1. Cultura ca expresie a identităţii naţionale.

2. Reinterpretarea culturii naţionale şi necesitatea spiritului critic

3. Tradiţie şi inovaţie în evoluţia culturii

1. Cultura ca expresie a identităţii naţionale.

În orice epocă istorică, societăţile întreţin un dialog critic cu trecutul, cu valorile, creaţiile şi
practicile anterioare, acumulate şi sedimentate în ceea ce numim tradiţie culturală. Modul în care este
cunoscut, înţeles şi asumat trecutul condiţionează în mod profund creaţia culturală a prezentului şi
proiecţiile unei comunităţi naţionale în viitor. Orice popor îşi traduce experienţa sa istorică într-o suită
de creaţii culturale, care devin componente obiective ale vieţii sale. Este vorba de opere şi valori
cristalizate în limbă şi în toate formele de creaţie simbolică, în artă, religie, ştiinţă, filosofie, în gândirea
socială şi politică, opere care, alături de realizările materiale şi tehnice, în ordine civilizaţională,
exprimă identitatea naţiunilor care le-a produs, vocaţia lor creatoare.
Cultura este o componentă structurală în viaţa naţiunilor, dar şi o expresie a sufletului şi a
spiritualităţii lor. Având o dimensiune existenţială complexă, în care funcţiile simbolice se împletesc cu
cele practice, culturile reprezintă elementul central al identităţilor naţionale, nucleul sau pivotul lor
spiritual. Culturile codifică şi tezaurizează, în limbaje simbolice, experienţa istorică diversă a
popoarelor, modelează comportamentele practice, modurile de viaţă şi atitudinile fundamentale faţă de
lume şi viaţă.
Culturile au concomitent aspecte universale şi specifice. De aceea, în spaţiul creaţiei culturale se
întruchipează în forme atât de expresive raportul complex dintre unitate şi diversitate, raport constitutiv
al condiţiei umane. Istoricul Fernand Braudel, autor al unor lucrări impresionante de investigaţie şi
analiză asupra epocii moderne, aprecia că termenul de cultură trebuie scris concomitent la singular şi la
plural. Pentru că, deşi sunt legate organic de condiţii particulare, culturile au în mod intrinsec o vocaţie
universală, anume aceea de a exprima în forme simbolice exemplare condiţia umană, dar în formele ei
concrete, dintr - un anumit timp şi loc.
Departe de a se dezvolta în izolare, culturile naţionale moderne au interacţionat permanent şi au pus
în mişcare un mecanism fecund al interdependenţelor, ce a devenit astăzi global prin noile mijloace de
comunicare. Din această interdependenţă şi comunicare interculturală au rezultat marile creaţii
ştiinţifice, filosofice şi artistice ale lumii moderne, precum şi înfăptuirile tehnice care ne-au modificat
viaţa. Dar, contribuţia popoarelor şi apoi a naţiunilor europene la construcţia lumii moderne, în toată
complexitatea sa, este, inevitabil, diferită, "dintr-o mie de motive", ca să-l cităm pe Mihai Ralea.
Culturile sunt diferite întrucât popoarele au trăit şi s-au dezvoltat în condiţii istorice, sociale şi
geografice diferite, având interese şi valori, moduri de viaţă şi instituţii diferite. O istorie a culturilor va
trebui să consemneze aceste diferenţe şi să le explice.
În lumea contemporană, marcată de procesul de globalizare, naţiunile îşi preţuiesc creaţiile lor
reprezentative, personalităţile şi valorile în care se recunosc, cele care formează substanţa identităţii lor
durabile şi care reprezintă contribuţia lor la patrimoniul cultural al umanităţii. Aceste valori şi modele
culturale sunt transmise din generaţie în generaţie, prin mecanismele socializării şi educaţiei, fiind, de
asemenea, promovate sistematic şi mediatizate, pentru a le face cunoscute şi recunoscute în lume.
Identitatea culturală a naţiunilor este certificatul lor de existenţă, prin care îşi legitimează locul în istoria
1
universală. Naţiunile dezvoltate, cu o puternică conştiinţă de sine, îşi apreciază creaţiile culturale ca un
patrimonial naţional, care este protejat şi promovat, întrucât văd în aceste opere o mărturie tangibilă şi
simbolică a trecerii lor prin istoriei, un indicator al vocaţiei lor creatoare. Cum vom arăta, interesul
naţiunilor pentru identitatea lor culturală şi pentru imaginea acesteia a fost relansat, în mod paradoxal,
chiar de procesul de globalizare.
În decursul istoriei sale moderne, naţiunea română a produs un ansamblu de valori şi de creaţii
spirituale care îi conferă identitate şi un loc distinct în civilizaţia europeană. Aceste valori alcătuiesc, în
unitatea şi diversitatea lor, moştenirea noastră culturală. Ne sprijinim, fără să ştim, pe această tradiţie
culturală naţională, pe acest tezaur de cugetare şi simţire, pe care uneori îl mitizăm declarativ, fără a-l
cunoaşte temeinic, dar pe care cel mai adesea îl neglijăm şi îl risipim în mod inexplicabil. În ceasul
istoric al integrării europene, societatea românească se confruntă cu o problema fundamentală, anume
aceea de a-şi redefini identitatea culturală în termenii actualităţii, participând competitiv la noile fluxuri
ale creaţiei ştiinţifice şi artistice, dar şi printr-un examen critic asupra patrimoniului său istoric, pentru a
discerne valorile care o definesc şi a le promova în circuitele comunicaţionale europene, operaţie absolut
necesară pentru ne reconstrui imaginea de ţară în opinia publică internaţională.
Transformările structurale care au urmat revoluţiei anticomuniste din 1989, precum şi opţiunea
societăţii româneşti pentru integrare în structurile europene şi euro-atlantice implică şi o reconstrucţie a
conştiinţei de sine a culturii române. Apartenenţa României la aceste structuri are şi o importantă
dimensiune culturală, nu doar una economică şi politică. Sub presiunea acestor schimbări de sistem
social şi de repoziţionare geopolitică, societatea românească parcurge astăzi un proces firesc de
autoevaluare şi de racordare la tendinţele culturale contemporane, de reinterpretare a creaţiilor sale
culturale şi a tablei sale de valori, precum şi a unor evenimente şi personalităţi din istoria naţională.
În perioada postcomunistă, relaţia cu trecutul imediat a fost, în mod inevitabil, intens
problematizată. Necesarele "revizuiri" şi reinterpretări critice au fost contaminate adesea de
angajamente şi partizanate politice. Evident, raportarea la trecut ridică numeroase probeme sensibile şi
dureroase. Dar, pentru ca interpretările şi judecăţile noastre să fie adecvate, raţionale şi corecte, este
absolut necesar să cunoaştem temeinic acest patrimoniu. În acest punct, întrebările vin în cascadă. Îşi
cunosc românii patrimoniul lor cultural? Cu ce imagine asupra culturii lor operează atunci se referă la ei
înşişi, la identitatea lor, şi atunci când, inevitabil, sunt puşi în situaţia curentă de a-şi evalua comparativ
datele identitare cu cele ale altor popoare? Cum se percep şi se poziţionează ei în lumea actuală? Au
creat românii ceva durabil în ordine spirituală? Au ei vreo "contribuţie" ce merită să figureze într-un
catalog al performanţelor universale? Au propus ei omenirii vreo idee, vreo invenţie tehnică sau vreo
soluţie teoretică originală? Ori au făcut umbră pământului degeaba, limitându-se în orizontul îngust al
supravieţuirii?
Sunt interogaţii ce revin cu o anume insistenţă în mediul românesc, acum, când atâţia apostoli
improvizaţi şi interesaţi ai globalizării, de la noi sau de aiurea, somează naţiunile să-şi scrie necrologul,
pentru că ele n-ar mai avea viitor în proiectele lor nebuloase. Dar în aceste interogaţii se exprimă şi
nevoia lăuntrică a culturii române de a-şi redefini conştiinţa de sine, de a-şi face un bilanţ al aventurii
spirituale pe care a parcurs-o în decursul existenţei sale. Din aceste interogaţii derivă şi problema pe
care o abordează acest curs: În ce măsură cunoaştem acest patrimoniu, ce criterii şi repere putem utiliza,

2
din perspectiva prezentului, pentru a interpreta în chip adecvat semnificaţia unor opere şi creaţii din
trecutul recent sau mai îndepărtat? Avem un program naţional, sistematic şi coerent, în această privinţă?
În ce măsură integrarea în comunitatea europeană modifică sau redimensionează problema identităţii şi
a imaginii noastre? Ştim să ne promovăm valorile autentic naţionale şi să ne construim imaginea de ţară
pe temeiul acestora?

2. Reinterpretarea culturii naţionale şi necesitatea spiritului critic

Trecutul este întotdeauna judecat din perspectiva prezentului şi este preluat selectiv. Dacă
înţelegem semnificaţiile acestui principiu, verificat şi confirmat de experienţa istorică, precum şi
implicaţiile sale în sfera culturii, putem înţelege în termeni mai adecvaţi şi necesitatea spiritului critic în
analiza şi reevaluarea tradiţiei noastre culturale. Reevaluarea trecutului trebuie făcută dintr - o
perspectivă lucidă şi comprehensivă, specifică epocii noastre. Spiritul critic, teoretizat de numeroşi
gânditori români, după cum vom arăta, nu trebuie văzut ca o respingere sau devalorizare a creaţiilor din
trecut, ci, în primul rând, ca o operaţie de analiză raţională şi de înţelegere a lor, pentru a le putea
determina valoarea şi semnificaţia prin situarea lor în contextul istoric şi social în care au apărut. Pentru
a preveni confuzia valorilor şi a asigura metabolismul firesc al unei societăţi, spiritul critic este necesar
atât în evaluarea trecutului, cât şi a fenomenului cultural din prezent, grav afectat de industriile
divertismentului, de invazia culturii de consum şi a prostului gust, semne ce denotă şi o atrofiere a
spiritului critic. De aceea, îndemnul lui Maiorescu are nebănuite rezonanţe actuale: "Critica, fie şi
amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre".
Spiritul critic înseamnă până la urmă capacitatea unei societăţi, a agenţilor săi culturali şi a
instituţiilor sale de a discerne între valoare şi nonvaloare, între valoarea autentică şi impostură, aşadar,
exigenţă, rigoare şi judecată motivată raţional în aprecierea creaţiilor din trecut sau din prezent. Fiind un
factor vital pentru sănătatea climatului public, spiritul critic trebuie să prezideze şi raportarea noastră
comprehensivă şi echilibrată la patrimoniul cultural, ferindu-ne atât de atitudinile apologetice şi
naţionaliste, de elogiere necritică a trecutului, cât şi de cele negativiste şi nihiliste, care, într-o viziune
hipercriticistă, devalorizează tradiţiile naţionale sau le resping în bloc, considerând că românii nu au
creat nimic semnificativ în plan cultural, iar contribuţia lor la cultura europeană este una minoră. În noul
context istoric şi geopolitic în care este plasată România, ca o componentă a ansamblului european,
modul în care ne raportăm la patrimoniul nostru cultural, modul în care ne definim identitatea culturală
şi modul în care ne apreciem contribuţia noastră la cultura europeană reprezintă probleme de fond. Nu
este întâmplător faptul că aceste teme au generat în ultima vreme confruntări de idei şi dezbateri aprinse
în spaţiul public şi mediatic.
Această raportare implică în mod necesar o reinterpretare a creaţiilor din trecut şi un examen critic
al lor, pentru a discerne valorile autentice, fundamentale, şi a reconfigura ierarhiile şi tabla de valori a
culturii române, unde este cazul. În aceeaşi măsură este important să punem în evidenţă trăsăturile sale
predominante, elementele viabile, interferenţele şi sincronizările cu orientările culturale europene,
liniile de continuitate istorică, dar şi rupturile, discontinuităţile, desincronizările şi decalajele. O

3
întrebare de neocolit priveşte şi semnificaţia actuală a unor creaţii din trecut, pentru a vedea în ce
măsură anumite modele culturale mai sunt "funcţionale" pentru noi în lumea de azi. Spiritul românesc,
nemulţumit de el însuşi, s-a aflat adeseori într-o relaţie problematică, deloc confortabilă, cu acumulările
sale anterioare, cu universal cultural tradiţional, astfel că periodic ierarhiile valorice au fost răsturnate,
începând cu paşoptiştii, care doreau să scoată spaţiul românesc din sfera de influenţă orientală şi să-l
racordeze la cea europeană, conținând cu junimiştii care denunţă "formele fără fond" şi luptă pentru o
europenizare substanţială, nu de faţadă, şi apoi cu generaţiile interbelice, obsedate de tema raportului
dintre identitatea naţională şi integrarea culturii noastre în spaţiul european.
Desigur, societăţile fac totdeauna o selecţie critică asupra tradiţiei lor, preiau anumite valori şi
modele comportamentale, care au rezonanţă actuală, pe când altele sunt trecute în uitare sau sunt
"conservate" pentru semnificaţia lor istorică. În consecinţă, istoria unei culturi naţionale este o continuă
reinterpretare de sine, o reconstrucţie a tradiţiilor sale simbolice prin operele prezentului, o rescriere a
temelor sale majore în funcţie de contextele interne şi externe pe care le parcurge. Aşadar, reexaminarea
trecutul îşi are sursa şi motivaţia în necesitatea interioară a culturii române de a-şi reinterpreta tradiţia
spirituală şi unele episoade din evoluţia sa modernă în raport cu noul context istoric, ce a impus
perspective de interpretare şi criterii de apreciere diferite faţă de cele care operau (în plan axiologic) în
perioada interbelică şi faţă de cele (preponderent şi restrictiv ideologice) din perioada regimului
comunist. Acest proces nu este scutit de tensiuni şi de neînţelegeri, de dispute ideologice şi politice.
Asistăm la dezbateri aprinse asupra modului în care ar trebui să ne raportăm astăzi la personalităţile şi
valorile naţionale, în contextul necesarei integrării europene şi al globalizării, fenomene care, paradoxal,
au redeschis pretutindeni interesul pentru chestiunea identităţilor naţionale. În acelaşi timp, cultura
română îşi redescoperă potenţialul creativ, dar şi decalajele şi handicapul istoric, printr-un necesar şi
benefic examen comparativ faţă de noile tendinţe ale culturii contemporane. Ca şi în alte epoci, ea îşi
redefineşte identitatea şi îşi reevaluează tradiţia în raport cu spiritul timpului.
Rostul acestui curs este şi acela de a-i introduce pe studenţi în climatul acestor dezbateri culturale
ce au loc astăzi, la noi şi aiurea. Ce semnificaţie are astăzi cultura naţională? Cum ne „integrăm" în
Europa, păstrându-ne identitatea culturală sau renunţând la ea, ca la un bagaj jenant, inutil, depăşit? Nu
putem ocoli unele întrebări tranşante: cum se raportează tânăra generaţie la valorile, tradiţiile şi operele
ce alcătuiesc cultura naţională? În ce măsură o cunoaşte şi în ce măsură se mai recunoaşte în ea? Sau se
delimitează şi se ruşinează de ea? Mai este interesată societatea românească actuală - aflată sub
presiunea atâtor urgenţe de altă natură, dar hotărâtă să-şi croiască un nou destin în orizontul civilizaţiei
europene - de propriul ei trecut cultural sau doreşte să-l uite? Ne mai pot spune ceva relevant pentru
drama actualităţii Cantemir, Bălcescu, Bărnuţiu, Maiorescu, Eminescu, Iorga, Drăghicescu, Lovinescu,
Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Noica sau
Călinescu? Ceva care să ne ajute să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, să ne pregătească spiritual
pentru „(re)integrare" demnă în Europa şi pentru a înfrunta sfidările secolului XXI?
Numeroase date istorice, de interes major, au devenit disponibile abia în ultimul timp. Cunoaşterea
lor implică, în mod inevitabil, şi o revizuire a semnificaţiei pe care o aveam asupra unor evenimente
istorice, o corectare firească a erorilor sau a deformărilor produse de ideologia comunistă. În ultimii ani
asistăm la o amplă operaţie de restabilire a adevărului istoric, la punerea în circulaţie a unor documente

4
importante, inaccesibile până acum, documente ce aruncă o nouă lumină asupra unor personalităţi ale
vieţii politice. O operaţie similară are loc şi în perimetrul culturii naţionale. O serie de autori, unii de
primă mărime valorică, nu au fost publicaţi în anii regimului comunist, nu au fost accesibili marelui
public, astfel că asupra lor persistă multe neînţelegeri. Alţi autori, care au fost parţial recuperaţi şi
introduşi în sistemul educativ, au fost interpretaţi într-o manieră deformatoare sau îngropaţi sub etichete
ideologice. După cum există şi cazuri în care autori mediocri au fost supradimensionaţi ca însemnătate
în manualele de ieri, tot din considerente politice.
Aşadar, apare evidentă necesitatea de a reinterpreta istoria culturii naţionale având în vedere noua
bază documentară de care dispunem şi noile perspective deschise de apartenenţa României la Uniunea
Europeană. Cunoaşterea şi evaluarea, dintr-o perspectivă actuală, a patrimoniului care ne defineşte
spiritual, este o acţiune de interes naţional. Este un patrimoniu făurit în cele „optsprezece veacuri de
trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi', după fericita expresie a lui Bălcescu. El
cuprinde idei şi creaţii care ne-au modelat istoria, formula sufletească, structura etnopsihologică, modul
de viaţă, organizarea politică şi socială în diferite epoci. Am considerat că, pentru formarea unei
reprezentări mai adecvate cu privire la evoluţia spiritualităţii româneşti în ultimele două secole, este
utilă o privire retrospectivă - pentru a întocmi cel puţin o hartă de orientare - asupra momentelor
semnificative şi asupra operelor fundamentale ale culturii noastre.
În alcătuirea cursului am pornit de la constarea că imaginea pe care o are un tânăr asupra culturii
române este adesea deficitară sub raportul informaţiei, fragmentară şi discontinuă în privinţa articulaţiei
dintre epoci, stiluri şi personalităţi, ca să nu mai vorbim de confuzia ce persistă în privinţa semnificaţiei
pe care o au unii creatorii români în plan universal. Disciplinele istorice studiate în liceu oferă informaţii
disparate despre domeniile de creaţie, domenii care, integrate funcţional, formează unitatea culturii
naţionale şi dezvăluie identitatea acestei culturi în context european şi mondial. O reconstituire a
epocilor, în succesiunea lor, şi o lectură nouă a operelor de referinţă sunt necesare pentru completarea
acestei imagini.
Aşadar, tabloul valoric al culturii române trebuie refăcut, în multe componente ale sale,
reconsiderând, în funcţie de noile date pe care le deţinem, contribuţia unor personalităţi la dezvoltarea
vieţii ştiinţifice, artistice şi filosofice din epoca modernă, mai ales din perioada interbelică. Această
reinterpretare a istoriei culturii române a generat numeroase controverse şi confruntări de idei, care se
desfăşoară în mediile intelectuale şi politice, în paginile ziarelor, pe ecranele televizoarelor şi în
publicaţiile de specialitate. Adeseori în „istoriile" unor domenii culturale (ale ştiinţei, literaturii, artei,
filosofiei sau gândirii politice) sau în dicţionare, enciclopedii ori sinteze teoretice şi-au găsit loc
distorsiuni şi falsificări dictate de interese politice conjuncturale. Istoria este una dintre disciplinele cele
mai vulnerabile la virusul manipulării politice.1 Din această împrejurare decurge responsabilitatea
oricărui discurs asupra trecutului, într-o vreme în care „realitatea" acestui trecut este reconstruită în
diverse versiuni şi perspective.

1
La Congresul Mondial de Istorie, desfăşurat între 6-12 august 2000, la Oslo, „manipularea istoriei" în scopuri politice a fost
una dintre temele centrale puse în discuţie. Cu acest prilej s-a subliniat responsabilitatea ştiinţifică şi morală ce revine istoricilor
în acţiunea de restabilire a adevărului şi de demistificare a diverselor forme de manipulare a opiniei publice, de la cele care
falsifică datele istorice reale la cele care promovează „interpretări" partizane şi interesate.
5
3. Tradiţie şi inovaţie în evoluţia culturii
Istoria culturii înregistrează adeseori mutaţii, răsturnări de perspective, fie ca urmare a unor
schimbări sociale, politice sau geopolitice majore, fie ca urmare a unor descoperi epocale, a apariţiei
unor creatori de geniu şi a unor agenţi care revoluţionează paradigmele culturale, sistemele simbolice,
formele de expresie. Dar toate aceste schimbări se integrează într-un lanţ evolutiv, astfel că în spatele
lor se pot identifica anumite continuităţi. Societăţile se dezvoltă pe suportul unor achiziţii anterioare de
ordin cultural şi civilizaţional. Prezentul unei societăţi îşi are rădăcinile în trecut, iar viitorul ei este
precondiţionat de această relaţie critică, de modul în care îşi asumă şi îşi interpretează istoria sa
culturală. Structurile politice şi economice se pot schimba, după cum vedem, sub presiunea anumitor
conjuncturi, pe când structurile culturale, interiorizate în mentalul colectiv al unui popor, au o inerţie şi
o forţă de rezistenţă considerabilă la schimbare.
Tradiţia nu se identifică mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selecţie axiologică pe care prezentul o
face în corpul acestei moşteniri, aplicând criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă
şi un mod de înţelegere a lumii, dobândesc, prin forţa lor ideatică şi expresivă, un caracter de permanenţă,
devenind repere pentru conştiinţa unei societăţi. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind
astfel aduse în circuitul viu al culturii. Cultura tezaurizează şi acumulează valorile, reţine ceea ce este durabil
în ordine spirituală, transmite peste epoci operele care „înving timpul", care rămân actuale prin semnificaţiile
lor, care nu şi-au consumat mesajul în contextul în care au apărut. Este cazul marilor creatori, care sunt
permanent „contemporanii noştri", întrucât exprimă ceva esenţial din condiţia umană, fie că este vorba de
Homer sau Shakespeare, de Eminescu sau Blaga. „Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui
popor la un moment daf 2, spunea Camil Petrescu. Această funcţie sintetică şi expresivă a culturii ne
îndeamnă să analizăm operele din cuprinsul culturii naţionale pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine.
În acest sens, tradiţia reprezintă partea activă a moştenirii culturale, ceea ce rămâne viu din trecutul
cultural, elementele care acţionează modelator asupra prezentului. Tudor Vianu a definit într-un mod
expresiv tradiţia: „Scurt spus, tradiţia este influenţa muncii culturale anterioare asupra celei prezente".3
Tradiţia este „condensată" în opere şi acţionează modelator prin instituţii de învăţământ şi de tezaurizare,
prin formele educaţiei şi prin mecanismele memoriei sociale. Raportul tradiţie/inovaţie este mereu
problematizat, reprezentând tensiunea esenţială a mediului cultural. Tradiţia reprezintă un univers specific de
valori materiale şi spirituale, de valori instrumentale şi simbolice, un „echipament cultural" pe care naţiunea
română l-a amplificat mereu, preluând idei şi formule şi din experienţa altor culturi şi civilizaţii, cu care a
venit în contact, patrimoniu pe care societatea românească l-a transmis, cu sincope şi desfigurări, de la o
generaţie la alta, asigurând identitatea noastră spirituală în orizontul lumii moderne. Este vorba de
„memoria" istorică a poporului nostru, de memoria interioară, afectivă şi psihologică, precum şi de cea
materializată în creaţia artistică, ştiinţifică şi filosofică, în gândirea politică şi socială, în toate formele care
au exprimat modul nostru de a gândi şi simţi, modul nostru de a ne raporta la istorie şi la alte culturi.
Unele opere, care s-au „uzat" cu timpul, s-au istoricizat, dar au avut eficienţă în epoca lor, sunt trecute
în fondul „pasiv" al culturii; altele rămân vii şi active permanent, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt
valorile de performanţă, de mare densitate axiologică şi semantică, "opere deschise", care solicită şi permit
noi interpretări. Fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă şi descoperă
în el sensuri noi. Astfel, unii creatori pot fi redescoperiţi şi revalorizaţi din perspective inedite. Este şi cazul
lui Caragiale, autor despre care unii critici (precum Eugen Lovinescu) au susţinut că îşi va pierde

2
Camil Petrescu, Suflet naţional, în vol. Aesthesis carpato-dunărean, antologie de Florin Mihăilescu, Bucureşti, Editura
Minerva, 1981, p. 167.
3
Tudor Vianu, Filosofia culturii, în Opere, vol. 8, Editura Minerva, 1979, p. 245.
6
semnificaţia, mizând pe faptul că societatea românească va depăşi năravurile politice satirizate în opera sa.
Dar iată, această operă îşi află atâtea rezonanţe şi în lumea contemporană românească.
În raportarea la tradiţie, în cultura română s-au confruntat două poziţii opuse: tradiţionalismul şi
modernismul, autohtonismul şi europenismul. Tradiţionalismul reprezintă o supraevaluare a culturii
anterioare şi o devalorizare a prezentului. Atitudinea de elogiere necritică a trecutului se conjugă adesea cu
refuzul inovaţiei şi al noilor formele de gândire şi de expresie. La polul opus se află atitudinile
antitradiţionaliste, moderniste, care se afirmă uneori prin negarea în bloc a tradiţiei sau devalorizarea sa,
prin glorificarea „noutăţii" şi a avangardei, prin experimentalism şi poziţii nihiliste. Aceste viziuni şi
atitudini opuse s-au confruntat violent în publicistică şi în spaţiul academic, alimentând polemici
răsunătoare, pe care le vom prezenta în cursul nostru. Aceste confruntări sunt fireşti, iar vitalitatea unei
culturi este probată şi de tensiunea acestor poziţii antinomice. Este firesc ca, într-o privire retrospectivă, să
includem în cultura română deopotrivă ambele poziţii şi operele în care ele s-au obiectivat, înfăţişând cu
obiectivitate motivaţiile teoretice, sociologice, axiologice sau conjuncturale pe care s-au sprijinit.