lor trebuie să le respecte şi la care se supun şi ei
înşişi". n
In Ţările Române, învestitura domnitorilor constituia un act
important însoţit de o ceremonie deosebită. Aceasta în perioada
dependenţei Ţărilor Române faţă de Imperiul ©toman începea
la Constantinopol, cînd viitorul domnitor primea steagul de
domnie de la sultan şi continua pe tot parcursul drumului pînă
la Iaşi sau Bucureşti, unde era întimpinat de boieri care îi jurau
credinţă şi ca semn de supunere „îi sărutau mîna şi poala".
Descrierea amănunţită a acestui ceremonial este făcută de
Dimitrie Cantemir, avînd el însuşi parte de o asemenea
manifestare. In condica lui Gheorghiache 12 sînt descrise şi alte
ceremoniale ce se desfăşurau după ce domnitorul primea
învestitura de la Poartă.
Din lucrările care se ocupă de ceremonial, reiese că multe
din cele ce se practicau la curţile Ţărilor Române erau rînduite
după modelul tratatelor bizantine. Iniţiativa de a organiza
sistematic ceremoniale la curte s-a semnalat prin anul 1762, sub
domnia lui Grigore Cali-machi, care comandă o lucrare în acest
sens lui Gheor-
11
Apud, Johan Christian Liinig, Theatrum ceremoniale, în
Râth-Vegh Istvăn, Op. cit., pag. 36.
12
Condica lui Gheorghiache. 1762 inclusă în Literatura româ
nească de ceremonial. Studiu şi text de Dan Simonescu.

18
ghiache. Acesta menţionează pe un anume „Neculai logofăt de
obiceiuri ce a fost la Măria sa Alexandru Cali-mah". 13 Această atestare
demonstrează faptul că pentru ceremonialele de la curtea domnului
moldovean fusese instituită o funcţie specială.
în Muntenia, Alexandru Ipsilanti înfiinţează funcţia de logofăt de
obiceiuri printr-un hrisov din 1797 ; acesta era membru al divanului,
purta sceptru de argint şi avea în subordine trei logofeţi şi optzeci de
scutelnici.
„La cîţiva ani după ce a fost alcătuită condica lui Gheorghiache,
în Moldova, dar mai ales în Muntenia, cresc tot mai mult pretenţiile
de a îmbrăca orice eveniment de la curtea domnească într-o aureolă de
fast şi lux". u
Din consemnările cronicarilor care au scris despre aceste
ceremoniale reiese faptul că aceştia au înregistrat numai elementele
noi ce se aduceau pe filieră turcească, care, la rîndul lor, erau de
inspiraţie bizantină. Obiceiurile vechi se făceau însă în conformitate
cu tradiţia locală şi s-au păstrat mai mult în organizarea divanelor, a
judecătoriilor etc. Tradiţia a fost păstrată chiar în condiţiile cînd la
domnie în Ţările Române, au fost întronaţi domnii fanarioţi. Această
tradiţie încetează în mare măsură atunci cînd pe tronul Principatelor
Unite se urcă Alexandru Ioan Cuza, care organizează de aici înainte
ceremoniale inspirate din tradiţia Europei Occidentale. Aşa cum
afirmă George D. Florescu, „generalul Theodor Cazemir, ridicat la
rang de mareşal al curţii domneşti, se folosea în desfăşurarea
ceremonialelor de un cod al protocolului, tipărit în franţuzeşte, datat
cu anul 1860 în vremea împăratului Napoleon al III-lea".15
Din cele relatate rezultă că Ţările Române, chiar de la fondarea
lor, au avut reguli şi obiceiuri fixe pentru solemnităţi publice, serbări
laice şi bisericeşti, în care figura domnului cu întreaga lui suită este
scoasă în evidenţă. Chiar dacă nu avem mai multe consemnări ale
cronicarilor, totuşi tradiţia noastră orală reţine denumirea diferitelor
funcţii, cum au fost : logofătul cel mare
13
Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial,
Bucureşti, 1939, Editura Fundaţiilor, pag. 246.
14
Dan Simonescu, Op. cit., pag. 246.
15
Op. cit., pag. 251.

19
—, ocupă primul loc in ierarhia boierilor ; logofătul al doilea -
— la instalarea mitropolitului, în timp ce domnul stătea în
scaunul domnesc, în divanul cel mic, el ţinea în mîini mantia, pe
care apoi o preda marelui vistier, care-1 îmbrăca pe mitropolit.
In lipsa logofătului al doilea, o ţinea al treilea logofăt ; logofătul
al treilea ■— îngrijeşte masa egumenilor din ţară, a treia zi
după Bobotează, la una din mănăstirile greceşti din Iaşi, cu
cheltuiala domnului ; avea ajutor de la uricari şi dieci ; îngrijeşte
ca audienţele şi ceremoniile curţii să se facă după obiceiul lor ;
aduce la Bobotează pe egumenii greci, pe cei din ţară, pe
protopop, cu preoţii de tîrg, să facă oraţii domnului; anunţă
feţelor bisericeşti şi boierilor ora strîngerii lor la ceremonia
învierii ; pregăteşte familiei domneşti cruci împodobite la
înviere, ia demisiile din mîna mitropolitului sau a episcopului şi
le dă domnului ; „om învăţat la tălmăcirea sloveniei" avea lîngă
dînsul cinci-şase uricari^J, vornicul doamnei — „zvorîtor"
mesei ce face doamna jupîneselor, la Crăciun, la Bobotează,
cînd vine doamna la Iordan, vornicul merge înaintea ei îmbrăcat
în feregea de postav şi cu toiagul în mînă ; la înviere, cînd
doamna nu coboară cu domnul la ceremonie, vornicul ia crucea
gătită de logofătul al treilea şi o predă doamnei ; hatmanul —
aşteaptă cu rufetul lui la Şanta pe domn, cînd acesta vine să-şi ia
domnia ; la mucarer merge înaintea tuturor de Ia Iaşi, la Galata,
unde a conăcit Turcul — cu caftanul adus din Ţarigrad ;
împreună cu aga, are grija şălnicului de tunuri şi puşti („foc
mărunt") la ospeţe ; duce cu alai pe sol la gazdă, dacă solul este
persoană mai însemnată, îi iese înainte cale de două-trei ceasuri
şi-I salută în numele domnului ; postelnicul — la instalare
îmbracă pe divan efendi şi pe marele vistier în blănuri ; de
Crăciun, la masă, stă cu toiagul în mînă la spatele domnului,
îmbrăcat în caftan ; Ia instalarea mitropolitului sau a
episcopului, cînd acesta iese de la domn pentru a merge la
biserică, marele postelnic, cu toiagul, merge înaintea alaiului,
pînă-1 suie în lectică ; întîmpină solul în marginea laşului, zi-
cîndu-i vorbe de bună sosire, în numele domnului; postelnicul
al treilea — în alai, spre biserică la Crăciun, stă alături de
ceilalţi doi postelnici şi alături de postel-nicei ; tot grupul
postelnicilor şi postelniceilor are loc

20
în biserică la Crăciun ; toţi postelnicii ocupau un anumit loc în
palatul domnesc numit „postelnicie" ; spătarul — de Crăciun, la
masă stă la spatele domnului, cu sabia la umăr şi buzduganul în
mîna dreaptă, la Bobotează stă la stînga domnului, în timp ce
boierii ceilalţi stăteau la spatele domnului ; spătarul al doilea
— în ajunul Crăciunului, cînd se pregăteşte domnul să meargă
la biserică, încinge sabia împărătească, ia buzduganul, primeşte
cuca domnească, cu aceste însemne domneşti şi cu o năframă în
plus, i-a luat locul în biserică ; paharnicul — la Crăciun, Sf.
Vasile, Bobotează şi la Paşti oferă domnului cupa cu anafura ; în
lipsa lui e înlocuit de al doilea paharnic ; duminicile e înlocuit
de vel-cuparul său credincerul ; îmbrăcat în caftan şi împodobit
cu tafta de naramagie peste umăr, zvoreşte înaintea domnului, la
masă ; paharnicul al doilea — săvîrşeşte ceremonia oferirii
cupei în ajunul Crăciunului ; vistiernicul — citeşte firmanul de
numire în domnie, în româneşte ; la fel firmanul de mucarer ;
este îmbrăcat în caftan de marele postelnic; pentru ca apoi vel-
vistiernicul să-i îmbrace în caftane pe oamenii împărăteşti ;
oferă cuca spătarului al doilea ; împarte bacşişuri de Sf. Vasile ;
îmbracă pe mitropolit cu mantie ; stolnicul — poartă grija
cuhniei şi a bucatelor (ceremonia mesei) este în măsură să su-
gereze rolul pe care acestea îl aveau în diferite împrejurări,
îndeplinind funcţii concrete în desfăşurarea ceremonialelor de la
curte.16 TQ
Enumerarea acestui lung şir de dregătorii cu o parte din
atribuţiile ce le îndeplineau la curtea domnească în diferite
împrejurări are menirea de a evidenţia faptul că persoanele care
deţineau aceste slujbe aveau roluri concrete pentru diferite
obiceiuri ceremoniale ce se practicau la curte. Nu dispunem de
elemente care să descrie toate obiceiurile, în afară de unele ce
erau de mare importanţă şi despre care avem informaţii scrise ;
pentcu o bună parte a rămas doar denumirea funcţiei ce în
multe cazuri defineşte şi rolul ce-1 aveau deţinătorii ei în
ceremonial. Definind ceremonialul curţii domneşti, Teodor
Văcărescu arată că „el cuprinde regulile care se
Atribuţiile de ceremonial ale marilor dregători, după
Gheorghiache, Op. cit., pag. 103—104.

21
observă în locuinţa suveranului, pe la solemnităţi şi primiri
oficiale, pe la serbări sau recepţiuni care aveau un caracter
privat. Ceremonialul se compune din reguli şi forme stabilite
prin tradiţie şi obiceiuri sau prin ordine speciale".17
Ceremonialele ce se desfăşurau la curtea domnească erau
strîns legate de cele pe care le practică biserica, în acest sens se
vede o strînsă interdependenţă între aceste două genuri de
obiceiuri ceremoniale. ^Structura acestora arată că ele slujeau
la potenţarea şi preamărirea divinităţii şi a acelora care deţineau
puterea politică, militară şi economică. %în cadrul ceremo-
nialelor practicate de biserică se realizează o punere în scenă cu
ajutorul unor persoane cît şi a unor elemente ce aparţin
realităţii, o anumită experienţă mistico-reli-gioasă acţionînd de
multe ori în sensul afectiv al acelei experienţe. In cele ce
urmează, aşa cum rezultă din relatările lui Paul de Alep, pentru
epoca lui Matei Basarab şi din descrierea fragmentară a lui
Gheorghiache reconstituim un ceremonial ce se practică în Joia
mare la curţile domneşti din Moldova şi Ţara Românească şi
anume acela al „spălării picioarelor".
In acest caz, experienţa simbolică mistico-religioasă constă
în descrierea cuprinsă în Evanghelia lui Ioan (13, 1—17) care
arată că : „Hristos s-a sculat de la masă, s-a dezbrăcat de
hainele lui, a luat un ştergar (fotă) şi s-a încins cu el. Apoi a
turnat apă într-un lighean (umival-niţă) şi a început să spele
picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era
încins". Această faptă relatată de Biblie era interpretată fidel de
mitropolit sau patriarh. Acesta alegea preoţi echivalenţi cu cei
12 apostoli, îi îmbrăca în veşmintele lor preoţeşti şi îi punea să
îndeplinească rolurile prescrise în Biblie. Ceremonia avea loc în
biserică sau la curtea palatului. Unul din preoţi citea cu
întrerupere decupajul din Evanghelia lui Ioan pentru ca
acţiunile mitropolitului să fie în concordanţă cu versetul citit.
După ce spăla picioarele şi le ştergea, el se îmbrăca în veşminte
arhiereşti, făcea mătănii şi îşi făcea cruce înmuind mîinile în
apă. Apoi, un
17
Teodor Văcărescu, Ceremonialul curţii domneşti a României, Editura
Lucrătorii asociaţi, Bucureşti, 1876, pag. 3

22
preot mergea cu vasul la domnitor care îl imita pe mitropolit.
Această ceremonie a fost introdusă la noi prin intermediul
călugărilor veniţi de la Muntele Athos. începuturile practicării acestui
ceremonial sînt atestate de existenţa în inventarul mănăstirii Galata
din Iaşi încă din anul 1588 a două umivalniţe (lighene făcute din
argint şi dăruite de Petru Şchiopul în vederea folosirii lor în asemenea
ocazii). La Ierusalim, chiar şi astăzi acest ceremonial se practică în tot
dramatismul lui urmînd îndeaproape toate scenele prescrise de
Evanghelie. Într-un articol din National Geographic din decembrie
1967, de Howard La Fay, ilustrat cu fotografii color de Charles
Harbutt, o fotografie reproduce ceremonia spălării picioarelor avînd
următoarea explicaţie :
„Aşa cum Isus i-a servit pe discipolii săi, tot aşa şi patriarhul
bisericii ortodoxe greceşti spală picioarele celor 12 preoţi în Joia
mare".18 După această ceremonie, care are loc în curtea bisericii de la
Sfîntul Mormînt, credincioşii se îngrămădesc să-şi împartă apa
sfinţită.
In lumea islamică, de asemenea, era prilej de mare ceremonie
pentru fiecare oraş, primirea pelerinilor care se întorceau de la Mecca,
unde era celebrată „Sărbătoarea Mare". Din secolul al Xl-lea găsim o
descriere a călătorului european Bertrandon de La Broquiere a sce-
nelor al căror martor a fost la Damasc cu ocazia ceremonialului de
primire a caravanei :
„Trei mii de cămile, ne spune el [...] folosiră aproape trei zile şi
două nopţi ca să intre în Damasc şi a fost un lucru de mare
însemnătate, după obicei căci stăpînul şi toţi mai marii oraşului ieşiră
în întîmpinare din pricina Alcoranului pe care-1 purtau [...] pe o
cămilă îmbrăcată în cearceaf de mătase [...] şi mergeau în faţa acestui
alai patru cîntăreţi din lăută şi-o droaie de toboşari şi fluierari ce
făceau mare zgomot. Şi erau înaintea zisei cămile mai bine de treizeci
de oameni ce ţineau în mîini, unii arbalete, alţii hangere, alţii mici tu-
nuri care trăseseră de cîteva ori. Iar în urma zisei cămile veneau opt
oameni vîrstnici călărind fiecare pe o

w National Geographic, Voi. 132, nr. 6 decembrie 1967.

23
cămilă ce alerga. Şi după ei erau minaţi caii lor împodobiţi cu
şei bogate, după obiceiul ţării".19
Încheiem seria exemplelor date privind ceremonialele
ocazionate de diferite aspecte ale vieţii publice, prin
reproducerea unui pasaj din lucrarea lui Nicolae Băl-cescu,
„Românii supt Mihai-Voivod Viteazul" ce are în atenţie
descrierea intrării triumfale a lui Minai în Alba-Iulia.
„Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. Gheorghe. De la această
poartă şi pînă la palatul domnesc, sta înşiraţi ostaşii de ambe
părţile uliţei în mai multe rînduri, în dosul cărora se grămădise
mii de mii de popor. înainte venea episcopul şi clerul său,
isnaurile (corporaţiile) oraşului, apoi o bandă de muzică ce se
compunea din opt ţrîmbiţe, care cu multă armonie modula
sonurile lor, de atîtea tobe de oţel pre obiceiul turcesc, de un
bun număr de flaute, flaşinete. în urma acestei orchestre, venea
Mihai, călare pe un cal alb. Opt paji învestiţi cu mare eleganţă
încungiura calul domnului. înaintea lui opt seizi duceau de frîu
opt cai acoperiţi cu şele preţioase, lucrate cu aur şi argint, şi
împodobiţi cu pene mari.
Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o
egretă neagră de pene erodiu legate cu o [copcă] de aur ; o
manta lungă de mătase ţesută cu fir, avînd pe de lături ţesuţi
vulturi de fir, tunică albă de aceiaşi materie ; lungi ciorapi de
mătase albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftin
galben ; de brîu atîrna o pală de Taban împodobită cu aur şi
rubine.
O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn,
cîntînd imnuri naţionale. Apoi venea o mulţime de boieri şi
ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi.
Lîngă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în
bătălie. Ele erau desfăcute şi plecate spre pămînt, spre semn că
Ardealul era supus. Astfel, în mijlocul concertului trîmbiţilor,
tobelor şi altor instrumente, la sunetul clopotelor şi vuietul
tunurilor, la care se unea strigătele de bucurie ale poporului,
intra
19
Dominique Sourdel, Jânine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului
clasic, voi. II, trad. Eugen Filotti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, pag.
223.

24
Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domr nesc". 20
Societăţile republicane născute prin revoluţii şi lupte, spre
sfîrşitul secolului XVIII, din Statele Unite ale Arae-ricii şi
Franţa, au dat bătălia împotriva trecutului şi la nivelul
ceremonialului. Combătînd trecutul monarhic, republicanii au
introdus în viaţa statală ceremoniale inspirate din antichitate şi
legate acum de cultul naţiunii, multora din acestea conferindu-
li-se un caracter politic.
Cel mai riguros ceremonial de curte a fost introdus şi impus
de Napoleon, produs şi urmare a revoluţiei franceze, care căuta
şi voia ca Franţa să devină o putere hegemonică. Este notabil că
pe măsură ce în Europa se mergea spre simplificarea şi
laicizarea diferitelor ceremoniale, şefii de stat ai unor imperii
coloniale nu s-au sfiit să-şi impresioneze supuşii din colonii
prin adoptarea unor ceremoniale ce aparţinuseră foştilor
suverani locali pe care îi îndepărtează de la putere. In acest
sens, este semnificativ faptul că regele Angliei, unde forma de
stat era monarhia parlamentară, cu ocazia deplasării sale în
India adoptă ceremonialele specifice foştilor conducători
musulmani sau hinduşi acceptînd manifestări de prosternare
(sărutarea veşmintelor, flagelări publice etc).
La rîndul său „Marele Tată Alb", cum i se spunea
preşedintelui S.U.A. de către indieni, primind delegaţii ale
băştinaşilor se preta la acceptarea unor ceremoniale exotice
incompatibile cu atribuţiile curente ale preşedintelui.
Este, de asemenea, interesant să observăm că descoperitorii
şi conchistadorii europeni, ori de cîte ori au venit în contact cu
popoarele socotite de ei primitive au fost obligaţi să respecte şi
anumite forme de ceremonial gentilic, printre altele şi
respectarea instituţiilor tabu. Acceptarea unor asemenea
ceremoniale a constituit o expresie a efortului statelor
respective şi a conducătorilor lor de a include şi ceremonialul în
arsenalul metodelor de realizare a scopurilor lor politice. De-a
lungul istoriei, popoarele şi, mai tîrziu, naţiunile au amplificat,
diversificat şi specializat ceremonialul în raport cu ne-
20
Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai-Voivod Viteazul, Editura
Albatros, 1973, Bucureşti, pag. 283.

25
cesităţile statului şi ale individului, adecvîndu-1 şi ex-tinzîndu-
1 la toate domeniile activităţii lor.
Demn de remarcat este, de asemenea, faptul că societăţile
moderne, în dezvoltarea lor, au acordat o mare atenţie
procesului de laicizare şi raţionalizare a ceremonialului,
încercînd şi reuşind în bună parte să-1 de-mistifice ; excepţie
fac statele care, pentru puţină vreme, guvernate de forţe
retrograde, au readus ceremonialul Ia nivel mistic, uzînd de el
pentru a provoca recrudescenţa unor porniri instinctive.
Diferite activităţi artistice s-au format sub auspiciile
ceremonialelor arhaice, antice şi medievale. Naşterea teatrului,
a spectacolelor coregrafice, întrunirilor literare şi sportive, cum
ar fi vestitele olimpiade ale antichităţii, turnirurile medievale,
concursurile de poezie de la curţile prinţilor medievali şi
renascentişti sînt tributare sincretismului originar al
ceremonialului din care, sub o formă sau alta, activităţile
enumerate s-au particularizat.
Sensibil la transformările sociale şi ştiinţifice, aspi-rînd
permanent la realizarea cadrului festiv emoţional, ceremonialul
apelează din plin la elemente de expresie artistică şi la
mijloacele moderne de comunicare în masă. în acest context,
apare astăzi o problemă deosebit de importantă ce ţine de
încadrarea instantanee şi progresivă a ascultătorului de radio şi
a telespectatorului în atmosfera ceremonialului pe care-1
recepţionează de la distanţă. Dar pe de o parte mass-media, în
general, şi televiziunea în special, potenţează ceremonialul la
dimensiuni naţionale, continentale şi chiar cosmice, pe de altă
parte, acestea produc o anumită diminuare a fondului emoţional
datorită caracterului mediant al acestora. De pildă, premierele
cosmice de aselenizare, cu întregul lor ceremonial au fost
prezentate întregii omeniri prin intermediul imaginilor
televizate, au făcut pe pă-mînteni să trăiască fiorul cunoaşterii
aproape directe a tuturor aspectelor emoţionale determinate de
primul contact al omului cu suprafaţa Lunii. In condiţiile cînd
ceremonialul poate fi transmis şi receptat la orice distanţe,
creşte şi puterea acestuia de a crea stări emoţionale unor largi
comunităţi umane.

26
Societatea noastră socialistă dezvoltă şi creează propriile ei
ceremoniale pe care le potenţează cu funcţionalităţi izvorîte din
necesitatea unor trăiri festive, sărbătoreşti şi pline de emoţie ale
unor evenimente de mare importanţă pentru viaţa socială şi
individuală.
Prin ceremonial sînt marcate festiv în cadrul unor sărbători
naţionale principalele evenimente istorice şi politice care au
contribuit la devenirea noastră ca popor şi naţiune.
Cu mîndrie patriotică şi respect pentru conducătorii acestui
popor, oamenii muncii, întreaga noastră naţiune sărbătoresc în
cadrul unor ample ceremoniale datele istorice legate de cele mai
importante evenimente care s-au întipărit adînc în conştiinţa
poporului nostru, avînd în acelaşi timp, şi valenţe ce au
determinat crucial dezvoltarea ulterioară a patriei.
O astfel de dată memorabilă pe care întreaga noastră naţiune
o sărbătoreşte cu fast deosebit în cadrul unui vast ceremonial
este ziua de 23 August care marchează revoluţia de eliberare
socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă a României.
Prin dimensiunea forţelor umane participante, prin
caracterul divers al elementelor de compoziţie, demonstraţia de
la 23 August reprezintă cea mai grandioasă sărbătoare
ceremonială a poporului nostru. La structurarea caracterului
ceremonial al sărbătoririi îşi aduc contribuţia muzica, dansul,
elemente plastice, care alegorice, drapelele de stat şi de partid,
pancarde, ţinuta vestimentară multicoloră a participanţilor,
compunerea coloanelor şi deplasarea lor în mers cadenţat,
entuziasmul exprimat în urale şi ovaţii etc.
Actul culminant al ceremonialului ce se organizează în
Capitală este marcat de trecerea fiecărui participant, grup,
colectiv prin faţa tribunei oficiale, unde se află conducerea
superioară de partid şi de stat în frunte cu preşedintele
Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
alături de simbolurile şi însemnele de stat : drapelul şi stema
ţării. Un asemenea moment este capabil să declanşeze stări
emoţionale prin care se fixează adînc în conştiinţă un vibrant
patriotism ce se manifestă prin dăruire şi sacrificiu pentru
apărarea cuceririlor revoluţionare, prin muncă şi devotament
pen-

27
tru înflorirea şi propăşirea patriei, prin dragoste şi ataşament
faţă de conducerea de partid şi de stat, faţă de linia politică,
materialist-dialectică a partidului.
Ne-am rezumat la descrierea succintă a acestui fapt ce
constituie, prin excelenţă, un gen de ceremonial unic în ţara
noastră, prin felul său, atît ca amploare, cît şi ca importanţă.
Scenariul acestui amplu ceremonial se îmbogăţeşte cu
fiecare an ce trece, căpătînd în mod constant un caracter din ce
în ce mai expresiv în tot ansamblul său, integrînd noi elemente
în structura lui sintetică, ampli-ficîndu-şi laturile şi, ca imediată
consecinţă, creşterea influenţei afective asupra conştiinţei
participanţilor.
Implicaţia acestor ceremoniale, de genul celui luat în
discuţie, este cu mult mai profundă şi afectează zone largi ale
conştiinţei sociale şi individuale, dar pînă acum, cel puţin din
cît cunoaştem noi, nu s-a pus problema de a se studia formele,
implicaţiile şi stările emoţionale pe care le generează asemenea
fapte sociale ce se concretizează prin ceea ce noi ne-am permite
a le numi şi ceremoniale politice. In acest context este demn de
reţinut că ceremonialul se generalizează, instalîndu-se ca fapt
social.
Definind faptele sociale, Miron Constantinescu arăta că :
..acestea sînt elemente, momente, aspecte ale vieţii sociale. Ele
sînt implicate în realitatea socială, fac parte din ţesătura acestei
realităţi". 21
Momentele principale ale vieţii individuale, cum ar fi :
naşterea, majoratul, căsătoria, moartea „sînt toate, într-un sens,
sociale, pentru că aceste elemente de natură atît de diversă pot
căpăta o semnificaţie globală şi deveni o totalitate numai sub
forma de fapt social". 22 Acestea nu sînt apreciate ca fapte
individuale, ci sînt \'alidate doar sub expresia lor socială în care
s-au cristalizat de-a lungul timpului. In acelaşi timp, aceste
fapte statornicite în diferite forme ceremoniale nu au sens şi
valoare decît în măsura în care sînt capabile să deter-
21
Miron Constantinescu, Cercetări sociologice 1938—1971,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, pag. 72.
22
Claude Levi-Strauss, Introduction ă l'oeuvre de Marcel
Mauss, pag. XXVI ; Gulian, C. I., Marxism ?i structuralism, Edi
tura politică, Bucureşti, 1976, pag. 65.

28
mine un efect emoţional asupra conştiinţei individuale, să realizeze
concordanţa dintre obiectivitatea acestora ca fapte sociale şi
subiectivitatea experienţei trăite. Participarea într-un număr mare a
membrilor colectivităţilor la obiceiurile ceremoniale este o dovadă că
acestea nu pot fi desprinse din contextul sau situaţia de viaţă a
comunităţii care le-a sancţionat. Totodată, constatăm că acestea
satisfac nevoile directe ale fiecăruia, şi ale tuturor ; deşi pentru a fi
satisfăcută nevoia fiecăruia la momentul dat este nevoie de prezenţa
simultană a colectivităţii.
Concepţia materialismului istoric nu neagă însemnătatea rolului
pe care îl au faptele sociale în domeniul comunicării între conştiinţe,
dar în acelaşi timp pune problema faptului social în domeniul
existenţei sociale şi consideră că realitatea socială apare ca o
împletire, ca o succesiune de fapte, de procese şi relaţii sociale.
înainte de a trece la prezentarea calităţilor ce determină ca
obiceiurile ceremoniale să poată fi cercetate şi din perspectivă estetică
se impune să facem o precizare pentru a clarifica atitudinea noastră
faţă de obiceiuri, de a face diferenţa dintre obiceiul care se referă la
obişnuinţele ce s-au stereotipizat în executarea unor activităţi,
devenind componente ale comportamentului individual şi obiceiurile
care sînt norme de acţiune, obişnuinţe sancţionate şi practicate de o
întreagă comunitate şi care, dealtfel, fac obiectul lucrării noastre.
Sfera acestora din urmă cuprinde o seamă de obiceiuri, de un gen
aparte, ce sînt capabile prin structura lor să genereze o acţiune
dramatică desfăşurată în timp şi spaţiu, prin care se armonizează
scenic un fapt concret de viaţă cu cerinţele unor modele abstracte
elaborate la nivelul comunităţii, servind sub toate aspectele la
construcţia ceremonialului ca mod de existenţă a .acestora.
Aşa cum arăta Gheorghe Achiţei>„prin termenul de obicei
desemnăm un ansamblu de practici sociale specifice atît pentru
fiecare din momentele importante ale vieţii omului, cît şi pentru
fiecare din momentele importante ale anului calendaristic". 23
Atributul acestora de a fi practici sociale le scuteşte de a fi
interpretate de pe poziţii individualist-psiholo-
23
Gheorghe Achiţei, Obiceiuri, în Flacăra, nr. 1, 1977.

29
giste : totodată, se pune în evidenţă, cu acuitate, că obiceiurile
se referă la unele aspecte ce sînt determinate d5 comportamentul
colectiv, lucru ce le dă posibilitatea să se particularizeze în
funcţie de o anumită comunitate s°cială. Spunem comunităţi
sociale şi nu colectivităţi Pentru a pune în valoare caracterul
omogen al comunităţii sociale, aceasta fiind constituită din
indivizi cu interese, credinţe, datini sau norme de viaţă comune,
cu-Prinzînd totalitatea locuitorilor unor aşezări rurale, urbane
sau naţionale. Comunităţile, în decursul constituirii Şi
consolidării lor ca entităţi de sine stătătoare, au generat sisteme
proprii de valori spirituale tezaurizîndu-şi ° ^numită experienţă
istorică şi dispunînd de multiple mijloace în planul comunicării.
In raport cu această realitate -^obiceiul ne apare ca un fel de
lege nescrisă, ca o obligaţie, statornicită pe parcursul unei
îndelungate experienţe istorice, pentru toţi membrii unei
comunităţi umane". 2i Considerăm necesară această precizare,
datorită faptului că obiceiurile se prezintă particularizate şi
adaptate pentru o anumită comunitate. Diferenţierea acestora
într-un număr mare de cazuri particulare nu compromite
caracterul .unitar al acestora la nivel naţional, deoarece criteriul
care conduce la diferenţiere nu este de structură şi nici de
semnificaţie. „Variate doar stilistic, în concretizarea unor
momente — afirmă Minai Pop — obiceiurile sînt unitare în
structura şi semnificaţia lor pe întreg teritoriul folcloric
românesc şi constituie ca atare o dovadă incontestabilă a unităţii
culturii noastre tradiţionale". 25
/mPedimentele de ordin teoretic şi practic pe care le intîmpină
cercetătorul, atunci cînd încearcă să studieze o manifestare
tradiţională de genul unui obicei, sînt determinate de mai multe
cauze : imposibilitatea de a fi reconstituit genetic, pînă la forma
întîlnită ; funcţionalitatea schimbată pe parcursul timpului ;
faptul că este amestecat cu modul de trai; relevarea simultană şi
în strînsă corelaţie a mai multor genuri de folclor şi arte
populare şi prezentarea în unitate a mai multor mijloace de
expresie artistică care se concentrează pentru
2
*a Gheorghe Achiţei, op. cit.
Mihai Pop, Ceremonial si veselie, îndrumătorul cultural nr. 12,
1976, pag. 26.

30
hirift*

a produce sentimente şi emoţii ; imposibilitatea de a evidenţia


şi aprecia imediat importanţa relativă faţă de întreg a fiecărei
părţi sau acţiuni particulare. Aceste impedimente sînt
amplificate de faptul că nu dispunem încă de o metodologie
capabilă să evidenţieze relaţiile ce se stabilesc faţă de obicei,
faţă de fiecare gen folcloric participant, faţă de modalitatea prin
care acestea concură la compunerea conţinutului şi formei în
care se prezintă manifestarea plurivalentă.
în cadrul obiceiurilor legate de viaţa individului,
perspectiva estetică nu are caracter primordial în raport cu cea
etnologică şi demografică. „Specificitatea esteticului în acest
caz nu va putea fi găsită deci în existenţa unor trăsături pur
estetice, ci în anumite însuşiri proprii atitudinilor şi faptelor
umane, care prin natura lor sînt politice sau etice". 26
Obiceiurile, ca fapte de cultură, nu au devenit estetice
pentru că lucrarea noastră se ocupă de ele din această
perspectivă, ci pentru că ele conţin în mod imanent asemenea
valenţe, lucrarea de faţă propunîndu-şi să evidenţieze îndeosebi
acest lucru.
Studierea sub aspect estetic a obiceiurilor nu are ca scop să
facă în acestea „exclusivităţi" estetice sau să diminueze
concluziile desprinse de disciplinele care le-au investigat din
perspectivele etnologică, demografică, folclorică şi de drept, ci,
bazîndu-se pe studiile largi operate de aceste discipline în
decursul anilor, precum şi pe aprecieri proprii, ne propunem să
întregim investigarea acestor fapte sociale cu observaţii şi
concluzii din perspectivă estetică.
In vederea studierii aprofundate a unui fapt social de o mare
complexitate cum este ceremonialul unui obicei şi pentru
fundamentarea teoretică a acestei cercetări, evident, vom folosi
conceptele şi aparatul noţional al esteticii, în strînsă corelaţie cu
cel al disciplinelor subsumate etnologiei.
Domeniul de activitate al etnologiei, cu sfera de cuprindere
a problematicii statornicite în zilele noastre, a fost investigat pe
mai multe niveluri teoretice şi meto-
26
Ion Pascadi, Op. cit., pag. 344 — Valoarea estetică a relaţiilor sociale
în Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Uo*\*&
dologice. Aceasta datorită faptului ea : „In etnologia
contemporană, polisemia poate fi identificată cu posibilitatea
de interpretare plurală a aceluiaşi domeniu de unghiuri diferite
şi de minţi diferite. Studiul civilizaţiei şi culturii a ajuns să
prolifereze astfel toate încrengăturile sistemului ştiinţelor
contemporane". 27
Dacă polisemia este valabilă pentru întregul domeniu al
etnologiei, înseamnă că şi părţile ei, respectiv fenomenele şi
faptele sociale ce-i compun structura au fost şi sînt susceptibile
de o atare abordare. In acest sens, obiceiurile ceremoniale
legate de ciclul vieţii, ca fapte sociale, intră în domeniul
etnologiei 28 avînd calitatea şi capacitatea de a fi polivalente şi
în acelaşi timp de a permite o investigare din perspectivă
estetică răspun-zînd în acest fel unei necesităţi spirituale
complexe. Pentru a surprinde şi cerceta complex aceste
fenomene şi fapte sociale nu ne vom limita doar la investigaţia
istorică, ci vom încerca să surprindem modul cum aceste fapte
s-au inclus în viaţă şi au influenţat simţirea şi comportamentul
comunităţilor umane.
Acest lucru ne este permis şi datorită faptului că obiectul de
studiu al esteticii a fost extins asupra unei sfere mai largi de
activităţi umane care pînă nu demult erau considerate a fi în
totalitate extraestetice. „Constituirea şi lărgirea sferei
raporturilor estetice dintre om şi realitate, existenţa unor
aspecte ale vieţii sociale care sintetizează într-o modalitate
specifică semnificaţii umane ample, răspund necesităţii sociale
de a cunoaşte şi valorifica multilateral lumea înconjurătoare". 29
Extinderea sferei de cercetare a fenomenelor cu ajutorul ca-
tegoriilor estetice s-a datorat unei constatări reale ce confirmă
faptul „că printre alte calităţi şi însuşiri, omul şi mediul său
natural şi social cu însuşiri şi calităţi estetice imanente,
valorificate în cadrul anumitor realităţi determinate". 30 Este
recunoscut ca o certitudine că aşa-

-" Romulus Vulcănescu, Etnologia, in Istoria ştiinţelor in România,


Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pag. 49,
28
Etnografia, folcloristica şi ştiinţa artei populare se inte
grează in corpul etnologiei ca ramuri concrete şi interdependente
ale acesteia.
29
Ion Pascadi, Op cit., pag. 345.
35
Gheorghe Stroia, Estetică şi estetici, în Estetica filozofică şi ştiinţele
artei, Editura ştiinţifică, Bucuz-eşti, 1972, pag. 25.

32
zisele domenii extraestetice sînt impregnate cu prezenţe mai
puţin vizibile ale esteticului ; de fapt acesta constituie o
dominantă a activităţii umane, cuprinzînd natura, munca şi
relaţiile umane. In cultura noastră populară sînt numeroase
faptele care au încorporate în structura lor valenţe estetice ce îşi
relevă funcţionalitatea în realitatea socială în care se manifestă.
Ceremonialul obiceiurilor de familie, ca fapt social, se reflectă
în conştiinţa socială, iar conştiinţa individuală îl distinge şi îl
implică în activitatea ce o desfăşoară individul. Avînd aceste
calităţi, ceremonialul nu este un epifenomen, el intră în
rîndurile faptelor sociale cu o structură bine determinată şi o
funcţie ce răspunde unor necesităţi umane. Tot ca fapt social,
ceremonialul se include în ţesătura realităţii sociale ca o
expresie colectivă a sentimentelor individuale. El cuprinde şi
comunică o suită de. norme care condiţionează comportarea
publică şi particulară a individului, a colectivităţilor, popoarelor
şi naţiunilor în scopul satisfacerii unor trebuinţe etice, so-cial-
politice, estetice şi religioase. „Ceremonialele vieţii sociale sînt
acele manifestări, acte, forme ale relaţiilor sociale care au un
caracter de convenţie socială, săvîr-şindu-se după anumite
reguli fixe şi incluzînd în ele o anumită solemnitate, deoarece
sînt legate de momente sau evenimente deosebite din viaţa
oamenilor". 31
Relaţiile dintre oameni sînt iluminate şi guvernate de o
„idealitate" compusă din valori cu un înalt grad de abstractizare
pe care le sesizăm mai greu în esenţialitatea lor. Colectivităţile
însă au găsit mijloace concrete care facilitează transmiterea
acestor valori supreme către realul senzorial.
Convertirea valorilor cu un înalt grad de abstractizare în
„real vizibil" se realizează prin limbaj, mişcare, gest, sunet
muzical, exclamaţii şi mimică. Toate acestea sînt semne
exterioare, sensibile, prin care se realizează particularizarea
generalului, în cazul nostru valorile spiritualizate.
Obiceiurile ceremoniale sînt modalităţi prin care
„idealitatea", întruchipată în valori supreme, generală şi
abstractă se transmută, cu ajutorul mijloacelor de ex-
31
Ion Pascadi, Op. cit., pag. 383.

33
presie enumerate mai sus, către realul perceptibil senzorial,
devenind sensibilă şi influenţînd comportamentul social şi
individual.
Rolul pe care-1 joacă ceremonialul în cuprinsul vieţii sociale
este în funcţie de cerinţele obiective şi subiective ce le reclamă
dezvoltarea societăţii. Funcţionalitatea acestuia este foarte
complexă şi distribuită pe mai multe planuri schimbîndu-se pe
axa diacronică în raport cu perioadele pe care societatea sau
colectivitatea respectivă le depăşeşte. Cînd este vorba de
continuitatea obiceiurilor ceremoniale, aceasta este în corelaţie
directă cu funcţionalitatea lor în contextul social integrator aşa
cum arată Ion Pascadi relevăm cîteva situaţii distincte.
„Ceremonialele sociale, care prin natura şi conţinutul lor erau
străine socialismului, au fost înlăturate de viaţă în cea mai mare
parte, alte ceremoniale, păstrîndu~şi forma veche, şi-au
schimbat în mod hotărîtor conţinutul şi, în sfîrşit, unele au fost
păstrate aşa cum erau". 32
Ceremonialul prin excelenţă are o funcţie spirituală în sensul
că este unul din instrumentele prin care o comunitate umană se
poate sprijini pentru a-şi forma si păstra o solidaritate eficientă
la nivelul indivizilor apţi a trăi plenar aceste evenimente şi a le
introduce ca norme şi reguli în comportamentul lor cotidian.
Funcţionalitatea acestora se manifestă atunci cînd se stabileşte
un raport real în cadrul acţiunii practice cînd indivizii au o
conduită prescrisă de norme şi reguli.
Menţinerea ordinii sociale necesită un anumit «rad de
solidaritate a indivizilor ce compun societatea. Această
solidaritate nu se poate sprijini decît pe sentimentele individuale
şi colective, iar acestea, pentru a se manifesta cu eficacitate,
pretind o expresie comună a unui conţinut ce trebuie să se
fixeze în acţiuni şi obiecte concrete. Astfel se explică şi rolul
rezervat în societatea contemporană unor simboluri şi
ceremoniale (drapele, steme, imnuri, însemne etc).
Să ne gîndim la emoţiile ce le trăieşte un cetăţean patriot
cînd vede înălţîndu-se drapelul ţării sale. Toate amintirile din
viaţa sa, oricît de incoerente şi de vagi ar fi, se conştientizează
şi devin operante la vederea dra-
32
Ion Pascadi, Op. cit., pag. 385.

34
pelului naţional salutat de mulţime. In această situaţie, o
structură concentrată într-un simbol, circumscrisă în cadrul unui
spaţiu exact şi concret (drapelul şi însemnele de stat) poate
extrage o emoţie intensă din experienţa de viaţă a unui individ.
Fenomenul este pregnant şi în cazul ceremonialului cu elemente
simbolice în structură, bazate pe imagini, apt să declanşeze
emoţii puternice atunci cînd venim în contact cu acesta.
Relaţiile sociale şi politice includ în componenţa lor, ca
elemente structurale, obiceiurile ceremoniale, care „sînt date ca
norme externe, înainte de a genera sentimente interne şi aceste
norme insensibile determină sentimente individuale precum şi
împrejurările în care vor putea sau vor trebui să se manifeste"
33
.
Despre originea primară a simbolurilor şi ceremonialelor ale
căror rădăcini se pierd într-un trecut îndepărtat, nu ştim prea
multe lucruri concrete. Şi pentru viitor şansele cunoaşterii
genezei acestora sînt limitate. Această concluzie nu se extinde
asupra acelor ceremoniale şi simboluri care se constituie şi
devin funcţionale în contemporaneitate. Susţinem cele afirmate
prin descrierea pe care o face Wagner Roy34 în legătură cu
condiţiile so-cial-istoriee, care au determinat apariţia unui nou
ceremonial la populaţia DARBI din PAPUA — NOUA
GUINEE.
Evenimentul a avut loc în momentul cînd pentru prima oară
populaţia Darbi intră în contact cu mesageri ai civilizaţiei
europene contemporane. Cu această ocazie, indigenii din
regiunea Karimui-Papua au suferit un puternic „şoc cultural",
care a dus la apariţia unui ceremonial de contact datorită
fascinaţiei şi exotismului de nepătruns al civilizaţiei europene,
fapt ce i-a determinat pe indigenii din Noua Guinee s-o
divinizeze conferindu-i caracter mitic, iar mesagerul acestuia,
Koriki, singurul indigen capabil să comunice cu exploratori
europeni, a devenit pentru băştinaşi erou civilizator căruia i-au
atribuit puteri mitice şi îndemnuri la activităţi rituale cu
semnificaţii orgiastice.
33
Claude Levi Strauss, Gîndirea sălbatică, trad. I. Pecher,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 92.
34
Wagner Roy, The falkof Koriki: A Daribi Contact Cult.
Social Yesearch, New-York, 46, nr. 1, 1980, p. 140.

35
Este cert că individ-
nu se c
tan, ca urmare p 0 omn0rt3 î„
?i S 0
WH«c ; acestea sî^TY ^Ke^lof"^ P »~
n tr late Care
impuse de normele m° , ° datorită Pn ?* &
san
«SţUă, nu emoSSe n cţi°natedeC°ns*ringeriIor
Pe care
«Parii lor la „« Ie triia* societate nP

^ ^ ITT ^. **-*^sa
e te
? cauza care lesfaşurarea concretă U na ter
? e ce-

En
§els subliniau d , §ă se comporte^1 în care " este CiaIe ?i polSe"
determina
. ^a cSneni,?6,90663' Mar* £ ?<*Wa ar p^ '« a^au că oSS *
de reIa
" t"le so-In imaginaialto™ ^ară în Prop^fa n U sînt «aşa cum cum
acţiona! c„t CI 3Şa ™m 5S fi frăţie sau

Sl fu
nctionaJ.-fQf d ceren7on^lni COnstituie de fan+ a™it mod
detmnUi ^^^&Ca? Prin *£"££ ES?^ fte^SSS^
* -Sce le £*£•* -

^^SSK? dS -SntfnCare s«-este şi ŞI faPte Pe care


^^^ParticiS n0astră »n raport Prea substanţial £ ^ C°mun c?Se^an«tatea
PUl
de date structura element ăstuia îf^"1011^ nu este ţională.
e PabiIe de a tlstlc arSenalu
Cerem na iu? «* SeS^T! ^ * Şi simbol^ 0rd ^
6 emo noa în
săude° ^T " ^ră facilitîndu" IfT^ «Stitat^ ** ar~
0

.35 Marx, Enge]s n ' ŞI sent


™ente ce
ClaUdC P htlCa
*«•*»««* o, „,, pag 82 ° - B-u-
36
tenTiune^ *** CadrU Se POt °biectiva P6
la
° asemenea
SCh6mă f rmală r
c pne^S^onltZa^-^
°nstrmge şi-i impune anumite norme ° ° siPre- °" tfuli Fi
E re ă genuH Şi
Prtie irîtic? ^ f^ ^oace "df el-
^rmedindornVnT) ^ imPrImă ceremonialului
r mMnd fu
viabile doartnsfr, i° ' ^^ ™ ncţionale si
sensibilfrcere^n-S, , U1/lSPeCtiV- PentrU P^ceperea
lumea care-iestfT^ P' ^huie Să ne
deducem în
° repreSntă
sintetic sTnL?
şi de multe "! Ş1ori
P Care
* simbolice1 ca fa
' P* cultural, prezmta
doul'pLruril^^^r32^? Tta1 indest
™^ibilă între
nivelul abstract con ? ^^ UnUl din acestea este
credin e wenl - - «»*#«, noţiuni, mituri,
domen î' ceS T ^f* tezaurizată în diferite
însăşi, care crin iS* ^ Z^1 PaHic^ din viata
în generaîul ce i T ^ Unei relat" « integrează
IU C r s Unde realizînd în acest
compoz![fe 3t;uţ 1]r ° f P > mod o
care din viată sTS3 '" faCe P°Sibil Ca Un faP* °are-Nu vom pu?ea Lî
reprezentativ
Pentru întregul gen. ^t la înhumarea r-PK ** 1ceremonialul
«*e va fi apli-ger" M„ T / "Ciobanului mioritic"
sau a lui Ful-
a g0i iSită Ca C6rem nial
-rea^ enLVr N ; 7 ° ^iTesfăşu-imaginare ale "nor
*" Zamfirei"' eIe «Und modele
Propriu-zisă V™ carfT0™316 ^ d nUmai
™nta
Un PerS ane de Sex u
«e prin că£ orie T ° °P s se
Aceste fapte Sale de 1vn,,Wderea f°rmării Unei amilii,
Structur
-emonială^sînt ridicate dl J^T ^ * <e-
™pte care le facil 2 - la "m§ular în sfe™ unor con
6 tacillte
tară. ^a includerea într-o structură uni-
«nete rpt^ociaTeTtl,:8^10 7^ §ă disCear
- în
6Stet ce A a cu
Jan MukârovslS iSf. " i ™ afirmă
cială se iveşte n e v o ^ ' *' în Viaţa so'

37
estetică a ceremonialului, secundară la început, se amplifică
datorită expresivităţii sale, precum şi datorită dezvoltării
conştiinţei estetice, aceste două coordonate determinînd, in
ultimă instanţă, specificul valorilor/Ca-iităţile mai importante
care potenţează ceremonialul în sfera obiectelor estetice sînt :
tipicitatea, expresivitatea, caracterul spectacular (ultimul, fără
să se confunde cu spectacolul, oferă prilej de a fi contemplat),
caracterul sugestiv, concretizat prin faptul că nu se rezumă
numai la ce vezi şi ce auzi, ci transmite ceva dincolo de
acestea, în acest fel este scoasă în evidenţă calitatea de semni-
ficaţie şi simbol a ceremonialului.
Conştiinţa estetică, printr-un proces de selectare şi abstracţii
succesive, reuşeşte să ridice la rang de tipici-tate fapte din viaţa
cotidiană pe care le potenţează cu o calitate ce are capacitatea
de a simboliza şi întruchipa expresiv diversitatea în unitate. In
acest proces se formează între sensibilitate şi raţiune un cîmp
spiritual din ce în ce mai amplu. Referindu-se la aceasta, Tudor
Vianu apreciază că : „Pentru atitudinea spiritului orientată es-
tetic, chiar şi o ceremonie religioasă sau un raţionament
ştiinţific se pot înzestra cu atributele artei" 38.
înzestrarea este un fel de a zice, pentru că într-o formă sau
alta aceste fapte au în zestrea lor atributele artei.
„Arta însăşi se găseşte difuzată, sub forme diverse, adeseori
sublimate în viaţa publică, în spectacolul străzii, în ritualurile
specifice vieţii administrative şi comerciale moderne, în
intimitatea locuinţelor noastre, aşa încît pretutindeni poate fi
decelată" 39.
In cadrul obiceiurilor ceremoniale şi, în general, acolo unde
întîlnim elemente estetice în viaţa de toate zilele, ele nu sînt
încă autonomizate şi ajunse în acel stadiu ce le-ar da
posibilitatea să fie incluse în sfera artei. In acest sens,
considerăm de pildă că obiceiul ceremonial al nunţii se menţine
în sfera esteticului atîta timp cît el îndeplineşte concomitent cu
funcţia estetică şi o funcţie
38
Tudor Vianu, Estetica, Fundaţia pentru literatură şi artă,
Bucureşti, 1939, pag. 89.
39
Gheorghe Achiţei, Artă şi speranţă, Editura Albatros, bucu
reşti, 1974, pag. 65.

38
socială, fiind în viaţă un fapt ce consfinţeşte unirea conjugală în mod
real. In sfera artei va intra atunci cînd va fi „şlefuit" şi scos din viaţa
cotidiană ca fapt de viată şi ridicat într-un alt plan estetic unde funcţia
dominantă va fi cea estetică. Aceasta se întîmplă atunci cînd aceste
fapte de cultură, cu rolul lor bine definit în viaţă, din-tr-un motiv sau
altul sînt abandonate în funcţionalitatea lor primară, dar, în acelaşi
timp, cu mici retuşuri regizorale, in sensul scoaterii în evidenţă a unor
scene dramatice de maximă intensitate, ele sînt interpretate şi se
desfăşoară ca spectacol. Aici încetează convenţiile tradiţionale ale
acestor obiceiuri ca fapte de viaţă, ele devenind doar scheme de bază
în montarea spectacolului. Respectarea strictă a acestora nu mai este
obligatorie, dar se impune ca noul introdus să completeze armonios
elementele vechii structuri a obiceiului ceremonial tradiţional în aşa
fel ca într-o accepţiune mai largă să se păstreze autenticitatea
momentelor caracteristice pentru obiceiul respectiv.
Astăzi se întîmplă frecvent ca un fapt de cultură să funcţioneze ca
ceremonial într-o parte a ţării şi să i se atribuie calităţi funcţionale în
viaţă ; dar, concomitent, acelaşi ceremonial, cu simplificările şi
adaptările de rigoare enunţate mai sus, pentru altă parte a ţării să fie
valorificat ca spectacol. Exemple de acest fel avem destule. Nunta în
Oaş, Nunta pe Someş, Nunta în Bihor etc. sînt afişe ale unor
spectacole ca urmare a prelucrării unor obiceiuri ceremoniale de nuntă
ce se practică sau se practicau în zona respectivă. Datorită calităţilor
lor estetice au putut să facă pasul imediat următor în planul esteticului
şi să treacă în domeniul artisticului, devenind în acest fel spectacole în
cadrul convenţiei impuse de arta spectacolului.
Sînt cazuri întîlnite destul de frecvent din cele mai vechi timpuri,
cînd arta cu diferitele ei genuri şi produse individuale a intrat în viaţa
cotidiană prin intermediul unor fapte de cultură. In vreme ce în
antichitate teatrul a fost generat de obiceiurile ceremoniale, în epoca
modernă a fost atins un punct final al unei evoluţii în care teatrul şi-a
transferat structurile devenite autonome, asupra unor festivităţi
publice cotidiene, care într-o anu-

39
mită măsură se teatralizează40. Şi în cadrul obiceiurilor
ceremoniale constatăm fenomenul prin care produsul artistic ce
se integrează în cadrul acestora şi diminuează într-o măsură
oarecare calitatea artistică devine în contextul ceremonialului,
element ce intră în sfera esteticului, fără a se menţine în noul
context la nivelul din care a purces. In acest fel arta este
decelată în faptele de cultură cotidiene, sigur, cu precizarea că
includerea artei în structura faptului de viaţă se face prin difu-
zarea ei sub forma unor elemente estetice care nu pot fi
separate de structura ce a încorporat-o.
Pentru a elucida cele afirmate referitor la includerea artei în
viaţa de toate zilele mai trebuie arătat că faptele de cultură
cotidiene, în special obiceiurile ceremoniale, au constituit la
origine trunchiul comun din care, în decursul timpului, prin
transformări succesive şi mutaţii funcţionale, s-au desprins
elemente ce s-au grupat în corpuri autonome pe criteriul
mijloacelor de expresie de care s-au folosit pentru a se releva,
constituindu-se de-sine-stătător ca arte. Ceremonialul
obiceiurilor surprins de noi nu mai are aspectul ca atunci cînd
artele (muzica, dansul, teatrul etc.) erau intrinsec cuprinse şi
nediferenţiate, aflate într-un sincretism cvasitotal. Ceremonia-
lul, care a constituit baza din care s-au autonomizat în timp
artele, a continuat să fie la rîndul său beneficiarul acestor arte
autonomizate pe care de data aceasta le include într-o sinteză
compozită, calitativ superioară sincretismului primar ce
caracteriza ceremonialul originar.
Transferul permanent de elemente estetice din viaţă în sfera
artei şi de produse artistice în sfera vieţii cotidiene s-a realizat
de fiecare dată în funcţie de perioada istorică, iar spaţiul de
delimitare a celor două sfere s-a aflat într-un proces continuu
de apropiere.
In acest fel, faptele vieţii cotidiene însele tind să devină mai
frumoase, mai profunde în semnificaţii, să primească un mai
mare grad de comunicabilitate şi solidaritate umană, făcînd din
acestea pîrghii principale ce vor determina transformarea
valorilor general umane din idealitatea lor în veritabile acte de
civilizaţie. „Arta îşi va adînci orizontul etic, social şi filozofic
pînă la a de-
40
Simon Alfred, Les signes et les songes. Essai sur le theâtre et la
fete, Paris, Seuil, 1977.

40
veni ea însăşi un „stil de viaţă", viaţa însăşi transfor-mîndu-se
într-o formă de artă" 41.
In procesul de structurare a ceremonialului, elementele ce
intră în structura lui se transformă într-o realitate nouă,
spiritual-afectivă. Aceasta sporeşte capacitatea de a influenţa
emoţional prin : originalitate, soluţii de compoziţie, tipicitate,
ritm, relevarea simultană a elementelor de compoziţie.
Elementele enumerate susţin expresivitatea ceremonialului
datorită posibilităţilor de a prezenta prin intermediul imaginilor
artistice sentimente şi idei realizate în material sensibil,
potenţate cu virtuţi semnificative pe planul comunicării.
„Datorită expresivităţii sale, esteticul realizează o selecţie chiar
în rîndul faptelor şi atitudinilor exemplare şi se adresează sintetic
sensibilităţii afective şi raţiunii umane ca un model al modelului" 42.
Procesul de constituire a acestuia a început într-o fază în cadrul
căreia a avut loc sesizarea faptelor şi atitudinilor exemplare din
viaţă, armînd ca acestea, pe baza expresivităţii lor, să fie
selecţionate şi supuse unui proces de abstractizare simultan, cu o
anumită separare a lor în raport cu realitatea nemijlocită. Urmează
faza decisivă, în care produsul fazelor anterioare se proiectează prin
transformare cu ajutorul mijloacelor de expresie artistică într-o lume
a imaginilor simbolice şi poetice, rezultînd în acest fel un obiect cu
caracteristici dominant estetice. Caracterul intuitiv şi reflectoriu al
obiectului ce se constituie amplifică posibilitatea de receptare a
celorlalte valori pe care le prezintă conştiinţelor plenar, datorită
faptului că zona s de percepere a esteticului este mai mare. In
acest fel, Jj_individul realizează impactul cu tipicul în plenitudinea
posibilităţilor lui afective şi intelectuale.
(".Ceremonialul unui obicei se păstrează în stare latentă în
memoria indivizilor şi colectivităţilor, devenind activ numai în
desfăşurare, avînd doar atunci posibilitatea de a crea stări
emoţionale adecvate mesajului ce-1 comunică prin multiplele
sale mijloace de expresieJT
Ca descriere narativă, ceremonialul unui obicei este
cunoscut în prealabil de participanţi şi totuşi această
\y____________
41
Al. Tănase, Esteticul în sfera culturii, Vocaţia filozofică a
artei. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pag. 33.
42
Ion Pascadi, Op. cit., pag. 346.

41
simplă cunoaştere memorată nu îi satisface ; preferă şi
apreciază desfăşurarea acţiunii pentru că aceasta are menirea şi
puterea de a le determina stări pe care, trăin-du-le, simt plăcere.
Atitudinea estetică, atunci cînd participăm la un ceremonial
nu este pură, deoarece nici obiceiul ca obiect estetic nu aspiră
la această calitate. Cauza care va determina acest lucru este
faptul că în ceremonial se insinuează şi alte elemente de natură
extraestetica, care aduc o contribuţie substanţială la
compunerea întregului ce se impune atenţiei noastre, cum ar fi :
ambianţa naturală, cadrul social, prezenţa rudelor, masa etc.
Atitudinea estetică este capabilă să convertească şi să aducă
în sfera ei fapte pe care contemporanii acestora nu le-au ştiut şi
nici nu puteau în perioada respectivă să le valorifice sub acest
aspect datorită faptului că nu desprindeau elementele estetice
de funcţiunile utilitaris-tice, iar înaintaşii noştri nu aveau nici
experienţa spirituală a celor ce astăzi încearcă această trăire.
Conştiinţa estetică nu este un dat static, ea se împlineşte în
lumea valorilor culturale unde se oferă fapte şi valori pe care
învăţăm să le recunoaştem, să le trăim şi să le gustăm. De unele
fapte şi norme ni se recomandă să ţinem seamă, se aşteaptă de
la noi să acţionăm în conformitate cu acestea, să le traducem în
acţiuni, să le integrăm în viaţa noastră.
Ceremonialul, în existenţa sa dinamică, traversează succesiv
mai multe etape. Momentul care marchează trecerea într-un fapt
cu valenţe dominant estetice este caracterizat de puterea
acestuia de a exalta sensibilul şi de a estompa restul funcţiilor
avute ca dominante în perioadele pe care le-a depăşit, cum ar fi
cele magice, rituale, coercitive, utilitare şi de instrucţie. In acest
fel ceremonialul cu întregul său limbaj se concentrează exer-
citînd o influenţă unitară asupra sensibilului, făcîndu-1 să
vibreze în cele mai intime resorturi.
In orice împrejurare socială unde s-a adoptat ceremonialul,
se reconstruieşte cel puţin un simbol de totalitate şi se atinge o
deplină plenitudine omenească, amor-sîndu-se astfel
detonatorul care va declanşa un fior ce va răscoli adînc fiinţa
noastră.

42
Ceremonialul este o acţiune de reprezentare a unor fapte sau
stări de lucruri 'existente, constituind în acelaşi timp o
modalitate de concentrare şi canalizare a experienţei umane
spre atitudini cu o finalitate moral-este-tică superioară. Atunci
cînd trăim sau retrăim o stare emoţională declanşată de un fapt
ceremonial, vom memora acest ceremonial ca pe un act al
conştiinţei noastre. In structura ceremonialului se interferează
diferite genuri de artă şi mijloace de expresie. Datorită acestei
interferenţe el se supune mai puţin_ anumitor norme ce
caracterizează genurile componente. în acest fel va fi mai greu
să stabilim anumite norme în virtutea cărora se construieşte
ceremonialul.
Ceremonialul, ca structură, are însuşirea de a exista în şi prin
fiecare din părţile sale componente, ca totalitate organică, lucru
ce permite ca el să determine o atitudine estetică. Ceremonialul
este, pentru cel ce participă la el, un puternic mijloc de
disciplinare şi trăire emoţională. In cadrul ceremonialului,
fiecare participant este deopotrivă actor şi spectator, găsindu-se
într-o admirabilă reciprocitate în care se poartă un continuu
dialog într-un cadru de reprezentări discontinui ce se contu-
rează şi se relevă ori de cîte ori privirea fixează şi izolează o
atare perspectivă din totalitatea structurală a ceremonialului.
Participarea la ceremonial transpune asistenţa într-o anumită
lume cu regulile, reprezentările, convenţiile şi timpul ei. Numai
acceptîndu-le ca atare vom participa efectiv la desfăşurarea
acestuia cu toată fiinţa noastră. Timpul în care se desfăşoară
ceremonialul este cel prezent, dar unele elemente, ca părţi
comporienTe ale structurii ceremonialului, au un timp de origine
care se enunţă într-o formulă convenţională prin evocarea „A
fost odată...", S-a întîmplat cîndva...", „Aşa s-a pomenit..." etc.
Locul ceremonialului social în cadrul relaţiilor inter-umane
se află în raport direct cu conţinutul pe care-l prezintă în formă
expresivă şi armonioasă, cu caracterul intuitiv ce îi lărgeşte
posibilitatea de impact cu conştiinţele cărora li se adresează. In
diferite împrejurări şi unele obiceiuri au primit — se ştie — °
formă ceremonială. Relaţiile interumane constituite în obiceiuri
au fost sancţionate la nivelul individului, grupului sau societăţii,
de-

43
venind prin generalitatea acceptării lor instrumente eficace în
reglementarea comportamentului şi acţiunilor. Individul nu
poate impune norme şi valori. El poate să creeze şi să supună
societăţii spre validare aceste creaţii. Autoritatea care va
confirma valoarea va fi societatea. Forţele sociale au instituit şi
sancţionat obiceiurile, au apelat la ceremonial pentru ca aceste
reglementări şi norme să se impună cu mai multă tărie
conştiinţei.
Atunci cînd spunem că ceremonialul este o structură pe care
o au diferite obiceiuri avem în vedere corelati-vitatea dialectică
a formei şi conţinutului. Ceremonialul nu este o formă dată în
care noi introducem conţinutul faptelor ce Ie dorim a fi
ceremoniale, ci este o formă specifică de exprimare şi stimulare
a unui conţinut anume, desemnîndu-i prin aceasta modul lui de
existenţă specifică.
In ceremonialul unor obiceiuri găsim înfrăţite armonios
valoarea etică de bine, în diferitele ei ipostaze, cu valorile
estetice, dînd o sinteză care, în ultimă analiză constituie nota
esenţială a spiritualităţii omeneşti. Sinteza acestor două tipuri
de valori fundamentale are o importanţă covîrşitoare pentru
existenţa umană. Regăsin-du-se în unele obiceiuri ceremoniale,
ele măresc importanţa acestora în viaţa colectivităţilor. Cînd ne
gîndim la categoria estetică de frumos şi la aceea de bine nu le
vedem desprinse de contextul în care fiinţează în cazul nostru
obiceiurile ceremoniale.
Ceremonialul unui obicei este modelul unei experienţe
exemplare pozitive ce se produce în societate. El concentrează
în particular o formă a generalului. Această experienţă generală
ce se constituie într-un proces complex, la nivelul colectivităţii,
primeşte elemente întîlnite la festivităţi ce sînt caracterizate de
armonie. Prin aceasta se realizează acordul cu mediul în care
activitatea omului generează un spectacol dramatic complex,
unde cu-vîntul rostit, muzica, dansul şi gestul se împletesc într-
o orchestraţie constructivă determinînd în acelaşi timp trăiri
emoţionale. într-un context cultural o comunitate care adoptă
unele obiceiuri dovedite viabile face din acestea un model de
acţiune perfectă de ameliorare civică şi morală. In acest fel se
îmbină organic valoarea de frumos cu cea a binelui.

44
Ca formă expresivă, armonioasă şi festivă — ceremonialul
prezintă sensibilităţii şi raţiunii noastre obiceiuri sau anumite rituri
legate de muncă, naştere, căsătorie, moarte, anotimpuri, yiaţa statală
sau religioasă. Ceremonialul devine pe deplin obiect al cercetării
estetice atunci cînd îl gîndim în sfera valorilor respective şi cînd
funcţionează ca atare şi cu efecte de acest fel.
Aceasta presupune că trebuie să existe un raport între un
obiect ce prezintă date de ontologie socială apte pentruă~~îî
valorificate şi un subiect orientat estetic în -cadrul unui plan axiologic.
Din cele relatate considerăm că ceremonialul obiceiurilor din viaţa de
familie are atributeZcaracteristice obiectelor care intră în zona de
investigaţie a esteticii, fie că e vorba de frumos sau sublim, de tragic sau
comic' Ceremonialul este forma care organizează şi structurează
elementele constitutive ale obiceiurilor. Conţinutul Şi forma se presupun
reciproc, unitatea lor fiind o condiţie a existenţei obiceiurilor cu
specificitatea ce le este dată în cadrul' funcţiunii sociale. Structura
generală a ceremonialului de nuntă, precum şi a celui funerar este
riguros organizată în funcţie de cerinţele legilor, de compoziţia care
structurează elementele constituente.
Deci : scenele dramatice, oraţiile, strigăturile bocetele,
elementele plastice, mimica, dansul, cu întregul lor sistem de relaţii ce
guvernează structura lor internă devin elemente în compunerea
structurii ceremonialului in care se vor integra.
Elementele care intră într-un moment structurat cu o
funcţionalitate precisă vor stabili cu structura obiceiului relaţii de
dependenţă. In acest caz elementele care compun ceremonialul unui
obicei se vor structura organiza şi funcţiona în raport cu cerinţele si
necesităţile primordiale la care trebuie să răspundă.
In acest fel obiceiul se constituie ca un sistem, fiind un ansamblu
de elemente aflate în legătură între 'ele în cadrul unei formaţiuni
complexe şi relativ stabile, o formaţiune care se eomporţă ca un întreg,
cu trăsături şi funcţii proprii şi calitativ distincte în raport cu carac-
teristicile elementelor componente.
Obiceiurile ca structură generală au un conţinut compus din
elemente ce reprezintă norme, prescripţii, con-

45
ventii care se schimbă mai repede ca structură cere-mon'iaîă
faţă de forma în care se prezintă. Concluziile desprinse de
etnologie scot în evidenţă o independenţă relativă a structurii
ceremoniale faţă de conţinut.
Aşa se explică şi în situaţia lucrării noastre că în multe
cazuri, conţinuturi noi determinate de dezvoltarea socială pot
folosi structuri ceremoniale care au servit altor conţinuturi cu
condiţia ca şi structura ceremonialâ ce se menţine să se
adapteze scopurilor noului conţinut. Ceremonialul evidenţiază
adesea continuitatea în cadrul unor obiceiuri, iar conţinutul
concret istoric este marcat de discontinuitate, aceasta
facilitîndu-i împrospătarea cu noi note, potenţîndu-i sau
diminuîndu-i elementele de implicare în viaţa colectivităţilor.
Faptul că unele obiceiuri cu ceremonialul lor s-au păstrat pînă
în zilele noastre se datoreşte capacităţii generaţiilor succesive
de a le păstra şi adapta la împrejurări de viaţă mereu noi.
Ceremonialul asigură cadrul organizat al desfăşurării unor
acţiuni care devin centre de polarizare a opiniei colective cu
ajutorul ceremonialului se perpetuează obiceiuri care au primit
o asemenea formă. Ceremonialul atrage atenţia opiniei publice
asupra unor "~probleme_ce au influenţă asupra dezvoltării
personalităţii umane.
Obiceiurile, indiferent de tipul şi structura lor, se referă la
individ şi la mediul său social, de aceea nici o încercare de a
cerceta faptele sociale nu poate să treacă cu vederea rolul
acestora în dezvoltarea personalităţii. Scopul şi funcţionalitatea
obiceiurilor au o profundă în-rîurire asupra indivizilor pe
întregul parcurs al vieţii lor. în funcţie de orientarea dată,
precum şi de motivaţiile, interesele şi scopurile care-1 animă,
individul îşi va însuşi din valorile şi practicile sociale pe acelea
care corespund cel mai bine împlinirii lui în raport cu un scop
socialmente necesar. Individul în procesul de însuşire a
valorilor, a normelor şi principiilor care i-au fost oferite şi într-
un fel chiar impuse, îşi conştientizează scopul : de a deveni
personalitate cu marcă proprie, pentru a-şi aduce contribuţia la
crearea de noi valori.
Ca rezultat al unei îndelungate evoluţii, omul a ajuns Ia
capacitatea de a-şi conştientiza faptul că el poate schimba nu
numai lumea, ci şi pe sine însuşi şi îşi poate propune chiar ca
scop al acţiunii şi propria sa realizare.

46
Odată ajuns la acest grad de înţelegere îşi va orienta întreaga sa
activitate creatoare pentru a selecta şi potenţa diferite acte şi
manifestări cu unele funcţionalităţi care să corespundă
dezideratului realizăm superioare a propriei persoane. In acest fel
în cadrul activităţii sociale ia naştere în mod treptat sistemul de
obiceiuri, de condiţionări sociale care reglementează convieţuirea.
Obiceiurile sînt produse specifice ale psihologiei sociale, sta-
tornicite în cadrul practic al convieţuim, necristalizate în forme
scrise. Aceste relaţii sociale primare nu şi-au găsit o formă de
expresie teoretică pînă 1» nivel de categorii, aceasta nu a exclus că
multe din ele, ulterior, să fie incluse ca norme ale dreptului, printr-
o sancţiune juridică, în cadrul unor legi
Includerea acestor reguli în viaţa colectivităţii a fost determinată
la început doar de opinia publică, care impunea starea coercitivă
Simţirea, trăirea şi recunoaşterea acestor obiceiuri determinau
obligativitatea unor comportări corespunzătoare în raport
cu imperativul lor. Relaţiile imediate, nemijlocite, ale
individului în cadrul vieţii cotidiene încep să fie mediate de
obiceiuri şi comportări afective care au fost elaborate în cadrul
vieţii empirice. In acest fel obiceiurile condiţionează şi dez-
voltarea sentimentelor.
In cultura noastră populară obiceiul constituie o manifestare
bine reprezentată care nu s_a născut undeva gratuit, ci pentru a
îndeplini local o funcţie socială. Acest fapt social şi-a găsit o
funcţiune în cadrul societăţii, constituind u-se ca o realitate
independentă de voinţa individului, determinîndu-i anumite
emoţii şi sentimente, impunîndu-i totodată o anumită atitudine.
Obiceiurile se manifestă prin fapte, credinţe, maxime care devin
norme de conduită Ele îşi au esenţa în repetiţie şi corespund
obişnuinţei individului şi a colectivităţilor. Obiceiul nu este
numai o obişnuinţă generalizată asupra unor colectivităţi, care
cere şi condiţionează repetarea unor acţiuni, el este în acelaşi
timp şi normă de acţiune. El reflectă toate acele fapte Şi acţiuni a
căror menţinere şi repetare este dorită de individ şi societate ; în
acest scop acţionează opinia publică colectivă ce se constituie
la nivelul grupului social, iar pe plan individual şi în virtutea
unor motivaţii psihologice, dorinţa

47
manifestată de individ de a fi în rînd cu ceilalţi : „în rînd cu
lumea".
Obiceiul, în decursul timpului, dobîndeşte autoritate şi
stringenţă, hotărînd adesea ce e bun, just, frumos şi util. O
interpretare dintr-o perspectivă logică ne dă posibilitatea să
concluzionăm cum că obiceiurile au o valoare axiomatică şi că
acestea se constituie în activitatea practică a omului.
Lenin, citîndu-1 pe Hegel, surprinde faptul că : „practica
omului, repetîndu-se de miliarde de ori, se imprimă în
conştiinţa lui ca figuri logice. Aceste figuri capătă trăinicia unei
prejudecăţi şi au caracter axiomatic".43 Intuiţiile morale şi
estetice ale unui popor sînt încorporate în mai mică măsură în
legi explicite decît în obiceiuri. „Se poate spune, de asemenea
că moravurile şi obiceiurile sînt un procedeu de adaptare al
individului la manierele de a privi şi de a acţiona ale colectivi-
tăţii". u Acest lucru explică faptul că multe legi îşi au izvorul în
obiceiuri. „La moldoveni s-au ivit două feluri de legi : una
scrisă, întemeiată pe legile împăraţilor romani şi ţarigrădeni şi
pe hotărîrile soboarelor bisericeşti şi una nescrisă, care ar putea
fi numită datina norodului, cum se numeşte şi în limba noastră
cu vorba slovenească obicei. Dar, continuă Dimitrie Cantemir,
urmînd de aproape prefaţa lui Eustraţie la „Cartea românească
de învăţătură" pentru că aceste obiceiuri nu sînt scrise şi au fost
adesea răstălmăcite de către judecătorii cumpăraţi şi folosiţi să
sprijine strîmbătatea, Vasile Lupu Albanezul, domn al
Moldovei, în veacul trecut, a pus oameni cinstiţi şi cunoscînd
legile ţării să adune laolaltă toate legile scrise şi nescrise,
alcătuindu-se din ele un codice deosebit de legi, rămas şi astăzi
călăuză judecătorilor din Moldova pentru împărţirea dreptăţii".
45
Obiceiurile avînd la origine un caracter sincretic au fost de la
început polivalente, deschise, spre a cuprinde acele sensuri şi
func-
43
V. I. Lenin, Opere complete, voi. 29, Editura politică, Bucu
reşti, 1966, pag. 184.
44
Arnold Van Gennep, Manuel de folklore francais contem-
porain. Tome Premier, Edition Auguste Picard, Paris, 1942,
pag. 108.
45
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973, pag. 184.

48
ţiuni care răspundeau complexei problematici umane Structura
sincretică a obiceiului îndeplineşte funcţii nediferenţiate precis,
fiind în acelaşi timp norme etice juridice şi manifestări estetice.
Funcţia cea mai importantă a obiceiurilor a fost şi va continua
să fie aceea de a-1 integra pe individ cu sentimentele, emoţiile
si intelectul lui in structura grupului, clasei şi a societăţii. Prin
aceasta se iaureşte o comunitate a experienţei colective în ve-
derea dirijării sentimentelor individului spre a le transforma în
consens cu interesele fundamentale ale colectivităţii.
/Obiceiurile dimensionează trăirea anumitor momente de
emoţie colectivă axate pe o tematică foarte variată care printre
altele înseamnă : respectul pentru valorile şi erou din trecut,
respectul faţă de realizările prezentului, precum şi încredere în
viitor. >
11 611
.n J!; ?" ^ n°astre de stăPînitori legitimi ai acestui
2X + P? ,? moştenim din vremuri imemoriale s-au
tormatSşi dezvoltat în cadrul unei tradiţii culturale orale
r ată Şi pusă în circu
cewn!
valori ale
f- ° f laţie de popor. Obi-S In intele' d3tinile Şi aIte
Ce S aU f0rmat istoric
Patrimo-emruril } ,: e?te în cadrul unor Sncen
ii S^f' mîlue^ate de un ^umit ansamblu de concepţii ideologice şi
politice ce se transmit din gene-
c%:eXis&t™nsmie ceea ce cuprindem noi în
oartf^n
cre
-,SenS mai larg' din tradi*ia unui PoPor fac hltZZtlf- S°ao-™1^
ate de el în momentele6CUtUl iSt riC fiind totodată
valori ™~ ° ' ° sursă de
re^L^l Se ™mueaz& diferenţiat, dar continuu în realitatea
prezenta a individului. Prezenta în realitate
se inciTdT"3 ^^ 1 trad a
? 6Ste
° ^stanţă cat
se include in procesul de producere a culturii si civili
zaţiei. Sensul originar al acestui concept fixează o va
loare activa „transmisiunea", alăturîndu-i-se si mijloa
cele : prin viu grai, prin cuvîntul scris, prin imagine şi
prin acţiune. Menţinerea structurii formale a diferitelor
teme, motive, rituri, obiceiuri se datorează în bună mă
sură tradiţiei, totodată funcţionînd şi ca sursă inepuizabilă
pentru creaţie. In acest fel se facilitează încorporarea în
operele de artă, valori care s-au constituit si păstrat prin
tradiţie. ^

49
Suprasolicitîndu-i elementele, înţelese ca valori în sine,
imuabile, fără a fi selectate critic şi interpretate prin prisma
noilor valori şi criterii produse în cadrul evoluţiei social-
culturale, tradiţia se transformă în contrariul ei, în
tradiţionalism, element caracterizat printr-o notă accentuată de
conservatorism.
Obiceiurile se includ în tradiţie şi ele ni se înfăţişează, aşa
cum relatează Mihai Pop, „ca fapte culturale complexe menite
înainte de toate să organizeze viaţa oamenilor, să marcheze
momentele importante ale trecerii lor în lume, să le modeleze
comportările".46 Acestea au o structură sincretică privind
conţinutul valorilor, normelor şi prescripţiilor ce le
încorporează, totodată fiind o modalitate de dobîndire şi de
tezaurizare a experienţei acumulate într-un anumit domeniu,
servind ca mijloc de reglare a comportamentului prin normele
ce le impun. Consolidarea valorilor, normelor şi prescripţiilor
se face prin repetare şi uz de forme ceremoniale.
Obiceiurile se includ în tradiţie şi ele ni se înfăţişează, aşa
cum relatează Mihai Pop, „ca fapte culturale com-firmă faptul
că obiceiul uzează şi de un limbaj conotativ, adică indirect,
plurivoc, cifrat, original, transmiţînd ceva dincolo de sine.
Acest limbaj este codul în baza căruia obiceiul ia formă
ceremonială. Dacă ceremonialul obiceiurilor este conotativ şi
cele mai multe arte populare care susţin principalele momente
sînt la fel, în sensul că multe semne nu au stabilit exact
semnificaţiile, lucru ce le dă posibilitatea să şi Ie schimbe în
funcţie de un nou context, atunci pentru trăirea emotional-
afectivă şi intelectuală a celor care practică obiceiul trebuie să
existe o convenţie care să dea posibilitatea decodificării, des-
cifrării mesajului de către cei care-1 practică şi în acelaşi timp
aceştia să cunoască semnificaţiile simbolului şi limbajului
expresiv al elementelor plastice. Acest proces desfăşurîndu-se
după o perioadă relativ restrînsă de iniţiere, participanţii activi
vor descifra şi cunoaşte semnificaţiile profunde ale activităţii la
care participă. In acest sens posibilitatea indivizilor de a
descifra, corela şi reactualiza semnificaţiile polivalente
primare meta-
46
Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1970, pag. 29.

50
morfozate pînă în contemporaneitate ale unui ceremonial este
în funcţie de dezvoltarea culturală la care a ajuns individul care
încearcă această atitudine.
Ceremonialul obiceiurilor este prin excelenţă un mod
special creat şi conservat de popor pentru generarea şi evocarea
unor dispoziţii emoţionale fundamentale. Din acestea în urma
unor transformări se vor decanta succesiv sentimente profunde
necesare dezvoltării indivizilor şi societăţii cum ar fi :
sentimetele de omenie, de solidaritate, colectivitate şi, nu în
cele din urmă, sentimente de dragoste faţă de patrie. In acest
context este relevantă aprecierea conform căreia : „întotdeauna
obiceiurile reprezintă mediul de viaţă şi de geneză a tuturor
formelor de folclor, inclusiv al literaturii populare". 74
Ceremonialul obiceiurilor este caracterizat de sincretism. In
primul rînd, sincretismul acestora este determinat de faptul că
aici sînt topite, ca într-un creuzet, diferite valori care aparţin
unor domenii extraestetice. In al doilea rînd, la manifestarea
sincretismului concură şi faptul că acesta se realizează prin
participarea simultană a mijloacelor de expresie artistică a
diferitelor arte populare cum ar fi : literatura, muzica, dansul,
plastica etc.
Ceremonialul prezintă valorile extraestetice într-o proporţie
echilibrată dispunînd pentru aceasta de intervenţia tuturor
mijloacelor de expresie ale artelor ce îşi dau concursul pentru
compunerea imaginii generale. Imaginea generală, respectiv
întregul ceremonial, este caracterizată de sincretism, vizibil prin
faptul că toate elementele de compunere prin mijloace specifice
contribuie la comunicarea imaginii unitare într-o formă
expresivă ce poate fi percepută intuitiv în totalitatea ei.
Examinarea sincretismului în care se relevă ceremonialul
obiceiurilor din ciclul vieţii de familie demonstrează că multe
elemente ale acestuia sînt destinate evocării unor reacţii
emotive. Forma ceremonială şi mesajul pot deveni standard
după o sumă de repetări. Oraţia şi bocetul îşi au locul bine
stabilit în cadrul desfăşurării ceremonialelor respective, în afara
acestora neavînd nici
4T
Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1970, pag. 32.

51
o raţiune pentru colectivitate. Mesajul lor vine să răspundă deci
rostului ce i l-au rezervat mentalitatea şi practica tradiţională.
Acestea prin structura lor de compoziţie nu pot fi concepute
aparte cu rosturi şi semnificaţii proprii, ci numai în cadrul unui
context funcţional specific care le precizează rolul pe care
trebuie să-1 îndeplinească în desfăşurarea ceremonialelor
respective. A-ceste elemente de compunere detaşate de context,
respectiv extrase din contopirea lor, nu au funcţionalităţi, lucru
ce demonstrează că aceste elemente sînt constrânse funcţional
de sincretismul în care fiinţează. în cadrul ceremonialului de
nuntă se disting1 două planuri de desfăşurare, un prim plan care
menţine continuitatea caracterului festiv al acestuia şi un plan
secundar constituit din secvenţe redate aproape toate în mod
alegoric.
Oraţia, mai cu seamă cea de colăcărie, după natura tematică
a structurii sale, poate fi considerată drept o sinteză, un
scenariu, a întregului obicei ceremonial de nuntă, evidenţiind
momentele principale cum ar fi : motivul peţitului, alegerea
miresei, trimiterea colăcerilor, înfruntarea celor două tabere,
alaiul de nuntă, ospăţul etc. ; aceasta demonstrează că oraţia
este structura regizorală a întregului ceremonial.
Ceremonialul românesc de înmormîntare cunoaşte pe lingă
bocete, expresii poetico-muzicale ale durerii individuale şi vechi
cîntece ceremoniale, cum sînt „Zorile", unde se păstrează în
realizai-e poetică străvechiul mit al marii treceri. In unitatea
sincretică cîntecul zorilor (—^prezintă obiceiul real de
înmormîntare cu elemente ce se petrec în realitatea mitului. Partea
primă se cîntă afară şi se adresează zorilor, iar partea a doua se
cîntă în casă şi se adresează mortului. Elementele de compunere,
respectiv genurile artei populare aduc cu ele în structura
ceremonialului un sincretism original păstrat în cadrul expresiei
poetico-muzicale a oraţiilor, bocetelor, precum şi în cadrul
dansurilor şi formelor plastice.
Obiceiul iniţial a apărut într-un context dramatic, iar pentru
a se desfăşura trebuie să aibă un „scenariu", un text făcut de
către diferiţi indivizi cunoscuţi, sau să fie o creaţie anonimă la
nivelul colectivităţii. Din momentul în care elementele
scenariului au fost combinate, respectiv structurate, trebuiau să
fie comunicate oral sau

52
prin acţiune celor ce participă la desfăşurarea acţiunii scenice
pentru a fi acceptate. Astfel, povestirea, naraţiunea şi acţiunea
sînt în mod necesar anterioare faptului ceremonial.
Faptul ceremonial trebuie privit ca o imagine plastică a
vieţii unde protagoniştii îşi joacă rolurile în realitatea lor ;
aceste obiceiuri în desfăşurarea lor sînt comparabile cu unele
reprezentaţii teatrale. Cînd ceremonialul îşi pierde caracterul
sacru şi de ritual, acesta se transformă în exclusivitate în
spectacol, conservînd doar sensul adînc uman ce îl transmite cu
mijloacele de expresie a artelor ce le încorporează în structura
lui generală.
Obiceiurile ceremoniale au toate sîmburele lor „teatral" ;
ele sînt puse în scenă şi se desfăşoară solemn fiind, în acelaşi
timp, prilej de sărbătoare prin excelenţă „matricea trăirilor
noastre estetice, în chiar planul existenţei cotidiene, individuale
sau sociale şi celebrînd-o îşi asumă de fapt şi griji şi plăceri
regizorale". 48
în acest context considerăm necesar a sublinia aprecierea lui
T. T. Burada referitoare la imaginaţia creatoare a poporului
român care „în momentele de linişte şi răgaz, ce le lasă lupta
grea cu viaţa şi aceea pentru a-şi păstra identitatea, a căutat să-
şi înjghebe diferite serbări, jocuri, privelişti, petreceri care se
transmit apoi din generaţie în generaţie, ca nişte obiceiuri ale
pămîn-tului strămoşesc şi ale neamului". 49

48
Ion Ianoşi, Dialectică şi estetică, Editura ştiinţifică, Bucu
reşti, 1971, pag. 24.
49
T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Uni
vers, 1975, Bucureşti, pag. 5.

53
II. SCHIŢA ISTORICA PRIVIND DEZVOLTAREA
OBICEIURILOR CEREMONIALE

Istoria nu prezintă oamenilor o colecţie de fapte izolate, ea


tezaurizează sistematic aceste fapte, le clasează şi le grupează
în funcţie de valoarea lor implica ti vă, precum şi de
necesităţile prezentului care în devenirea lui se transformă în
istorie.
In acest sens, şi noi, în funcţie de necesităţile şi imperativele
prezentului, interogăm, selecţionăm şi valorificăm în
contemporaneitate moştenirea noastră culturală. Cultura,
indiferent de aspectul sub care s-a conservat şi transmis, este o
mărturie a continuităţii şi unităţii poporului nostru pe teritoriul
pe care-1 locuieşte astăzi. Cultura pe aceste meleaguri a
condensat tot ce a avut şi are mai de preţ acest popor. Aici sînt
topite într-o viziune profund originală gîndurile, ideile şi
sensibilitatea acestora care au făurit istoria acestui neam „în
cadrul unor premise şi condiţii bine determinate. Printre acestea
cele economice sînt, în cele din urmă, hotărîtoare. Dar şi cele
politice etc, ba chiar şi tradiţia, care mai dăinuie în mintea
oamenilor, joacă un rol, deşi nu unul hotărâtor". *
Faptele de cultură care ne-au fost transmise prin tradiţie sînt
mărturii ancestrale ce ne dau posibilitatea să cunoaştem valorile
şi sentimentele ce-i călăuzeau pe înaintaşii noştri. Acestea le
găsim în expresii orale şi scrise, expresii plastice, în muzică şi
dans. Prin ele ne sînt transmise dovezi cu valoare de document
asupra felului de a fi şi a gîndi al acestui popor. AspeHtul
expresiv al imaginilor care au păstrat şi transmis valorile
acestor mărturii diferă de la o perioadă istorică la alta.
1
Marx-Engels, Opere alese, Editura politică, Bucureşti, 1967, volum II,
pag. 460.

54
Adevărat, mărturiile nu au înfruntat în totalitatea > timpul,
astfel că efortul de a le reconstitui la dimensiuo^ lor spaţialo-
temporală nu ajunge decît la un rezult parţial. Cu toate că
există acest impediment, mărturi>le orale care s-au transmis din
generaţie în generaţie prir^ viu grai ne dau posibilitatea într-o
mare măsură să ăea~ cifrăm idealurile şi sensibilitatea maselor
ce au imp1*.-sionat şi făurit istoria. Ele se găsesc încorporate
organ11-în cadrul culturii noastre populare. Numai simplul faP
că au rezistat în timp confirmă că acestea de la încep11, au avut
o funcţionalitate efectiv umană, cîştigîndu-^1 în acest fel un
regim axiologic incontestabil. Aşa se e>" plică faptul că
„valorile culturii noastre populare sînt in esenţa lor umane şi
înfruntă timpul numai în perspe^" ti va umanismului". 2
în acest sens obiceiurile ceremoniale sînt valori a^~ tentice
şi alcătuiesc un important corp al culturii noastr6 populare. Prin
originea lor îndepărtată, prin varietate3 formelor în care se
prezintă, realizarea artistică şi vi" goarea de optimism ce o
degajă, ele constituie fapte de cultură ce au contribuit şi
contribuie la dezvoltarea spi" ritualităţii noastre.
Elemente fragmentare privind unele obiceiuri ale stră"
moşilor noştri îndepărtaţi au fost consemnate de mai*1
personalităţi culturale ale lumii antice. Informaţiile c# ne
parvin prin intermediul operelor istorice, geografic^ şi literare
ne ajută să ne facem o imagine mai clară des' pre timpurile
vechi din care există unele obiceiuri şi crey dinte ce se practicau
în diferite ocazii de strămoşii noştri-Unele din ele sînt globale
şi redau doar o imagine gene-' rală a unor stări de spirit precum
şi aprecierea unor fenomene din societate la un moment dat.
Antichitatea, lumea greco-romană, ne-a definit atunci cînd
eram în ipostaza geto-dacică, „nemuritori" şi drept „cei mai
drepţi" dintre traci. In acest sens, la cele spuse de Herodot
merită să amintim consideraţiile făcute de Virgiliu în
Georgicele, de Horaţiu în Odele, precum şi de opera lui Ovidiu
legată de exilul lui la Tomis : Tristele şi Ponticele. Virgiliu ne-a
lăsat informaţii cu privire
2
Alexandru Boboc, Nicolai Hartmann şi realismul contemporan,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 141.

55
la serbările ce se organizau în cinstea lui Bachus. Horaţiu arăta
faptul că strînsul recoltei pentru locuitorii acestor meleaguri era
prilej de petrecere şi de urări pentru rodnicia muncii şi a
pămîntului. Titus Livius aminteşte despre unii comedianţi ce
dansau în ritmul flautului. In operele lui Ovidiu se găsesc
relatări despre geţii pontici privind toponimia lor mitică, despre
divinităţile lor războinice, despre obiceiurile lor legate de
agricultură, precum şi despre modul lor de a se îmbrăca şi de
confecţionare a costumelor. Acestea toate sînt cuprinse în
relatări literaturizate, lucru ce nu ne împiedică să surprindem în
ele descrieri ale unor aspecte din viaţa de toate zilele a geto-
dacilor. Referiri memorabile privind viaţa antecesorilor
poporului român ne sînt oferite de Xenofon în Anabasis, Platon
în Charmide şi în Legile, Diodor din Sicilia în Biblioteca,
Strabon în Geografia, Plinius cel Bătrîn în Istoria naturală.
Civilizaţia şi cultura locuitorilor de pe teritoriul patriei
noastre sînt reliefate şi de studiile şi descoperirile arheologice.
Fiecare piesă şi ansamblu descoperite devin o „hieroglifă
socială", fie că este vorba de arme şi unelte, de vase, podoabe şi
monede, precum şi de cetăţile dacice din Transilvania, podul de
peste Dunăre, Tropaeum Tra-iani de la Adamclisi, Columna lui
Traian din Roma etc. Toate acestea exprimă un grad ridicat de
civilizaţie materială, precum şi un nivel elevat spiritual capabil
de obiectivări superioare. „Ionienii care au ajuns în secolul al
VII-lea în ţările de la Pontul Euxin au observat nenumărate
obiceiuri şi credinţe populare indigene pline de înţeles adînc,
precum şi o civilizaţie străveche, care, deşi numai etnografică,
nu era pentru aceasta mai puţin înţeleaptă şi mai bine
orientată". 3
Avem mărturii care atestă faptul că saturnalele, dionisiacele
şi alte sărbători în cinstea zeilor şi ale unor puteri personificate
ale naturii au fost adoptate şi de strămoşii noştri. Manifestările
rituale de cult în care îşi găsesc loc gesturile, dansurile,
cîntecele etc. urmate de adevărate spectacole ce erau legate de
datele mai importante ale anului, de procesele muncii pentru
strîn-
3
Vasile Pârvan, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926,
pag. 131.

56
gerea recoltei constituiau mari serbări, prilej de mare bucurie şi
entuziasm. Din aceste manifestări ceremoniale din trecutul
îndepărtat s-au conservat doar frânturi disparate, ce se regăsesc
în cadrul unor obiceiuri ceremoniale care se mai practică şi
astăzi mai cu seamă în mediul rural.
Obiceiurile românilor, pe care le mai surprindem şi astăzi
active, sînt o îmbinare a fondului autentic al culturii geto-dacice
cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor şi
romanilor, sau cu elemente din cultura popoarelor vecine cu
care strămoşii noştri au venit în contact. Influenţele noi au fost
primite şi asimilate, integrîndu-se tezaurului de bază autohton
ce va constitui zestrea culturală pe care noi o moştenim şi o
întregim în devenirea istorică.
Metamorfoza petrecută ulterior asupra urmaşilor direcţi ai
evenimentelor ce s-au petrecut în zorii mileniului unu a condus
la plămădirea poporului român. Cele două popoare ce stau la
baza genezei noastre etnice erau bine cunoscute în acele
vremuri prin istoria şi cultura avansată la care ajunseseră :
mărturiile materiale şi scrise sînt elocvente, pentru a confirma
prezenţa şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri. „Românii
cîţi se află locuitori la Ţara ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureş, de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se
trag".4 Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ştiau
înaintea cronicarilor şi, odată cu ei întreaga populaţie
românească din cele trei provincii Moldova, Transilvania şi
Ţara Românească, că au o origine comună şi cu toţii acţionau,
cu deplinul sentiment al legitimităţii că întregul spaţiu carpato-
danubiano-pontic este leagănul etnic al poporului român. Aşa
cum arăta preşedintele Nicolae Ceauşescu în expunerea ţinută
la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste : „Un rol
primordial în supravieţuirea şi dezvoltarea neîntreruptă a
poporului nostru pe multiple planuri au avut conservarea şi
îmbogăţirea limbii, precum şi creaţia artistică populară care au
cizelat continuu graiul strămoşesc, au cultivat vir-
4
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei — Texte stabilite, studiu
introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967,
pag. 132.

57
tuţile poporului, tradiţiile înaintate şi obiceiurile sale, i-au lărgit
permanent orizontul de cultură". 5
Istoria poporului nostru confirmă faptul că evenimentele şi
personalităţile de seamă care au marcat etape importante în
dezvoltarea noastră determinînd şi influ-enţînd grăbirea saltului
calitativ în viaţa socială sînt aniversate şi comemorate în cadrul
unor ceremoniale adecvate prin care se apreciază contribuţia şi
importanţa acestora pentru acele timpuri, dar mai cu seamă
implicaţia ce au avut-o şi o au acestea pentru cei care trăiesc în
climatul social-politic şi moral-estetic ce s-a produs şi dezvoltat
ca urmare a evenimentelor şi personalităţilor ce le comemorăm
prin diferite ceremoniale. Tendinţa comunităţilor umane a fost
dintotdeauna de a înscena în formă ceremonială o reîntoarcere
simbolică în timp către acele epoci de început socotite ca
arhetipuri. Acest lucru a determinat ca multe fapte şi fenomene
sociale care au influenţat pozitiv viaţa colectivităţilor şi a
individului să fie venerate, dorite şi respectate, chiar dacă ele
astăai reprezintă numai simbolic acele binefaceri de început, în
aceste momente de evocare, prin reîntoarcerea în timp, viaţa
cotidiană cu aspectele ei diverse, contradictorii şi presante este
trecută pe un plan secund. In acelaşi timp, nu trebuie să uităm
faptul că imperativele acesteia conduc la o astfel de nevoie de a
reactualiza faptele exemplare de început în formă ceremonială,
prilej de a le încadra în viaţă cu valenţe spirituale noi. în cadrul
acestor obiceiuri eermoniale se urmăreşte un aspect important :
de a face o reînnodare a unui trecut de care sîntem legaţi, pe
care-1 simţim şi care devine cu fiecare evocare mai legat de
noi, pătrunzînd cu vigoare în comportamentul nostru
sentimental.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat şi au găsit
fapte pe care le-au potenţat cu atributele de care aveau ei
nevoie pentru a le constrînge comportamentul social. în acest
sens au apărut zeităţile şi miturile cu puteri supranaturale, care
erau consultate, li se cerea consimţămîntul în cele mai de
seamă momente şi acţiuni ce le întreprindeau oamenii în viaţă.
3
Nieolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste
multilateral dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977, pag. 39.

58
H. H. Stahl este izbit „de extraordinara constantă a
principiilor şi a liniilor mari, care tind să ordoneze t?în-direa
populară".6 Acest lucru demonstrează că există un idiom
colectiv popular care nu se elaborează după o logica
individuală, ci există prin „limbajuri si coduri care nu au fost
exprimate în teorii, cum s-a făcut pentru cultura aşa-zisă
„cultă".7
Johann Gottfried von Herder a susţinut teoria că literatura
unei naţiuni trebuie să se bazeze pe folclorul creat de popor.
Conform părerii lui Herder, idiomul poporului reprezintă stilul
caracteristic al unei culturi literare si da fiecărui popor un mod
de expresie unic Herder a sesizat în mod clar că folclorul nu
este rezultatul unor obiceiuri arhaice ciudate, ci o dezvoltare
continuă care se desfăşoară fara a atinge nivelul regulilor literare
stabilite ; dacă literatura ajunge în declin, folclorul este
izvorul unei noi acţiuni de revitalizare. La noi Alecsandri şi
Maiorescu susţineau că motivul pentru care trebuie sa
apreciem literatura populară este în primul rînd faptul ca
întruneşte calităţile artei de valoare si, în plus este lzvorui nesecat
de limbă sănătoasă, oglindeşte relaţii e sociale şi istoria
poporului; este, cu flte cuvlite o oglinda a vieţii poporului
român „pentru că prin £eruu° lor nu vorbea numai omul
individual, ci mii şi mh de glasuri contopite în unul singur" 8
t "" Acest idiom constituit şi acţionînd ca tradiţie se iveşte din
izvoare multiple şi creşte prin captarea în tr o singură doctrină a
unor influente diverse" 9
Obiceiurile noastre ceremoniale fac parte din aceasta tradiţie
care are la origine un strat mSi vecM declt al
6 se manifestă
SrrSt-S':^ **« KM
) In acest caz", miturile prezintă evenimente primor diale
care au avut loc într-un timp originarSrsonSeTe ^ţulu^sînt fiinţe
umane. Aşa cum arăta Mircea ElSde,
H S 1
în Lllo
7
9ia ro^hnZ°c7!m ft» «"î* român
Mihai Pop, Filmul etnologic ca text ™™,?J?-g'
în cadrul simpozionului FUmul în cercetarTa Âlnl Pr?zentată
soara, septembrie 1971. cercetarea etnologica Timi-
voroltlUeral^TVlî™ f^^atura poporană, ta Con-9 H.
H. Stahl, Op. cit., 'pag. 114.

59
a povesti, a prezenta un mit înseamnă ceea ce s-a petrecut la
origine. - Odată „povestit, adică relevat, mitul devine adevăr
apodictic ; el fondează adevărul absolut. Este aşa pentru că s-a
spus că e." 10 Acest lucru se confirmă prin comportamentul ce-1
au indivizii care practică un ceremonial ce prezintă pentru ei o
reactualizare a unor stări de fapt de început.
Activităţile omeneşti individuale sau colective, care îşi
bazează existenţa pe un mit, prezintă ca model un fapt
exemplar. Ceremonialele legate de cultivarea pămîn-tului
prezintă scene care reproduc modul în care oamenii au fost
învăţaţi de zei sau de eroii civilizatori cum să lucreze pămîntul.
Funcţia de bază a mitului, în acest caz, a fost de a fi :
„model exemplar al tuturor riturilor şi al tuturor activităţilor
omeneşti semnificative : alimentaţie, sexualitate, muncă,
educaţie etc". n
Colectivităţile umane care îşi călăuzesc viaţa după aceste
modele exemplare trebuie să se străduiască să nu le uite şi
pentru a nu le uita, periodic se face reactualizarea lor în cadrul
unor manifestări ceremoniale de mare amploare.
Pentru omul religios reactualizarea aceloraşi evenimente
mitice constituie speranţa sa cea mai mare. La fiecare
reactualizare el regăseşte ocazia de a-şi transfigura existenţa, de
a o face asemănătoare „modelului divin". Aceasta se întîmplă
atunci cînd modelul spre care individul tinde este „transuman",
cînd realizarea lui nu mai depinde de sine şi de societate, ci de o
forţă divină căreia îi aduce laude şi preamăriri şi ale cărei acte
presupuse vrea să le imite sub formă de farsă.
Perspectiva se schimbă total în cazul omului pentru care
sensul religios al activităţilor lui a dispărut. în acest caz dispare
modelul transuman, precum şi experienţele exemplare povestite
de mituri, în conştiinţa lui fiind înlocuite cu modele posibil de
atins în cadrul unor norme şi reguli elaborate la nivelul
societăţii. In aceste cazuri exemplul mitului ca model se
menţine doar atunci cînd conservă şi proliferează calităţi
general umane.
10
Mircea Eliade, Le sacre et le profane, Paris, 1965, pag. 82.
11
Mircea Eliade, Op. cit., pag. 84.

60
Peste aceste elemente primare în care gîndirea era dominată
de elemente mitice şi magice s-a acumulat ideologia dogmatică
a creştinismului cu învăţătura bisericii' cu curentele religioase
uneori contrarii. Literatura profană cu caracter religios, uneori
apocrif, a lăsat urme în tradiţia noastră, mai cu seamă în
domeniul obiceiurilor ceremoniale. Acestea au fost utilizate ca
mijloace de îndoctrinare religioasă.
Capii bisericii creştine stabilesc pentru botez, nunţi şi
înmormîntări tipicuri rituale ce se inspiră şi uneori încorporează
direct obiceiurile pămîntului. Cu toate eforturile depuse de
biserică de a-şi generaliza influenţa asupra obiceiurilor
ceremoniale legate de viaţa de familie' ea nu a reuşit să le
asimileze şi să le schimbe în totalitate. Studiul atent asupra
structurii ceremonialului scoate în evidenţă faptul că elementele
„noi" aduse de biserică nu se încadrează organic în structura
generală, fiind mai mult nişte adaosuri forţate. Aşa cum arată
Minai Beniuc : „Nunta la români nu-i o afacere bisericească, ea
are origini mai vechi şi cel mult creştinismul s-a lăsat influenţat
de străvechiul ceremonial, rămînînd totuşi ° formalitate cu
caracter birocratic întocmai ca şi actul de la primărie, dar cu
ceva mai mult fast. Nunta faţă de aceste acţiuni oficiale este ca
munţii, rîurile şi şesurile unei ţări faţă de o hartă."12 Preotul, în
toate sceneie ceremoniale unde apare este un purtător de cuvînt
Şi împuternicitul unei forţe ce se impune individului datorită
mărginirii lui spirituale.
Soarta pe care a avut-o ceremonialul s-a extins şi s-a făcut
simţită şi în domeniul artelor plastice (pictura Şi sculptura) care
au imortalizat scene sacre, punîndu-şi astfel în acţiune forţa lor
artistică pentru a produce obiecte de cult. în acest mod icoana
devine obiect ce~i simbolizează pe Dumnezeu şi căruia
credincioşii i se închină. Icoana pentru credincioşi este obiect
de cult şi in rare cazuri şi obiect al contemplării estetice. în
zilele noastre, pentru foarte mulţi indivizi raportul s-a inversat.
Acele obiecte de cult care au ridicat pe culmi pictura fie ca
frescă pe pereţii bisericilor şi mănăstirilor, fie pe pînză, lemn
sau sticlă sînt contemplate şi valorificate ca
12
Nunta la români. Antologie din poezia ceremonialului de nuntă,
Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. III.

61
obiecte estetice, pierzîndu-şi în acest mod funcţionalitatea ca
element de cult, determinînd în acelaşi timp şi o transmutare
valorică de la religios la estetic.
în condiţiile de progres cultural, de evoluţie a conştiinţei
umane, caracteristice epocii contemporane şi funcţia magico-
religioasă a ceremonialului încetează de a evolua, iar pentru
unele ceremoniale ce se mai practică această funcţie nu există.
Ea dispare ca poziţie dominantă odată cu cadrul economico-
social în care a funcţionat ceremonialul respectiv. Rămînerea ei,
o perioadă mai lungă, în conştiinţa indivizilor aparţinînd unor
pături sociale se datorează inerţiei conştiinţei individuale care-i
mai menţine într-o atare stare.
Ceea ce înainte era o practică generală ce se impunea
datorită opiniei publice şi numai în ultimă instanţă era iniţiativa
individului devine în condiţiile de declin, cînd opinia publică nu
o mai susţine, o iniţiativă privată a individului. în acest caz se
pierde odată cu dispariţia fizică a acelora care uzau de ea.
Funcţia ^niagicg^religiqassX a diferitelor obiceiuri în
perioada lor ae constituire ca' norme şi reguli de acţiune a trecut
de la particular la general şi numai în acest mod ele au fost ceea
ce erau. Dar, aşa cum am arătat, acestea au fost plămădite într-o
epocă istorică care avea o bază economico-socială proprie ce-i
potenţa existenţa, iar odată cu dispariţia bazei care era cauza
fiinţării ceremonialelor vor dispare şi funcţiile acestora. în acest
caz funcţiile ceremonialului legate direct de baza economico-
socială a societăţii, constituite în norme şi reguli generale, vor
dispare şi ele odată cu baza ce le-a generat şi susţinut, dar cum
acestea sînt deja încorporate ca stereotipi în conştiinţele
individuale ele continuă să mai existe încă o perioadă.
Obiceiurile ceremoniale ca fapte sociale se supun legilor ce
guvernează societatea. în acest caz sînt afectate profund de
schimbările ce intervin în baza economico-socială. Cînd funcţia
magico-religioasă dominantă este în declin şi expresivitatea în
forme plastice este săracă, întregul ceremonial îşi pierde
importanţa datorită faptului că nu mai este nimic viabil pentru a
fi conservat, nici cel puţin partea poetico-muzicală care în cele
mai dese cazuri se prezintă sub forma unor invocări, de rugă

62
pentru a implora forţele divine în ajutor. Încercăm să susţinem
cele relatate prin exemplul dispariţiei unui obicei ceremonial
din ciclul celor agrare care se practică pentru creşterea şi
apărarea recoltei, pentru invocarea ploii. Acest obicei, cu mici
deosebiri, este cunoscut la noi sub diferite denumiri în funcţie
de regiunile unde-1 surprindem : Paparudă, Caloian, Scaloian.
Obiceiul a fost semnalat şi descris încă din 1716 de către
Dimitrie Cantemir.13
în studiile întreprinse asupra acestui vechi obicei ce-
remonial, mai cu seamă în prima jumătate a secolului nostru, s-
au emis păreri care consideră că obiceiul este o străveche
practică magică de invocare a ploii, la origine avînd "Un-
^venhJLxit, Tnchinat zj^uluivegetaţiei, gă^ sindu-i-se legătură
cu vechea cultură sumeriană ca formă de rit închinată zeului
Tamuz.
Acest obicei de invocare a ploii, astăzi datorită dezvoltării
ştiinţei şi cunoaşterii mai bine a legilor ce guvernează natura, în
speţă fenomenele meteorologice ce au loc în legătură cu ploaia,
a încetat să mai aibă o funcţie magico-religioasă. Nimeni nu
mai crede că acele păpuşi simbolice de lut cu întregul lor
ceremonial au vreo influenţă asupra precipitaţiilor ce cad
asupra ogoarelor.
Cînd aceste obiceiuri ceremoniale au decăzut din înalta lor
poziţie, cînd nu au mai fost privite ca ceremoniale solemne de a
căror îndeplinire regulată depinde bunăstarea, roadele
pămîntului şi chiar viaţa colectivităţilor, ele au ajuns la rangul
de mascaradă şi distracţii. In ultimul stadiu, acela al degenerării
acestor obiceiuri ceremoniale cînd persoanele adulte le-au
abandonat complet, ele au devenit jocuri vane ale copiilor. u
Formele vechi de cultură spirituală, prezentate difuz în
structura obiceiurilor, reprezintă de fapt realitatea psiho-
spirituală, care acum cîteva secole constituia nucleul
obiceiurilor. Aceste prezenţe difuze compuse din forme vechi
de cultură se relevă într-o poziţie oarecare a grupului în timpul
îndeplinirii anumitor scene din ce-
13
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973.
14
Frazer J. G., Le Tresor legendaire de Vhumanite, Les
editions Reider, Paris, 1925.

63
remonial sau de-a lungul desfăşurării întregului ceremonial
despre care membrii colectivităţii ştiau că trebuie îndeplinit într-
un anumit fel şi într-un moment şi loc foarte precis.
în desfăşurarea unui ceremonial este important să înţelegem
ceea ce vedem şi auzim, dar a absolutiza faptul că valoarea
obiceiului constă numai din aceasta este denaturat şi nu
corespunde realităţii. Considerăm că valoarea ceremonialului
unui obicei din ciclul de familie rezidă din înţelegerea unitară,
simultană a celor două planuri ce se relevă în structura acestuia,
respectiv : planul de adîncime, difuz, compus din elemente
mitico-rituale care sînt criptice şi infiltrate în toate articulaţiile
structurii ceremoniale şi planul concret-senzorial cu întregul
corp de mijloace artistice, ce ne dă posibilitatea să înţelegem
ceea ce vedem şi auzim, chiar fără a cunoaşte exact semnificaţia
planului de adîncime. Interferenţa acestor planuri şi chiar
înţelegerea lor separată, dar numai în cadrul desfăşurării
concrete, este premisa participării tuturor categoriilor de vîrstă la
ceremonialul obiceiurilor familiale.
Comunităţile încă mai au faţă de obiceiuri o atitudine plină
de respect, cu toate că pentru cei ce le practică, marea majoritate
a semnificaţiilor magice, religioase, rituale, au fost uitate sau
chiar necunoscute, apreciat fiind doar caracterul spectacular al
ceremonialului.
Această uitare a semnificaţiilor iniţiale nu echivalează cu
indiferenţa faţă de ceremonial.
La întrebările puse indivizilor care practică diferite obiceiuri
ceremoniale, de ce fac aşa şi de ce se supun normelor acestora ?
răspunsul celor de astăzi, a celor chestionaţi de B. P. Hasdeu15 şi
Nicolae Densuşianu,16 a acelora care au trăit în timpul lui
Dimitrie Cantemir şi a lui Gheorghiache, precum şi a celor de
acum o mie de ani repetă atotcuprinzătoarea formulă „aşa este
obiceiul, aşa s-a pomenit de cînd lumea". Acest răspuns
formulat laconic prezintă o situaţie paradoxală ce este
15
Materialul lui B. P. Hasdeu, cules din 773 localităţi ale Vechiului Regat
şi ale Transilvaniei de sud, însumează cea 17.000 pag, în 19 volume.
1S
Materialul lui Nicolae Densuşianu cules din 1.111 localităţi însumează
cea 15.500 pag., cuprinse în 17 volume.

64
determinată de simultaneitatea metamorfozelor lente ce s-au
produs asupra indivizilor şi obiceiurilor în perioade istorice
foarte întinse. Simultaneitatea schimbărilor care au loc atît la
obiceiuri cît şi la indivizi a făcut dificilă sesizarea mutaţiilor ce
au survenit în filogeneza obiceiurilor, creîndu-se o situaţie
analogă celei descrise în teoria einsteiniană a relativităţii cum că
mişcarea în paralel a două vehicule creează impresia repausului.
Astfel se creează o stare de relativitate ce nu a mai permis
fiecărei generaţii în parte să sesizeze mutaţiile ce au survenit în
filogeneza obiceiurilor, aşa cum nici individul şi nici o întreagă
generaţie nu poate să-şi dea seama de transformările ce au loc în
evoluţia speciei lor, numai în baza postulatului potrivit căruia
„onto-geneza repetă filogeneza".
Explicaţia anterioară ne serveşte a justifica doar originea şi
schimbările graduale ce au avut loc în acele perioade istorice
cînd dezvoltarea societăţii era aşa de lentă, încît o generaţie cu
greu îşi dădea seama că s-a schimbat ceva, iar uneori pentru
unele fenomene şi fapte, socotite mai conservatoare, nu se
percepe nici o modificare generaţii de-a rîndul. Această explicaţie
încetează de a mai fi valabilă în contemporaneitate, datorită
procesului revoluţionar ce a determinat accelerarea mutaţiilor
calitative în toate compartimentele vieţii spirituale, în acest fel
accelerînd şi schimbările în structura obiceiurilor ceremoniale.
r
Cu toate că sensurile arhaice au dispărut din memoria
oamenilor, în gesturile şi comportamentul lor fizic şi psihic în
timpul îndeplinirii unui ceremonial a rămas totuşi o vagă
conştiinţă a actului, avînd ca scop de a acţiona într-un sens
favorabil asupra fenomenelor din mediul înconjurători
Distanţa care separă aceste două planuri în timp face ca
structura ceremonialului, care le uneşte şi le prezintă în armonie,
să fie cît mai pregnantă şi mai capabilă de a duce gîndirea
noastră pînă la timpul de origine, cînd şi planul cu incluziuni
difuze era operant şi în întregime
funcţional.
Cu cît diferenţa în timp dintre cele două planuri este
Cu u ■ d^renţa lă irea gamei modalita-
mai mare, cu atit se imp B elemente epice,
tilor de comunicare prin mseiaie*
65
povestiri, mituri, elemente coregrafice, motive muzicale,
alegorii, metafore.
Aceste elemente introduse în decursul timpului au favorizat
trecerea lentă a ceremonialului prin fazele ce le-a depăşit de la
constituirea lui şi pînă la momentul cînd el răspunde unei noi
necesităţi spirituale mult mai largi şi de un rafinament elevat ce-
1 situează în sfera esteticului.
Timpul, ca dimensiune de existenţă a ceremonialului într-un
spaţiu delimitat, are o semnificaţie importantă îndeosebi în a
determina diferenţele de conţinut şi formă ce s-au produs în
structura ceremonialului de la origine pînă în momentul actual.
Acesta este un timp istoric în care acţionează legile
materialismului istoric ce guvernează dezvoltarea social-
economică. Ca fapt social ceremonialul se supune acestor legi şi
ca atare suferă consecinţele, determinîndu-i geneza, precum şi
traiectul dezvoltării lui.
Din studiile întreprinse de etnologi asupra obiceiurilor
ceremoniale se desprinde concluzia că : cele mai multe dintre
ele sînt în declin, dispar din practica colectivităţilor. Fac
excepţie într-o oarecare măsură obiceiurile ceremoniale din
ciclul vieţii care s-au schimbat, dar continuă într-o formă nouă,
generată de schimbări sociale. Ceremonialul intim, privat, legat
de existenţa individuală are ca scop realizarea unei permanente
legături între individ şi societate, axîndu-se pe cele mai
importante momente ale vieţii.
în acest caz asistăm la ceremoniale care descind din
categoria străvechilor ritualuri gentilice de iniţiere şi de
introducere într-o anumită comunitate.
In legătură cu naşterea, credinţa populară consideră că unele
trăsături psihice şi fizice ale copilului sînt determinate de
comportarea femeii în timpul gravidităţii. De aceea i se
interziceau o serie de activităţi : nu trebuia să se mire pentru că
copilul se va naşte cu semne, atingerea cu piciorul a unei pisici
sau vite determina ca pruncul să se nască cu mult păr pe corp,
nu trebuie să primească nimic de la nimeni, i se interzice chiar
să mănînce prune îngemănate, crezînd că va naşte copii
gemeni.
66
Femeia năştea copilul acolo unde se afla, în cel mai bun caz
acasă pe vatră. Ca să nască mai uşor, bea vin încălzit. Ea era
ajutată de mamă, care îi făcea patul, şi de moaşă, o persoană din
neam, care tăia buricul. După sfatul bătrînilor, nu era bine ca
femeia lehuză să se scoale din pat mai curînd de trei zile.
De scalda copilului, în primele zile, se ocupa, moaşa, în apa
de scăldat puneau „apă sfinţită" care avea rolul să-1 ferească de
lucrurile rele. In legătură cu aruncarea apei din vasul unde a fost
îmbăiat noul născut existau o seamă de reguli : trebuia aruncată
întotdeauna în acelaşi loc, la un trandafir sau la un pom roditor ;
apa din vas se arunca întotdeauna pe partea unde fusese aşezat
copilul cu picioarele. După 1—2 săptămîni de la naştere copilul
era botezat. Copilul este dus la biserică de moaşă, iar în timpul
slujbei şi la întoarcere este ţinut în braţe şi adus acasă de naşă.
După acest botez, care este o rămăşiţă a unui străvechi mit
acvatic, urma o petrecere ce o dădeau părinţii, arătînd în acest
fel bucuria de a avea urmaşi. Aceste obiceiuri erau practicate şi
încă se mai practică în mediul rural şi mai puţin în mediul
urban. Această petrecere are un caracter polivalent. Ea
condensează şi reflectă o întreagă tradiţie în legătură cu grija pe
care o au părinţii şi cei apropiaţi lor de viaţa şi drumul pe care-1
va urma noul născut. Urările ce se fac în vorbe alese de cei ce
participă la ospăţul prilejuit de botez parcă mai păstrează
metamorfozat ceva din prezicerile pe care se presupunea că le
făceau ursitoarele. Fiecare din cei prezenţi într-o formulă
potrivită ad-hoc îi urează să aibă parte de diferite calităţi, anti-
cipează proiectînd personalitatea noului născut în viitor. Toate
urările pornesc de la unele calităţi pe care le relevă părinţii
copilului.
La naşterea pruncului — aşa cum arăta At. M. Ma-rienescu
— la romani erau chemate în ajutor şi venerate o mulţime de
zeităţi, dar aceste zeităţi nu erau uneori altceva decît însuşirile
diferite ale Junonei şi ale lui Jupiter. Acestea sînt : „Partua
Naţio, ajutătoare la naştere, Vitumnus, Sentinus, care dau viaţă
şi simţ — Volumnus — binevoitoare, Vigitanus deschide
gura

67
pruncului, Cuba îl culcă, Cuniria îl leagănă, Rumina îi dă ţîţă să
sugă".17
Din enumerarea celor de mai sus se vede clar că operaţiile pe care
trebuie să le facă Junona sînt elementele concrete ale unor activităţi
codificate de care trebuie să se ţină cont pentru buna creştere a
copiilor. Numai cunoscînd aceste lucruri poţi să acţionezi în mod
concret, uzînd de însuşirile zeităţii respective. După înţărcarea
copilului vin în scenă alte personificări ale Ju-nonei cum ar fi :
„Edusa şi Potina care îl învaţă să mă-nînce şi să bea — Ossipaga îi
întăreşte oasele, Statana îl ajută să şadă, Fabulinus Farinus Locutius îl
învaţă a vorbi, Paventina ca să nu aibă frică şi spaimă, Fascius să-1
apere contra demonilor şi din această cauză purta un şnur la gît".18
Pe măsură ce pruncul creştea, în raport cu necesităţile fireşti de
dezvoltare erau chemate pentru a facilita însuşirea diferitelor calităţi
şi alte zeităţi cum ar fi : Strema — dezvoltă trupul armonios, Numeria
îl învaţă socotitul, Carmena să cînte, iar Sentia, pentru a putea enunţa
sentinţe. După naşterea pruncului se punea o masă bogată ce stătea o
săptămînă întreagă pentru ca Junona Lucine să ia sub ocrotirea ei
binevoitoare pe noul născut.
Incercînd să detaşăm numele propriu al ipostazelor în care apare
Junona Lucine şi ţinînd cont numai de atribuţiile pe care aceasta
trebuie să le îndeplinească prin intermediul unei persoane fizice vom
fi în faţa unui tratat codificat asupra modului în care trebuie o mamă
să se ocupe de copil, să-i deschidă gura, să-1 înveţe să se hrănească,
să sugă, să-1 culce, să-1 legene pentru a adormi (pentru a-1 înţărca
este necesar să ştie să mă-nînce şi să bea), să-* ţină drept şi să-1
înveţe să stea şi să meargă, să-1 înveţe să vorbească, să-i cultive
curajul, să nu-i fie frică, punîndu-i şnurul de gît îl apăra de demoni.
Pe parcursul dezvoltării copilului acestea îl îndrumă în vederea
stimulării aptitudinilor intelectuale, a socoti, a raţiona just şi a cînta.
17
At. M. Marienescu, Cultu păgînu şi creştinii, Tipografia
Academiei Române, Bucureşti, 1884, pag. 306.
18
At. M. Marienescu, op. cit., pag. 305.

68
Acest cod de creştere a copiilor este un ceremonial zilnic ce se
desfăşoară în timpul cit copilul este sub supravegherea membrilor din
familie, în primul rînd a mamei şi a tatălui, rămînînd ca multe din
acestea să şi le însuşească copilul şi devin părţi ale personalităţii lui.
Un vechi obicei ce se practica la naşterea unui copil la romani era
acela de a „pune pruncul pe pămînt, ca să probeze dacă e de viaţă şi
drept. Tata avea dreptul să-1 ridice, sau ba, şi dacă îl ridica,
recunoştea că e al său, are viaţă şi trebuia să-1 crească".19 Mircea
Eliade arăta că acest obicei : „există încă şi în zilele noastre în cîteva
ţări din Europa : copilul scăldat şi înfăşat imediat este depus chiar pe
pămînt. Copilul este pe urmă ridicat de tată ca semn al recunoaşterii".
20

Acest obicei avea menirea de a constata dacă copilul este viu şi


normal fizic atunci cînd este născut, precum şi recunoaşterea lui de
către părinţii naturali pentru a fi integrat într-o familie. în zilele
noastre, declararea noului născut la Ofiţerul stării civile, înregistrarea
lui reprezentînd o confirmare civilă şi morală şi angajamentul de a
creşte şi educa în sînul familiei pe noul născut.
Grija pentru noul născut şi viitorul lui îmbrăca diferite forme
începînd cu îngrijirea lui corporală şi sfîr-şind cu invocarea unor
zeităţi de soartă, care la romani se numeau Parcele, Fata Scribunda,
Carmentes, Fortuna. „Parcele sînt trei surori şi zîne de naştere, una
Panca (de la actul naşterii), a doua Nona şi a treia Decuma (de la luna
a noua sau a zecea în care se nasc oamenii). Parcele sînt zîne de
soartă. Ele vin la cel nou născut şi îi spun soarta. Prima şi a doua îi
prevestesc un viitor bun, iar a treia moarte curînd, lucru ce a făcut ca
la romani, pe lîngă acestea să fie o zînă Morta, motivată de faptul că
„în naştere este şi moarte". 21
La greci, aceste zîne de soartă s-au numit Clotho, Lachesis şi
Athropos, renumite prin activitatea ce o făceau, aceea de a toarce firul
vieţii „una toarce firul, a doua îl lungeşte, a treia îl taie, adică
încheie soarta
19
At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 307.
20
Mircea Eliade, Op. cit., pag. 121.
21
At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 309.

69
el6ment al
în ursitoarelfde soartă şedinţelor

invocată si Fata Scribunda ^^ 6 la n3Ştere să fie


j£ soarta pru^culuTtntS ^lauT Qdf £* **"
pe
sint scrise sortile tiitii-™. ~ -\ ° tablă unde
?I
tea sint de nS^Sff^^ °dată SCrlse a
^s!
m P P r în mul
furi atunci cînd se întîmn / ° ° te ca-
acddenta
rata unui om" 'auTfornenZ^^^ l
scris'. De cine ? Cînd ?ProSZ Z™ : "aşa [~a f°st
dmţă cîndva si la noi' ni nf mcetatenită această cre
tele concrete, rămînlnd doa?X? P"rdut eleme-
la Pnn care se
J veaza întîmplările în c e l m , - f mo
nte. Ideea fatalismului frLSSr^6^ ™Z Cele nedo"
v
^i în diferite formu ăr[ w J ?\ astăzi la unii indi-
^edinţa într-un destin tfiT, ^ Care * -primă
nPrestabilit, la discreţia unor forţe
^f~^t^Lt °) ^ « H -ce-
supranaturale

de la Cluj-Napoca, insScUrPptia Wra -(^SUl antroPomorf


retee cu ediculă funeST de laT^ ^ 1& GherIa' Pe~
la Turda
ca şi în Dacia romană 1 ■ ) scot în evidentă
deosebire că esteTvSa a dZrT ursitoarele cu s'ngurî
Clotho care întruchipează cZ7 SmgUră Parcă $ anume
vieţii, prevede viitorul şi rUDe S" f^^ "to£«-ce «™î
coperite la noi au un !araZr t ' ^^ Piesele ca
racterul funerar al *™ ? funerar şi nu votiv ca-
Ja Gherla. S55L51 aSlSSÎtuS?* fc*^ tul că atît la greci
cît sil* « J. °?t ln evidenţă fap-reprezentate Moireie şi
VvcelTT ? Ca2Ul CÎnd e™ în scene cu copii rei^S inS*8** aPar
"aSOciate constituie o transpunea artistica? fT uT** fapt Ce
conform cărora acesta ™ t , vechilor credinţe
Ond ele «te^ToSaSTn^"^1"1 -*■*
a r Ul n C redi ete to
Şi-au%SrS? mX e lnrsfa ' - "' «««*
Qe
--------_____ manifestare in prezicerile ursi-
" DanMisa^arieTChU'-0p- Cit" Pa«- 3™.

ara? D-'« ^'^s^sswwsft*


70
toarelor. Ele sînt reprezentări feminine ale destinului şi după cum
am văzut, sînt cunoscute la mai multe popoare. Unii cercetători
au înclinat pentru o origine romană a acestui element mitic,
semnalizînd în acelaşi timp şi asemănările pe care le are cu
credinţa clasică greacă în Lachesis.
Ursitoarele în tradiţia noastră populară erau femei ; ele
veneau şi se făceau auzite, în special, la naşterea copilului, cu
rolul de a hotărî asupra mersului vieţii : „prezicerile lor vizau mai
cu seamă cele trei momente principale ale existenţei : naşterea,
căsătoria, moartea, stabilind dacă momentul naşterii este sau nu
favorabil' cînd şi cu cine se va căsători individul, cînd si în ce fel
va muri". 24
Credinţa în ursitoare era concretizată în ample ceremoniale
care au contribuit la proliferarea unor practici magice de
descîntece şi vrăji. Ulterior acestea s-au desprins din cadrul
formalizat al ceremonialului luînd un caracter accidental şi s-au
păstrat în unele medii cu superstiţii, abia putîndu-se reconstitui
cadrul din care an provenit.
Producţiile folclorice la naştere, legate de ursitoare ie găsim
m textele ceremoniale pe care le rostea moaşa atunci cînd
pregătea masa rituală destinată acestor zîne ■
„Doamne Dumnezeule,
Trimite ursitoarele
Să vină toate voioase
Voioase, bucuroase
La sînie să gustească
Lui Ion bine să-mpărţească" 25
Creaţiile populare privind naşterea şi ceremonialele ce-i
urmează sînt totuşi destul de sărace si nu prezintă un interes
deosebit din punctul de vedere al cercetării noastre. Reţinem
totuşi faptul că în acest moment de început al existenţei
individului se pune problema dezvoltării lui ulterioare, iar
pentru a influenţa în bine
24
Florica Lorinţ si Mariana Kahane, O ipostază a ursitoa
relor în credinţe şi ceremonialuri în Folclor literar Universitate
din Timişoara, 1968, pag. 179. "iversitatea
2
D
T. Panfile, Mitologia românească, I, Bucureşti, 1888, pag. 4

71
acest proces, care este marcat de elemente cum ar fi botezul,
căsătoria şi moartea, erau chemate în ajutor forţe supranaturale.
Studiind obiceiurile ceremoniale legate de principalele
evenimente ale vieţii omului am constatat că aceste fapte
sociale au la bază dorinţa şi plăcerea omului, ca după
activitatea zilnică, să participe la evenimente de răscruce ale
vieţii lui, ca erou principal, într-o ceremonie spectaculară, ce se
desfăşoară în baza unor datini strămoşeşti.
Autorul „Ştiinţei noi" scoate în evidenţă faptul că toate
popoarele, indiferent de timpul cînd s-au constituit şi de zona
geografică, au dat atenţie şi au creat obiceiuri ceremoniale
legate de natura umană. In această ordine de idei Vico constată,
la timpul lui „că toate naţiunile, atît cele barbare, cît şi cele
civilizate, deşi despărţite unele de altele prin distanţe imense de
loc şi timp, întemeiate fiind separat, nu toate deodată, păstrează
cu toate acestea, şi unele şi altele, cele trei obiceiuri proprii
omeneşti şi anume : toate au cîte o religie a lor, toate cunosc
instituţia solemnă a căsătoriei, toate îşi îngroapă morţii şi nici
un popor, oricît de sălbatic şi de crud ar fi el, nu cunoaşte în
viaţa lui nici o altă manifestare care să fie săvîrşită cu mai
aleasă ceremonie şi mai ho-tărîtă solemnitate decît religia,
căsătoria şi înmormîn-tarea". 26
A lua în seamă această afirmaţie universală a lui Vico,
înseamnă a exclude antropofagismul şi a-i tolera generalizarea
făcută în baza inducţiei pentru cazurile cunoscute de el.
Ceremonialul intim, privat, legat de existenţa individuală
are ca scop să asigure coeziunea şi echilibrul grupului prin
realizarea unei permanente legături între individ şi societate
axîndu-se pe cele mai importante momente ale vieţii.
Un act din viaţa individului care se celebrează ape-lîndu-se
la ceremonial este căsătoria, moment prin care familia şi
colectivitatea recunosc oficial saltul ce marchează trecerea de
la o categorie socială şi civilă la alta,
26
Geambattista Vico, Ştiinţa nouă, Editura Minerva, 1972, pag. 210.

72
respectiv de la o grupă socio-dependentă, la alta inde-
pendentă, cea a capilor de familie.
Tinerii căsătoriţi părăsesc grupul celibatarilor şi familiile în care
au crescut (în multe cazuri) pentru a participa de acum înainte
independent la stabilirea noului lor statut. 0 căsătorie implică o
asumare de responsabilităţi care generează drepturi şi mai cu
seamă îndatoriri. Toate acestea sînt marcate în cadrul unui cere-
monial de elemente care scot în evidenţă principalele implicaţii
ce le declanşează acest nou statut ontologic. La romani, după
cum arată Vico, căsătoria se face prin săvîrşirea a trei
solemnităţi : prima dintre ele era consultarea şi luarea
auspiciilor. Prin aceasta se prezicea soarta comună pe viaţă a
celor ce se căsătoreau şi pentru a întări valabilitatea acestei
legături, luau ca martori pentru a le da binecuvîntarea zeităţi şi
forţe antropomorfizate.
După ce s-a proiectat căsătoria, cu scopul de a cîş-tiga
semnele divine şi învoirea zeilor s-a făcut un sacrificiu auspicial
sau consultativ. „Auspicele, adică preotul care profeţea din
zburatul păsărilor şi astfel căuta de noroc, se ducea după miezul
nopţii şi îşi făcea oficiul căutînd zburatul păsărilor profetice şi
apoi rezultatul «ra publicat în faţa ospăţului de nuntă". 27
Mai tîrziu acest obicei a încetat şi a fost înlocuit cu
haruspiciu, adică profeţirea din intestinele animalelor
sacrificate. Cînd se constata că nu este nici o prevestire de rău
pentru cei ce se căsătoreau, atunci carnea animalului, de obicei
o scroafă, se putea da spre consum la ospăţul nunţii. Prezicerile
nu aveau nici o bază reală, ele fiind în totalitate nişte proiecţii
ale unor dorinţe exprimate în acel cadru de mare solemnitate.
A doua solemnitate impunea ca femeile să poarte un văl, ca
semn ce trebuie să le reamintească mereu ruşinea din care s-au
născut primele căsătorii în lume, într-o perioadă cînd incestul
era inevitabil. Acest obicei de a se acoperi faţa miresei cu un văl
este consemnat şi de Dimitrie Cantemir care spunea că faţa
miresei „... e acoperită cu o pînză subţire de mătasă roşie, prinsă
cu două bolduri pe care la urmă, cînd mireasa este dusă
27
At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 319.

73
ia culcare f +•

bln
^ntr-un limbafStafo°biCeiUlui d* nunta"?^ Vio"
. * cercetarea „ et a f o r ic această preS.?f-PUnctează
Di
obi
ect obiceKf n°r lucrâri de ptn, Eleată.
concluzia 5'^/eremoniaie de niI ?-°gie Care au Ca
^^aucoreîp^l^ «**£t&w7* ** «**>£*£
-orfozată ptaf^S? Şi ^*wl£oT descri"e

,bărbat ?i fSet î?r\Simb^^a leSntlneri1^ ce « S_ gătură s-


aTăcu ncuCa?rUl Căsâ^gf tf «^lată întrt

- SK5 «££eaones2rrS ^unCtaă?oaS^


dob
-*&
în f ^ complet1"3 »*£££ ^ nUntâ- 4S?
nei Care
f e ţării pent
tor ob ru f , * pSsVT* ^Î
iceiuriPXtunoa T6Ste°dexP^SeŞ«h e haus
Sta în to
ate
S"ie concretă w e prefera * «vă a ace,

pşan,
:?s«c.nteWr.0„„,. "*M «lăraş.
ln
fără titulat-o nă^f' yp- ctt> Pag 241
nisr^t^^J™*totuIsa t
caz
de eXceptie nla Te ferica m 6aSa avea
numaT ,,Petrecut

74
Faptul că autorul lucrării sus-amintite a participat efectiv la
nuntă i-a permis să surprindă toate amănuntele şi în acelaşi
timp avînd şi pregătire muzicală a reuşit să noteze şi melodiile.
Actorii principali ai ceremonialului care vor îndeplini
diferite roluri sînt în ordinea importanţei lor următorii : mirele,
mireasa, socrii mari (părinţii mirelui), socrii mici (părinţii
miresei), naşii, brădarii (cei care duc bradul de la mire la
mireasă), pocînzării (oameni care dau ajutor şi însoţesc mirii),
bucătăresele, lăutarii.
Secvenţele principale ale cermonialului de nuntă descris în
ordinea desfăşurării lui erau : aducerea bradului la casa miresei,
jocul bradului, bărbieritul ginerelui, adusul apei, gătitul
miresei, venirea mirelui cu alai la casa miresei, dezlegarea,
oraţiile, cîntecul nunului. JVu este cazul să descriem separat
fiecare secvenţă a ceremonialului ţinînd cont de faptul că ele
sînt consemnate de studii şi descrieri foarte largi ale unor
etnologi. De reţinut că cea mai veche descriere a obiceiului de
nuntă este făcută de Dimitrie Cantemir in capitolul al XVUI-lea
din „Descrierea Moldovei".
Aducerea şi împodobirea bradului este un moment ce
întruneşte toate genurile artei populare. Pentru împodobirea
bradului se foloseşte o pîine împletită, o batistă albă şi un
mănunchi de busuioc. Se face apoi o horă în jurul bradului. în
horă se prind feciorii care l-au adus şi fetele poftite de mireasă.
Aşa cum arată Mihai Vulpescu „în execuţia ritualului
bradului vedem însăşi slujba religioasă păgînă care a trecut în
cea creştină „Isaiie dănţuieşte" 30.
După împodobirea bradului care rămîne la mireasă are loc
un alt act ceremonial, cel al bărbieritului mirelui. In acest timp
lăutarii cîntă :
„Cînd eram la tata june / Ştiam şaua cum se pune / Dar de
cînd m-am însurat / Grija casei mi-am luat / Copiii m-au
împresurat" 31.
30
Mihai Vulpescu, Cîntecul popular românesc: „O nuntă pagină în
comuna Lupşani", Tiparul „Oltenia", Bucureşti, 1930, pag. 224.
3
* Ibid., p. 226.

75
Cînd bărbierul a isprăvit cu rasul, mirele, printr-o formulă
ceremonială, îşi ia rămas bun de la feciori zi-cîndu-le :
„Ei fraţilor, ce-i pe capul meu să fie şi pe al vostru" 32.
Duminica dimineaţă la mireasă acasă are loc ceremonialul
„gătelii miresei". în tot acest timp mama miresei, rudele ei şi
mireasa plîng, în timp ce lăutarii cîntă : „Taci mireasă nu mai
plînge / Că la maică-ta te-i duce / Cînd o face plopul pere / Şi
răchita micşunele... / Că mila de la bărbat / Ca umbra de pom
uscat / Pe unde pui florile / Au să răsară palmele" 33.
O secvenţă dramatică se consumă în momentul cînd mirilor
li se dă dezlegarea. Mireasa se aşează în genunchi pe două
perne cu faţa la răsărit. Mirele are genunchiul drept pe pămînt
iar pe cel stîng pune mireasa mîna dreaptă peste care mirele
pune mîna stingă. E chemat să-i dezlege un flăcău care spune
oraţia dezlegării : „Ascultaţi dumneavoastră / Cinstiţi meseni /
Cinstiţi nuni / mari / Puţinele cuvinte / De rugăminte / De se
roagă fiica dumneavoastră / Cu plecăciune / Se roagă cu sme-
renie / Ca să-i daţi blagoslovenie / ...Pîn-a venit vremea, / Şi la
aceşti doi tineri, / Cari şed, / Cu genunchele plecate / Şi cu
feţele ruşinate, / Şi se roagă dumneavoastră / Şi se roagă cu
smerenie, / Se roagă cu plecăciune / Ca să le daţi iertăciune /
Să-i iertaţi / Să-i binecuvîntaţi / ...Căci binecuvîntarea
părinţilor, / întăreşte casele fiilor ; / Blestemul părinţilor, /
Risipeşte casele fiilor". 34
Acest act al dezlegării se consumă la mireasă acasă, pe
urmă întreg alaiul se deplasează la mire.
O piesă de mare valoare estetică în cadrul obiceiului de
nuntă de la Lupşani este cîntecul naşului care la origine este o
baladă. Integrarea şi fixarea lui în contextul ceremonialului de
nuntă au dus la o bună conservare şi funcţionalitate a sa în
cadrul ceremonialului de nuntă.
în prima parte, este prezentată tabăra mirelui care se
pregăteşte pentru a merge după mireasă, întocmai ca alaiul de
nuntă de la curtea lui Ştefan Vodă.
32
Ibid.
33Ibid. p. 230
34Ibid. p. 236.

76
„în curte la Ştefan Vodă, / Mare masă mi-e cuprinsă / Dar la masă
cine-mi sade, / Sade Domnul Ştefan Vodă / Şi din gură ce-mi grăiră ?
/ Beţi băieţi şi ospătaţi, / Pe la chindii vă culcaţi / Mîine-n zori să vă
sculaţi". 35
Deplasarea alaiului ceremonial de nuntă de la casa mirelui la cea
a miresei se face prin intercalarea unei descrieri epice în care este
redat, metaforic, timpul ds plecare şi de sosire în felul următor :
.,Dar Ştefan Vodă ce făcea ? ' In căruţă se suia / Şi cu nunta emd
pleca ? / îmi pleca de la Sf. Dumitru, / Ş-ajungea pe la Sf. Petru". 36
Nuntaşii fac popasuri la fîntînă pentru a-şi adăpa caii. Această
oprire este tipic ceremonială ea fiind redată şi în descrierea făcută de
S. FI. Marian : „...şi aşa merg pe drum pînă ajung la cale jumătate.
Aici toţi călăreţii se adună pe lingă care, făcînd un cerc împrejur,
atunci naşul mare scoate băutură şi colac şi clă de gustă feciorii şi toţi
nuntaşii, apoi se pun iar în şir şi merg pînă aproape de poarta miresei
tot în acest rînd". 37
„Şi popas dă mi-1 punea / Mare masă că-mi făcea / Nunta caii-şi
adăpa".38
Conflictul dramatic este redat în continuare de înfruntarea dintre
cele două ..tabere", cea a miresei — reprezentată de Letin — şi cea a
mirelui — reprezentată de Nun —, deşi Nunul are rol principal, el nu
este decît un reprezentant ce-1 ajută pe mire. Mirele prin intermediul
Nunului depăşeşte obstacolele ridicate de înfruntarea cu Letinul.
„Dar Litenul ce-mi făcea ? / Mîna pe ochean punea / Şi nunta că
mi-o zărea, / Porţile le zăvorea, / Tot cu zăvoare de fier / Şi cu cuie de
oţel / Şi cu fierul plugului, / Puterea pămîntului / Puţintel că nu-mi
trecea, / Iată nunta că-mi venea. / Şi din gură ce-i grăia ? / Descuiaţi
voi porţile / Cele cu cucoanele / Dar Litenul ce-mi grăia ? / Care-mi
este mirele ? / Nalţă cu umerile / Să-mi sae porţile / Să trageţi
zăvoarele / Să-mi intre caretele / Cele cu cucoanele / Că el frate n-o
sări / Frumos capul
35
Ibid., p. 245.
36
Ibid., p. 246.
37
S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890, pag. 414.
38
Mihai Vulpescu, Op. cit., p. 246.

77
i-°i tăia / Si n-«7 i •
Care-mi eră m- , U l ŞI~aI nunului / Tw
ria a
> / Roagă-te i"Du ??~sau ce~mi grăia "/ ÎL' ne nu
La Va
ră-său
^ Maica pt trăia
mnezeu / Să £*■ ezea
te spe-
IgŞ Că mi
^-mi pune????! ?* ^nasTtf/ E*"»" "li P , /Şi6 deS arin "i
Că /CăV ^ Pe ne-sărea
1 / Po 7 2
P ape mi
rtn!"f ^ ~i ţinea/V Pa
rte-l re-
-- P-a / £?& Ş ^ « E^/S *^
man că-mi scotea / Tn?tenuI ce-mi făcea? /"V*? nou

fă şi-o ia ; că ;? /Unoască mireasa V^-3 7 Care-mi «* / Dar


naşu-slu !pn;° «"***?/ F^0 «moască Şi-o masă-mi aia
e facea mos c
? / Joc L apul i_oi s* întorceai Ş^ 7 ^&t£
SME**?* Coh°™ £*? / Din trei fel S"* aŞa ^ia TCa * ^
dărăt
° sa taie cap LtJa barate / Căci / are rai
" este mi-

"nde-i Punea?
JnSf/ Şi / %„,
Bră -
CU nun
ta Pcă
°Pasn]^ /S"meteca, /
«maeştebea^V^
/ Dar T ,•+ ^i te/ Credt
Şl
cinsteşte / V, ' ia Putui
gjtea / Dă.?f ^ Jf ce-mi ££/J*£** nu^a
uulce carnp w^ ' aa~ie rach;,, / r> r°cmzăi că w
Sea
*ă cîndebţaPU;c!; / Credea ifeT? ** d^ui"
ghiaura, / că mf ^ Vedea botul dt T/U?eI / Iar de
arat
^ci n-a TăL?Ti1 su«ctul / L?°tUl' 7 Ba?una
n-are ce-i mai ff '/ StăPîneşte // °U n~a arat /Va
cu miei^T ^ / ^-nchin^ e^^P-e /Nta^
a lupuI
, Cmtecul nunului „

Pl,Ca Ş rosM
- '«*, p. 21S. ' mo-

78
mentului ceremonial al înfruntărilor dintre cele două „tabere"
din contextul obiceiului, moment ce stă ca esenţă de conţinut şi
la baza oraţiilor de colăcărie".40
Este ştiut că în satele noastre naşul era cel care iniţia pe
tînăr în alegerea soţiei, avînd chiar după căsătorie o reală
răspundere morală, călăuzindu-le permanent paşii în viaţă, de
aici şi rolul pe care îl are în cadrul obiceiurilor de nuntă.
Din experienţa poporului nostru, tezaurizată în aceste
frumoase obiceiuri, se desprinde imaginea care confirmă faptul
că sărbătoarea nunţii, prin fast, e cea mai strălucitoare şi n-o
echivalează decît ceremonialul morţii prin gravitatea şi
tragismul său sublim. Caracterizată ca : „O intuiţie a destinului
întruchipat în cîntece şi joc dramatic a celor ce se unesc prin
cununie nu lasă nunta să fie numai o exuberantă manifestare de
veselie, ci şi o învăluire într-o aură a conştiinţei omeneşti
supraindi-viduale". 4I
In cadrul obiceiurilor jggaţe_jde viaţa individului ce-
remonialulTijL înmormîntare pTezînTă o reculegere inte-
riorizată "îrTf a ţa morţîîpca-nrrinevitabil act final al unui
proces firesc, dat o dată cu viaţa, deci el nu provoacă o zguduire
mai mare decît oricare alt fenomen al vieţuirii. Acest lucru este
confirmat de obiceiurile care se practică la înmormîntare.
Remarcăm faptul că ceremonialul funerar, departe de a
consemna doar scoatei-ea defunctului din cadrul grupului, are
totodată şi menirea de a conserva memoria acestuia. Se ajunge
astfel la concepţia unei legături permanente între generaţiile
trecute, prezente şi viitoare ; aceste elemente sînt după părerea
noastră subliniate şi în cadrul ceremonialului funerar.
Ceremonialul înmormîntării este o adevărată înlănţuire de
scene dramatice care au menirea să confirme ritual şi să
convingă pe cel ce a murit că nu mai are ce căuta printre cei vii,
sub nici o formă. în acest scop se execută o serie de acte în
scopul de a feri mortul să
40
Marin Buga, Structura compoziţională — criteriu de dife
renţiere a genurilor populare în Folclor literar, voi. II, Timi
şoara, 1968, pag. 167.
41 Nunta la români — Antologie din poezia ceremonialului
de nuntă — prefaţată de Minai Beniuc, Editura Minerva, Bucu
reşti, 1977, pag. III.

79
se transforme în strigoi. Cei rămaşi în viaţă trebuie să
îndeplinească actele ceremoniale pe care le-a încetăţenit
tradiţia, pentru a satisface pe deplin toate cerinţele şi dorinţele
mortului. O informaţie relativ destul de veche, de la Marcus
Bandinus, arhiepiscop de Marianopole, în Codicele trimis
pentru papa Inocenţiu al X-lea pe la anul 1647 ne spune că
atunci cînd moare un român în Moldova ,,se aşează ulcioare cu
vin la picioarele mortului, ca să se poată adăpa, i se pun ceva
bani în mînă sau în sîn ca să aibă cu ce plăti vămile ca să
ajungă mai repede în Paradis, i se aprind luminări şi candele să
treacă cu siguranţă prin locurile întunecoase". 42
Din cele descrise de D. Cantemir desprindem făptui că la
rugăminţile rudelor, care sînt adresate mortului prin intermediul
unor bocitoare „care ştiu felurite cîn-tece de jale... le dă
învăţătură ce trebuie şi ce nu trebuie să facă şi ie spune că de
aici înainte nu va mai vorbi cu dînşii şi nici nu se va mai
întoarce pe pămînt". 43
în credinţa poporului nostru a existat ideea că atunci cînd nu
au fost respectate toate normele ceremoniale de înmormîntare,
mortul nu-şi va găsi liniştea. Numai îndeplinirea cu rigoare a
ceremonialului prescris de tradiţie ar facilita integrarea acestuia
în lumea celor morţi, acolo unde sînt spiritele părinţilor,
moşilor şi strămoşilor. In popor au circulat credinţe false care
atribuiau puteri nefaste unor fiinţe care apăruseră în urma unor
„accidente de ritual" şi s-au transformat în demoni, strigoi,
vrăjitori care aveau influenţe negative asupra celor rămaşi în
viaţă. Pentru a evita creşterea acestor forţe nefaste, fiecare
familie în care se producea un deces avea ca primă grijă să
îndeplinească riguros ceremonia în-mormîntării ca „un vast
procedeu magic pentru oino-rîrea definitivă a mortului". u
Cînd cel mai de seamă act din viaţa omului, căsătoria, nu s-
a împlinit în viaţă, cauza fiind moartea, atunci el se face în mod
simbolic, pregătindu-se nunta celui mort.
42
V. A. Urechia, Codicele Bandinus, extras din Analele A.ca-
demiei Române, istorie, secţiunea II, tom 16, Bucureşti, 1895,
pag. CXL—CXLVI.
43
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973, pag. 249.
44
H. H. Stahl, Op. cit., pag. 117.

80
Acest act se integrează în ceremonialul general supli-mentîndu-i
construcţia cu elemente simbolice care prezintă ca „mireasă", „bradul
de înmormîntare". Acesta este adus din pădure cu mare alai uzîndu-se
de un întreg ceremonial care începe cu constituirea în ceată, grup a
feciorilor ce merg să taie bradul, apoi alegerea şi tăierea lui, purtatul
pe umeri, urmînd ca la sosirea în sat, la casa mortului, să se consume
alte acte ceremoniale. In formă poetico-muzicală se prezintă dramatic
soarta celui dispărut. Mortul în cazul acesta este îmbrăcat în haine de
„mire". Aşa cum arăta Brăiloiu, moartea văzută ca „nuntă" este
arhaică şi îşi întinde rădăcinile în preistorie. Nunta postumă a tinerilor
morţi necăsătoriţi ca şi diferitele daruri şi pomeni care se fac în timpul
şi după înhumare au ca scop împăcarea sufletului, pentru a depăşi
piedicile serioase în drumul său în „ţara fără milă". Ceremoniile
funerare sînt efectuate pentru a împiedica pe cei morţi să se facă răi şi
să se întoarcă printre cei vii. In consecinţă simbolul nupţial în acest
caz exprimă voinţa celor vii de a se apăra împotriva morţilor şi pentru
aceasta caută să desăvîrşească tot ce ei nu au putut din cauza morţii ce
a intervenit.
Ceremonialul de înmormîntare include în structura lui pentru
fetele şi băieţii necăsătoriţi o căsătorie simbolică a acestora cu o
persoană vie. Acest procedeu este frecvent întîlnit în Moldova,
Muntenia şi în nordul Transilvaniei, în restul Transilvaniei, Banat şi o
prelungire trans-carpatică a Olteniei partenerul în căsătoria postumă
este bradul sau lancea. Cîntecele rituale ce se cîntă în asemenea
ceremonii Bradul şi Zorile ,,au un caracter arhaic şi sînt cu siguranţă
precreştine". 45
Reproducem, pentru a exemplifica, o variantă a cîn-tecului
bradului culeasă de Constantin Brăiloiu şi publicată într-o plachetă
sub titlul „Ale mortului din Gorj" în 1936 :
„Bradule, bradule / Cin' ţi-a poruncit / De mi-ai co-borît / De la
loc pietros / La loc mlăştinos / De la loc cu piatră / Aicea la apă / Mie
mi-a poruncit / Cine-a pribegit / Că i-am trebuit / Vara la umbrit /
Iarna la
45
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Măria
Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1980, pag. 244.

81
scutit / La mine a minat / Doi voinici din sat / Cu capu plecat / Cu rouă
pe faţă / Cu ceaţa pe braţe / Cu berde la brîu / Cu colaci de grîu /
Merinde pe-o lună / Dacă eu ştiam / Nu mai răsăream J Eu de-aş fi
ştitut / N-aş mai fi crescut / Şi ei au plecat / Din vărsat de zori / De la
cîntători / Şi ei au umblat / Văile cu fragii / Şi munţii cu brazii / Pînă
m-au găsit / Bradul cel pocit / Pe min' m-au ales / Pe izvoare reci / Pe
ierburi întregi / Pe cracă uscată / De moarte lăsate / Ei cînd au venit /
Jos s-au hodinit / Au îngenunchiat / De-amîndoi genunchii / Şi s-au
închinat / Iară s-au sculat / Cu secure-au dat / Jos m-au doborît / M-au
pus la pămînt / Şi ei m-au luat ! Tot din munţi în munţi / Prin brădui
mărunţi / Dar ei nu m-au luat / Ca pe alte lemne / Ci ei m-au luat / Tot
din vale-n vale / Cu cetina-n vale / Să le fiu de jale / Cu poale lăsate /
Să le fiu de jale / A jale de moarte / Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream /
Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut / Cînd m-au doborît / Pe min' m-
au minţit / C-au zis că m-or pune / Zînă la fîntînă / Călători să vină / S-
au zis că m-or pune / Tălpoaie la casă / Să mă şindrilească / Cu şindrilă
trasă / Dar ei că m-au pus / La mijloc de cîmp / La cap de voinic /
Cîinii să-i aud / A lătra pustiu / Ş-a urla morţiu / Şi să mai aud / Cocoşu
cîntînd / Muieri mimăind / Şi preoţi cîntînd / Ploaia să mă ploaie /
Cetina să-mi moaie / Vîntul să mă bată / Cetina să-mi cadă /
Ninsoarea să-mi ningă / Cetina să-mi frîngă / Eu dacă ştiam / Nu mai
răsăream / Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut / Ei cînd m-au tăiat / Ei
m-au îmbunat / Că ei mă sădesc / Nu mă să-cuiesc / Şi ei m-au minţit /
Că m-au săcuit / Jos la rădăcină / Cu fum de tămîie / Mai pe la mijloc /
Chiţi de busuioc / Sus la crăngurele / Chiş de ocheşele / Tot milă şi jele
/ Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream / Eu de-aş fi ţ\ ştiut / N-aş mai fi
crescut".
în acest cîntec sînt punctate succesiv momentele alegerii,
tăierii, transportului şi împodobirii bradului. Toate aceste
secvenţe, cu întregul lor ritual descris şi executat la timpul
potrivit, fac parte din cadrul unui ceremonial prin care se face
transmutarea funcţională a bradului din natură într-o viitoare
funcţie ritual-ceremonială.
Cîntecul este o creaţie folclorică ce se execută pe o melodie
solemnă, plină de sonorităţi străvechi. Versurile

S2
exprimă în simboluri şi metafore soarta omului în antiteză cu
aceea a bradului tăiat din pădure.
Aşa cum arată Mihai Pop, „Cîntecul bradului are o tematică
unitară pe întreg teritoriul de răspîndire, formele deosebite sub
care apare sînt doar variate prin nuanţare". 46
Prin structura compoziţională, vers şi melodie, Cîntecul
bradului este pivotul de rezistenţă al întregului ceremonial
românesc de înmormîntare.
Faptul că acest cîntec se execută în prezenţa unui brad
împodobit măreşte efectul acestuia, în acelaşi timp se pune în
evidenţă şi aspectul plastic al acestei piese de ceremonial, lucru
ce sporeşte emoţionalitatea întregului ceremonial.
Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta
un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzînd
dintr-o datină care includea adoraţia faţă de pomi. Acesta
ajunge pînă în zilele noastre manifestîndu-se ca o formă
transfigurată a dendrolatriei. Bradul, în acest caz, este
considerat a fi pomul vieţii. El apare şi-n obiceiurile de nuntă,
adică în momentele esenţiale ale vieţii omului.
O altă piesă ceremonială de mare profunzime care însoţeşte
obiceiul înmormîntării este cîntecul „Zorilor", din care
reproducem un fragment, cules tot de marele nostru
etnomuzicolog Constantin Brăiloiu de pe meleaguri gorjene.
„Zorilor, zorilor / Voi sororilor / Voi nu vă pripiţi / Sa ne
năvăliţi / Pînă şi-o găti / Dalbul de pribeag / Un cuptor de pîine /
Altul de mălai / Nouă buţi de vin / Nouă de rachiu / Ş-o văcuţă
grasă / Din ciread-aleasă / Sa fie de masă / Zorilor, zorilor / Voi
sororilor / Voi nu vă pripiţi / Ca să năvăliţi / Pînă şi-o găti /
Dalbul de pribeag / Turtită de ceară / Fie-i cu vedeală / Văluşel
de pînză / Altul de peşchire / Fie-i de gătire / Zorilor, zorilor /
Voi sororilor / Voi nu vă pripiţi / Să ne năvăliţi / Pînă şi-o găti /
Dalbul de pribeag / Un car cără-tor / Doi boi trăgători / Că e
călător / Dintr-o lume / Intr-altă lume / Dintr-o ţară / Intr-altă
ţară / Din ţara cu dor / în cea fără dor / Din ţara cu milă / în cea
fără
46
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de cercetări
etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976, pag. 162.

83
SaV<?riI°r' zori1'"' ' Voi sororilo- / V ■

a vadă c
*~a toate cmtecele ceremonii!» c- e iele"
? deSCrie
yevenţiale ale ceremonia™T La înT** ^ ţ ate pregătirile ce se fac
pentni înrnn ?"' sînt eviden-ftdehtatea descrierilor sînIj?°™intare, care
prin etnografic. Pregătirile ce se Sf^le °U Un document călătoria
fa bune rfnduielTa dsVh ? f°P de ^ figura fermitate cu datina * -
««albului pribeap" îr, nu e<;te ri .atlmle strămoşeşti snre rT i 8 ln
COn lume
~ nu este dor şi durere" Zori?* 1 - 5 „în carp Jelor cit
mortul este în'casJ V Cmtă în dimineţile fi pretat afară desLffnd
dntec
Tbiceiu^t ^ 2te £ meile fatră în casă şi se S? - ^ormîntare pi
sfaturi pentru
3 nea mareaiecălătorie "f fa mortuIui dîndu •
t Işa -"' -tr mPoert ^^ CeaIalta> Pentru . ^Şa cum arată Mihai Pm
, cT " păstre r op c, OTe mtaI
SSSfâF * S 47&îS nti ?
ltul m
j ™ « ani treceri" UJ nost *
™ sub această
PieSe de mare
insoţlsfSeefurdf- valoare artfcr -

««■ Cnc aPiSe'„eir»StePrM"a "^SFS

S4
N-are nimeni crezămînt / Pe toţi îi duce-n oămînt /
Moartea insa milă n-are / Nici de slab şi nici "de tare /
iT?'^avhaţ\eanU ale§e I Pe toţi de-o seamă-i culege /Pe unu la tinereţe
/ Pe alţii la bătrînete / Şi nu
%rST£ f ° P°ată înconJura > Că de-am trăi cit
n StrU drag Pămînt Tot
nLTsti /p?V .V1 ° e ra 1 rţii !/ Eu trăind
nimeni nu
Am
bune av
/ t
Ba ffx
chiar Kşi °de zile
5° grele / Am Pe ^tă lume / Am avut şi zile
faaceaPcumea /%e-e-/ ^ ^"ntîmP^ aşa / \ZU ce face-acuma / Fara sa
zic rămas bun / Că eu sînt gata de drum / Vino Anuţă acum / Să
ne luăm rămSbun / F^maThun î mUltUl Wnf / Care ^ ^utTu mine /
VeStTca ia^mei /St
vSsoarelo ?QPU"^
; CVeniţi 1In ă al meu
§ - totdeau^siciriu
°a PentrU Veri /
neamuri tuturor / De' voi fi greşit / * venşoareloi / Alte
3CUma 7 Iar noi cî ne
ninsfllt "'S * ~^ adunat /

TnCcfa^ ' U^ Î0CU1 «* Mă-* ™


din^ioSffunT16 audi*oriul î?1 reaminteşte momente
si omenfef ? ^ nr' •" -SaVÎrŞite Sub semnul demnităţii
ultS^ru^ t0tU iŞl 13U rămas bun' -nducîndu-1 pe
Versurile ce compun acest cîntec nu au rolul de a fi
asupra firescului mortii
^P^SST^SS^
■ ^+pe^t0riUl de ima§ini ceremoniale şi acţiunile ocazionate de
evenimentul morţii ine auDUi
constituit pentru c?ea-
'
succesFv?" lîis^fT'tŞi con ' fbllă de taS^K CS SrS poetiS
1 î-H-T' ^^ solidate într-o balada
mtruchj ea
Merita** Z ?t^ ^^ Se
«>nstituie în poporului nostru.' <* P ^ spiritul creator
al
ma^practiers?0^-16^ C?nC1'ete CS S"aupîna
Ste %„£»""*»" * > J«* Sf-OTeJi
Prac«eat aşi se
„Mioriţa" este
legată de ceremonialul înhumării si în special de cel ce se practică
la înhumarealSîor necăsătoriţi fiind vizibile în acest sens
legăturile dintre metaforele baladei cu universul obiceiurS şi
credinţelor funerare. Balada este rezultatul unui proces crea-
85
tor ce a efectuat o transmutare a unui comportament ceremonial
primitiv într-o capodoperă poetică, încărcată cu semnificaţii,
purtătoare a unui mesaj codificat din care se descifrează
filozofia poporului nostru în legătură cu viaţa şi cu moartea.
Este vizibilă în „Mioriţa" înlocuirea unor aspecte concrete
ale ceremoniilor funerare ţărăneşti prin obiecte sau elemente
casnice care primesc grad de generalitate şi transfigurare
poetică ce trădează uneori, fără putinţă de a masca, concretul
din care au provenit. Această înlocuire este destul de vizibilă şi
se regăseşte în poezia populară ocazionată de unele obiceiuri
ceremoniale, unde în multe cazuri se face o descriere poetică a
fazelor ce compun obiceiul ceremonial respectiv.
în acest sens cităm un text cules de C. Brăiloiu prin anul
1920 :
„— Soldat de la vînători, / Unde ţi-a fost scris să mori ? / —
In Valea Oituzului / In focul obuzului / —• Luminări cin' ţi-a
ţinut, / (Căci se pune o luminare în mîna celui ce moare) /
Soarele cînd a răsărit. / — De scăldat cin' te-a scăldat ? / (Căci
sînt scăldate trupurile celor ce mor) / Ploile cînd au plouat. / —
Cine te-a cădelniţat ? / (Căci sînt tămîiate mormintele) / Ceaţa
cînd s-a lăsat / Şi cine te-a prohodit ? / (Este chemat preotul
care face o slujbă pentru primirea şi pomenirea celui ce moare)
/ Luna cînd a răsărit".
Indiferent de sursa de inspiraţie şi de elementele primare
care au contribuit la plămădirea artistică a acestei minunate
perle a poeziei noastre populare, rămîne important că secole de-
a rîndul a exprimat filozofia poporului nostru într-o formă
sensibilă, cu mijloacele poeziei, principalele fenomene ale
vieţii ce cuprind ca act final moartea, văzută aici ca o continuă
renaştere.
„Geniul anonim, inventînd moartea baciului moldovean, îi
inventa totodată peisajul filozofic al întoarcerii în viaţă ;
intrarea în moarte, văzută ca o contopire cu natura — care nu
moare niciodată — este egală cu însăşi nemurirea". 49
49
Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Editura Cartea românească,
Bucureşti, 1977, pag. 77.

86
III. MIJLOACELE DE EXPRESIE ARTISTICA A
OBICEIURILOR CEREMONIALE

înainte de a prezenta unele mijloace de expresie artistică care se


regăsesc într-o unitate sistemică în structura obiceiurilor ceremoniale
am considerat necesar să facem o expunere succintă a modului în care
a evoluat conştiinţa omului capabilă să creeze şi să recunoască
semnificaţii estetice.
Este cert, şi antropologia culturală o dovedeşte, că în modul de a-
şi exprima sentimentele, omul a avut de la început şi o vagă
preocupare estetică. Cînd omul primitiv a început să scrijeleze,
cîteodată chiar să deseneze cu destulă îngrijire ceea ce 1-a
impresionat, concomitent cu aceste preocupări a înglobat şi tendinţe
artistice ; prin urmare nu putem crede că nu a existat o repercusiune şi
asupra exprimării sentimentelor şi prin alte forme, în primul rînd prin
mişcare, mimică şi dans şi ulterior prin viu grai, ceea ce înseamnă
muzică şi vorbire. Aceste forme de exprimare a sentimentelor
nediferenţiate au început să se autonomizeze, iar faptul că în zilele
noastre au ajuns la un înalt grad de rafinament dovedeşte că omul a
avut o preocupare permanentă de a-şi exprima gîndurile şi
sentimentele cu mijloace de expresie tot mai adecvate.
Rezultatele activităţii lui în domeniul obiectivărilor în sfera
esteticului se datoresc conştiinţei care, într-o perioadă istorică
îndelungată şi determinată de dezvoltare social-culturală, a ajuns la
putinţa de a crea semne şi a reprezenta unele semnificaţii în mod
simbolic.
Pentru a da obiectelor materiale semnificaţii, acestea trebuiau să-i
apară omului ca : „...realitate a propriilor sale forţe esenţiale ; toate
obiectele devin pentru el obiectivarea lui însuşi, ca obiecte care îi
confirmă şi reali-

87
zează individualitatea ca obiecte ale sale, adică obiectul devine
el însuşi". *
Toate acestea îi apar ca ale sale, datorită caracterului
determinant al raportului ; acesta depinde de natura obiectului
şi de natura forţei esenţiale corespunzătoare. Marx arată mai
departe că : „obiectul meu poate fi numai confirmarea uneia
dintre forţele mele esenţiale, deci poate exista pentru mine
numai aşa cum forţa mea esenţială există pentru sine ca
facultate subiectivă, căci sensul pe care un obiect îl are pentru
mine (el are sens numai pentru un simţ care îi corespunde) se
întinde numai pînă acolo unde ajunge simţul meu, tot astfel
simţurile omului social sînt altele decît cele ale omului
nesocial; abia prin bogăţia obiectual desfăşurată a fiinţei umane
se formează, sau în parte se şi creează pentru prima oară
bogăţia simţirii umane subiective ; o ureche muzicală, un ochi
care percepe frumuseţea formei etc, pe scurt, simţiri capabile
de desfătări omeneşti în care se afirmă ca forţe esenţiale
umane". 2
In acest sens „toate obiectele reale ca şi propriul său trup —
capătă pentru om sens, devin semnificante, în măsura în care el
le reflectă în conştiinţa sa, ca factor subiectiv extrem de
complex, din ce în ce mai complex pe măsură ce societatea se
dezvoltă şi simţurile umane devin din ce în ce mai mult simţiri
sociale şi nu simple organe biologice". 3
Elementele materiale, pentru a avea sens şi pentru a putea fi
integrate într-un sistem de referinţă corespunzător unei scări de
valori, trebuie să fie integrate într-o formă expresivă, ce se
constituie în baza unor relaţii de compoziţie în sisteme capabile
de a mijloci comunicarea.
Hegel, atunci cînd vorbeşte de transformarea unar simple
sunete şi manifestări ale naturii în elemente de expresie al unor
arte şi transformarea acestora în simbolurile comunicabile,
arată faptul că : „muzele sînt mai întîi nimfe, izvoare, valurile,
zgomotul, murmurul pîra-ielor, pretutindeni a început de la
modul natural, de la
1
Marx-Engels, Manuscrise economico-filozofice din 1844, in
Scrieri din tinereţe, Editura politică, Bucureşti, 1968, pag. 580.
2
Marx-Engels, Ibidem, pag. 581.
3
Marcel Breazu, Obiectul şi subiectul estetic, în Artă şi
comunicare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, pag. 87.

88
puteri ale naturii care sînt transformate în zei cu conţinut
spiritual".4 Prin muze înţelegem în sensul terminologiei
hegeliene artele care s-au desprins dintr-un trunchi comun ce
cuprindea într-o stare sincretică mijloacele de expresie care
aveau ca motiv de inspiraţie realităţile imediate ale naturii, cum
ar fi cele date ca exemplu de Hegel, precum şi multe altele care
au fost incluse fără a putea fi stabilită cu certitudine obîrşia lor.
Referitor la cele de mai sus amintim că Lucian Blaga susţine
că structurile şi valorile estetice ale realităţii imediate, pe care le
numeşte esteticul natural, nu pot fi transpuse în artă fără a-şi
pierde prin aceasta calitatea lor iniţială. După ce expune temeiul
non-transponibili-tăţii cu toate implicaţiile şi rigorile lui, face în
continuare o precizare importantă care clarifică statutul unor
structuri decelabile în esteticul natural cum ar fi : cele
întemeiate pe ritm, proporţie, unitate în varietate, pe armonie şi
intropatie care într-o anumită situaţie, în urma unei prelucrări
deliberate pot fi incluse în structuri artistice comunicabile ca
părţi ale unei orchestraţii armonice şi, ca atare, se pot încadra în
mijloacele de expresie artistică, numai atunci cînd o conştiinţă
creatoare îl încorporează într-o operă de artă care să reflecte
realitatea adecvat.
In vorbire, muzică şi dans, sunetele, mişcările şi gesturile au
valoare în raport cu semnificaţiile pe care le comunică. Acelaşi
lucru se întîmplă şi cu culorile şi formele plastice care prin om
au fost investite cu astfel de semnificaţii încît să-i redea
realitatea şi sub o altă formă pe care o percepe convenţional şi
simbolic.
Datorită faptului că în cadrul ceremonialului unor obiceiuri
legate de viaţa individului mijloacele de expresie ale mai multor
genuri de folclor şi arte populare se prezintă în unitate, este
foarte greu să surprindem pe fiecare în parte, fapt ce va
determina ca în cele ce urmează să facem o succintă prezentare
a celor mai frecvente mijloace de expresie pe care le vom întîlni
în lucrarea noastră. Acest lucru permite ca pe parcurs să facem
unele referiri şi precizări de includere a acestora în context.
Ordinea în care le prezentăm este lipsită de
4
G. W. Hegel, Prelegeri de jilozofie a religiei, Editura Academiei R. S.
România, Bucureşti, 1969, pag. 378.

89
importanţă, posibilitatea de a se substitui una alteia,
convergenţa în acţiune pentru a sublinia unele momente ale
ceremonialului este de natură să ne convingă de importanţa
fiecăruia în parte şi de a tuturor împreună. Deci vom începe cu
arta cuvîntului ce este întruchipată şi se regăseşte pregnant în
creaţia orală populară, în textele cântecelor şi oraţiilor, ale
basmelor şi ale baladelor. Toate acestea, înainte de a primi o
formă scrisă, au apărut şi au circulat în formă orală. Unele din
ele s-au desăvîrşit, ajungînd a întruchipa în formă deosebită
ceea ce numim „poezia obiceiurilor".
Imaginea artistică a celorlalte arte populare, care concură ca
elemente la compunerea ceremonialului unor obiceiuri, se
percepe direct senzorial, cu văzul sau auzul. De asemenea şi în
poezia obiceiurilor auzim rostirea cuvintelor, dar aceasta nu
înseamnă că am perceput şi imaginea artistică. Ea apare doar
atunci cînd înţelegem, cînd putem să ne imaginăm în conştiinţa
noastră sensul şi semnificaţia cuvintelor auzite, cînd le
integrăm în trăirile noastre, considerîndu-le ca parte a
personalităţii noastre, cînd într-o formă sau alta se stabileşte un
raport de integrare a lor într-o construcţie imaginară.
Materialul din care se întruchipează imaginea artistică a
poeziei obiceiurilor este limba cu întregul ei sistem creat de
popor în decursul existenţei sale milenare. Vocabularul, datorită
modului său de constituire şi de transmitere din generaţie în
generaţie, capătă o existenţă obiectivă faţă de cei ce-1 folosesc
în comunicare, în mod curent. Cuvintele unei limbi sînt creaţii
ale omului, folosite de el pentru a-şi transmite gîndurile şi
sentimentele. Acest lucru este posibil datorită faptului că
acestea, în cadrul propoziţiilor, frazelor, versului şi strofei, sînt
în măsură să ne readucă în memorie diferite obiecte, fenomene
ale naturii, societăţii şi conştiinţei umane. Atunci cînd ajungem
să percepem poezia obiceiurilor, în cazul lucrării noastre, a
celor legate de naştere, nuntă şi înmormîntare, în imaginaţia
noastră poezia respectivă determină o stare ce se încadrează în
linii generale în contextul acesteia.
Imaginea artistică în cazul poeziei obiceiurilor nu este
nemijlocit vizibilă sau auzibilă. Aceasta apare în conştiinţa
noastră după ce în prealabil am avut posibilitatea să
recepţionăm senzorial mesajul. Recepţionarea senzorială este
simţitor îmbunătăţită atunci cînd poezia obi-

90
ceiurilor este redată într-un context ce prin realitate sau
convenţie creează cadrul adevărat şi cînd cel ce interpretează,
prin gesturi, mimică, timbru şi ritm al vocii lui anticipează
anumite aspecte ale imaginii artistice şi ca urmare aceasta se
formează mai devreme şi mai deplin, cuprinzînd întreaga
noastră fiinţă.
Cuvîntul rostit este în mod obligatoriu însoţit de o pauză,
prilej de întărire şi completare a sensului. Aici intervine arta
oratoriei, a declamaţiei, a transmiterii mai cu seamă a sensurilor
afective pentru a sublinia semnificaţii. In acest context legătura
între gest şi cuvînt capătă o importanţă deosebită pentru faptul
că gestul fizic cu virtuţile lui comunicative este complementar.
Cuvîntul rostit, în cadrul ceremonialului, are o dublă adresă. El
influenţează replica şi comportarea interlocutorului intrat în
dialog, dar trimiterile se fac şi pentru cei ce participă la
ceremonial. în acest mod se realizează o comunicare
generalizată.
Poezia obiceiurilor este în măsură să creeze imagini artistice
care să întruchipeze plenar conţinuturi de idei ce au caracter
profund uman. în acest limbaj sînt prezentate o mulţime de
scene dramatice care au fost convertite în imagini artistice
proprii domeniului poeziei. Această funcţionalitate de mare
importanţă a poeziei ceremoniale se realizează prin intermediul
metaforei care asigură trecerea de la o semnificaţie la alta.
Astfel, scene dramatice convertite şi redate în imagini artistice,
poetice, sînt întîlnite în cîntecul bradului, a zorilor şi în oraţiile
de nuntă etc.
Posibilitatea de a reda în imagini poetice activităţi şi acţiuni
umane ce au un limbaj artistic consacrat şi de a le evidenţia în
alt mod este urmare a creşterii sensibilităţii şi imaginaţiei
omului. Transmutarea dintr-un limbaj în altul este rezultatul
direct al dezvoltării sociale a simţurilor. Calitatea pe care
imaginea poetică o are de a putea prezenta în limbaj artistic
propriu elementele conţinutului artistic al altor arte dă
posibilitatea fiecărui individ să surprindă, în cadrul
ceremonialului, realitatea artistică în limbajul cel mai uşor de
înţeles pentru el. O caracteristică a imaginii poetice populare
este uşurinţa cu care poate fi percepută de gîndire ; fiecare cu-
vînt şi construcţie adiacentă este în sine o concentraţie de idei,
rezultatul unei activităţi îndelungate a conştiinţei

91
omeneşti în efortul ei de a cunoaşte şi de a-şi reprezenta
fenomenele naturii şi ale societăţii. In acest fel poezia
obiceiurilor ceremoniale interpretează şi apreciază omul în
raport cu natura şi cu viaţa social-istorică reflectînd realitatea în
complexitatea ei. Elementele constructive ale poeziei sînt în
stare să cuprindă şi să redea în imagini specifice orice fenomen
din natură şi societate şi în acelaşi timp pot să combine într-o
structură unitară şi elemente plastice. Valoarea acesteia este
determinată de bogăţia şi însemnătatea sentimentelor
exprimate. Din acest punct de vedere creaţia noastră populară
prezintă o importanţă deosebită prin faptul că întregul corp al
poeziei obiceiurilor este un vibrant şi înălţător omagiu adus
omului.
Prezentarea anterioară surprinde poezia populară după ce s-
a autonomizat relativ din legătura organică ce-o avea cu
muzica. Această autonomie a fost posibilă datorită saltului pe
care-1 face poezia prin perfecţionarea mijloacelor de expresie
proprii ce promovează modalităţi fecunde de combinare a
cuvintelor contribuind la realizarea unei armonii superioare în
cadrul unor versificaţii adecvate.
„Cînd poezia a fost legată indisolubil de muzică, aceasta
din urmă avea o supremaţie şi un prestigiu ce putea să atenueze
unele insuficienţe ale poeziei, sau să facă cu alte cuvinte, ca
exprimarea poetică, ca versurile să cîştige prin faptul că erau
asociate cu muzica". 5
Atunci cînd se pune problema raportului dintre muzică şi
poezie părerile au fost împărţite, unii afirmă câ odată cu
pătrunderea cuvintelor în muzică acestea încetează de a mai fi
proză sau poezie devenind elemente ale muzicii, această
afirmaţie se sprijină pe conţinutul uneia din scrisorile lui W. A.
Mozart adresată tatălui său unde susţine categoric că : „poezia
trebuie să fie cu totul subordonată muzicii". In acest context
este de remarcat şi opinia unui contemporan mai în vîrstă a lui
Mozart, Gluck ce cu ardoare pledează în favoarea unei relaţii
cu totul diferite privind raportul dintre text şi muzică ex-
5
Ovid Densusianu, Limba română în secolul al XVlî-lea. Evoluţia
estetică a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 229.

92
pnmîndu-şi părerea în baza propriei activităţi cum <* „am căutat să
ridic muzica la adevărata ei funcţie Ş* anume aceea de a sluji poezia
prin mijlocirea expresiei". Aceste doua idei ce au fost evidenţiate
separat de cei doi titani ai muzicii universale, nu sînt exclusiviste, am-
bele întrînd într-o corelaţie sistemică ce mijlocesc expresia ndicînd-o
pe un plan superior si facilitînd prin acţiunea lor simultan
comunicarea directă. Potrivit şi celor relatate mai sus, muzica a
influenţat vorbirea prin intermediul poeziei. Unele mărturii istorice
atesta acest iapt că : la multe popoare din antichitate printre care Şi ia
populaţia geto-dacică, cîntecul îsi găsea o largă întrebuinţare in
exprimarea cotidiană. Vasile Pârvan arată în „fetica citîndu-1 pe
Aristotel „că agatîrsii, adică dacii din munţi, versificau legile lor şi le
cîntau spre a le tine bine minte pe de rost", e fo acest sens retinem si rela-
tarea lui Viorel Cosma7 care, citîndu-i pe TheopomP, Aristotel şi
Iordanes, susţine faptul că transmiterea le-f I,m *?.acm se face Prin
versificarea şi cîntarea lor, la tei soliile erau însoţite uneori cu
acompaniament de Kitnare şi lire, întîmpinarea duşmanilor la porţile
cetăţilor daco-gete se făcea de către preoţi prin rugăciuni cintate. Din
surse, sus-menţionate — Hasdeu aminteşte de Orfeus, Museu si
Thamyris „miticii fondatori ai poeziei şi musicei grece, pe care înşişi
Elenii îi recunoşteau a Ii rost toţi dm marea ginte tracică de unde erau
şi
LCîntecul dădea posibilitatea unei exprimări nuanţate, ŞL" ^ îa
t ransmis
, Ş1 vorbirii, dar mai tîrziu. Desprin-!™, tecului şi poeziei din
cuplul prezentat mai Sus
fjfi . 3UgUr Pentru ambeIe fo™e ce s-aU dez-
voltat separat, ajungînd la o anumită perfecţionare a mijloacelor
proprii de expresie.
Vrem să subliniem un lucru pe care noi nu l-am putut proba încă şi
anume că producţiile poetico-muzi-cale întîlnite în obiceiurile noastre
ceremoniale aU fost

pagMr116 Pârvan> Getica- Cultura naţională, Bucureşti, l^*5'


«iJ Ji°<.rel CTosm^ Două milenii de muzică pe pămîntul României Editura Ion
Creangă, Bucureşti, 1977 pag 15
..G.eor?e Breazul, Pagini din istoria muzicii româneşti Ediţie îngrijite şi
prefaţată de Gheorghe Firea, Editura muzicală a Uniunii compozitorilor,
Bucureşti, Voi. II, 1970, pag. 19.

93
st^epSlTe^sf *gemănate - «ceasta simbioză
structura pe car^ îSiE^ -?1 £ U™ă îmbinate în
n01 astazi în
manifestări cadrul acestor
cidemlfeTe nu*aTw ^ ?* îndreP^te să de-
acest cUplu%rniori?aV°ŞS veSS ^^ *F că. în
muzicii. De reţinut este' că S ^f *mM ?are h revine
complementaritate nu*^ t^JrTt? F****
cluzie este valabilă nentrn r,™Ji a<;?parţlt- Aceasta con-
cum ar fi J„S ffiSS^^. Fg^™***
Imdele. Piesele enunţate sînV 5Z0nIe. '. boceteIe şi co-
transmise din generaţiei f t °nglne Precreştină,
şi întîlnite ca eESI HP .? f^6 relativ neschimbate
ceremoniale £ SS ura6' rUCUra/n cadrul obiceiurilor
Ke
gen, întîlnite mai cu seamă 1^ W**" de ac^
ţionăm să credem că muzica ^"T^^ "^ ^^
cuplu de la început rinff Ş P°ezia nu au fost In
alta într-un confext Wtin T^ S"3U SUSţinUt una Pe
lului cărora tSES ^â^ SC°PUlui * ~-
^nTinttlrlZT%ZZr" *?*» a SCOate în -i-
ceiurilor cu muSca Smt™entaritat™ P°eziei obi-
separat să ne Tu,Sm TH , Ca în anuare tot
litate, în cazul noX? nu sTsetrTde î^' Ce în rea"
216
?Vs-a integrat în cadrul cS^SSet^ ' ° GV°1Uat
/-Ceremonialul obiceiurilor uzează HP ™
Şi mai simplă formă a muzicii? „-+ ? V*8 mai veche
reda vocal o searS de ^ete delnll^" CÎnt Se POt
clar multiple sentimente nm!' ^4ţimi' ce exprimă
gîndurile si sentlmentSe sal?Tl P?\ °mUl vorbeşte,
sensurile cuvinteSr rostitid*/^ nU numai Pri*
vocii lui, ridicarea si Jn£ - ' C1 Şl prin rezonanţa
încetinirea 5HK, ^mbruTtc Tîf/' aCCel— S
fraza poate fi pronunSă în a feme lu^ * T^
mereu o altă nuanţă semnificativa5 VT K' eXPnmind
Sch
ficatiei depinde rip' ?nt« *• ■ imbarea semni-
mcepe să Să în feUZ1Ca df"Intr*■ P^ 3Ceasta vorbirea ^ sprijină
plvorbirp f u ' -adevăr, muzica
Hnd'sX %£*£ nto^a Se^SpVe^ % TT
aceSptedaKmănări, muzica este un^feSSSî^&SS

94
Dacă în timpul vorbirii vocea omenească îşi schimbă mereu tonul,
se ridică şi se coboară, trecînd fără nici o constrîngere de la un ton
mai jos, la unul mai înalt şi invers, nu acelaşi lucru se întîmplă în
muzică cju melodia în care vocea se mişcă de la o înălţime la alta,
fiind riguros controlată de legile muzicale.
Muzica, ca şi dansul, apare în formele ei elementare în viaţa
cotidiană. Exclamaţiile involuntare stîrnite de o mare bucurie sau
suspinele de tristeţe şi suferinţă sînt cele mai simple forme care într-
un fel rudimentar exprimă o stare sufletească, dar care nu pot fi
confundate cu arta muzicală ce s-a dezvoltat probabil şi din aceste
exclamaţii şi suspine involuntare.
/ Muzica populară cîntată în diferite momente ale ceremonialului
unor obiceiuri reuşeşte să organizeze armonios motive ritmice dîndu-
le o expresivitate proprie. Muzica în cadrul ceremonialului se bazează
pe însuşirile melodice ale vocii omeneşti care întruchipează în limbaj
propriu, chiotele de entuziasm, suspinele de suferinţă, strigătele de
chemare, răcnetele de durere, exclamaţiile de bucurie, intonaţiile
deosebite de mîngîiere, îndoială, ironie şi alte construcţii simple dintre
cele mai diferite. Din toate acestea în urma unor transfigurări se întru-
chipează imagini artistice caracteristice acestui domeniu, pline de
conţinut lăuntric. Aceste construcţii simple enumerate mai sus sînt
mai uşor de sesizat în cadrul bocetelor ce se vorbesc şi cîntă cu ocazia
ceremonialului de înmormîntare, unde improvizaţia are o mare
pondere. In cîntecele ceremoniale, aceste construcţii simple au fost
metamorfozate în motive muzicale, organizate ritmic. care comunică o
idee emoţională, vibrantă, despre om în toate ipostazele existenţei
sale.
!
u Cîntecul în cadrul ceremonialului este un instrument de
comunicare, funcţia lui realizîndu-se prin mijloacele de expresie
proprii muzicii^'
In muzica vocală, individuală şi pe grupuri, în cadrul
ceremonialelor de nuntă şi funerare, se observă prezenţa unor genuri
de muzică rituală veche, precum şi transformarea unor piese de
factură narativă, tradiţională în cîntece cu o nuanţă mai mult lirică.
Repertoriul cînte-celor interpretate în cadrul ceremonialelor este
selectat de tradiţie după obiceiul locului. La ceremonialul de nuntă
repertoriul este diversificat şi cuprinde piese adec-

95
vate momentului, cîntate din generaţie în generaţie şi altele noi
care provin din repertoriul activ al unor formaţii şi profesionişti
consacraţi ai genului.
Din muzica rituală veche, bocetul se păstrează pînă astăzi,
în multe locuri deşi funcţionalitatea lui în cadrul
ceremonialului de înmormîntare s-a restrîns datorită
schimbărilor structurale ce au intervenit în viaţa satului.
în cadrul bocetului frazele melodice se repetă într-un chip
neregulat, iar ritmul este liber, neputînd fi inclus în măsuri.
Bocetul constituie şi astăzi unul din domeniile folclorului în
care improvizaţia spontană are încă un rol important. Bocetul
are o arie de răspîndire la nivelul întregului spaţiu naţional, pe
cînd cîntecele vechi ceremoniale de înmormîntare se păstrează
pe o arie mai restrînsă.
Frînturi din cîntecele vechi ceremoniale sînt întîlnite în
bocete care mai păstrează unele imagini ale acestora. Faptul că
acestea sînt răspîndite pe întreg cuprinsul ţării ne dă
posibilitatea să deducem că şi cîntecele ceremoniale în trecut
aveau zona de răspîndire extinsă la întregul teritoriu al ţării.
Constantin Brăiloiu a fost primul care a atras atenţia asupra
faptului că trebuie făcută o distincţie între cîntecele
ceremoniale de înmormîntare şi bocete.
Bocetul este o improvizaţie, o „revărsare melodică a
durerii", în timp ce cîntecele ceremoniale sînt legate organic de
anumite elemente componente ale obiceiului de înmormîntare
şi sînt cîntate după anumite reguli. Cîntecele ceremoniale de
înmormîntare se distribuie şi se cîntă pe tot cuprinsul
desfăşurării ceremonialului. Acestea sînt părţi constitutive ale
întregului sistem, re-găsindu-şi în ansamblu un loc bine
conturat.
Cîntecele ceremoniale de înmormîntare, cîntate de femei
„numite" sînt „Zorile" ce se cîntă la casa mortului în zorii
zilelor de priveghiu, „Ale bradului" cîntate la întîmpinarea în
sat a grupului de flăcăi care vin cu bradul ce a fost tăiat din
pădure pentru a fi pus la capul celui mort, la însoţirea bradului
pînă la casa mortului, în timpul împodobirii lui şi în cimitir
cînd bradul este aşezat la mormînt, ..De petrecanie (de
însoţire)", cîntate la înmormîntare şi în cortegii.
Pentru a întregi relatările noastre privind rolul pe care îl are
muzica în cadrul structurii ceremonialelor,

96
vom apela la concluzia unui mare etnomuzicolog al naţiunii noastre
citind următoarele concluzii formulate de George _ Breazul : „De la
naştere pînă la mormînt, de la leagăn la coşciug, răsăritul şi apusul
vieţii — cîn-tece de leagăn şi bocet —, viaţa sufletească a' ţăranului
roman îşi află în muzică, mijlocul cel mai propriu şi preferat de
exprimare. Clipele cele mai însemnate ale \ieţn, credinţele, obiceiurile,
tradiţiile, precum şi bucuriile şi întristările adînci sînt manifestate şi
transfigurate m forma melosului popular". 9
Intre mijloacele de expresie ale ceremonialului se alia şi dansul.
O discuţie cu un spectru mai larg asupra dansului trebuie să pornească de
la rimt, ce constituie o caracteristică dominantă a întregii naturi. Ritmul,
prin structura lui este intrinsec lucrurilor şi fenomenelor ce ne
înconjoară, începînd cu rotirea planetelor în jurul soarelui creşterea
şi descreşterea Lunii, ciclul anotimpurilor fluxul şi refluxul,
periodicitatea şi transmutarea elementelor _ etc. în corpul nostru,
bătăile ritmice ale irnmii, inspiraţia şi respiraţia, asimilaţia şi
dezasimila-ia etc. Deci, întreaga noastră structură bio-psiho-so-wri
Se s pn ină e
. J P "tm. Ritmul pe care îl avem noi în ecere, atunci cînd luăm în
discuţie dansul nu are pa-
m^riVCUa^tifiCabiIi cu Putin^ă de a fi P11?1 sub ^ntrol
maiematic. Particularitatea ritmului ce intră în discuţie
cina este vorba de dans are caracteristici ce tin de struc-
T lndividului, manifestîndu-se în cadrul unui context
nHmi ftud"le întreprinse de specialişti rezultă că
Pimeie manifestări umane de ritm au fost bătutul din Palme şi cu
picioarele în pămînt.
„it ".r_0 c°ntinuă mişcare sîntem cu toţii ; în unele ritm ' f-
50nturează o anumită mişcare 'dominată de ş* lara sa ne dăm seama
începem să dansăm. In acest iei se pun în valoare posibilităţile
multiple ale corpului pentru a ne exprima adecvat în toate ipos-
tazele emoţional-afective : năzuinţele, durerile, dragostea,
bucuria, tristeţea, nedumerirea, mînia şi furia. Mişcarea expresivă a
corpului omenesc a fost poate prirna ^""ă prin care specia noastră a
comunicat. Această posibilă ipoteză ne dă curajul să deducem că omul
cu mult
ua-,Ge«rg^ Breazul, Muzica românească de azi, Tipografia -Marvan ,
Bucureşti, 1940, pag. 58.

97
înainte de a folosi cuvintele ca mijloc de înţelegere si
comunicare a folosit expresivitatea mişcărilor proSiulu
ITtT?- A0"? UCrU S f°St P0sibil d^torită faptului că
pe teritoriul ţarn noastre s-au găsit mărturii arheo
logice care atestă faptul că locuitorii acestui spatTu ai
căror urmaşi şi moştenitori sîntem, au încorporat în viata
lor cotidiana şi festivă din vremuri imemoriale, dansul
ca manifestare sp ritual-emoţională. In acest sens Sa
de la Frumuşica" io modelată un de\^.»cf™
Cucutem este
SacteSzSTfJT o
Ul mărturie elocventă
iP StaZele a unei culturi strS
strămoşii noştri. "• ° -mtitemaflus caracterizează şi pe
Dansul a luat naştere ca un mijloc de exprimare a unor
sentimente puternice, care-1 cuprind şi-1 copleşesc pe om
Caractenzînd dansul ca o succesiune de misclri şi gesturi care
exprimă sentimente, surprindem caracterul specific al
imaginilor lui. Conţinutul spTcirfc al ™Sr ar.tlstl^.a insului constă
în'faptul că p n e"e
litătii ,0? ET" ^PreSiVe ale oameni^ ale individualităţii lor. Prin aceste
imagini ajungem să înţelegem fenomenele şi înfăţişarea
societăţii care le-a dft naştere. Dansurile ceremoniale au
multe elemente plastice : dansatorii imită mişcările
oamenilor care lucrează, vînează, luptă, se plimbă. In
mişcările si gesturile dansatorilor nu seP mai pot Tesfzî
con' tururile unor acţiuni omeneşti, aşa cum le pre-
zintă pantomima, totuşi într-o formă generalizată şi
stilizată dansul reproduce unele gesturi obişnuite în viaţa cotidiana.
Dansatorul tinde ca prin gesturi şi mişcări sa se abată de la o
anumită înfăţişare firească a oamenilor.,,Dansul impune un costum
pe care omul nu-1 poartă în fiecare zi, fie portul naţional de
sărbătoare fie diferite costume convenţionale acceptate pentru dans'
Dansul este o acţiune ritmică. Desfăşurarea lui necesită şi un
acompaniament muzical. Toate elementele ce intră m sistemul
dansului au menirea de a concentra atenţia asupra ansamblului de
gesturi şi mişcări care au un
<=„h Uf Suportul .unui vas numit „Hora de la Frumuşica" modelat sub forma unei
reprezentări antropomorfe, care sugerează orin aşezare, formă şi poziţie,
mişcarea unui dans frenetic Se ™ Seni fl dm mUeniUl IV SaU IH «■«■ *
w£e %g&

98
caracter expresiv, avînd, totodată, menirea să definească şi să
semnifice anumite sentimente. Dansul este alcătuit dintr-o suită
de motive expresive ce se organizează şi se unifică într-un
anumit ritm, întruchipînd unele nuanţe emoţionale, contopindu-
se toate într-o imagine artistică unitară. Dansurile noastre
populare în majoritate au motive expresive ce au fost şlefuite în
decursul veacurilor de marele geniu creator — poporul ■—
care le-a dat puterea şi forţa de a-i exprima bucuria, necazurile,
năzuinţa de libertate şi fericire. Este greu de găsit alt mijloc mai
elocvent care să exprime optimismul, entuziasmul, senzaţia de
forţă şi libertate mai expresiv decît dansul. Ţinînd cont de acest
lucru, ceremonialul obiceiului de nuntă a inclus dansul în
structura lui generală sub formă difuză, dar prezent în toate
momentele unde este necesar să sublinieze un sentiment ce se
manifestă în cadrul ceremonialului.
Imaginaţia plină de fantezie a poporului nostru a acţionat cu
mult rafinament estetic şi gust pentru frumos în confecţionarea
costumului popular pentru ceremonial şi sărbătoare. Costumul
în armonie cu podoabele imprimă întregului ansamblu
vestimentar o notă solemnă care întregeşte aspectul sărbătoresc
al ceremonialului. Podoabele cele mai uzitate în cadrul
ceremonialelor sînt cununile ce se poartă pe cap de cei ce se
căsătoresc. Provenienţa lor ar fi Orientul, şi aduse în Europa
mai tîrziu. Diademele au fost mai întîi simbol al suveranităţii,
pentru ca mai tîrziu să fie purtate ca podoabe pe cap şi de alte
categorii sociale. în diferite cermoniale intră în accesorii
vestimentare şi alte podoabe cum ar fi : colierele, inelele,
mărgelele, penele, chimirele înflorate şi cingătorile.
IV. VALOAREA ESTETICA A CEREMONIALELOR
SOCIALE

Cejemojiialul, după cum am mai arătat, este legat direct de


activitatea individuală şi socială a omului. A. fost creat,
sârlcţionat şi generalizat la nivelul colectivi-t'aţilor cu intenţia
He a realiza o funcţiupe care să răs-
punda^unor necesităţi cerute.........în diferite momente de
colectivitate. Acesta, prin expresivitatea şi strucţura_ele-
mentelor de compoziţie, are_caracterişţicLcj.ije.„d^ii_pj}Si=.
bilîtăîeâ~3e~a-l îricâclra în sfera obiectelor şi faptelor care pot
fi investigate cu mijloacele şi aparatul noţional al esteticii.
„Estetica constituie desigur generalizarea experienţei umane
în creaţia artistică, dar în epoca modernă ea nu poate avea ca
obiect numai opera individuală, ci în mod necesar îşi lărgeşte
tot mai mult sfera de cuprindere, aria de preocupări în raport cu
noile cerinţe ale existenţei sociale.
Pe măsura evoluţiei societăţii, omul aspiră să integreze tot
mai mudt frumosul în existenţa să cotidiană, ca element
indispensabil al ambianţei sociale generale".1
Sînt suficiente argumente şi tot atîtea încercări izbutite din
partea esteticienilor noştri 2 care pledează pentru
1
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii
socialiste multilateral dezvoltate, voi. 7. Editura politică, Bucu
reşti. 1973, pag. 616.
2
Ion Ianoşi, Schiţă pentru o estetică posibilă, Editura Emi-
nescu, Bucureşti, 1975.
Marcel Breazu, Specificul esteticului vieţii cotidiene în volumul Estetica
vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966..
Ion Pascadi, Valoarea estetică a relaţiilor sociale în volumul Estetica
vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Grigore Smeu, Esteticul ca atribut al calităţii produselor materiale de
larg consum în volumul Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1966.
Gheorghe Achiţei, Artă şi speranţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.

100
a integra în sfera esteticului cu drepturi legitime şi alte elemente şi
domenii care pînă nu demult erau private de a li se recunoaşte şi
calităţile estetice. Dar o recunoaştere de facto nu este posibilă fără a
face un efort concret de a redimensiona din perspectivă contemporană
si categoriile de bază ale esteticii care să răspundă noilor realităţi.
Lărgirea continuă a sferei esteticului prin „sporirea complexităţii
registrului său de manifestări concrete, amplificarea conexiunilor sale
cu alte zone ale spiritului uman, pe de o parte, ca şi anexarea de noi
teritorii extra-artistice ale civilizaţiei materiale, au pus în faţa esteticii
îndatoriri suplimentare, obligînd-o să-şi modifice statutul şi să-şi
adapteze arsenalul metodologic potrivit noilor cerinţe". 3
Asa cum stau lucrurile în momentul de faţă, aparatul conceptaul al
esteticii este specializat şi răspunde cu precădere investigaţiilor şi
studiilor ce se întreprind asupra obiectelor si fenomenelor estetice
„tradiţionale" fără a fi suficient' de cuprinzător, în egală măsură şi
pentru faptele şi obiectele incluse ulterior.
In demersul de faţă am pledat şi noi ca, în sfera ce se lărgeşte
continuu, obiceiurile ceremoniale să fie primite cu drepturi care să le
confere apartenenţa la obiectele 'ce intră în domeniul de investigaţie a
esteticii. Ele, intrinsec, conţin elemente artistice într-o structură
sincretică ce contribuie la generalizarea experienţei umane, fiind ele
insele un tezaur al acestei experienţe de viaţă.
Preocuparea omului de a integra frumosul în existenţa lui de
fiecare zi nu rnai trebuie demonstrată, fiind probată de înseşi
rezultatele ei.
Aspiraţia omului de a înfrumuseţa fiecare activitate pe ) care o
desfăşoară nu este de dată recentă, apariţia ei si- ( tuîndu-se undeva pe
coordonata temporală la începutul j copilăriei omenirii.
Ţinînd cont de aceasta putem afirma că aspiraţia de a integra y
frumosul este decelabilă în toate obiectivările omului în decursul
istoriei sale. Numai faptul că milenii şi secole de-a rîndul omul a fost
sub „imperiul necesităţii", aşa cum spune Engels, 1-a împiedicat să nu-
şi con-
3
Gheorghe Stroia, Estetică şi militantism, Editura Minerva, Bucureşti,
1977, pag. 44.

101
ştientizeze pe deplin faptul că cele mai multe dm creaţiile sale
sînt făurite şi după legile frumosului. Această piedică este
obiectivă, direct legată de „imperiul necesităţii" care şi el se
leagă de nivelul scăzut al forţelor de producţie.
Cu toate că a existat această cauză obiectivă care a frînat
obiectivările omului în domeniul estetic, această frînă nu a fost
totală.
In aceste condiţii grele, omul şi-a găsit timp să se dedice şi
unor activităţi ce intră în sfera frumosului. Aşa se explică faptul
că în condiţiile presante ale necesităţilor'imediate, poporul a
creat o bogată literatură folclorică orală, proverbe, poveşti,
istorioare, zicători etc.„ la acestea adăugîndu-se iscusinţa de a
da obiectelor şi uneltelor, locuinţei şi îmbrăcămintei o formă
armonioasă; pe furca de tors a crestat figuri stilizate, pe stîlpul
pridvorului la fel, pe cămăşi şi ii a cusut flori şi modele geo-
metrice cu un rafinat simţ al proporţiilor.
Cauza necesităţilor imediate generate de nivelul scăzut al
forţelor de producţie la noi a fost amplificată şi de faptul că
veacuri de-a rîndul, pe meleagurile patriei noastre au trecut
popoare migratoare care de regulă erau purtătoare ale unor
civilizaţii mai puţin dezvoltate. Prezenţa acestora şi războaiele
pustiitoare purtate împotriva cotropitorilor au făcut ca timp de
secole poporul nostru să ducă o luptă îndîrjită şi necurmată
pentru a-şi păstra fiinţa naţională, obiceiurile şi glia
strămoşească, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în
care s-a născut şi dezvoltat.
Dar aşa cum demonstrează istoria societăţii, omenirea a
parcurs un drum greu şi a luptat continuu pentru a înlătura
implicaţiile impuse de „imperiul necesităţii", făcînd paşi
vizibili în contemporaneitate pentru a intra cu adevărat în
„imperiul libertăţii". Uzăm de aceste concepte cheie pentru a
marca uriaşul salt calitativ pe care omul îl face în devenirea sa
istorică, pentru a-şi crea cadrul adecvat care să-i dea
posibilitatea să-şi realizeze plenar aspiraţiile de a integra
frumosul în viaţa lui cotidiană.
Societatea noastră socialistă multilateral dezvoltată
constituie un asemena cadru ce facilitează realizarea dezi-
deratului privind integrarea tot mai mult a frumosului ca
element indispensabil al ambianţei sociale.

102
In concepţia poporului nostru frumosul nu este conceput şi
evaluat în afara vieţii de zi cu zi ; mare parte din faptele şi
obiectele frumoase sînt destinate intenţionat să rezolve
probleme practice de comunicare şi solidaritate. Acest lucru face
ca atitudinea estetică să nu fie întotodeauna pură. De exemplu
lucrurile şi faptele pe caTe" ţăranii le găsesc plăcute esteticeşte
sînt în legătură foarte strînsă cu activitatea desfăşurată de ei.
Oamenii din popor percep şi înţeleg frumosul fără sâ cunoască
noţiunile şi conceptele elaborace în cadrul "esteticii. Aşa cum
arată Nicolae Iorga „pentru dînşii frumosul este acel frumos
estetic pe care-1 prind îndată, îl înţeleg adînc şi de care au
nevoie sufletească. Este frumoasă primăvara, cerul senin, o
pajişte frumoasă, o figură omenească, un gest care sade bine
omului, şi pe care-1 face. de~ multe orî fără să gîndească
îndelung asupra lui".4 Pentru covîrşitoarea majoritate a poporului
nostru este-tîaxŢse~ confundă cu frumuseţea, lucru ce ne dă
posibilitatea să conchidem că ţăranii noştri necunoscînd con-
ceptul elaborat de Baumgarten aveau cunoştinţe şi terminologie
adecvată prin care îşi exprimau atitudini ce includeau trăiri
interioare de mare profunzime.
In acest sens sînt valoroase observaţiile şi concluziile lui
Ioan Slavici care constată că atitudinea estetică a ţăranului
român este foarte dezvoltată şi se manifestă în toate domeniile
activităţii lui ; „a ştiut să împreune cu fiecare lucrare cîte o
datină din vremuri bătrîne, a ştiut să împodobească fiecare lucru
din cîmp cu un şir de forme frumoase, vărsate din sufletul său
plin de putere alcătuitoare". 5
Această putere alcătuitoare călăuzită de legile frumosului pe
care le are în sufletul său se observă, spre exemplu, în modul în
care îşi împodobeşte casa şi îşi confecţionează îmbrăcămintea,
căutînd mai mult a-şi satisface plăcerea sufletească decît
comoditatea trupească. Acest lucru este remarcat şi de Bandinus
care, referin-du-se la frumoasele costume populare ale
moldovenilor, arăta că aceştia pun mare preţ pe frumuseţea
veşmintelor
4
Nicolae Iorga, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucu
reşti,51968, pag. 23.
Ioan Slavici, Noi şi maghiarii, în Convorbiri literare, nr. 7.
1873, pag. 261.

103
şi ar fi capabili a răbda de foame numai să aibă veşminte
frumoase. „Mai cu osebire se folosesc de haine de mătase şi
chiar mulţi care abia au pîine să-şi astîmpere stomacul, totuşi
pe afară caută să se înveşmînteze splendid". 6 Concluzia lui
Ioan Slavici referitoare la modul de viaţă al poporului nostru
este valabilă şi astăzi, această vieţuire este compusă dintr-un
larg şir de scene frumoase în arătarea lor.
Scenele frumoase presupun o formă deplină şi armo-nioasă
„în care pot să intre şi elemnte care ele în s:ine nu sînt
numaidecît frumoase, dar care sînt frumoase--împreună". 7
Aprecierea formei şi a sensurilor prezentate sau sugerate nu este
un proces psihologic separat, ci un mijloc prin care se combină
funcţiile normale ale percepţiei, imaginaţiei şi contemplării în
aşa fel, încît să dăm atenţie specială unui fapt sau obiect
particular şi, ca ca rezultat, intervine satisfacţia emoţională şi
raţională. Acest mod de a percepe nu presupune detaşarea şi izo-
larea completă a acestor fapte şi fenomene de scopul şi contextul
în care au luat fiinţă şi sînt folosite.
Acestea nu atrag în mod deosebit şi de la început atenţia
inşilor ce se slujesc de ele şi asupra valenţei lor estetice. Chiar
dacă nu există de la început în acest sens o exprimare explicită a
unei atitudini estetice, totuşi aceasta există şi poate fi sesizată
prin modul în care indivizii reacţionează atunci cmd participanţi
fiind la diferite evenimente le apreciază ca frumoase în funcţie
de posibilitatea acestora de a se lăsa privite şi înţelese într-o
unitate armonioasă. Ceremonialul nu a fost şi nu este creat
pentru contemplare ca scop imediat, ci în primul rînd pentru
utilizarea lui efectivă în diferite ocazii rituale şi solemne. în
desfăşurarea unui obicei ceremonial, de exemplu cel~aTnunţii,
se apreciază faptul în sine aTjunmiTMnjugale a celor doi tineri,
dar în acelaşi timp_ şi modul în care acest fapt se înfăptuieşte
prin diferite forme.. de expresie ce prezintă plastic şi intuitiv
cori^ ştiinţei întregul proces în toate articulaţiile lui emoţionale.
Âcesîe" douâ~~elemente în desfăşurarea ceremonia-
6
V. A. Urechia, Codicele Bandinus extras din Analele Aca
demiei Române, istorie, secţiunea II tom 16, Bucureşti, 1865,
pag. 86.
7
Nicolae Iorga, Op. cit., pag. 24.

104
lului sînt indispensabile şi complementare ; numai în aceest fel
faptul concret din viaţa reală se ridică la nivelul unei înţelegeri
şi aprecieri estetice.
Pare limpede că valoarea ceremonialului în cele mai multe
cazuri a fost judecată incomplet, neglijîndu-se uneori
perspectiva estetică datorită fascinaţiei exercitate de faptul în
sine ca atare acceptat ca drept unica explicaţie a valorii lui.
Fascinaţia acestuia trebuie înţeleasă ca valoare instrumentală.
Atunci cînd judecata de valoare se întregeşte, faptele îşi
reliefează şi aspectul estetic. Perspectiva estetică a
ceremonialului se poate percepe numai atunci cînd ne situăm în
sfera ce cuprinde sub o formă sau alta realitatea umană.
Realitatea socială cuprinde esteticul intrinsec, dar posibilităţile
surprinderii formelor expresive sînt limitate de conştiinţa
valorificatoare. Numai odată cu dezvoltarea conştiinţei sociale
şi individuale, omul îşi măreşte posibilitatea de a surprinde
esteticul în cît mai multe fapte şi fenomene sociale.
Valorificarea din perspectiva estetică a obiceiurilor ceremoniale
este necesară pentru a înţelege plenar aceste fapte, a căror
construcţie este formată dintr-o succesiune de momente, gesturi
şi acte care se încheagă în complexe scene dramatice ce nu pot
fi explicate raţional complet. Dată fiind această situaţie, este
necesară o conlucrare a tuturor simţurilor care în acţiunea lor
concretă prezintă sintetic şi unitar, în formă plastică, fapte şi
fenomene de genul celor de mai sus pentru a fi înţelese în
întregul lor de o conştiinţă valorificatoare.
Valorificarea în perspectiva estetică ne conduce Ia o
percepere a faptelor şi obiectelor realităţii în totalitatea
aspectelor lor, aceasta realizîndu-se prin intermediul sen-
sibilităţii ce are puterea de a ne prezenta ansamblu! într-o formă
intuitivă. Acest mod de valorificare este marcat de o vizibilă
îndreptare a interesului către fapte privite unitar şi în
interdependenţa lor relaţională, în dauna unor încercări
unilaterale de motivare psihologică a valorii estetice,
neglijîndu-se în acest fel raportul ce se formează între obiectul
supus valorificării şi conştiinţa celui ce încearcă acest lucru.
Noţiunea de valoare cuprinde o gamă largă de fenomene ce
apar de cele mai multe ori ca rezultat al activităţii practice sub
forma unui ideal spre a cărui realizare se tinde, acestea fiind
apreciate în mod pozitiv de conştiinţa socială pentru

105
faptul că satisfac anumite necesităţi. Nu ne propunem să facem
o investigaţie asupra modului în care a evoluat conceptul de
valoare pînă în zilele noastre, totuşi fiind vorba de valoarea
obiceiurilor ceremoniale, nu putem să nu amintim faptul că
subscriem la o anumită propoziţie ce defineşte conceptul de
valoare şi că acesta va fi punctul nostru de vedere cînd
abordăm această problemă.
Socotim corespunzătoare din considerente teoretice şi
practice definiţia dată valorii de către Ion Pascadi care arată că
valoarea este „Produs al creaţiei, valoarea reprezintă scopuri,
dorinţe, intenţii sau idealuri transformate în „realităţi", adică
obiectivizarea esenţei umane în produse de un tip specific,
corespunzător anumitor necesităţi sociale". 8
Corespondenţa acestor produse ale creaţiei cu anumite
necesităţi sociale face ca ele să fie apreciate de oameni pentru
contribuţia lor la progresul societăţii, al dezvoltării şi afirmării
personalităţii umane. In virtutea acestui fapt ele sînt dorite şi
promovate de forţele sociale.
Valoarea se prezintă ca un produs specific al raportului
obiectiv-subiectiv prin care omul dă sens lucrurilor, proceselor,
relaţiilor, actelor umane corespunzătoare cu necesităţile,
aspiraţiile, trebuinţele unui grup social.
Valorile care călăuzesc viaţa de zi cu zi a colectivităţii sînt
legate de activitatea umană, fiind rezultate ale practicii sociale
şi nu produse arbitrare.
Caracterul obiectiv al valorilor derivă din faptul că ele
reprezintă o calitate social-umană superioară şi nu apar decît în,
prin şi pentru societate, ca produs al creaţiei umane, iar
validarea şi funcţionalitatea lor este în funcţie de criterii
ideologice socialmente şi istoriceşte determinate.
Aceste valori încorporate în lucruri, relaţii, fenomene create
prin activitatea socială a oamenilor şi în care se obiectivizează
forţele subiective ale esenţei sociale a omului, dispun de o
libertate limitativă de a fi valorificate.
Libertatea este în funcţie de înţelegerea necesităţii acestor
valori şi a includerii lor în viaţă, în raport cu o atitudine
adecvată.
8
Ion Pascadi, Idealul şi valoarea estetică, Editura politică, Bucureşti,
1972, pag. 43.

106
„Valoarea nu există în afara relaţiei dintre un obiect
valorizabil şi un subiect valorizator, între obiectul apt să
satisfacă trebuinţele umane (vitale, utilitare, estetice, etice etc.)
şi subiectul înzestrat cu sensibilitatea axiologică, capabil să
intre în acest raport printr-o activitate intenţională care nu este
în fond altceva decît ceea ce numim procesul de valorizare" 9
In decursul dezvoltării sociale, libertatea ca necesitate
înţeleasă a început a fi realizată şi satisfăcută cu obiectivări şi
valorificări din domeniile activităţii practice, extraestetice, care
condiţionau existenţa umană a individului şi speciei.
Omul, în activitatea lui cotidiană de a stăpîni şi cunoaşte
natura, se confruntă cu neputinţa de a răspunde unor întrebări
privind destinul său în lume şi atunci, înfricoşat de forţele
invizibile, misterioase, dezlănţuite, cere îndurare unor presupuse
forţe despre care crede că dirijează universul.
uMagia şi religia au fost mult timp mijloacele prin care omul
a căutat să intre în relaţie şi să coexiste cu o lume supranaturală
pe care nu putea s-o înţeleagă. în primul caz a vrut să impună
relaţii prin care forţele supranaturale să fie capacitate şi
constrînse să facă ceea ce oamenii doresc. In al doilea caz, în
sistemul religiei, omul nu mai este refractar, acceptă
supranaturalul aşa cum şi—1 imaginează şi îl imploră, face apel
la bunăvoinţa lui pentru a-i satisface dorinţele. 7
în ambele cazuri indivizii şi colectivităţile au apelat la vaste şi
complexe ceremoniale, mijloace care erau instituite în cazul
magiei pentru a constrînge şi anihila puterea acestor forţe
neînţelese, iar în cazul religiei ceremoniale de rugă şi de
sacrificiu pentru a îndupleca voinţa acestor atotputernice forţe să
vină în ajutorul oamenilor. Succesul ceremonialului în aceste
cazuri este determinat şi de faptul că „supranaturalul se găseşte
în mod constant tupilat în spatele sensibilului şi tinde fără în-
cetare să se manifeste prin el".10
9
L. Grtinberg, Axiologia şi condiţia umană, Editura politică.
Bucureşti,
10
1972, pag. 43.
Roger Caillois, Eseuri despre imaginaţie, traducere de Vio-
rel Grecu, Editura Univers, Bucureşti, 1975, pag. 211.

107
Datorită acestor credinţe şi practici ceremoniale, oamenii şi-
au dezvoltat imaginaţia, devenind capabili să construiască vaste
sisteme în cadrul unei activităţi imaginare în care s-au deprins
să folosească un „limbaj altfel decît cel din viaţa de toate zilele,
incifrînd şi desci-frînd sensuri cu mult dincolo de experienţa lor
obişnuită, să creeze şi să vizioneze cu „ochii minţii" o lume
calitativ diferită de cea empirică, să mînuiască simbolurile cele
mai neaşteptate în aşa fel încît să obţină semnificaţii umane
mult mai vaste şi mai adinei decîr cele oferite de viaţa-
materială".1I
tfmaginaţiajare la îndemînă un limbaj propriu cu sem-
nificaţii--şr^îmboluri cifrate cu putinţa de a fi aplicate
diferitelor activităţi reale ale oamenilor şi să le îmbine într-un
mod cu totul deosebit, pentru ca acestea, ulterior, să fie separate
calitativ de orice element cotidian şi să le ridice la nivel de
arhetip, un model cu rang de tipi-citate : „care să aibă atributele
de a fi caracteristic, semnificativ şi reprezentativ". i2
Din categoria modelului cu rang de tipicitate face parte şi
Situll care este o manifestare a lumii imaginare ; în^er-sej poate
sesiza coliziunea între postulatele cele mai secrete ale
psihicului individual şi realităţile existenţei. Conflictele ce
urmează a fi rezolvate în acest caz sînt rezultatul unor
constrîngeri sociale ce s-au constituit şi instituţionalizat în afara
individului, dar pe care acesta le acceptă conştient. Individul nu
se poate detaşa direct şi imediat de aceste constrîngeri, datorită
faptului că instituirea acestora a grevat asupra unor condiţii ce
îşi au baza în instincte primare. Individul nu se poate debarasa
de legi, obiceiuri, tabuuri, interdicţii etc. pentru că simte
necesitatea şi binefacerea acestora, în acest caz, fiindu-i barate
posibilităţile de obiectivare a elementelor prescrise de mit, el
transferă executarea acestor acte eroului mitic, ce rezolvă
situaţii diverse la care individul real nu poate ajunge. în acest
caz persoana care rezolvă conflictul mitic într-un mod exemplar
este considerat erou, iar actul său este justificat
11
Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie, încercare de antro
pologie literară, Editura Univers, Bucureşti, 1976, pag. 203.
12
Ion Pascadi, Prefaţă la Marxismul şi estetica de Ştefan
Morawsjti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 21.

108
necondiţionat. Modul ΄
este la îndemîna omuîuTS l?^ ^^ contl^ul nu mulţumeşte numai Si
o ^f^-PmU} comun n" se şi situaţiile rezolvate de erou^c ^^
CU actel
" tificare reală cu aceste !,roul.mi£c. ci doreşte o iden-
această dorinţă el dublei n' ^ 3"Şi satisf^e
re reze
a mitului cu un cZ! , P ntarea virtuală idea??
d
"ce şi pe e] 7" »Z* mal ritual concret care îl intro
vidul se autodfetribS?T miticăIP™ ceremonialS-
**fel la rîndu iruibUi:ro"(pr°Pria ja dramă şi devTne
regiza şi interpreta nC asummdu-şi plăcerea de
rata lor esenţă c e2 f, ** -rePrezentare. „ln adevă-
teatral, iar miturile S S £ ? ? WrtZm' 'W'e în Ss
care sînt incluse, în aSă ril^ ♦ TSt°r ceremonii, £
marea lor dramatică cu n„™ eXt^ mitoI°gice, şi mi-
peţe etc". u Acceotî^ ^ meroase dansuri, cîntece os
sînţ mituri juca^^^J 1° P&rte din -remaiat
turn istorice care probS A °U Seamă că sînt măr-
tarea de mai jos denS temenea afirmaţie Reia
constituit în adevă^^S „ffî °f mit^ s-au
nte ceremoniale. scenarn distribuite pentru dife-
Caterina de Medici ™^ ^ . seşte vistieria regală
pent™LlT*™^™ Fran*ei' ^°-ceremonial prin fpunerZ, - or
ganiza, în
mUuIUi CirCe
1581, un mare care ademenea Cffi SLTSf ^ ' ^ * in animale
sălbatice. Regi70ruiC?eaf1?r ^ a transforma remoniale a fost un mafS i
^St61 mari montări cetelespun că acestea™helt™t o? ^ italian- Documen-
pentru organizarea serbăriii FT^de 3 milioane franci pe parcursul a 5 ore
şi a ti^itaţile s-au desfăşurat soane. Spectacolul a Lt of V3ZUt de circa 10-
000 per-
SUimle ,J°yeuse «^ Ma°StZeatdeCUTPriIeJUl l0g°d"ei buţia marelui ceremonial
de !l - Lorrame- «Distri-şi doamne de la curte care i,°g0dna.a CUprins
Se
mori giga, sarabande şi pavane S>nv .f • obl?nuitele dansuri :
ceremonială care-1 jorezSă s?i ÎUlrea mitului cu forma particular este
determ?naTă1611 ^ confretizează într-un caz mitic care îngăduie o
muItftudL^ ** conf"ctului şi cu mare putere de investfS- î ^^ în
««ştiinţă In acest context se explică69 s£ •? sensibilităţii
Care există într umane.
mitul conceptuali^
--------------şi şi ceremocorespunzător.
ceremonialul nf i f* e
13 tfl rrt
Traian Herseni Oa rit
• ^P- c"; pag. 201.
109
Am exagera dacă am susţine faptul că originea tuturor
obiceiurilor noastre ceremoniale descinde direct din motivele
imaginaţiei magico-mistico-religioase, fără a ţine cont de
evoluţia ulterioară a acestor motive marcate de transfigurarea
lor în noi creaţii folclorice, poezie, basme, teatru popular etc.
Creaţiile amintite au la origine aceste motive, dar dividerea lor
pe genuri a concurat în acelaşi timp Ia amplificarea motivului
primar de inspiraţie cu noi elemente ce au explorat de această
dată potentele emoţionale ale individului. Formele noi,
intermediare, au concurat la stabilirea unor noi obiceiuri
ceremoniale. Acest lucru s-a întîmplat atunci „cînd miturile n-
au depăşit folclorul propriu-zis şi deci nu au putut să facă
altceva decît să se transforme din folclor magico-religios în
folclor literar". u
In completarea acestei idei considerăm necesar să
remarcăm faptul că mobilul de început care a generat această
ţesătură de motive magico-religioase a fost imaginaţia omului
care nu a încetat a se manifesta creator în acest domeniu, fiind
incitată de motivele vechi, dar în acelaşi timp şi de noile
realităţi ce au constituit tot atîtea motive generatoare de
inspiraţii pentru instituirea unor noi ceremoniale ce se vor
integra în noul stil de viaţă al indivizilor, determinat de noile
condiţii social-economice.
„Orice mitologie biruie, domină şi modelează forţele naturii
în imaginaţie cu ajutorul imaginaţiei ; ea dispare odată cu
începerea dominaţiei reale a omului asupra forţelor naturii".15
De fapt, supremaţia mitologiei ca modalitate exclusivă de a
modela forţele naturii „în imaginaţie cu ajutorul imaginaţiei"
începe să fie detronată odată ce începe dominaţia reală a
omului asupra forţelor naturii. Dar acest transfer de supremaţie
în favoarea „dominaţiei" reale a omului se face în cadrul unui
proces complex care nu cuprinde în acelaşi grad toate
domeniile, lucru ce face ca tocmai faptele legate de cunoaşterea
naturii omului să fie deficitare, în sensul că dominarea lor încă
nu este completă.
14
Traian Herseni, Op. cit., pag. 190.
15
Karl Marx, Introducere (Din manuscrisele economice din
anii 1857—1858), voi. XIII, pag. 683.

110
Cînd mitul cade „din înălţimile sale" şi devine o modalitate
de autocunoaştere, el este asimilat şi integrat ca parte ce se
aliază în lupta omului pentru dominarea reală a forţelor naturii
(inclusiv a propriei lui naturi ca parte a întregului).
Acţiunile ceremoniale metamorfozate ce se practică în
zilele noastre în diferite colectivităţi păstrează într-o formă
difuză elemente ce au aparţinut la început unor mituri şi
ritualuri străvechi în care erau contopite fără posibilitate de a se
remarca formele embrionare ale viitoarelor arte ce se vor
autonomiza ulterior, din acest sincretism originar. Cercetările
întreprinse dovedesc, aşa cum arată şi Traian Herseni că
mitologia este aceea care explică în bună parte trăsăturile
caracteristice ale culturii noastre populare, pentru faptul că
aceasta derivă prin simpla laicizare, nemijlocit din complexul
ceremonial magico-religios, mitologic.16 Ceremonialul consti-
tuie trunchiul din care s-au desprins ulterior diferite arte cu
individualitatea lor. înainte de a povesti, dramatiza, recita,
mima, dansa pentru plăcerea care le-o produce acest gen de
manifestări, oamenii au făcut exact acelaşi lucru, dar în ideea
cu totul diferită că vor obţine pe calea aceasta satisfacerea unor
nevoi mult mai prozaice „ca belşugul, sănătatea, fericirea".
Autonomizarea şi dezvoltarea artelor de sine stătătoare cu
funcţio-nalităţile şi mijloacele lor de expresie în decursul isto-
riei au condus la posibilitatea ca acestea ulterior să fie integrate
pe un plan superior în diferite forme ceremoniale.
în structura lui, ceremonialul a îmbinat armonios formele
arhaice pe care le-a conservat şi promovat prin imaginile
miturilor etiologice cu noile aspiraţii şi condiţii în care indivizii
îşi desfăşoară activitatea existenţială. Formele arhaice ale
ceremonialului sînt legate de practicile ce se întrebuinţau la
iniţierea în diferite activităţi precum şi de testele de curaj,
rezistenţă şi dîrze-nie ce se aplicau indivizilor pentru a le
facilita trecerea dintr-o categorie în alta cum ar fi cea de vîrstă
sau de status social. Aceste practici ceremoniale nu mai au rea-
litatea de început, ele.au fost substituite prin elemente
16
Apud, Traian Herseni, Op. cit., pag. 205.

111
simbolice ce reamintesc şi ţin locul acelora pe care le prezintă
metamorfozat, ajutîndu-ne într-o formă sau alta să descoperim
provenienţa lor primară, doar ca o ipoteză logică.
Din cercetarea noastră de pînă acum am încercat să scoatem
în evidenţă că obiectul cercetării, respectiv ceremonialul, a
străbătut un drum lung începînd cu o valorificare legată direct
de existenţă şi supravieţuire, con-tinuînd pe planul magico-
religios, fiind valorificat şi răs-punzînd unor necesităţi ce se
impuneau atunci cînd modul de gîndire dominant al indivizilor
era cel magico-religios.
în cele ce urmează vom încerca a evidenţia valenţele
estetice ale ceremonialului, însuşindu-ne în acest scop şi
afirmaţia lui Jan Mukarovsky care arată că : „Pretutindeni
acolo unde în viaţa socială se iveşte nevoia de a scoate în
evidenţă un act, un obiect sau o persoană, de a atrage atenţia
asupra lor, de a le debarasa de corelaţii nedorite, apare şi
funcţia estetică ca_ factor secundar". 17 Şi în artă funcţia
estetică este subordonată de autor sau de public, altor funcţii.
Aceasta „nu presupune negarea specificităţii şi autonomiei
relative, ci precizarea faptului că inevitabilul ei contact cu viaţa
o face de la naşterea ei să-i poarte tendinţele, să exprime gru-
puri sociale, clase sau grupuri sau epoci ale căror aspiraţii şi
idealuri le întîlneşte".1S In acest context considerăm necesar a
relata şi opinia lui Ovidiu Papadima care evidenţiază faptul că
„Neispjţiteniciodată de ideea artei prin artă, masele şi-au făurit
la noi — în timp de mai bine de un mileniu — arta ca expresie
a înseşi vieţii lor înţeleasă ca o existenţă deopotrivă în bine şi
frumos".19 Totuşi, funcţia estetică în ultimă instanţă are menirea
de a produce sentimentul plăcerii estetice, aceasta fiind
supremă şi ultima ei raţiune.
Ceremonialul social, concretizat în unele obiceiuri din viaţa
cotidiană care are chiar în structura lui elemente
17
Jan Mukarovsky, Studii de estetică, Editura Univers, Bucu
reşti, 1974, pag. 24.
18
Ion Pascadi, Prefaţă la Marxismul şi estetica de Ştefan
Morawski, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 15.
19
Ovidiu Papadima, Folclorul şi climatul poetic al Festiva
lului naţional „Cintarea României" în Scînteia, nr. 10686 din
28 decembrie 1976.

112
capabile să producă sentimentul plăcerii estetice, poate deveni
o sursă de satisfacţie estetică. 20
Structura compoziţională a acestuia include elemente cu
calităţi valorice care au autonomie şi se pot afirma şi funcţiona
independent de valoarea estetică. In acest sens sentimentele de
libertate, solidaritate, dreptate, omenie, dragoste, bucurie,
melancolie, tristeţe au corespondenţe valorice ce pot fi judecate
într-un context axiologic global în raport cu relaţiile de
implicaţie a acestora în viaţa indivizilor.
Pentru generarea şi consolidarea acestor sentimente în
conştiinţe, colectivităţile şi societatea au găsit şi mijloace de
expresie artistică, care prin expresivitate şi transfigurare pot să
creeze o stare emoţională cu mult mai mare, acţionînd global
asupra conştiinţelor. Din acest punct de vedere ceremonialul
obiceiurilor este un sistem capabil să includă mijloacele de
expresie artistice adaptate şi adoptate convenţional pentru a
comunica într-o formă expresivă sentimente umane. Muzica,
dansul, poezia, mimica şi elementele plastice, individuale sau
combinate în cadrul unor expresii complexe au fost incluse în
cadrul ceremonialului ca elemente ce-i compun structura
unitară, dîndu-i, totodată, potenţa de a comunica expresiv
sentimente şi emoţii, aplificîndu-le intensitatea şi aria de impact
cu conştiinţa.
Ceremonialul cu forţa lui interioară dispune de o po-
sibilitate crescută de a transmite şi a prezenta valori ale
permanenţei umane în vederea proliferării lor şi a transformării
acestora în acte de civilizaţie. In acest fel, în cadrul
ceremonialului „valoarea estetică se constituie în mod obiectiv
ca reflectare a unor trăsături ce situează obiectul, faptul sau
atitudinea apreciată pe linia dezvoltării obiective, legice, a
societăţii omeneşti".21
20
în unele regiuni ale globului şi la anumite popoare, aşa
cum arată Votgt Vilmos în A jolklor esztetikdjăhoz, Budapesta,
Kossuth Konyvkiado, 1972 — există manifestări ceremoniale care
sînt considerate acolo ca ţinînd de domeniul esteticului, ca :
ceremonialul japonez al ceaiului, contemplarea chineză a lunii,
jocurile erotice persane, jocul aztec cu mingea, concursurile poe
tice celtice etc.
21
Marcel Breazu, Specificul esteticului vieţii cotidiene în
Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 196G,
pag. 16.

113
Structura complexă a ceremonialului în dezvoltarea sa
istorică a convertit elemente valorice din diverse domenii,
potenţîndu-le cu expresivitate şi ajutîndu-le totodată să se
particularizeze din generalitatea lor, pentru a înlesni judecarea
în cîmpul lor axiologic a multiplelor cazuri singulare. Cu alte
cuvinte, prin valenţele sale estetice ceremonialul obiceiurilor
îşi relevă bogăţia valorică.
De aici rezultă şi faptul că această manifestare poate fi
abordată din mai multe unghiuri de vedere.
Evidenţiem faptul că în cadrul ceremonialului obiceiurilor
sînt topite ca într-un creuzet diverse tipuri de valori care se
intercondiţionează, presupunîndu-se reciproc, fără putinţa de a
le delimita precis.
în analiza sub aspect estetic a ceremonialului, cujn-treaga
lui complexitate, trebuie să ţinem cont de faptul că toate
valorile extraestetice ale acestuia se realizează ca elemente
componente ale valorii estetice. Aceste valori răspînclite în
diversele elemente ce compun structura ceremonialului intră în
raporturi reciproce, iar în ultimă instanţă ceremonialul
obiceiurilor este o sinteză de valori extraestetice.
Componentele materiale ale acestuia şi modul în care sînt
utilizate ca mijloace de" expresie artistică apar cu rol de
purtători ai unor calităţi reprezentate de valori extraestetice.
Relatarea sus-amintită se menţine atunci cînd pornim de la
valoarea estetică surprinsă în unitatea ceremonialului şi cînd
acesta s-a difuzat în valorile extraestetice. Acest proces poate fi
constituit şi invers, anume pornind de la valorile extraestetice
care cuprind difuz în ele şi valoarea estetică şi precizînd că
aceasta din urmă nu este altceva decît o desemnare armonioasă
pentru totalitatea relaţiilor reciproce.
Specificul ceremonialului este determinat de funcţio-
nalitatea acestuia în contextul social. Selecţia mijloacelor de
relevare intuitiv-expresivă este în funcţie de sensul şi scopul ce
i-a fost dat ceremonialului de societate. Obiceiurile
ceremoniale încorporează şi alte elemente care au calităţi ce le
dau acestora valoare complexă. Aici se includ într-o armonie
sintetică valori etice, juridice, politice şi social-culturale.
Abordarea estetică a ceremonialului este fecundă pentru că
nu se rezumă doar la judecarea acestuia din

114
perspectivă diacronica şi sincronica, ci ne dă posibilitatea să
extragem lecţii practice şi teoretice pe care aceste fenomene
sînt capabile şi astăzi să ni le dea. Valoarea estetică
încorporează în ea un fel de reflex invers, respectiv viziunea
prezentului asupra trecutului. Cercetătorul precum şi indivizii
care au adoptat anumite forme ceremoniale nu mai caută în ele
şi nici nu găsesc ceea ce acestea erau la timpul lor, atunci cînd
au fost „în premieră". Valorificăm numai ceea ce, din
perspectiva dezvoltării noastre culturale, surprindem
metamorfozat în faptele şi obiectele ce le supunem atenţiei. In
acest mod ajungem să descoperim în ele nu sensurile de în-
ceput, ci acele valori care au rezistat în timp, acestea fiind
socotite elemente valorificabile.
^Valorificarea obiceiurilor ceremoniale ca fapt de cultură
trebuie să pornească de la implicaţia lor în viaţa cotidiană a
oamenilor şi din această perspectivă vom face şi analiza
elementelor ce compun structura acestora. Numai în acest fel
vom putea să înţelegem sinte-tismul în care se prezintă acestea
conştiinţei noastre şi în acelaşi timp să le surprindem şi sensul
estetic,,'
„în viaţa socială oamenii se conduc în ultimă instanţă după
interese economice, care le determină şi pe cele politice şi nu
vom putea descoperi un „sens estetic" în afara acestora". 22
Adevărat, esteticul nu este în afara intereselor economice,
politice şi etice şi nici încorporat în fapte, acţiuni şi obiecte
care sînt „monocolore" din punct de vedere valoric.
„Astfel, valorile estetice pot fi concepute numai în
indisolubilă unitate cu cele politice şi etice, iar pe de altă parte
o anumită calitate estetică se îmbină adesea cu alte calităţi". 23
Din cele relatate constatăm că în viaţa socială nu întâlnim fapte
şi acţiuni care să aibă doar o singură calitate prin care să se
releve, ci o plu-ritate de calităţi care se prezintă conştiinţei
determi-nînd-o să adopte o anumită atitudine. Aceasta va fi do-
22
Ion Pascadi, Valoarea estetică a relaţiilor sociale în Estetica
vieţii23 cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pag. 343.
Ion Ianoşi, Socialismul şi valorile estetice, în Gazeta lite
rară 18 ianuarie 1961.

115
minată de valoarea care satisface în cel mai înalt grad
dezideratele scontate de societate şi individ.
în lucrarea noastră consacrată ceremonialului unor obiceiuri
din viaţa cotidiană am remarcat că valorificarea acestora în
timp a fost în funcţie de cadrul axiologic dominant în care s-a
produs valorificarea. Aşa se explică faptul că în orînduirea
primitivă predominau valorile de tip magic, au urmat apoi cele
de tip mitic din care s-au născut cele religioase, urmîndu-le
valorile de tip ştiinţific şi tehnic.^Faptele, acţiunile, obiectele
ce au fost valorificate în aceste contexte axiologice aiu primit o
coloratură derivată din acest cadru axiologic. Odată cu
schimbarea cadrului, se modifică viziunea ideologică ce va
determina procesul valorificării. Metamorfozele suferite de
contextul axiologic vor avea repercusiuni şi asupra subiectului
ce judecă obiectul, faptul sau acţiunea ce încorporează
valoarea/
V. CONSACRAREA ESTETICA A OBICEIURILOR
CEREMONIALE

V Epoca noastră este dominată de un proces de dezvoltare şi


diversificare nemaiîntîlnit în alte perioade istorice, atît sub
raportul dinamismului, cît şi al sferelor în limitele cărora se
manifestă.
Factorul esenţial ce determină această spectaculară
transformare cuprinde într-o formă complexă trei momente ce
se condiţionează şi se interferează : revoluţia socială socialistă ;
revoluţia tehnico-ştiinţifică şi revoluţia cultural-informaţională
; acestea acţionează împreună asupra modului cotidian de viaţă,
iar prin intermediul acestuia asupra omului însuşi.
Practica revoluţionară prin care se realizează momentele
sus-amintite acţionează nemijlocit asupra modului de viaţă,
răsturnînd vechile orînduieli şi supunînd reevaluării critice
valorile tradiţionale. In acelaşi timp individul este scos, fără să
vrea, de sub protecţia aparentă a rînduielilor şi obiceiurilor
tradiţionale şi determinat să privească cu alţi ochi propriul său
statut şi raportul său real cu lumea, să-şi asume
responsabilitatea personalităţii sale. Acest nou cadru social,
fundamental schimbat prin acţiunea ce o exercită asupra
individului impune acestuia o nouă atitudine valorificatoare şi
de creaţie în baza unor norme şi criterii ce se instituie în
procesul revoluţionar de transformare a societăţii.
Criteriile şi normele, ca orice construcţie teoretică, pentru a
răspunde rolului ce îl au în edificarea şi consolidarea faptelor şi
fenomenelor noi ce se instituie, trebuie să fie fundamentate
ştiinţific, asemenea întregului proces al dezvoltării, să se
întemeieze pe situaţii de viaţă noi, aşa cum se constituie ele în
cadrul acţiunii practice, şi în raport cu acestea să prindă contur
viitoa-toarele obiectivări.

117
Astăzi întregul nostru popor este angajat plenar în
construcţia desfăşurată a societăţii socialiste multilateral
dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism. Enunţul
simplu al acestui concept este suficient de concludent pentru a
desemna stadiul atins şi în acelaşi timp vedem viitorul proiectat
într-o zonă în care este posibil a se împlini dezideratele
plămădirii unei personalităţi cu multiple potente dezvoltată
multilateral pe măsura cadrului ce o generează.
Drumul parcurs şi succesele obţinute ne-au creat posibilităţi
favorabile să abordăm problema formării, prin cultură, şi a unor
trăsături umane cu un conţinut nou cum ar fi : curajul
intelectual de a pune şi rezolva de pe poziţia materialismului
dialectic şi istoric întreaga problematică a existenţei ;
sensibilitatea emoţională, ca un impuls spre îmbunătăţiri şi
schimbări ce determină dezvoltarea calitativă a tuturor
proceselor ce au loc în societate ; atitudinea înaintată faţă de
muncă, înţeleasă ca o necesitate formativă a tuturor. Apariţia şi
dezvoltarea unei noi şi puternice baze materiale ce s-a con-
centrat în mari întreprinderi industriale şi complexe agrare au
făcut ca acestea să devină principalele pîrghii ale
transformărilor sociale. Procesul de industrializare socialistă, de
concentrare a producţiei industriale şi agrare a influenţat viaţa
şi comportamentul unor largi categorii sociale, mai cu seamă a
celor provenite din mediul rural. Constructorii marilor noastre
obiective industriale din perioadele de început diferă de cei care
astăzi sînt muncitori cu înaltă calificare în aceste unităţi. în
urmă cu ani, aceştia aveau trăsăturile tradiţionale ale ţărănimii
noastre cum sînt : sîrguinţa, hărnicia, rezistenţa la greutăţi.
Aceste mari colectivităţi, constituite eterogen, erau smulse din
cultura lor tradiţională cu obiceiurile şi credinţele respective.
Scoşi din ritmul vieţii săteşti, se întîmpinau greutăţi cu
integrarea lor în noul mod de viaţă, datorită faptului că aceştia
au adus cu ei şi unele elemente negative cum ar fi :
individualismul, unele elemente de indisciplină, greutăţi în
adaptarea la noile condiţii, cunoştinţe reduse etc.
Totuşi, transformarea oamenilor ce au constituit nucleele de
constructori ai marilor obiective industriale din ţară nu se poate
rezuma doar la influenţa proceselor de producţie, la ritmul nou
de muncă şi de odihnă al aces-

118
tora. Aici este vorba de un proces mult mai complex, ce
incumbă aspecte multiple de educare şi integrare, ce poate fi
caracterizat prin următoarele aspecte : trecerea de la o muncă
grea, încadrată şi determinată de calendarul anotimpurilor, la o
muncă care solicită controlul conştient şi continuu al proceselor
şi scopurilor sale ; trecerea treptată de la considerarea muncii
numai ca mijloc necesar de asigurare a existenţei, la stadiul în
care aceasta devine o sursă reală de mulţumiri şi satisfacţii
interioare ; trecerea de la o muncă, ce nu are legături conştiente
cu un fundal social mai larg, la înţelegerea raţională a acestor
legături şi interconditionări în cadrul societăţii, trecerea de la
concepţia potrivit căreia întreprinderea nu este decît un simplu
loc de muncă, la sentimentul răspunderii pentru toate
problemele sociale şi umane acolo apărute. Realizînd aceste
treceri succesive muncitorul devine conştient de faptul că este
proprietar şi producător şi acţionează în consecinţă.
Sentimentul de producător şi proprietar îi măreşte
responsabilitatea pentru toate actele de producţie, de
conducere, precum şi cele de perfecţionare continuă a tuturor
calităţilor necesare pentru a-şi exercita în cunoştinţă de cauză
prerogativele ce-i revin în baza noului său statut economico-
social.
Efortul ce se face în direcţia mecanizării, automatizării şi
cibernetizării producţiei şi a muncii va determina creşterea
atractivităţii faţă de activitatea productivă, reducerea oboselii
fizice şi intelectuale, sporirea volumului de timp liber, precum
şi îmbogăţirea generală a experienţei de viaţă.
Adevărat, modernizarea producţiei materiale prin au-
tomatizare şi cibernetizare influenţează şi negativ asupra
muncitorului prin creşterea în anumită măsură a monotoniei, a
plictisului, a unilateralismului, masificarea gesturilor etc. In
aceste condiţii se pune cu atît mai mult problema ca în timpul
liber activitatea să fie cît mai diversă, antrenantă, să-i solicite
toate aptitudinile în mod armonios, toate acestea avînd scopul
de a contracara tarele revoluţiei tehnico-ştiinţifice, într-un fel,
pe care le trăieşte în activitatea de producţie.
Datorită faptului că pantonomia — ca atitudine estetică —
încă nu s-a realizat şi perspectiva întronării ei

119
este de lungă durată, trebuie avută în vedere găsirea unor forme
şi mijloace prin care individul să fie îndrumat şi încurajat
nemijlocit pentru a crea şi în acelaşi timp a se bucura de artă şi
frumosul vieţii însăşi.
„Căci ceea ce alcătuieşte preţul suveran al artei şi
frumosului este situaţia lor într-o lume care nu este în întregime
artistică şi frumoasă şi în care ele sînt chemate să ne
odihnească şi să ne regenereze din încordările vieţii practice şi
din ostenelile şi luptele adevărului şi binelui. Numai alternativa
şi contrastul lor cu alte bunuri le conferă preţul lor suprem". 1
Considerăm din acest punct de vedere că desfăşurarea
Festivalului naţional „Cîntarea României" constituie o
demonstrare a felului în care poate fi satisfăcută nevoia de
sărbătoare a întregii naţiuni, o ocazie ce se va repeta periodic
pentru că derivă din nevoia intrinsecă a individului de festiv, de
sărbătoare. Aceasta se dato-reşte faptului că — aşa cum arăta
încă Hegel — „Omul arată în serbările sale, excelenţa sa, arată
despre sine, tot ce e mai bun, ce are, ce a fost capabil să facă, să
se facă". 2
Fireşte, posibilitatea oferită de acest cadru ideologic şi
cultural nu s-a transformat întotdeauna automat în realitate şi
nu puţine au fost manifestările care nu şi-au îndeplinit această
ţintă datorită formalismului, elementelor de pseudoartă şi
înţelegerii simpliste, poluante a comorilor folclorului nostru.
Din punct de vedere al temei pe care o investigăm,
Festivalul naţional „Cîntarea României" a reactivat şi
valorificat din perspectivă estetică, o bună parte a moştenirii
noastre culturale tezaurizată în tradiţie prin aducerea în
contemporaneitate a unor obiceiuri ceremoniale cu valenţe noi,
pentru zilele noastre.
Regulile după care s-a acţionat în valorificarea tradiţiei
noastre în acest domeniu au tins să fie în concordanţă cu cele
spuse de Mihai Beniuc care arăta că :
„însăşi tradiţia este ceva destul de schimbător. Nimeni nu
poate spune : „Asta e tradiţia". Oricare dintre
1
Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1968, pag. 57.
2
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filozofie a
religiei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, pag. 398.

120
noi are dreptul să descopere, să redescopere tradiţia. Fiecare
avem dreptul să găsim în tradiţie alte elemente care să ni se
pară a forma tradiţia, moştenirea lăsată de înaintaşi"'. 3
Aici avem să facem o singură precizare şi anume că :
faptele descoperite şi redescoperite în tradiţii trebuie să
corespundă unor exigenţe estetice şi ideologice, să se integreze
organic în viziunea noastră materialist-dialectică despre lume şi
societate, despre artă şi cultură.
Aşa cum am arătat, în cadrul tradiţiei au funcţionat şi încă
mai funcţionează o seamă de obiceiuri ceremoniale care prin
structura lor compozită au o expresivitate ce le face să fie mai
mult decît sînt în realitatea lor. în virtutea acestor calităţi multe
din ele sînt ocazii de sărbătoare şi vor continua ca, alături de
alte manifestări spectaculare, să fie o modalitate prin care
indivizi şi mase din ce în ce mai largi să-şi satisfacă trebuinţe
culturale.
Pornind de la acestea, trebuie urmărit şi intervenit asupra
modului în care vor evolua în viitor aceste obiceiuri
ceremoniale şi cum se vor integra ele în noile structuri sociale
care nu mai au trăsăturile caracteristice în care s-au plămădit,
cum vor rezista şi cum se adaptează la condiţii impuse de
înnoirile noastre sociale.
Cum precizam în capitolele anterioare traiectoria dez-
voltării acestora în timp a fost destul de lentă, traversînd
succesiv în decursul existenţei lor milenare stadii şi in-
termediarităţi multiple care au fost negate dialectic, ră-mînînd
ca elemente de continuitate acelea ce se dovedeau a fi necesare
în contextul dezvoltării economico-sociale. Demn de reliefat
este faptul că elementele care au înfruntat timpul sînt din
domeniul esteticului. Această evoluţie a reliefării elementelor
estetice este sesizabilă încă din stadiile în care funcţionalitatea
şi utilitatea acestora era de natură magică.
Tendinţa actuală a dezvoltării obiceiurilor ceremoniale este
de a înfăţişa în condiţii de spectacol fapte ce constituiau, nu
demult, situaţii reale de viaţă. Caracteristic deci devine faptul
că în viitor dimensiunea este-
:
Mihai Beniuc, Cîţi idoli au rezistat fără să ft trecut prin furcile caudine
ale neîncrederii omeneşti ?, în România literară, anul X, nr. 46, joi 17
noiembrie 1977.

121
I
tică a acestor fapte de cultură se va accentua continuu. Avem
mărturii ce ne confirmă că actuala tendinţă este sesizată încă din
secolul al XVI-lea. In acest sens jocul „Căluşul" este la origine un
ceremonial ritual cu implicaţii magice, care se practică într-o
anumită perioadă din an şi într-un context impus la fel de un
anume ritual. Cu toate acestea avem dovezi care atestă că în 1599
„căluşarii" sînt incluşi, ca joc spectacol cu ocazia unei serbări
măreţe4 dată de Sigismund Bâthory — principele Transilvaniei —
în onoarea Beatricei, fiica cea mare a lui Mihai Vodă, la care
fusese de faţă şi doamna Munteniei. Aşa cum arată Dozsa Daniile
în opul istoric Kor-nis Ilona, Pesta 1859, la această serbare dată de
Bâthory, căluşarii au fost oştenii lui Mihai Vodă, sub conducerea
lujJBaba Novae.
într-o situaţie similară a fost şi masca, care la început a avut
„funcţii social-religioase ajungînd la funcţia
dominantă de azi, comică". 5---------------------------■
-------------------------------------------------------------—
" Transmutarea funcţională a măştii de la caracterul religios la cel
estetic reprezentat de categoria comicului este vizibilă în jocurile
de priveghi din Vrancea şi Mureş unde într-un amestec de religios
şi comic masca îşi dezvăluie ambiguitatea funcţională, rămînînd
pentru celelalte obiceiuri unde o întîlnim doar ca funcţie estetică.
In prezent masca cu funcţia ei estetică este întîlnită în obiceiurile
de iarnă şi ca recuzită în teatrul popular.
Semnificativ este şi drumul parcurs în decursul timpului de
traista oşanului. La început ea a avut o utilitate practică, slujind la
transportul hranei la cîmp, apoi devine semn de particularizare a
locuitorilor unei anumite aşezări, similar unei funcţii totemice. Dar
odată ce traista a fost achiziţionată de o persoană de aiurea numai
pentru calităţile artistice, funcţia devine în acest caz pentru
respectivul în exclusivitate estetică.
Aceeaşi situaţie se petrece şi cu costumul popular de
sărbătoare, cu podoabele şi cu alte multe obiecte care într-un
anumit context au funcţii utilitare, ajungînd în final să fie preţuite
doar pentru valoarea lor estetică.
4
T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Mi-
nerva, Bucureşti, 1975, pag. 58.
5
Vasile Adăscăliţei, Teatrul folcloric din judeţul Iaşi, Iaşi,
1969, pag. 27.

122
Cîtă vreme un ştergar, o faţă de pernă, un covor vor fi întrebuinţate
doar pentru a împodobi şi înfrumuseţa interioarele locuinţelor, putem
spune că acestea au o funcţie estetică recunoscută chiar dacă altele
din aceeaşi categorie de un nivel estetic mai scăzut vor continua să fie
utile în gospodărie.
In decursul timpului şi obiceiurile ceremoniale, chiar dacă nu
declarat, au satisfăcut concomitent cu funcţia îndătinată şi pe cea
estetică. Aceasta din urmă a ajuns ca în zilele noastre, în multe cazuri,
să fie dominantă totodată fiind şi elementul cel mai durabil ce
menţine în actualitate aceste minunate creaţii ale poporului nostru.
Pentru a susţine cele relatate mai sus vom da un exemplu privitor
la un obicei „Craiul semănătorilor", care a fost prezentat ca
ceremonial pentru ultima dată în cadrul satului Chechiş, comuna
Bălan, judeţul Sălaj în anul 1928. între anii 1954—1964 s-au făcut
investigaţii în localitatea de baştină şi în satele vecine : Tihău,
Brîgleaz, Lupoaia de către Centrul de îndrumare a creaţiei populare al
judeţului Sălaj şi s-a reuşit să se reconstituie obiceiul în plenitudinea
lui. In anul 1970 a fost reluat ca spectacol de scenă cu acelaşi titlu.
Redăm sumar obiceiul :
într-o duminică din luna aprilie, bărbaţii satului se adunau pentru
a alege pe cel mai harnic gospodar din sat „craiul semănătorilor",
viitorul diriguitor al muncilor agricole care se vor desfăşura. După
alegere noul crai îşi exercită imediat unul din prerogative şi anume
„bri-celarea" (pedepsirea fizică prin bătaie la tălpi cu bri-cela) celor
care în anul precedent nu s-au comportat la nivelul obştei. Odată
încheiat procesul şi executată sentinţa, „craiul" poruncea să se scoată
plugurile la arat. Grupului de bărbaţi i se alăturau şi femei şi tineri, iar
întregul alai, cu craiul aşezat pe plugul din faţă se îndrepta spre vale
(pîrîul satului). Aici avea loc ritualul udatului craiului (simbol), apoi
toată lumea, în aceeaşi ordine, se îndrepta spre casa craiului unde
aveau loc masa şi petrecerea. Acest obicei este amintit şi de Ioan
Slavici cînd exemplifică faptul că ţăranul român a ştiut să-şi
împodobească fiecare lucru în cîmp cu un şir de forme frumoase
arătînd că atunci „cînd plugarul întîia
dată
l UîŞi lăsa
Pe fiern,
.
2 artea
x p ^ ^ « ' gUJUi
Si\ estehv/ în
tănnă ei , ' el este pur^ -
n

tul de fL ' scaun«l de »J2 ipsea


scauWj £ ?fecum si care in nt :

eJ J
°giui aw Te care au rfl! ' mstrumen-

Saz'. care
M Hi"* ?« memoraSS ra<e n
' " Putea2 0r S31
'gur
< «> ca â «Burat"" P*C di? ' " - SS^"*"
aCi Ia e
renii,;;' "~ nu tra
i«c 1» „ *' de
sfa
nţa

S
Ş Pârtie pe tS,°bi^ ceC * , Weitaâ^min,,

etatea unn. „ ,&d °u devină ~, Sj


m primni r ?ln<Jt nilor si *Z
Cte car ascara rind
e conr1,^ de, ci s??.L ca

'■ice, ie-au V»J^ •-.. ^un stravenh; ^ a


datini <;; ~ .

vd ue
---------- ' JOnficînrI - air
UlClnd
nr .• ^an S]avici . m acelaşi tim
nr 7
" - Pag. 261. ' Aoj »« 'na<^arii m
*
'• in Convorbiri Ut

UiClnd
lr .• ^an S]avici . m acelaşi timp
lr 7 Aoj p
- . Pag. 2fiT ' ?i maahin^ .

12
%S£?£?£«,« *°*osul costum
Sl
nepăsarea si « Pnmemt. Comunii SLralucească de renume cu 0a '
C a totul
-l Pentru li sancti°na lene!
Pfopriu întregului ttT Cu ^PectTfStV* Acest
n nduI
" ţa de
scenă a obtinnt ~ obicei tr. muncă
al Ş
Starea ZZngFf* "^VFS* ! ^"g
de cultură rezulXcă f^T a fost coSStet « natl°nal
a realizării sale »,*• *• a detaşat prin Joi * acest fapt
a 8 8 de
tatea replici- * 5J *"*. ^PresiSt?^ °sebifă
interpretării impro^ate, autentSea f"nd spontanei!
„ Considerăm necesar - , "^raleţea
"î^UCî£I^^t12!^ Ca
- aceste
tonale car?%?lg<f™ o au^ffi P^eaza^
s ea2â for noastre
' W cazul cînd ele ta de tra-
trans
Comprimarea L ^rmat fa s^°na chiar
normele SDP^ , n Spa*iu si timn • & ec
P tacol.
nu a
tional anSr ^ ^Sf *«** «I de ^enţiei pentru a se Z loc d°ar
o^SSrT1 f°nd em°~ P^atprin com^aea ^W^c* f £
con-
^nftSaCr^a^or se contu «*»**. In^^Ptă şTTe
ut^f- * & condiţiiIe mf re măiestrie estemrUgăciunea cînteă ° iC0P«ri re
f 2ltatea oficierii 2?,^ "*^tă« de £, * decIa™ată cu gresie ale
d/feSfc «^^ P^n^ Fastu°" b«erică şi num*™ i arte
măresc *El ?•
mi J
J °acele de
«-jontal», frumoşi are PTU A^TS^ de înt^gul ansamblu 7 ** desfăs°ara
ac^tea " Ce"
ce
se desfăşoară în ? practic* ritual.
regizorală prealabnă "?** bise"ciî ecL^ Ceremoni^
c
ă „slujba reSS' Acest tv6ru se 2^ °. P**«tlre
Biserica dintotdeauna a speculat trebuinţele estetice ale
omului şi s-a străduit să le îndrepte pe cale religioasă. Partea de
ceremonial a religiei a fost de-a lungul multor secole unul din
cele mai accesibile mijloace de satisfacere a trebuinţelor de
trăiri estetice pentru masele largi. Aşa se explică faptul că
trebuinţa omului de a da o formă solemnă unor evenimente din
viaţa lui a fost deviată vreme îndelungată, spre o participare în
masă la ceremoniale religioase.
în prezent, din mai multe considerente pe care nu le putem
analiza aici, biserica nu mai poate să asigure cerinţa de
ceremonial şi festiv şi nici o mare parte din indivizi nu mai sînt
dispuşi să facă compromisuri pentru a-şi satisface aceste
trebuinţe în cadru religios.
Apare imperios necesitatea unei analize a modului în care
individul în condiţiile actuale îşi poate satisface nevoia de
sărbătoare în afara cadrului institutionalizat de religie. Dacă
încercăm să analizăm acsastă problemă în perspectiva timpului
vom constata că şi în antichitate aceste trebuinţe existau, dar
modul şi cadrul în care erau satisfăcute nu erau încă impuse de
biserică. Este semnificativă relatarea uneia dintre interdicţiile
Conciliului de la Trulla (Constantinopol). „Nu este permis ni-
mănui care face parte din ordinul preoţesc sau monahal, a
participa la concursuri hipice sau să susţină jocuri de teatru
(comedii). Dacă vreun, preot este invitat la nuntă, unde va fi
surprins de astfel de jocuri, să se ridice şi să plece, acestea fiind
cerute de doctrina părinţilor noştri. Dacă totuşi cineva va lua
parte la asemenea lucru, fie că va trebui să înceteze, fie că va fi
scos". 8
Din textul reprodus reiese faptul că biserica, prin anul 691,
încă nu acţionase energic şi categoric pentru interzicerea în
masă a jocurilor de teatru, a întrecerilor hipice, a luptelor cu
gladiatori şi a altor jocuri şi distracţii ce intrau în contradicţie
cu doctrina creştină. Acest lucru este vizibil din faptul că
activităţile enumerate
8
Apud : Conciliorum nova et amplissima Collectio, in qua praeter ea,
quae Labbeus Cossartius et Coletus ediderunt addi-tamenta, notae et
dissertationes Jo. Dominici Mansi exhibentur, fol. mai. Florentiae, 1759,
Tom. XXX, voi. XI, col. 954, canonul XXIV.
mai sus erau întîlnite şi în cadrul ceremonialelor de nuntă.
Faptul că preoţii, care erau surprinşi la nunţi în cadrul
cărora erau organizate asemenea jocuri, erau ameninţaţi cu
caterisirea exprimă o atitudine negativă a bisericii faţă de astfel
de distracţii.
Importanţa acestui document pentru studiul nostru este
determinată şi de faptul că ne arată clar că biserica creştină încă
de timpuriu şi-a îndreptat atenţia şi asupra ceremonialelor ce
marcau momentele principale din viaţa individului, în cazul de
faţă căsătoria.
Ulterior, în urma unor acţiuni sistematice, biserica a reuşit
să distrugă obiceiul spectacolelor de circ cu gladiatori şi fiare
precum şi alte distracţii la care mulţimea ţinea foarte mult. „In
toate cazurile în care biserica a reuşit să dezrădăcineze felurite
obiceiuri ancestrale sub pretextul că sînt „păgîne", ea a trebuit
să pună ceva în loc, căci societăţile nu suferă locurile rămase
goale după o dărîmare, ci pretind imediat ceva în loc". 9
Ţinînd cont de situaţia creată, biserica, conform spiritului şi
doctrinei ei, nu a întîrziat să acţioneze şi să impună noi distracţii
în cadrul aşa-zisului „teatru de mistere". Acesta la început era
un fel de continuare a liturghiei în perimetrul bisericii, ulterior
aceste reprezentaţii s-au diversificat, cuprinzînd fapte din viaţa
sfinţilor cu pilde şi învăţături, deplasîndu-se în afara bisericii, în
cele mai multe cazuri, în locurile cele mai accesibile unui
public numeros.
Un punct de atracţie, şi astăzi, pentru cetăţenii şi vizitatorii
oraşului York din Marea Britanie îl constituie interpretarea unui
ciclu de piese medievale cu subiect religios care continuă
tradiţia teatrului de mistere, actorii fiind membrii diferitelor
bresle meşteşugăreşti. Ciclul cuprinde 48 de piese ale căror
subiecte acoperă întreaga Biblie începînd cu Geneza pînă la
Judecata de apoi. Spectacolele se prezintă pe o scenă
impresionantă în aer liber pe ruinele unei abaţii, pe parcursul a
trei săptămîni din luna iunie. Se remarcă faptul că şi aceste
reprezentaţii, exponente ale conservatorismului, au fost
9
Nicolae Iorga, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile
lor, Editura pentru literatura universală, voi. I, Bucureşti, 1968, pag. 116.
în ultimii ani modernizate, în sensul că reprezentanţii bisericii,
în beneficiul cărora se dau aceste spectacole de mistere, au
consimţit să fie introduse unele elemente ce au un pronunţat
caracter laic cum ar fi : unele cîntece, dansuri, acrobaţii,
jonglerii şi alte feluri da distracţii.
Biserica, după ce creştinismul a fost adoptat ca religie de
stat în secolul al IV-lea, îndepărtează unele obiceiuri zise
„păgîne" 10 fixînd sărbătoarea pascală sau naşterea lui Hristos în
ziua solstiţiului însuşindu-şi în acest fel o parte din
ceremonialele şi obiceiurile ce se practicau cu această ocazie,
imprimîndu-le un nou conţinut.
Ne este cunoscut că la geto-daci perioada Anului Nou
corespundea tocmai cu solstiţiul de iarnă, reprezentînd ziua
renaşterii nepieritorului soare, adică începerea unui nou ciclu al
muncilor agrare. Obiceiurile ceremoniale ce se practicau în
această perioadă aveau menirea de a transmite şi reîmprospăta o
sumă de interdicţii şi recomandări obligatorii pentru un popor de
agricultori şi păstori, acestea fiind însoţite de numeroase practici
magice. Totodată această perioadă era sărbătorită cu petreceri,
dansuri, cîntece, rituri, travestiri în animale, jocuri dramatice,
celebrări de nunţi, daruri, mese îmbelşugate, urări de belşug şi
fericire.
Tot în acest timp o parte din sărbătorile „zise păgîne" au fost
adoptate de biserică, schimbîndu-li-se sen-
10
Atunci cînd spunem că unele dintre obiceiurile noastre ceremoniale au
origine păgînă presupunem că au la bază o totalitate organică constituită în
decursul unei foarte îndelungate tradiţii care încorpora în ea diverse elemente
care privesc cosmogonia, antropogenia, teogonia, cu toate clasificările şi
atributele date diferitelor zeităţi. Legendele despre strămoşii mitici şi eroii
civilizatori, tradiţiile şi regulile ce trebuie respectate pentru o anume profilaxie
împotriva forţelor ostile omului. Această totalitate organică relevă o atitudine
filozofică, religioasă şi artistică, comparabilă cu ceea ce se atribuie antichităţii
greco-ro-mane. Din sinteza organică a elementelor ceremonialelor denumite de
noi „păgîne" nu au lipsit nici obiceiurile ce se practicau cu prilejul unor
sărbători, precum şi în ocaziile mai importante din viaţa individului cum ar fi :
naşterea, iniţierea în activitatea comunitară, căsătoria, moartea. Precizăm faptul
că nici una din afirmaţiile noastre de pînă acum nu am echivalat păgîn cu ne-
religios. Se cuvine în continuare a delimita şi laicul de păgîn în sensul că nici
păgîn nu poate fi echivalat cu laic, datorită faptului că şi în păgînism ca dealtfel
în orice religie persistă fenomenul de înstrăinare religioasă.
sul, astfel că : sărbătoarea Rozalia devine Rusalii, cea de Floralia
devine Florii etc. La Conciliul bisericesc de la Trulla din anul
691 se hotărăşte interzicerea obiceiurilor legate de fertilitate,
motiv de invocare şi de implorare a zeităţilor, care veneau în
contradicţie cu cerinţele biblice. „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici
un fel de asemănare cu cele ce sînt în cer, sus, sau pe pămînt,
jos, sau în apele de sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să
slujeşti lor, căci eu sînt domnul Dumnezeul tău..." (Eşirea 20, 4
—5).
| Dintr-un alt document datînd din 1067 „Cronica lui Nestor"
aflăm că în secolul al Xl-lea erau interzise de ■către biserică
obiceiurile de „Rosalii-' respectiv dansurile cu măşti, cîntecele din
surle şi trompete. „In unele părţi ale ţării încă şi astăzi este
obiceiul de a purta pelin de la Rusalii la Sînziene, sub cuvînt că
Rusaliile ar fi nişte .zîne duşmănoase faţă de fete tinere şi flăcăi şi
— pînă la Sînziene, cînd intră din nou în împărăţia apelor —
aceste zîne ar fi în stare, la miezul nopţii, să fure mintea aceluia
care le priveşte cumva". n Biserica ia mai tîrziu atitudine şi
împotriva „colindelor" la care poporul nostru nu a renunţat în
favoarea cîntecelor bisericeşti, ci le-a •cultivat şi a făcut din ele
apreciate bucăţi melodice, perle ale genului muzical popular ce
vor însoţi diferite manifestări ceremoniale. Textele creştine ale
colindelor sînt adaosuri forţate şi de aici şi importanţa lor
estetică redusă.
Aşa după cum recunoaşte şi Valerian Zaharia, episcopul ortodox
al Oradiei „că Sfintele Sinoade ale bisericii, dînd atenţie potrivită
obiceiurilor păgîneşti care erau în floare pe vremea cînd în
împărăţia romană erau şi păgîni, au hotărît ca cele de la Ancera,
Laodiceea sau Trulla — canoane grele pentru cei ce se folosesc de
tot felul de obiceiuri păgîneşti".12 Acesta continuă arătînd că
„începînd de la naşterea omului — cum ar fi banul de aur sau de
argint pus în scăldătoarea nou-născutu-lui — terminînd cu moartea
sa — cum ar fi înfigerea unui ţăruş în mormîntul cutăruia, despre
care se spune •că este strigoi, sau ungerea uşilor cu usturoi împotriva
11
Valerian Zaharia, Buruieni crescute la umbra bisericii,
_Editura
12
Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1955, pag. 55.
Valerian Zaharia, op. cit., pag. 52.
strigoilor, în noaptea sfîntului Andrei — o sumedenie de datini
păgînesti însoţesc din umbră, viata multor creştini". 13
Adevărat, aceste obiceiuri amintite sînt foarte vechi, au fost
şi mai sînt încă practicate, dar în mică măsură şi în mediul
rural. Acest lucru dovedeşte totodată că obiceiurile aduse odată
cu creştinismul sînt de dată mai recentă. Prezenţa lor chiar în
cadrul bisericii aşa cum ne este relatat dovedeşte faptul că toate
măsurile ce au fost luate de Sfintele Sinoade prin canoane şi
caterisiri nu le-au putut distruge, fapt ce dovedeşte puterea de
rezistenţă în timp a tradiţiei.
^ Atitudinea adoptată de creştinism faţă de obiceiurile ceremoniale
~se ~concreSzeazâ_^p^n^următoarele aspecte "f în "pThTruT~rîhd
a interzis o parte din acelea care veneau I în contradicţie flagrantă
cu doctrina creştină, în al doilea 1 rînd a tolerat o parte din acelea
pe care a reuşit să le \ convertească dîndu-le într-o oarecare măsură
o coloratură teologică. Cu acestea din urmă biserica a adoptat o
Strategie aparte, în prima perioadă le-a tolerat, cînd avea nevoie de
ele pentru a beneficia de autoritatea şi prestigiul lor, ca ulterior să
le excludă treptat din viaţa credincioşilor. Desprindem de aici
ideea care pledează în /favoarea ipotezei conform căreia
creştinismul a fost grefat şi s-a statornicit în conştiinţa poporului pe
o anume experienţă de viaţă care îşi avea credinţele, obiceiurile şi
formele ei concrete de manifestare dintr-o perioadă imemorabilă.
Aşa se explică şi faptul că la noi „creştinismul de origină latină şi
de un caracter folcloric precumpănitor, încă de la sfîrşitul
antichităţii, corespundea spiritului unei populaţii sedentare care şi-a
avut struc-irile sale economice şi politice, religioase şi artistice".14
Din această succintă prezentare reiese modul în care doctrina
creştină, prin instituţiile ei, a reuşit să-şi însuşească o bună parte
din obiceiurile ceremoniale legate de momentele cele mai
importante din viaţa individului
13
Valerian Zaharia, op. cit., pag. 39.
14
Răzvan Theodorescu, „Monumentum princeps" şi geneza
statelor medievale în Europa răsăriteană, în Ştiinţele sociale şi
politice din România, Sinteză documentară nr. 5/1977, Academia
de Ştiinţe Sociale şi Politice.

130
şi de datele calendaristice, dîndu-le în acelaşi timp un sens
religios.
Privind în perspectiva istorică acest lucru, sîntem în-
dreptăţiţi să susţinem că în condiţiile actuale, cînd o mare parte
din populaţie a ieşit de sub influenţa bisericii şi aceasta ca
instituţie şi-a pierdut din influenţa pe care a avut-o în anii din
urmă, trebuie constituit un alt cadru şi noi scenarii de
ceremonial pentru evenimentele principale din viaţa omului.
Ţinînd cont de criza ireversibilă în care a intrat biserica şi
de faptul că trebuinţa de ceremonial şi fast satisfăcută în cadrul
acesteia este într-un fel compromisă, se impune cu necesitate o
amplă acţiune de laicizare a tuturor obiceiurilor ceremoniale în
aşa fel ca în continuare trebuinţa de ceremonial şi fast să fie
satisfăcută într-un cadru nou instituit în raport cu necesităţile
impuse de noua dezvoltare economico-socială a ţării.
Evoluţia elementelor estetice este cu mult mai vizibilă în
cadrul obiceiurilor ceremoniale de familie odată cu intrarea
acestora într-o nouă categorie, aceea de ce-remonial-spectacol.
Acestea au parcurs un drum lung de dezvoltare, al cărui rezultat
este sesizat astăzi cînd o mare parte din aceste ceremoniale au
trecut deja în rîn-dul spectacolului, ieşind din sfera cotidianului,
situîndu-se în domeniul artei. De fapt aici este punctul nodal al
ceremonialului şi al evoluţiei lui în sensul că în prezent
obiceiurile ceremoniale din diferite zone ale ţării au fost
stilizate şi sînt prezentate ca ample manifestări spectaculare
mult apreciate de public.
Acest aspect al metamorfozei şi al cauzelor ce au de-
terminat obiceiurile ceremoniale să intre în sfera spectacolului
nu a fost îndeajuns surprins în studii şi cercetări datorită
faptului că : „Folcloriştii au privit întotdeauna obiceiurile doar
ca fapte de cultură tradiţională şi nu au acordat decît rareori
atenţie elementelor de spectacol şi sensurilor pe care sub
această formă le-ar putea avea pentru omul de azi".15
Astăzi este sesizat un efort constant din partea artiştilor
amatori de a valorifica scenic obiceiurile cere-
15
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice,
Bucureşti, 1976, pag. 187.

131
moniale, de a le da o nouă dimensiune in raport cu
necesităţile spirituale actuale. Cei ce se preocupa de
această operaţie caută să descopere aspectele inedite,
să deschidă perspective noi asupra acestora. Acest mod
de a acţiona asupra obiceiurilor ceremoniale are menirea
de a integra mesajul acestora în contemporaneitate, con-
ferindu-le valenţe noi. „
Datorită faptului că aceste fapte de cultura dau posibilitatea
unei noi interpretări, înseamnă ca mai sint viabile ; cînd ele nu
mai dau prilejul să li se smulgă alt înţeles, nesurprins anterior,
dispar.
Un exemplu concludent în acest sens este dat de Goethe care
a putut să surprindă în viaţa fund acest fenomen după cum arată
Herţen : „el şi-a dat seama ca era preţuit pentru altceva decît
pentru ceea ce merita să fie preţuit, că se înţelegea altceva decît
ceea ce spunea el".16
Această calitate de a prilejui o revalorificare o au doar
faptele de cultură şi operele care conţin intrinsec o reală bogăţie
de sensuri. Altfel, nici o revalorificare, oricare ar fi unghiul ei de
interpretare, nu le poate împiedica decesul.
Numai faptul că obiceiurile au putut fi şi au fost
revalorificate în contextul nou determinat ae revoluţia socialistă
atestă polisemia valorică a acestora.
Un prilej deosebit ce a marcat o intervenţie masivă în stimularea
elementelor estetice imanent cuprinse in obiceiurile ceremoniale
1-a constituit ampla competiţie a muncii si a creaţiei libere din
cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României". Cu acest prilej
s-au prezentat sub formă de spectacol multe obiceiuri tradiţio-
nale Apariţia acestora pe scenă a fost apreciata pozitiv atît de
specialişti, cît şi de publicul spectator care a luat contact cu
aceste obiceiuri, de această dată dintr-o perspectivă cu totul
inedită, cea artistică. Tot în aceasta împrejurare s-a evidenţiat şi
inepuizabila forţa înnoitoare a creaţiei noastre populare, capabilă
de a releva continuu o bogăţie de sensuri în sfera comunicării
interumane. In" cadrul nunţii, aşa cum se desfăşoară ea în sat se
vehiculează o gamă impresionantă de modalităţi artis-
" «TĂTL Herţen, Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950, pag. 43.

132
tice : elemente de recitativ (chemările la nuntă), de teatru propriu-zis
(peţitul, oraţiile dialogate etc), cîntec vocal şi instrumental individual
sau în grup, dans, strigături etc, ca să nu mai vorbim de alternanţele
formulelor artistice, suprapunerile sincretice şi mobilitatea de-a
dreptul debordantă a întregului spectacol. Referirea la evoluţia
elementelor estetice în cadrul obiceiurilor de familie trebuie reţinută
sub un dublu aspect şi anume că în prezent şi probabil şi în viitor
pentru unele zone unde tradiţia este mai puternică ceremonialele
respective vor funcţiona ca fapte de viaţă concomitent cu
reprezentarea ior scenică pentru alte categorii de cetăţeni din alte părţi
ale ţării.
Ceea ce se întîmplă uneori în prezent cu cermonialul de nuntă,
pentru unele categorii de indivizi, reprezintă însă o deformare atît
etică sau estetică cît şi una general-socială.
Adevărat, şi în cadrul nunţii româneşti tradiţionale se făceau şi se
fac daruri dar în multe cazuri erau simbolice sau constau din
cadorisirea tinerei familii cu lucruri de care efectiv aveau nevoie la
început de drum în căsnicie.
Darul care se făcea la nuntă era socotit un „împrumut dat
devreme" şi ca orice împrumut Trebuie dat înapoi şi tot în acelaşi
cadru numai protagoniştii beneficiari se vor schimba. De la aceste
mici „împrumuturi" pînă la a face din nuntă un mijloc de înavuţire şi
de speculă este un drum lung şi totodată îngrijorător pent-u faptul că
se petrec asemenea lucruri tocmai în momentul de răscruce în viaţa
unor oameni. Acestea afectează negativ bunele şi frumoasele noastre
obiceiuri de nuntă, de aceea trebuie oprite de a se prolifera.
Procesul de transformare a obiceiurilor ceremoniale în spectacol
este reflexiv în acest caz şi convenţia se schimbă pentru a da
posibilitatea să se subînţeleagă textul şi subtextul. Economia de
comunicare nu poate recurge la un rezumat, ci trebuie să intervină
esenţializarea şi redimensionarea ; aceasta înseamnă a include în spec-
tator să-şi reprezinte mintal întreaga desfăşurare. In acest caz
reproducerea reflexivă ce se materializează în spectacol nu se
confundă cu obiceiul ceremonial, dar nici nu-1 trădează,
contribuind doar la convertirea ideilor

133
acestuia în imagini artistice. Spectacolul ce are la bază obiceiul,
nu se referă numai la ordinea faptică a actelor, ci şi la cea
emoţională a sentimentelor. Valenţele estetice în spectacol sînt
redate prin surprinderea unor secvenţe cum ar fi : gingăşia
discuţiei dintre viitorii miri, nostalgia pe care o trăiesc fetele —
în cîntec — cînd află că se vor despărţi de prietenele lor,
durerea resemnată şi bucuria declarată a părinţilor fetei la
gîndul despărţirii de fiică, momentul solemn al iertăciunii,
veselia unanimă a alaiului în drum spre casa mirelui, din nou alt
moment de înaltă omenie la primirea miresei de către socri,
gravitatea cu care se împlinesc unele ritualuri (spălatul pe mîini,
stropirea cu apă, aruncatul cu grîu etc), petrecerea dezlănţuită,
fără încălcarea limitelor bunei-cuviinţe.
Cu o relativă certitudine s-a dovedit, aşa după cum afirma
Vito Pandolfi că : „iniţial spectacolul se naşte din rit,
desprinzîndu-se treptat de el şi păstrînd multă vreme caracterul
sacru al acestuia". Şi continua, ară-tînd că : „Spectacolul a fost
cea dintîi manifestare care n-a urmărit, direct sau indirect, un
scop practic aşa cum au avut de la origine ritualurile".17
In cadrul unor confruntări europene prilejuite de un festival
al obiceiurilor de nuntă, Ansamblul de cîntece şi dansuri din
Negreşti s-a prezentat şi a repurtat un strălucit succes cu
spectacolul „Nuntă din Oaş". Materia primordială din care s-a
plămădit acest spectacol este faptul de viaţă aşa cum aceasta 1-
a constituit şi 1-a repus în forma în care place omului, aşa cum
se consumă el ca ceremonial în funcţionalitatea dată de tradiţie.
Vizionarea unor asemenea spectacole conjugate cu o
participare directă la ceremoniale pe aceeaşi temă, ca fapte de
viaţă, ne dau posibilitatea să vedem cît de valoroase şi de
diversificate sînt obiceiurile pămîntului la noi şi cîtă prospeţime
păstrează de peste veacuri pentru contemporani, ce şlefuire de
artizan a dat poporul nostru acestor ritualuri ancestrale legate de
actul fundamental al vieţii care este căsătoria.
Un turist american în persoana domnului Harry Morgan
vede nunta românească în desfăşurarea ei ceremo-nială pe
scena largă ce o constituie vatra satului Lereşti.
17
Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1971, pag. 17.

134
El nu cunoaşte semnificaţiile ancestrale, rituale şi datinile moştenite
prin tradiţie, dar ca simplu spectator la acest vast ceremonial este
profund impresionat de frumuseţea lui şi ca dovadă a faptului că a fost
cucerit de pitorescul acestui obicei ceremonial românesc de nuntă
hotărăşte să devină eroul principal al unei asemnea manifestări. Anul
următor, respectiv în 1973, luna iulie, împreună cu Miss Catherine
Devlin se căsătoreşte în România cu un ceremonial românesc de
nuntă, apelînd la toate secvenţele obiceiului.
întrebat fiind ce 1-a determinat să înfrunte oboseala a mii de
kilometri pentru a face nunta în Lereşti (Argeş), domnul Harry
Morgan răspunde : „Entuziasmul promovat de frumuseţea obiceiurilor
româneşti, farmecul peisajului şi ospitalitatea acestor ţărani, al căror
chip şi port le-am văzut pentru prima oară pe serpentinele unei antice
coloane de marmoră la Roma." 18
Am relatat acest fapt din următoarele considerente : în primul rînd
domnul Morgan a apreciat şi a fost sedus de frumuseţea scenică a
desfăşurării ceremonialului. Manifestarea văzută 1-a emoţionat prin
frumuseţea convoiului de nuntaşi în straie de o uluitoare coloristică, în
care vornicii şi neamurile purtau în chiote şi jocuri frenetice, agitînd
ploştile înflorate, zestrea miresei către casa mirelui într-un car cu boi
de coarnele cărora erau înnodate năframe de borangic. Chiar şi numai
această secvenţă de obicei, prin organizarea ei, este în măsură să
emoţioneze de la prima vedere, fără a cunoaşte semnificaţia tuturor
celorlalte secvenţe, lucru care ne îndreptăţeşte să acceptăm în
concluzie că dacă o secvenţă a obiceiului este frumoasă în sine şi
poate fi valorificată în sens estetic, cu atît mai mult va fi întregul.
în al doilea rînd, secvenţa văzută din ceremonial 1-a impresionat
şi în acelaşi timp 1-a determinat să se informeze mai pe larg de
întregul obicei, precum şi de semnificaţiile ce le incumbă acesta, ca în
cele din urmă să se decidă să facă o astfel de nuntă în mod real,
urmînd toate rigorile impuse de tradiţie.
Considerăm interesant acest caz din motivul că individul, nu
numai în cazul Morgan, ia contact cu ceremo-
18
Alexandru Predescu, O nuntă americană după datini româneşti,
Tribuna României, Anul II, nr. 18, 1 august 1973, pag. 6.

135
nialul prima dată sub aspectul lui de spectacol şi abia pe urmă
cu faptul de viaţă, cu funcţionalitatea îndătinată. Atras de
frumuseţea spectacolului a hotărît în cele dia urmă ca momentul
căsătoriei lui să fie marcat prin acest complex spectacol cu
multiplele lui personaje, acte şi tablouri.
Localnicii, care se căsătoresc tot în acest cadru, apreciază în
primul rînd obiceiul ca fapt de viaţă, ca datină şi pe urmă
frumuseţea lui.
Din aceste atitudini diferenţiate faţă de obiceiurile
ceremoniale în general şi faţă de cel de nuntă în special se
poate trage concluzia că ele sînt dominate de „pantonomie",
adică infiltrarea artei în întreaga viaţă şi a vieţii în artă,
transformarea realului în conformitate cu legile frumosului.
Despre relaţia autonom-eteronom în artă se vorbea încă în
estetica românească interbelică, iar previziunea că, în cursul
dezvoltării sociale locul acestui cuplu îl va lua pantonomia,
începe să devină realitate.
„Integrarea operei în cotidian pune în mişcare mo-biluri şi
parametri numeroşi, ceea ce presupune că planul ideal în care
valorile artistice există autonom să fie păstrat sau reconstituit,
dacă e cazul, după ce în fapt aceste valori, integrate în viaţă şi
devenite fapte de civilizaţie, ajung din păcate uneori să-si
piardă în parte personalitatea". 19
In desfăşurarea ceremonialului de înmormîntare în ultima
perioadă se manifestă tendinţa de a se îmbina într-o formă sui-
generis ceremonialul religios cu cel laic. în momentul de faţă
această îmbinare hibridă este în favoarea celui religios pentru
faptul că religiozitatea şi formele de expresie ale acestuia sînt
mai puternice. Este vizibilă tendinţa ca partea laică a acestora
să se realizeze ca totalitate independentă cu atribute ce-i dau
posibilitatea să fie în măsură să producă stări emoţionale, de
profunzime, prin elementele ce-i compun structura.
Ceremonialul laic, astăzi încă neelaborat suficient şi
practicat pe scarfă mai restrînsă, va deveni preponderent
19
Ion Pascadi, Artă şi civilizaţie. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976,
pag. 203.

136
cînd starea de religiozitate a indivizilor va scădea ; de fapt, aceasta
este cauza principală care determină preponderenţa celui religios.
Religiozitatea este elementul principal. In funcţie de acesta şi de o
activitate deliberată, organizată în vederea elaborării unui scenariu de
ceremonial pentru înmormîntările laice se va decide şi se va urgenta
instituirea şi uzitarea lui de către pături tot mai largi ale populaţiei. In
momentul de faţă, la în-mormîntare se practică trei tipuri de
cermoniale, criteriul de împărţire este luat după păstrarea sau nu a
celui ce a fost instituit prin însuşire de către biserică.
în acest sens, după gradul de răspîndire, pe primul loc se află
ceremonialul de înmormîntare religios, apoi un ceremonial în care se
îmbină cel bisericesc cu elemente laice. Concomitent cu aceste două
forme care sînt practicate de marea majoritate a populaţiei să mai întîl-
neşte o formă de ceremonial pentru înmormîntări laice, care este mai
mult o manifestare a durerii interiorizate ce se exprimă laconic prin
discursuri şi necroloage ce scot în evidenţă personalitatea şi meritele
celui dispărut, fără a avea la îndemînă instrumentele necesare creării
unei stări emoţionale care să îndemne la meditaţie asupra fenomenului
morţii. Ceremonialul laic ar trebui conceput în aşa fel ca toţi cei ce
participă, pe lîngă faptul că iau parte la o durere colectivă, să
mediteze, să decidă ca adevărata lor menire în cadrul societăţii să fie
în aşa fel, ca în momentul cînd vor încheia ciclul vieţii să fie regretaţi
cu adevărat de cei ce i-au cunoscut şi asta să se datoreze în primul rînd
comportamentului lor plin de omenie.
Desfăşurarea concretă a ceremonialului să desprindă pe
participanţi de treburile cotidiene şi să creeze o mică pauză în care să
fie răgaz să se gîndească mai adînc fiecare la sine şi la starea fiinţei
lui, la faptele bune şi rele pe care le-au făcut, de care se fac
responsabili în faţa propriei conştiinţe. Acesta să fie cadrul în care
participanţii să se angajeze să fie aşa cum de multe ori ar dori să fie,
să corespundă unui model de mare omenie, construit pe structura
umanismului real.
Această meditaţie este ocazionată de un fapt concret de viaţă prin
care însăşi viaţa este negată de viaţă.
Cel mai de seamă lucru nu este că murim, ci felul în care am
trăit. Sfîrşitul este inerent şi implacabil, dar

137
drumul pînă la el e o cale proprie, făurită, întreţinută şi
imortalizată de individ. El şi-a încheiat drumul, dar vin alţii care
îl vor continua, fiindcă tot ce a fost mai bun în el trece în cei ce
vin, ca o zestre de drept. Acest aspect este surprins şi de poezia
populară ; Voi trăi în TOTJJM în cei de-apoi / Şi mereu aşa / cît va
fi luînea^ / Ca ploaia-n izvoară / Ca bradu-n vioară / Ca vîntuTTn
jşuer / Ca fagul în fluer, / Ca pomul în pom / şi omul în om.
Cînd ne pronunţăm asupra modului în care evoluează
obiceiurile ceremoniale avem în vedere faptul că evoluţia spre
spectacol nu suprimă funcţionalitatea acestora ca fapte de viaţă
în comunităţile săteşti, ci vor continua să se practice ca atare.
Astfel, aceste două forme de existenţă a obiceiurilor vor dăinui
încă multă vreme, vor coexista prin interferare şi influenţare
reciprocă.
Cele mai conservatoare obiceiuri din ciclul de familie sînt
cele legate de înmormîtare. A pune în spectacol obiceiul
înmormîntării — dealtfel, extrem de bogat şi variat în elemente
estetice — ar fi o parodie neinspirată, lip-^ sită de credibilitate şi
de un lamentabil gust, sortit unuL total eşec.
In obiceiurile de înmormîtare nu poate fi vorba de
spectacular de ordin artistic, iar expresia „a avut o
înmormântare frumoasă" spune cu totul altceva. Adevărat,
tragismul îşi are în arta cultă frumuseţea lui, mai ales în
nemuritoarele tragedii ale antichităţii greceşti. Dar, spectacolul,
respectiv teatrul, operează cu ficţiuni, cu situaţii şi personaje
care îl transportă efectiv pe spectator în lumea unor fapte
imaginate, reflexive.
Ceremonialul înmormîntării, dimpotrivă, îl readuce pe
individ în lumea dramelor lui personale, unde plînsu] şi bocetul
nu sînt convenţii, ci fapte certe din viaţa cotidiană. De unde şi
concluzia că acestea încă mult timp vor funcţiona doar numai ca
ceremoniale, ca fapte de viaţă în care se va implica esteticul, dar
vor rămîne ceea ce , sînt, fără a genera spectacol în sens teatral.
Atunci cînd ne punem problema revalorificării obice-( iurilor
tradiţionale trebuie să ţinem seama şi de elemente sentimentale, să
ne gîndim că, fiecare dintre noi, conştient sau inconştient, îi revin
în memorie fapte din biografie începînd cu copilăria, adolescenţa,
prima iubire, acel romantism cu acţiunea lui binefăcătoare ce
purifică

138
şi înnobilează conştiinţa. Atunci cînd retrăieşte o amintire chiar
fugară, într-un cadru adecvat şi stimulator, individul vrea să se
mai „scalde în acea mare de visări luminoase şi neprihănite, îşi
desface aripile înălţîndu-se într-o lume sublimă ce a înăbuşit în
ea tot ce era întîmplător vremelnic, banal". 20
Aşa cum în memoria individului rămîn vii acele perioade
dm viaţă care i-au adus mulţumire şi satisfacţie ca fund
frumoase şi pe care şi le aminteşte cu plăcere, nescăpînd nici un
prilej de a le depăna în naraţiuni agreabile, tot aşa şi-n istoria
omenirii şi a popoarelor perioadele lor cu toate naivităţile şi
credinţele magico-reli-gioase sint privite ca ceva ce le-au
aparţinut şi de care cu greu se despart.
„Şi de^ ce oare copilăria societăţii omeneşti, acolo unde a
decurs în formele cele mai frumoase, să nu aibă pentru noi un
farmec veşnic, ca o treaptă care nu se mai întoarce niciodată ?".
2
* întrebarea pe care o pune Marx este de actualtiate, mai cu
seamă că faptele de care ne ocupăm sînt roadele „copilăriei
frumoase" a poporului nostru şi se găsesc tezaurizate în
obiceiurile noastre ceremoniale.

A. I. Herţen, Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950, pag. 41. Karl Marx,
Introducere (Din manuscrisele comune din anii 1857—1858), 1857, voi. 13,
pag. 683.
UNELE CONCLUZII

In lucrarea noastră am încercat să argumentăm că


ceremonialul în general şi cel legat de viaţa de familie în
special, prin calităţile ce le posedă permite să fie plasat în sfera
de investigaţie şi studiu a esteticii. Principalele elemente care
concură la punerea în evidenţă a valorii estetice a
ceremonialelor sînt în principal următoarele : expresivitatea,
caracter intuitiv şi reflectoriu, tipicitate, relevarea simultană a
elementelor de compoziţie, pentru a exprima ce este mai
reprezentativ şi semnificativ.
Valoarea estetică, după cum apreciem, este cuprinsă
intrinsec în structura acestor fapte de cultură, care numai pe o
anumită treaptă de dezvoltare social-economică, atunci cînd
conştiinţa umană s-a diversificat, a putut să fie pusă în
evidenţă, din acest moment ceremonialul începe să fie
valorificat şi sub raport estetic. în ultima perioadă tot mai mulţi
esteticieni se pronunţă pentru includerea în sfera esteticii şi a
altor fenomene şi obiecte ce pînă nu demult erau ignorate. De
aceea considerăm că alături de aceştia prin prezenta lucrare
vom contribui la statuarea dreptului acestor fapte reprezentative
ale vieţii cotidiene de a fi incluse în sfera esteticului, de a fi in-
vestigate cu aparatul categorial şi noţional al esteticii.
Dat fiind faptul că suportul lucrării noastre, respectiv
ceremonialele unor obiceiuri intră în sfera etnologiei a fost
necesară studierea şi investigarea unor materiale de referinţă şi
participarea directă la desfăşurarea unor acţiuni concrete din
acest domeniu din care am desprins concluzii şi exemple
necesare afirmării şi susţinerii faptului că obiceiurile
ceremoniale, în existenţa lor milenară, şi-au schimbat
funcţionalitatea în raport cu metamorfozele suferite de către
cadrul axiologic valorificator care determină modificări şi în
sfera obiceiurilor ceremoniale.

140
Din acest punct de vedere cercetarea noastră reliefează pe axa
diacronică două niveluri funcţionale ale ceremonialului. Primul
nivel, caracterizat printr-un sincretism al valorilor şi al
mijloacelor de expresie, îşi are originea foarte îndepărtată. La
acest nivel ceremonialul, pe lîngă funcţionalitatea avută în acest
stadiu, a constituit şi trunchiul comun din care pe parcurs se vor
autonomiza diferite mijloace de expresie ce vor constitui unele
genuri artistice.
Al doilea nivel funcţional al ceremonialului îmbină în mod
armonios într-o structură unitară elemente conservate din
primul, în care se vor integra, pentru a marca şi nuanţa întregul
ceremonial, mijloacele de expresie artistice care s-au
autonomizat. Procesul enunţat s-a desfăşurat într-un timp
îndelungat, atît în cazul operaţiei de autonomizare a diferitelor
arte, precum şi a reîncadrării lor după autonomizare în structura
cermonialului. Nu am avut date suficiente pentru a detalia
procesul sus-menţionat, dar validitatea acestuia este confirmată
de evoluţia istorică a artelor şi a genurilor ei în contextul
întregii practici social-estetice.
Obiceiurile cermoniale au fost create, sancţionate şi
investite pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii
concrete, odată cu schimbarea caracteristicilor acestei vieţi
concrete determinată de o mulţime de factori şi în primul rînd
cei de natură economică, care mai devreme sau mai tîrziu atrag
după ei redimensionarea funcţională a obiceiurilor în general şi
în cadrul acestora şi a celor ceremoniale.1
Faptul că în zilele noastre unele obiceiuri ceremoniale au
putut să fie valorificate artistic atestă polivalenţa acestora şi
perenitatea calităţilor lor estetice. Datorită acestor reale calităţi
estetice, unele dintre obiceiurile ceremoniale au intrat în
domeniul artisticului ; acest lucru nu exclude posibilitatea ca şi
pe mai departe acestea să coexiste cu obiceiurile ceremoniale,
care rămîn să se desfăşoare ca fapte de viaţă autentice cu
pronunţate caracteristici estetice.
1
Obiceiuri ceremoniale pure nu există, am adoptat această denumire
pentru a desemna obiceiurile în care primează regulile ceremoniale.

141
Evoluţia în contemporaneitate a obiceiurilor ceremoniale
confirmă faptul că acestea rămîn în funcţionalitatea lor
tradiţională cu amendamentele de înnoire, acolo unde se
păstrează o comunitate socială căreia dezvoltarea so-cial-
economică — cu toate mutaţiile la nivel macro-so-cial — nu i-a
schimbat decît parţial sistemul de relaţii interpersonale.
Schimbarea radicală a relaţiilor sociale în comunităţile noastre
rurale nu au putut afecta decît parţial pe cele de rudenie şi de
vecinătate, care s-au dezvoltat în condiţiile muncii în comun în
cadrul cooperativelor agricole de producţie, relaţii care pe un
fond de dezvoltare economico-socială nou, au constituit cadrul
de desfăşurare şi perpetuare a obiceiurilor de familie. Spaţiul
delimitat al vetrei satului, relaţiile de rudenie şi de vecinătate au
fost şi rămîn elemente determinante pentru continuarea
practicării acestor obiceiuri ceremoniale la nivelul comunităţii,
deşi urbanizarea, creşterea mobilităţii sociale introduc
parametri noi în acest proces, modificîndu-1 în decursul
timpului.
In noile condiţii social-istorice, o încercare de a redi-
mensiona în contemporaneitate funcţionalitatea unor ce-
remoniale ce se leagă intim de viaţa individului are şanse de
reuşită dacă ţinem seama de transformările ce au loc în
conştiinţa indivizilor ca urmare a mutaţiilor structurale din
domeniul existenţei sociale. în acest cadru obiectiv, favorabil,
există premisele unei intervenţii deliberate pentru convertirea
unor ceremoniale legate de viaţa individului şi a familei sale ce
sînt în prezent încărcate de conţinuturi religioase, în
ceremonialele laice, care să evidenţieze esenţialitatea omului în
forme reprezentative. Spunem esenţialitate şi înţelegem prin
aceasta întregul potenţial activ şi latent de creaţie al omului prin
care îşi schimbă propria natură prin medieri multiple. în ve-
derea unei asemenea conversiuni nu este suficientă doar
generalizarea unor fenomene particulare pozitive semnalate în
acest domeniu ; o reuşită exemplară necesită o intervenţie
deliberată, sistematică şi eficientă a factorilor educaţionali şi de
decizie. De multe ori s-a vorbit la general, iar pe alocuri au fost
şi încercări sporadice de a converti şi de a da conţinuturi noi
ceremonialelor dedicate individului, dar, încă se acţionează
timid pentru generalizarea unor scenarii de ceremonial ce şi-au
dovedit viabilitatea. Una din cauzele principale care a
determinat

142
o întîrziere a acestei conversiuni constă îo t aPtui ca nu au fost puse
la dispoziţia individului, prin instituţiile de cultură şi de
structurile organizaţiilor de rrtasa .f1 obşteşti, instrumentele
funcţionale constînd din scenaril adecvate ce cu uşurinţă să poată fi
aplicate la cerinţele concrete ale evenimentelor cărora le sînt
destinate.
Cunoaştem faptul că actualele scenarii se Păstrează şi se
transmit prin tradiţie orală cu particU^ar^a^le ^?~ nelor etnologice
şi cu posibilitatea de a se adaPta din mers la unele schimbări. Zicem
unele, peirtru„ feptul ca această adaptare este încă limitată şi
estomPata *n. multe cazuri de rămăşiţele unor influenţe dogma*|
p0~re .^10ase; Tocmai această limită de adaptare la condit u*e
existenţei şi conştiinţei noastre socialiste ne deterrnina sa inter-
venim deliberat cu ajutorul unor instrumente adecvate pentru a
depăşi o stare în acest domenii ce n" mai corespunde noilor realităţi
socio-culturale. Aceasta convertire pe care o propunem este
realizabil3 daca ţinem seama de faptul că ceremonialele ce sînt
dedicate individului şi comunităţilor au origine precreştină S1 un.
ond
laic peste care biserica şi-a pus pecetea sa religioasa legată
indisolubil de dogmele creştine.
In numele laicului şi omenescului, care sînt „proprietarii
ancestrali" ai acestor ceremoniale dedate omului şi momentelor
esenţiale din viaţa sa, avem dreptul imprescriptibil, acum cînd
istoria e de partea noastră sa putem afirma în înalta sa instanţă că
a s0s. timDUl să demonstrăm faptul că sîntem „proprietarii" P*?n
crea ie
ţ ai acestor fapte de cultură şi, ca atare, trebui e sa ne com~
portăm în consecinţă.
Problema cu privire la laicizarea ceremgniar^sr. ^UH° putem
rezuma doar la un simplu transfer p£iţrimonia e la o instituţie
religioasă la un sistem organizat°rlc laic şi a demonstra că ne-au
aparţinut în forrt19 c erau laice.
Laicizarea presupune în primul rînd o redirnensionare
structurală şi funcţională a acestora, dîndtt"}e ° orma
superioară care să răspundă nevoilor intrinseci a °
de fast şi sărbătoare. Redimensionarea structUI . ..
monialelor la care ne referim presupune cîteVa in v
care trebuie operate în structura intimă a. °, ie? --
A. •• .. . mi de desfa-
suspus convertirii, respectiv asupra scenariul "^ ,
şurare a ceremonialului şi asupra structuf11

143
tiinţă a individului care, pus în situaţia concretă de viaţă, să fie
dispus să accepte fără constrîngere dimensiunea nou propusă
pentru practicarea noului model de ceremonial. Conţinutul
ceremonialului se schimbă atunci cînd se operează asupra
structurii scenariilor ; de fapt aceasta constituie partea centrală a
întregii acţiuni. Scenariul are încorporat în el, într-o formă
sensibilă, un conţinut de idei, ce se exprimă cu ajutorul
simbolurilor şi al mijloacelor artistice. Aici, la acest nivel, se
impune o acţiune concertată a tuturor factorilor implicaţi în
această acţiune de convertire ; ei trebuie în primul rînd să
elaboreze scenariile ceremoniale bazate pe componentele laice
ce au convieţuit sincretic cu adausurile religioase ; aceste
componente ce formează tradiţia laică se^ cer a fi ridicate la un
nivel superior pentru a le mări forţa de influenţare şi
sensibilizare a spiritului.
Pe baza acestor elemente laice tradiţionale este necesar să se
clădească noile scenarii ale noilor ceremoniale menite să
corespundă necesităţilor emoţional-afec-tive ale indivizilor, pe
măsura noilor prefaceri ce au cuprins existenţa şi conştiinţa
indivizilor din societatea noastră multilateral dezvoltată. Epoca
noastră cere ca această bogăţie de idei rezultată din schimbările
politice şi economice să fie făcută reprezentabilă în forme sen-
sibile cu ajutorul mijloacelor de expresie ale artelor şi la nivelul
ceremonialelor. Instituţiile în seama cărora ar intra aplicarea
acestor noi scenarii de ceremonial urmează să desfăşoare o
muncă susţinută de mare eficienţă mobilizatoare pentru a
conştientiza indivizii în vederea acceptării şi adoptării formelor
ceremoniale propuse, pentru a-şi organiza diferite ceremoniale
personale şi de familie în raport cu scenariile oferite. Rezolvarea
în maniera propusă este dialectică, asigurînd în acelaşi timp
continuitatea elementelor laice şi încorporarea în acelaşi timp a
unor elemente emoţionale noi determinate de dezvoltarea
conştiinţei socialiste ce reflectă transformările revoluţionare din
domeniul existenţei sociale.
O altă direcţie a dezvoltării obiceiurilor ceremoniale a
constituit-o consacrarea lor estetică, realizată prin transformarea
lor în spectacol.
Manifestările artistice din cadrul Festivalului naţional
„Cîntarea României" atestă valabilitatea concluziei

144
noastre, conform căreia o mare parte din obiceiurile cere-
moniale au fost valorificate scenic.
Actualitatea lucrării noastre constă în faptul că astăzi mai
mult ca oricînd se pune problema valorificării tradiţiilor şi
obiceiurilor ceremoniale de sărbătorire a principalelor
evenimente din viaţa oamenilor cum ar fi : promovarea şi
obţinerea de rezultate deosebite în muncă, aniversarea zilei de
naştere, căsătoria, majoratul etc, în baza unui program complex
de măsuri, călăuzit de filozofia materialist-dialectică a
partidului nostru, urmărind îmbunătăţirea cadrului educativ.
Concluziile desprinse de noi asupra obiceiurilor cere-
moniale legate de familie ne dau posibilitatea să afirmăm că
acestea, în decursul evoluţiei lor, au consacrat şi transmis din
generaţie în generaţie elemente cu caracter general uman care
se caracterizează printr-o dominanta laică.
Principala concluzie care se desprinde din lucrare ne dă
posibiltatea să susţinem faptul că obiceiurile ceremoniale,
indiferent de locul, timpul şi funcţionalitatea lor în spaţiul
nostru naţional, au avut şi încă mai au un rol deosebit la
formarea şi menţinerea spiritualităţii noastre, care ne
particularizează în rîndul celorlalte naţiuni, dîn-du-ne o marcă
proprie, distinctă, ce a contribuit, contribuie şi va contribui la
păstrarea fiinţei noastre naţionale.
BIBLIOGRAFIE

Engels, Fr., Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Editura de


stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1957.
Marx-Engels, Opere, voi. III, Editura politică, Bucureşti, 1965.
Marx-Engels, Opere, voi. 13, Editura politică, Bucureşti', 1965.
Marx-Engels, Opere alese în două volume, voi. II, Editura politică, Bucureşti,
1967.
Marx-Engels, Manuscrise economico-filozofice din 1844, în „Scrieri din
tinereţe", Editura politică, Bucureşti, 1968.
Ceauşescu, Nicolae, Mesaj adresat participanţilor la cel de-al Vll-lea
Congres internaţional de estetică, august 1972, în România pe drumul
construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 7, Editura
politică, Bucureşti, 1973.
Ceauşescu, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea
Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al X-lea şi
Congresul al Xl-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, în Congresul
al Xl-lea al Partidului Comunist Român, Editura politică, Bucureşti,
1975.
Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la adunarea populară din oraşul Negreşti cu
ocazia vizitei de lucru în judeţul Satu Mare, în România pe drumul construirii
societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 10, Editura politică,
Bucureşti, 1975. Ceauşescu, Nicolae, Expunere, cu privire la activitatea
politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou,
constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate
şi al comunismului în România, prezentată la Congresul educaţiei politice şi al
culturii socialiste, iunie, 1976, în România pe drumul construirii societăţii
socialiste multilateral dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977.
Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la încheierea lucrărilor Congresului educaţiei
politice şi al culturii socialiste, iunie, 1976, în „România pe drumul
construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", voi. 13, Editura
politică, Bucureşti, 1977. Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la Consfătuirea
cadrelor din domeniul ştiinţelor sociale şi învăţămîntului politic, octombrie,
1976, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977.

146
Achiţei, Gheorghe, Artă şi speranţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.
Adăscăliţei, Vasile, Teatrul folcloric din judeţul Iaşi, Iaşi, 1969.
Alpatov V., Mihail, Istoria artei, voi. I Arta lumii vechi şi a evului mediu,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1962.
Arnold, van Gennep, Manuel de folklore francais contemporain, Tome
Premier, Editions Auguste Picard, Paris, 1942.
Auboyer, Jeannine, Viaţa cotidiană în India antică, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Berger, Rene, Artă şi comunicare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, Ştiinţă şi credinţă, Gîndire, magie şi religie,
Artă şi valoare, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura pentru literatură universală,
Bucureşti, 1969.
Boboc, Alexandru, Nicolai Hartmann şi realismul contemporan, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Brăiloiu, Constantin I., Ale mortului din Gorj, Bucureşti, 1936.
Breazu, Marcel, Specificul esteticului vieţii cotidiene, în Estetica vieţii
cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Breazu, Marcel, Obiectul şi subiectul estetic în Artă şi comunicare, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1971.
Buga, Marin, Structura compoziţională — criteriu de diferenţiere a genurilor
populare în Folclor literar, voi. II, Timişoara, 1968.
Burada, Teodor T., Opere, voi. I, Ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura
muzicală a Uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1974.
Burada, Teodor T., Istoria teatrului din Moldova, Editura Univers, Bucureşti,
1975.
Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, E.P.L., 1965.
Călinescu, George, Principii de estetică, Bucureşti, E.P.L., 1968.
Ceremonialul Curţii Regale a României, Editura Gobl, 1882.
Ceremoniile usitate în vechime la învestitura Domnilor Români la
Constantinopol, Ilustraţiunea, I, nr. 1, 1860.
Constantinescu, Miron, Cercetări sociologice 1938—1971, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971.
Cosma, Viorel, Două milenii de muzică pe pămîntul României, Editura Ion
Creangă, Bucureşti, 1977.
Crişan, Constantin, Confesiuni esenţiale, Editura Cartea românească,
Bucureşti, 1977.
Densusianu, Ovid, Opere, voi. III, Limba română în sec. al XVII-lea,
Evoluţia estetică a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
Densusianu, Aron, Cercetări literare, Iaşi, Fraţii Şaraga, 1887.
Dima, Alexandru, Conceptul de artă populară, Bucureşti, Editura fundaţiilor,
1939.

147
Dima, Alexandru, Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, Editura Minerva,
1971.
Duîrenne, Mikel, Fenomenologia experienţei estetice, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1976 (voi. I şi II).
Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu — cultură şi creaţie, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1976.
Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Eliade, Mircea, Mythes, reves et mysteres, Gallimard, Paris, 1957.
Eliade, Mircea, Le Sacre et le profane, Paris, Gallimard, 1965.
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Eminescu, Minai, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961.
Eminescu, Mihai, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970.
Flaceliere, Robert, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1976.
Forot, Victor, Le culte des morts ă travers le monde, Crouffon, Tulle, 1906.
Frazer, J. G., Les origines de la familie et du clan, Paris, 1922.
Frazer, James George, Le Tresor legendaire de Vhumanite, Les editions
Rieder, Paris, 1925.
Giambattista, Vico, Ştiinţa nouă, Editura Univers, Bucureşti, 1973.
Giibert, K. E., Kuhn, H., Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere, Editura Minerva, Bucureşti, 1909.
Grunberg, Ludwig, Axiologia şi condiţia umană, Editura politică. Bucureşti,
1972.
Guirand, Felix, Mithologie generale, Larousse, Paris, 1935.
Gulian, C. I., Mit şi cultură, Editura politică, Bucureşti, 1968.
Gulian, C. I., Bazele istoriei şi teoria culturii, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1975.
Gulian, C. I., Marxism şi structuralism, Editura politică. Bucureşti, 1976.
Hartmann, Nicolai, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie, încercare de antropologie literară,
Editura Univers, Bucureşti, 1976.
Herţen, A. I., Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950.
Huizinga, Johan, Homo ludens, încercare de determinare a elementului ludic
al culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1977.
Ianosi, Ion, Dialectică şi estetică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, ' 1971.
Ianosi, Ion, Schiţă pentru o estetică posibilă, Editura Eminescu, Bucureşti,
1975.
Iânoşi, Ion, Estetica filozofică şi ştiinţele artei, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
Iliescu, Ion, Geneza ideilor estetice în cultura românească, Editura Facla,
Timişoara, 1972.

148
Iorga, Nicolae, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor,
Editura pentru literatură universală, voi. I, Bucureşti, 1968.
lorga, Nicolae, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.
Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriografie umană, Bucureşti, 1968.
Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, Editura
Minerva, 1970.
Lambrior, Alexandru, Studii de lingvistică şi folcloristică, Editura Junimea,
Iaşi, 1976.
Levi-Strauss, Claude, Anthropologie structurelle, Pion, Paris, 1958.
Levi-Strauss, Claude, Gîndirea sălbatică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Lorint, Florica şi Kahane, Mariana, O ipostază a ursitoarelor în credinţe şi
ceremonialuri în Folclor literar, Universitatea din Timişoara, 1968.
Lukâcs, Georg, Estetica, voi. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, voi. II,
1974.
Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică, ' Bucureşti, 1970.
Marcuse. Herbert, Scrieri filozofice, Editura politică, Bucureşti, 1977.
Marian, Simion Florea, Descintece poporane române, Cernăuţi, 1886.
Marian, Simion Florea, Nunta la români, Studiu istorico-etno-grafic,
Bucureşti, 1890.
Marian, Simion Florea, Inmonnîntarea la români, Studiu etnografic,
Bucureşti, 1892.
Marian, Simion Florea, Naşterea la români, Studiu etnografic, Bucureşti,
1892.
Marienescu, At. M., Cultu păgînu şi creştinu, Tipografia Academiei Române,
Bucureşti, 1884.
Morawski, Ştefan, Marxismul şi estetica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
Morgan, Lewis H., Die Urgesellschaft, Berlin Buchhandlung Vorwărts, 1921.
Morpurgo-Tagliabue, Guido. Estetica contemporană, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1976 (voi. I şi II).
Moscaţi, Sabatini, Vechile civilizaţii semite, Editura Meridiane, Bucureşti,
1975.
Moutsopoulos, Evanghelos, Categoriile estetice, Editura Univers, Bucureşti,
1976.
Mukârovsky, Jan, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1974.
National Geographic, voi. 132, nr. 6, decembrie 1967.
Nunta la români, Antologie din poezia ceremonialului de nuntă, Editura
Minerva, Bucureşti, 1977.
Pamfile, Tudor, Mitologia românească, voi. I—II, Bucureşti, 1916.

149
Papu, Edgar, Evoluţia şi formele genului liric, Editura Albatros, Bucureşti,
1972.
Pascadi, Ion, Valoarea estetică a relaţiilor sociale, în Estetica vieţii
cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Pascadi, Ion, /dealul şi valoarea estetică, Editura politică, Bucureşti, 1966.
Pascadi, Ion, Artă si civilizaţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.
Pârvan, Vasile, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926.
Pârvan, Vasile, Dacia, civilizaţiile antice din ţările carpato-da-nubiene,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Petrescu, Paul, Creaţia plastică ţărănească, Editura Meridiane, Bucureşti,
1976.
Pitre, Giuseppe, Usi e costumi del popolo siciliano, Coppelli, Bologne, 1961.
Politzer, Georges, Filozofia şi miturile, Editura Univers, Bucureşti, 1975.
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale, româneşti, Institutul de cercetări
etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976.
Predescu, Alexandru, O nuntă americană după datini româneşti» Tribuna
României, Anul II, nr. 18, 1 august 1973.
Protase, Dumitru, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971.
Psihologia religiei, Editura ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Râth-Vegh, Istvân, Istoria culturală a prostiei omeneşti, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.
Sevastos, Elena, Nunta la români, Studiu istorico-etnograficu comparativu,
Carol Gobl, Bucureşti, 1889.
Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial, Editura Fundaţiilor,
Bucureşti, 1939.
Slavici, loan, Noi şi maghiarii, în Convorbiri literare în anul 1873.
Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Bucureşti, Editura
Albatros, 1973.
Sourdel, Dominique şi Sourdel-Thomine, Janine, Civilizaţia islamului clasic,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.
Stahl, H. H., Filozofare despre filozofia poporului român în „Sociologia
românească", III, nr. 3—4, 1938.
Stroia, Gheorghe, Estetică şi estetici în Estetica filozofică şi ştiinţele artei,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Stroia, Gheorghe, Estetică şi militantism, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.
Şăineanu, Lazăr, Ielele, dînsele, vîntoasele, frumoasele, şoimărele,
milostivele, zînele, Studiu de mitologie comparată, Bucureşti, 1886.
Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţie cu legendele clasice şi în
legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor
romanice, Studiu comparativ, Litografia Carol Gobl, 1895.
Tănase, Alexandru, Esteticul în sfera culturii, Vocaţia filozofică a artei,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.

150
Theodorescu, Răzvan, „Monumentum princeps" şi geneza statelor medievale
in Europa răsăriteană, în Ştiinţele sociale şi politice din România,
Sinteză documentară nr. 5/1977, Academia de Ştiinţe Sociale şi
Politice.
Titus, Livius, De la fondarea Romei I, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Tudor, D., Mari căpitani ai lumii antice, voi. II, Editura enciclopedică,
Bucureşti, 1972.
Urechia, V. A., Codex Bandinus, extras din Analele Academiei Române,
istorie, secţiunea II, tom 16, Bucureşti, 1895.
Văcărescu, Teodor, Ceremonialul curţii domneşti a României, Editura
lucrătorii asociaţi, Bucureşti, 1876.
Vianu, Tudor, Estetica, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură, 1939.
Vlăduţiu, Ion, Etnografia românească, (Istoric. Cultura materială.
Obiceiuri), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Voitgt, Vilmos, A folklor esztetikăjahos, Kossuth Konyvkiado, Budapesta,
1972.
Vulcănescu, Romulus, Etnologia şi Vrabie, Gheorghe, Folcloristica, în Istoria
ştiinţelor în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,' 1975.
Vulcănescu, Romulus, Structura şi dinamica ctuilizafiei şi culturii în
aşezările rurale, Bucureşti, 1969.
Vulpescu, Mihail, Cîntecul popular românesc „O nuntă pagină în comuna
Lupşani", Tiparul „Oltenia", Bucureşti, 1930.
Zaharia, Valerian, Buruieni crescute la umbra bisericii, Editura Episcopiei
Ortodoxe Române, Oradea, 1955.
Westermarck, Edward, Histoire du mariage, T. I—IV, Mercure de France,
Payot, Paris, 1934—1945, T. IV, Ceremonies nuptiales. Les rites du
mariage, 1938.
Wright, Mills C, Imaginaţia sociologică, Editura politică, Bucureşti, 1975.
Redactor : GHEORGHE FlRCA
Tehnoredactor : OLIMPIU POPA

Coli de tipar : 9,5. Bun de tipar 29.03.10S3.

Tiparul executat sub comanda


nr. 1/28 la
întreprinderea poligrafică
„13 Decembrie 1918",
Str. Grigore Alexandrescu 89—97,
Bucureşti
Republica Socialistă România
^07*0