INTRODUCERE

În lucrarea prezentă, am elaborat diversitatea obiceiurilor practicate în Oltenia, specificul

și importanța acestora. Multitudinea obiceiurilor din cultura noastră populară reflectă imaginea
unui bazin hidrografic, ce este unitar, în care râurile, izvoarele și pârâurile se scurg unele în altele
și împreună, toate, în fluviul matcă, adică în spiritualitatea românească.
Lucrarea are ca temă Obiceiurile de iarnă în Oltenia, fiind structurată în trei capitole
semnficative pentru caracterizarea zonelor oltenești din perioada sărbătorilor de iarnă. Am ales
să dezbat acest subiect deoarece provin din mediul rural și consider că este cel mai bogat în
folclor, prezintă forme superioare și complexe ale acestuia, cu toate că în prezent datinile
străvechi încep să-și piardă ecoul și nu trebuie să le facem uitate ci să le punem în valoare, să le
cunoaștem însemnătatea. Concepția celor care provin din acest mediu al satelor tradiționale este
mult mai originală iar tradiția este sursa care stă în spatele voinței și curajului de care societatea
a dat dovadă. Satul patriarhal dispune de valori folclorice nefiind simple acte tradiționale de
suprafață, ci am putea spune că reprezintă chiar un ocean nedeslușit al vieții populare. Inclusiv în
prezent, unele manifestări din cadrul sărbătorilor se leagă strâns de mediul arhaic, deci acesta
continuă să persiste.
Tema aleasă de mine este importantă pentru că, în cadrul unei societăți tradiționale au
existat întotdeauna reguli ce stabileau limitele existenței umane pentru ca omul, sub această
formă socială să conviețuiască, la baza acesteia stând obiceiurile, cele care iau unit pe oameni și
au pus în valoare comunitatea în care trăiau. Ele sunt creația proprie a acestei comunități și au
luat puls prin trăirile și dorințele oamenilor. Fără această rânduială datinile nu ar fi existat.
Scopul lucrării este de a crea imaginea culturii populare, de a demonstra valoarea și rolul
tradițiilor populare românești din Oltenia ce se desfășoară în perioada sărbătorilor de iarnă,
tradiții ce constituie un tezaur care păstrează vestigii spirituale. Astfel, lucrarea are drept
obiective: prezentarea mai multor terminologi despre obicei, prezentarea obiceiurilor înainte și
după Anul Nou. Pentru a-mi atinge obiectivele propuse am început prin tratarea culturii
populare de la o realitate complexă din prezent, analizând-o apoi amănunțit după ceea ce omul,
mediul înconjurător și timpul au construit de-a lungul secolelor. Cât am căuta să găsim un
criteriu după care să clasificăm obiceiurile, manifestările folclorice care au fost transmise în mod
repetat prin tradiție, timpul este criteriul ce stă la baza tuturor, este pilonul de susținere .
Folclorul literar reprezintă cel mai însemnat capitol din istoria noastră. Până în momentul
apariției unei literature scrise, societatea se caracteriza printr-o literatură orală, care în decursul
anilor a precedat evoluția celei scrise. Arta veche avea un limbaj propriu artistic ce însuma
aspirațiile neamului românesc, dezvoltându-se într-un context cultural vast, pe baza căruia
literatura noastră de azi s-a așezat. Este știut și recunoscut faptul că literatura modernă nu poate
lua viață fără să aibă o bază culturală veche în care să se regăsească. Acesta este încă un motiv
pentru care obiceiurile nu trebuie lăsate în urmă și trebuie sa fie cunoscute de fiecare generație.
Un alt aspect important al temei alese este masa largă de valori culturale pe care folclorul
nostru din Oltenia o cuprinde, valori reprezentate prin tradiții ce au o evoluție îndelungată în
timp. În toate aceste elemente se află o conștientizare sensibilă a vieții spirituale, această cultură
veche are o continuitate puternică încât s-a cosntatat că în costumele populare de azi cât și în
podoabe există un complex artistic ce nu ar trebui ignorant. Observăm cum în mediul folcloric se
impune și o ambianță artistică regăsită in atitudinea tineretului din satele tradiționale care se
constituie în cete de colindători după talentul pe care îl are fiecare și după ce trebuie să iși asume
în cele câteva zile de dans, cântec și în același timp poezie. Poporul român manifetă un puternic
respect pentru tradiție, o legătură cu rădăcinile strămoșești printr-o conștientizare în cadrul căreia
se regăsesc libertatea și aspirațiile săteanului ce îl leagă de pământul natal, de îndeletnicirile
tradiționale.
În natura raportului dintre valori și grupul uman care le produce se găsesc fapte de cultură
ce sunt defapt un sistem de valori provenite din gândirea umană, un sistem între om și natură în
care omul transormă natura după o cencepție proprie. Toate aceste vestigii pe teritoriul țarii
noastre și-au găsit strigătul prin limba superioară, tradiție, rituri, cu alte cuvinte avem de-a face
cu o veche continuitate culturală. Caracterul tradițional a evoluat prin formele primare ale
culturii, exista mediul social închis reprezentat de triburi ce presupunea un sistem închis al
valorilor culturale văzut de comunitatea respective ca un soi de tradiție puternică și stabilă, de
aici și sinonimia termenilor tradiție-cultură.
Tradiția tratând cele mai importante aspecte ale culturii populare, unul dintre ele ar fi
desfășurarea tradiției la un nivel complex și vast, în cadrul acestui sistem cultural caracteristic
unui popor cu un anumit tip de mentalitate colectivă. În cazul de față, vorbim despre un
mecanism etico-filozofic folcloric ce a asimilat o mentalitate veche, magică, de mit pe baza
cărora s-a format gândirea colectivă asupra existenței umane, iată de ce prezenta lucrare are o
importanță specifică. În societatea tradițională, se face simțită nevoia de a menține caracterul
tradițional dar în același timp de al înnoi. Această tendință diferă de la un grup social la altul cât
și de la individ la individ. Vârstnicii se îndreaptă spre tradiție, tinerii în schimb simt nevoia de
nou, mai mult, femeile sunt cele ce respectă cu sârguință tradiția și iși doresc să rămână în sfera
ei, pe când bărbații sunt mai detașați de tradițional, de aceea femeia deține rolul important în
menținerea și păstrarea obiceiurilor. În toată această acțiune, cel mai important rol îi revine
mediului folcloric alcătuit din dorințe și bucurii dar mai ales din entuziasm pentru că însuși
acesta capătă strălucire prin participarea individului la viața artistică din care face parte.
 CAPITOLUL I
OBICEIURI DE IARNĂ LA ROMÂNI

1.1. Obiceiul. Noțiuni terminologice

Înclinația omului, mai ales în anii din urmă a fost îndreptată spre obiceiurile folclorice.
Acest lucru poate fi argumentat prin faptul că obiceiurile s-au dovedit a fi cele mai rezistente în
timp, deoarece posedă valori morale și sociale, sunt pitorești. Însă, cel mai important lucru este
faptul că obiceiul ne prezintă relațiile omului cu mediul înconjurător, decursul vieții sociale și
relațiile interumane. Sub aceste aspecte obiceiurile sunt mecanisme prin care comunitatea se
desfășoară, mecanisme active ale vieții oamenilor, creatoare de cultură. Astfel, ele se diferențiază
de celelalte categorii ale folclorului, în special de basme, inclusiv de cântecele lirice, cântece ce
vorbesc mai mult despre întâmplări ale vieții sociale, iar obiceiul apare ca act al mecanismului
social.
În cultura tradițională populară, obiceiurile au o însemnătate aparte, deoarece munca de o
viață a omului, ocupațiile sale, întruchipările mitologice cât si relațiile cu semenii au fost și în
trecut întrețesute cu obiceiuri. În folclorul nostru, formele de desfășurare ale unor obiceiuri s-au
păstrat. Acestea sunt, în adevăratul sens al cuvântului, sărbători populare bogate în cântece,
dansuri, poezie.
În DEX, „datină” și „obicei” sunt considerate sinonime. În limba literară apar, pe lângă
aceste două cuvinte, și termenii de „rit” și „ceremonie”. În vorbirea uzuală aceste cuvinte sunt
folosite cu același sens și greu se știe a face diferența între sfera unuia și a celuilalt, existând o
interpretare mai mult stilistică. Astfel datină capătă o nuanță de termen general popular pentru
tot ceea ce înseamnă respectarea tradiției de demult, pe când termenul obicei îl întâlnim în uzul
general al limbii literare, devenind ulterior termen tehnic în studiile de specialitate.
Obiceiul cuprinde totalitatea activităților folclorice care țin de un anumit eveniment.
Ceremonia se constituie dintr-o secvență de acte îndătinate cu sensuri figurate, primordiale, de
bună cuviință, fiind o parte a obiceiului. Dacă vorbim de intervenția reprezentărilor mitologice ce
ajung la nivelul sacrului vorbim despre rit.
Obiceiurile populare sunt, în general, transmise prin tradiție, fiind supuse unei
permanente încercări de adaptare la noi contexte socio-culturale. Obiceiul are un caracter
colectiv și general; comunitățile tradiționale erau dominate de acea „forță a părăsirii” despre care
vorbește folcloristul Paul Sartori, marele teoretician al obiceiurilor. Această forță a făcut ca unele
obiceiuri să rămână strânse și să persiste, să nu se piardă după ce și-au schimbat sensul. Se spune
că prin păstrarea obiceiurilor, comunitățile populare se apărau de influențele nefavorabile venite
din afară.
Trebuie să ținem cont de faptul că obiceiul, deși obligatoriu pentru întreaga comunitate,
nu se practică tot timpul colectiv. Spre exemplu, la nuntă sau la înmormântare nu luau parte toți
sătenii. Obiceiurile de peste an aveau un caracter general și astfel în satele cu viață foloclorică
tradițională colindau cetele de copii, adică cei ce participau activ la desfășurarea obiceiului, însă
în același timp întreg satul participa, deoarce fiecare casă trebuia să deschidă ușa colindătorilor și
să-i primească. Cei ce nu primeau colindătorii erau ocărâți.
Fie că se practica în grup sau individual se credea în obicei și era respectat; omul se
conforma regulilor tradiționale, altfel se excludea singur din societate. Obiceiurile trebuiau
îndeplinite conform tradiției. Un exemplu îl avem în cazul riturilor, în sensul că neîndeplinirea
corectă a lor ducea la pierderea semnificației. În datini, ceremonii și rituri se observă viziunea
despre lume a oamenilor în cadrul socio-cultural în care îsi desfășurau activitatea; odată cu
dezvoltarea societății schimbându-se și contextul socio-cultural este evident și natural să apară
schimbări în natura obiceiurilor. Astfel, s-a ajuns la schimbări de structură sau la schimbarea
anumitor momente ale acestora.
Atât la sat, cât și la oraș, se mai păstrează și azi obiceiul de a arunca cu grâu sau cu ovăz
de Anul Nou pentru ca anul care vine să fie mai bogat și mai fertil. Aruncatul cu grâu este
întâlnit și în ceremonialul de nuntă, după întoarcerea mirilor de la cununie, la intrarea acestora în
casă.
Mihai Pop observa că „J.W. Goethe a asistat în anul 1787 la Carnavalul de la Roma și a
vazut cum lumea arunca cu mici boabe de ghips, vopsite în multe culori, boabe care seamănă cu
drajeurile și pe care femeile elegante le purtau în coșulețele aurite sau argintate.”1

1
Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, București, Editura Univers, 1999, p. 36
 Treptat aruncarea cu grâu s-a schimbat în confeti, în boabe de ipsos sau orez, obiceiul
pierzându-și sensul primar.
În societatea tradițională obiceiurile dădeau puls vieții, fiecare regiune având propriile
moduri de exprimare a acestora; cei care nu le respectau, după cum am mai spus, erau pedepsiți.
Strigarea peste sat era un obicei de primăvară văzut ca o pedepsă, critica păcatele satului pentru a
ocroti societatea și a o apăra de necazurile ce puteau să se abată peste ea din cauza greșelilor
unora. Era o mărturisire publică, un obicei din trecut.
Obiceiurile întâlnite în folclorul european au origine diferită atât ca loc, cât și ca timp.
Probabilitatea de a cunoaște vreodată originea acestora este mică, realitatea fiind complexă și
documentele din trecut prea puține.
Lectura obiceiurilor întâlnite în realitatea contemporană pornește de la ideea că
obiceiurile păstrate prin tradiții pot căpăta semnificații noi in raport cu contextul în care apar, pot
crea noi obiceiuri. Tradiționale sau moderne, obiceiurile ne spun ceva, au înzestrări
asemănătoare cu cele ce au existat în trecut. Pentru a putea reda azi în cultura contemporană
noțiuni despre obiceiuri trebuie cunoscut ceea ce a fost în trecut. Acesta este sensul cultural
adevărat; în investigația semnificației unui obicei, a sensului acestuia trebuie să ținem cont de
planul pe care a fost încifrat.
„Actele de cultură tradițională, deci și obiceiurile, nu se realizează numai printr-un
sincretism de limbaje, ci și într-un sincretism de planuri contextuale.”2

2
Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, București, Editura Univers, 1999, p. 15
 1.2. Colindatul. Prezentare generală

Colindatul deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă începând din seara de
Ajun si luând sfârșit după Anul Nou. La colindat iau parte copiii organizați în cete cât și bărbații
până în 40 de ani. Femeile căsătorite, în general nu merg la colindat; acesta fiind grupul de
actanți ai cetei putem spune că întreg satul este inclus în acest obicei și participă totodată.
Tradiția spune că ceata de colindători se organiza după o rânduială îndatinată ce avea o ierarhie
proprie. Membrii cetei își alegeau un om de frunte (conducător) și un loc unde să se întâlnească,
de cele mai multe ori punctul de întâlnire era la casa unuia dintre membrii grupului pe care
aceștia o numeau șezătoare.
Obiceiul de a colinda la români înseamnă a merge cu urări la casele oamenilor și are loc
în ciclul sărbătorilor Anului Nou, fiind prezent și la alte obiceiuri spre exemplu la Căluș .Ceata
rostea colinde de belșug, de an mai bun întregii colectivități, se ura din casă în casă cu
Plugușorul, cu Steaua, Moș Ajunul, Capra, însă pe lângă toată această rânduială tradițională
colindătorii se adunau la jocuri și petreceri organizate chiar de ei.
Activitatea colindatului se desfășura cu mult timp înaintea Anului Nou. Copiii își
pregăteau repertoriul, aveau loc mai multe repetiții ale jocurilor pe care trebuiau să și le
însușească pentru a fi pregătiți de colindat. Un aspect important era faptul că membrii cetei nu
memorau colinda ca în cultura modernă, deoarece aceste colinde se transmiteau din generație în
generație, punând totodată în valoare poezia, costumația cât și desfășurarea momentului în sine
ce se întâmpla pe fondul respectării ceremonialului tradițional.
Trebuie să ținem cont că într-un context temporal nou, puteau interveni schimbării asupra
obiceiurilor, puteau apărea noi variante care necesitau a fi acceptate de colectivitate. Ca și în
trecut și astăzi se colindă din casă în casă, gazda fiind mereu întrebată daca primește cu colindul ;
dacă refuzai colinda, era de rău augur. O dată ce li se permitea să colinde , copiii își cântau mai
întâi ce aveau pregătit în repertoriul , după care erau poftiți de gazdă în casă pentru că aceasta
avea dreptul sa mai ceară spre ascultare și alte două colinde. Printre darurile ce erau așezate pe
masă pentru colindători se numărau colăceii, merele, carnea prăjită inclusiv bani după cum se
obișnuiește mai de curând în tradiția noastră.
„Colindatul, acolo unde este el în floare, nu e numai o datină, el este o adevărată
instituție, cu legile și regulile ei, cu o anumită organizare cu totul aparte. Întra- adevăr, nici o alta
din datinile anuale nu e cultivată cu mai mare interes decât colindatul Crăciunului și nici o alta
nu se reprezintă așa de organizat ca ea.”3
Toate aceste elemente sugerează că obiceiul are o putere educativă, modelatoare
redutabilă, care îi asigură supraviețuirea, dar care, în același timp, asigură comunității forța
psihică și morală atât de necesară viețuirii de-alunul timpului.
În zona Olteniei, cei ce colindau aveau și un instrument muzical-fluierul. Plecând de la
acest aspect, putem observa o asemănare între ritmul colindelor și al unor dansuri, astfel ne
putem gândi ca mai demult colindele se dansau. Prin conținut cât și prin actanți avem trei
categorii de grupare a colindelor: colinde de ceată, colindele de copii și cele propriu-zise.
În Transilvania dar şi în unele zone ale Munteniei, colindatul nu este atât de viguros și a
adoptă forme din Moldova, Banat și sudul Olteniei. Când vorbim de tradiția colindatului în
Transilvania depășim hotarele acestei regiuni si ajungem până la Lipova, Maramureș şi Valea
Crișului Alb. Caracterul obiceiului se remarcă in aceste zone prin instrumentele muzicale, dans,
măști și travestiri. Cetele de colindători sunt însoțite de fluierași, vioriști, în trecut fiind folosit
des cimpoiul. În partea de Vest a zonei se utilizau tobe de dimensiuni mici, pe care le numeau
dube. Pe fondul acestui joc, versurile colindătorilor reflectau obligația gazdei de a oferi daruri: ,,
Dă pe dubă cât de tare/ Să răsune gheața-n vale/ Vină, nană, dă cârnații/ Dacă nu te joacă
dracii.”4
Îmbinarea colindei și a dansului era foarte răspândită în Transilvania. Înainte de a pleca
din casa gazdei, fetele trebuiau să fie jucate de către colindători. Colindatul propriu-zis se
desfășura de către flăcăi si separat de bărbați și femei. Ceata formată din tinerii flăcăi se
constituia mai devreme decât cea a adulților, organizarea începând cu data de 15 Noiembrie și
luând sfârșit cu o săptămână înainte de Crăciun. Fiecare membru al cetei primea un rol,
conducătorul acesteia numindu-se vătaf. Gazda aleasă de ceată pentru a primi colindul se numea
pe alocuri tata feciorilor, fiind și locul unde de altfel se desfășurau repetițiile din perioada
Crăciunului.
3
Petru Caraman, Colindatul la români,slavi și la alte popoare, București, Editura Minerva, 1983, p. 10
4
Monica Brătulescu, Colinda Românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 23
 În Ardeal, colindatul are loc pe timp de noapte, la Crăciun, textele colindele având rolul
de a trezi gazdele din somn. Darurile primite de colindători constau mai ales în nelipsiții colaci,
unele fete mari oferind cununi. Ceea ce azi nu se mai oferă ca și dar de colindat sunt lumânările,
care odată erau adevărate vestigii. Tot în Transilvania, s-a resimțit pe deplin o influenta din
partea bisericii, de aceea, pe alocuri, ceata se urca în turnul bisericii cântând patru colinde.
În ceea ce privește colindatul în Muntenia, este mai puțin dezvoltat decât în Transilvania.
Cercetările din această zonă etnografică alături de Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, arată că
practicarea obiceiurilor ținea de o veche obârșie, ca și în Transilvania. Forma tradițională a
colindatului s-a păstrat mai ales în Ţara Loviștei, Teleorman, Ialomița și Lotru, ceata fiind
alcătuită atât din tineri cât și din adulți. O formă aparte o întâlnim în Muscel, unde merg la
colindat atât fetele cât și soțiile.
Caracterul cetei de colindători era ierarhic, funcțiile erau limitate căci aveau un
conducător numit casier, iar cel care ținea darurile era numit iapă. În Muscel, ceata numea o fată
„ șeful ”și o casieriță penntru că ele primeau doar bani de la gazde. Repetițiile celor din zona
Muscelului aveau loc acasă la șeful ce reprezenta ceata colindătorilor. Caracteristica de bază a
colindatului muntean consta în faptul că se colinda fiecare casă pe rând, fiind în opoziție cu
tradiția din Transilvania , unde se ținea cont de statutul social al gazdei. În zona Loviștei
colindul se desfășura la uşa gazdei, iar în Muscel la fereastră, de aici venind şi denumirea
colindă de fereastră.
În Muntenia, des practicată era colinda colacului la fete întâlnită şi în Dobrogea. Astfel,
fetele care aveau un iubit tot colindator, preparau un colac caruia îi ziceau turtă. Patru flacăi ce
se numeau turtari desfăşurau colinda vinului şi a mirului în dimineaţa zilei de 25
Decembrie,fiind defapt parte din colinda de turtă ce începea de la uşa gazdei şi până în casă.
Colinda de colac este un obicei pe care îl întâlnim şi la popoarele slave.
Colindele desfășurate de copii sunt mai scurte, vestesc sărbătoare și urează gazdei un an
mai îmbelșugat iar versurile acestora sunt pline de umor, de haz. Colindătorii mai mici ,colindau
în general înaintea celor mari și își alcătuiau cete de câte trei-patru membrii începând cu vârsta
de cinci ani până la doisprezece-paisprezece ani. Ei colindau din zorii zilei de Ajun până seara și
urau cu Moș Ajunul. Acești mici colindători aveau un băț frumos sculptat din alun și împodobit,
specific românilor noștri cu ajutorul căruia băteau în poarta gazdei sau în pământ după cum era
datina; aceste bețe se mai numeau și colindețe. În unele zone ale Olteniei(mai exact în județul
Vâlcea), acești colindători erau numiți pițărăi , atingeau cu bețe stâlpii porților, colțurile ușilor de
la grajduri, grinda casei și de asemenea scormoneau în cărbuni pentru a aduce prosperitate și
bogăție celor colindați.
„Acești nu sunt colindători. Acești sunt un fel de povestitori ai nașterii lui Iisus Hristos”5
Dacă ne referim la modul cum se ura, putem spune că aceste colinde de copii erau
directe, aveau caracter general fiind precise în ceea ce privește mesajul care era transmis se
potrivea pentru toate casele la care se ura.
Colindele propriu-zise și cele de ceată făceau referire la vitejia flacăilor, la bogăția și
chibzuința gospodarului cât și la momentele importante din viața omului precum nunta sau
logodna. Toate acestea erau transmise indirect prin urarea în versuri ce descrie toate aceste
aspecte.
. Colindele lumești, cele care au un conținut laic sunt cele mai vechi și sunt păstrate în
forma lor originală, ele spun poezia omului și a muncii sale astfel încât apărut o tematică
alegorică pe baza acestora, se spune că ele ar putea fi încadrate în sfera unor poezii subiective ce
îl laudă pe om. Întru-cât colindele istorisesc întâmplări ele pot fi întelese și analizate în sfera
eposului folcloric, apropiindu-se de balade. Motivele primesc trăsături proprii colindei atunci
când sunt preluate din balada eroică sau legendară, astfel această categorie a folclorului se
bazează pe o tematică ce conține motive proprii.
Colinda, față de alte specii folclorice are o puternică tendință către varierea motivului; o
legătură se poate face între colindă și baladă sub forma ei picturală, colinda evoluează și are
interferențe în orațiile de nuntă. În cazul colindei cântată pentru fata ce se logodește apar
fragmente din balade precum Nunta soarelui/Trei fete surori etc., motivele având trasături
mitologice. În creația colindei intră și colindele legendar-medievale care prezintă legendara
tradiție a începuturilor creștinismului, la origine acestea fiind opera unui cărturar sau legende
orale. Din ampla analiză a speciilor colindei la români și la unele popoare vecine ne dăm seama
de nivelul și capacitatea acestui popor de a pune pe ritmuri de poezie aspecte din viața familială,
legendară și individuală; cu toate că tematica este tradițională, poezia colindelor devine mereu
nouă.
„Încă lipsește din folclorul românilor studiul amplu despre structura melodică a acestui
gen interesant. Din observațiile unor culegători muzicologi, rezultă că în poezia colindelor e de

5
Ibidem, p. 255
admirat o inventive ritmică atât de audao, atât de genială a poporului nostru. De asemenea,
păstrarea unor forme vechi de limbă românească se datorează tot vitalității melodiilor ca și unui
mod de învățare în ceată ce întărește mai mult tradiția.”6
Ca gen tradițional, colinda, ca și structură formală este specifică având formule de
început, mediane și de încheiere. Un exemplu îl constituie colinda Plugușorul din zona Olteniei;
astfel pentru anunțarea gazdei de sosirea plugarilor se aude strigând din îndepărtare Aho, aho,
copii și frați/Stați puțin și nu mânați/ Pe lângă boi v-alaturați. După această formula de început
acompaniată de zgomotul bicelor se trece la prezentarea propriu-zisă a plugușorului. Formulele
mediane urmează după aceste etape și constau în urări și îndemnuri la adresa cetei de colindători,
și ca orice colindă se încheie cu o urare în acest caz fiind: La anul și la mulți ani!. Observăm o
similitudine în refrenele colindelor de unde şi termenul Aleluia prezent şi la români prin rotacism
(Alerui/Lerui ) mai ales in sudul Carpaţilor (Aleluia) cât şi în celelalte regiuni ale ţării. S-a
constatat că românii dar și popoarele slave, bulgare, poloneze, ucrainiene etc. dispun de cele mai
frumoase colinde cu caracter de odă fiind moștenite de la vechile popoare slave și constituindu-
se într-o poezie originală străveche.
Obiceiurile din perioada Anului Nou au caracter de ceremonii deschise spre înnoiri.Tot
ceea ce avea loc pe parcursul celor 12 zile ținea de un caracter augural pentru anul ce urma să
vină. Sub aspectul colindelor se pregătea intrarea în Noul An. Toate acestea se constituie într-o
poezie a colindelor ce capătă valențe pozitive și atinge cotele fabulosului printr-o credință
puternică într-un început de an mai bun. Fără să ținem cont de sensul global al Anului Nou
spunem că s-a ajuns la o mare diversitate de subiecte a colindelor prin faptul că alte obiceiuri s-
au contopit cu tradiționalul colindat după ce și-au pierdut sensul primar. O parte importantă a
colindatului este cea descriptivă, deoarece este bogată în hiperbole, în fapte descriptive ce
prezintă aspecte ale vieții idilice de la țară. Cea mai semnificativă si importantă parte a colindului
românesc rămâne însă cea din încheiere, întrucât se formulează întrun mod tradițional, urarea
pentru gazda ce ia primit.
„Colinda reprezintă categoria cea mai masivă și mai diversificată de texte ceremoniale.
Capitol de seamă al mitologiei și mărturie a unor tradiții culturale statornice, colinda se impune
deopotrivă atenției ca tezaur de limbă și ca preambul strălucit al poeziei scrise românești”7

6
Gheorghe Vrabie, Obiect- Principii- Metodă- Categorii, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București,1970, p. 215
7
Monica Brătulescu, Colinda Românească, Bucuresti, Editura Minerva, 1981, p. 7
 Din trecut si până azi, colindele păstrează forme ale poeziei populare românești. Putem
situa poezia colindelor la nivelul poeziei medievale a Europei Occidentale romanice, ce ne
îndreptățește să credem că a păstrat tot ceea ce avea mai de preț literatura medievală românească
înaintea apariției primelor texte scrise literare. Denumirea colindelor vine de la verbul latin
calare care înseamnă a vestii, sens păstrat în colindele noastre care vestesc sărbătoare. Putem
aduce colinda aproape de cântecele occidentale de crăciun însă doar sub aspectul anumitor
tangențe tematice, căci colinda însumează vechi tradiții populare. Legat de colindă avem doar
mărturii sporadice însă din moși-strămoși se spune că obiceiul de a colinda s-a transmis din
generație in generație.
În contextul reprezentat de gândirea arhaică, poezia colindelor a căpătat funcții
ceremonial-rituale având și o motivație magică.Vechiul caracter s-a pierdut în timp și a dus la
apariția mai multor probleme între funcția și mesajul colindelor. Poezia colindelor caracteristică
atât românilor cât și popoarelor slave din Estul și Sudul Europei arată o înrudire între acestea
ținând cont de motivele pe care le prezintă, de stilul artistic și de trăsături, în centrul acestora
fiind așezat omul cu viața sa pastorală. Înrudirea se face după o analiză de suprafață a acestei
literature a colindelor deoarece între colindele noastre și cele ale popoarelor menționate există o
diferență remarcată în alcătuirea mesajului poetic și noile sensuri de viață. Există popoare care
cunosc această poetică a colindelor sub numele de chacon de Noel, cantico di Natale etc. Aceste
creații au substrat mai mult cult și se aseamănă cu ceea ce românii regăsesc în cântecele de stea.
Ele se manifestau în concurență cu unele colinde păgâne sau laice.
Caracterul agrar al colindelor se face simţit şi la alte popoare,în acest sens elementul
principal fiind reprezentat de colacul ce se oferea colindătorilor obligatoriu. Din această funcţie
agrară a colindatului reiese caracterul său de recoltă bogată menită să aducă belşug oamenilor şi
să asigure o viitoare recoltă. Aspectul agrar de la popoarele slave, este uşor observabil în urarea
colacului rostită în mod ceremonial la primirea acestuia: „ care nu e de fapt decât o relatare a
muncilor agricole în toate etapele succesive, de la arat la semănat şi până la scoaterea colacului
cald din cuptor.”8
Putem vorbi despre aspectul obiceiului în contextul Europei Răsăritene, cât şi despre
originea latină a acestuia. Dacă originea romanică a obiceiului o regăsim în derivatul Calendae,
acesta fiind defapt Anul Nou la români, pe teritoriul slavic derivatele provin din vechiul Kolejla

8
Petru Caraman, Colindatul la români, la slavi şi la alte popoare, București, Editura Minerva, 1983, p.
cu o atestare atât la lituanieni ( Kaleda) cât şi la letoni (Kalada). Termenii precum colină şi
colind sunt de origine slavă alături de încă trei termeni precum : Rusalii, Crăciun şi Troian .
Acestea sunt cuvinte cu origine latină preluate de slavi şi reîmprumutate de români cu fondul
fonetic slav.
Extinderea acestei note folclorice denumea atât la români cât şi la slavi colacul primit de
colindători, colindă (colindeţ), denumea colacul dar şi unele obiecte precum panglici sau beţe
folosite la împodobirea pălăriilor de către colindători . Obiceiul a luat amploare la slavi în
momentul propagării creştinismului. Se spune că această răspândire a obiceiului la bulgari şi
ucraineni a fost o consecinţă a contopirii populaţiei romanizate din teritorile slave. Deşi
colindatul îşi păstrează funcţia distinctivă mai ales în zona de centru (bulgari,români,ucraineni)
suferă şi unele adăugări naţionale ceea ce îi conferă o notă specifică.
Există o serie de colinde pe care nu le găsim la alte popoare. Un exemplu de acest gen
este Colinda leului ,prinderea animalului de cel colindat fiind un obicei răspândit mai ales în
Ardeal, Moldova si Lunca Dunării, neregăsindu-se în Maramureş şi Câmpia Transilvaniei.
Colinda despre ciuta năzdrăvană o găsim doar la românii din Muntenia răsăriteană şi Moldova
sudică. Există numeroase colinde de fereastră, de gospodar/gospodină, de flăcău şi de fată care
au asemănări legate de funcţia colindei şi nu de o influenţă directă. Vom regăsii doar la români
urări pentru daruri precum: bani,băutură,nuci,mere etc., diferenţa dintre urarea românească şi cea
a popoarelor slave constând în umorul puternic al românului, în înclinarea acestuia spre satiră.
Marii culegători au manifestat interes pentru colindă și astfel am ajuns să cunoaștem
culegeri voluminoase ale textelor acestora. Studiul colindelor nu i-a rezistat nici lui Anton Pann
care a inserat colinde în volumul său, Versuri musicești(1830), volum în care întâlnim colinde
chiar în forma lor autentică.Trebuie amintit în publicarea de colinde și T. Bălășel ce deține o
colecție rară care arată existența colindei în Oltenia. Colinda a fost astfel evaluată de numeroși
culegători care au contribuit la definirea acesteia prin analize si diferite ipoteze istorice,
încercând să pătrundă în cel mai ascuns orizont al colindei.
„Despre colindă ne vorbește si Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae cât și în
Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Din păcate, mențiunile sale nu cuprind indicații
concrete asupra colindei, ci doar unele puncte de vedere ale autorului. Astfel, bazându-se pe o
legendă cominicată indirect, Cantemir emite ipoteza unui raport de filiație între refrenul Leru-I
Ler si numele împaratului Aurelian”9
Pentru a obține stratul de bază al colindei trebuie să ne coordonăm pe două principii:
obârșia termenului colindă si data desfășurării lui. Colinda se diferențiază regional, iar aspectul
ce ne interesează este folosirea ei la români şi la slavi. Astfel termenul adoptat de folcloristică
este cel de colindă, forma moștenită de români din latină. Calendae ce marca la romani începutul
anului ecleziastic și aveau loc petreceri cu aceasta ocazie face o legatură între caleda care derivă
din calendae și ajungem la termenul colindă. În Vestul Transilvaniei găsim o atestare a
termenului de corindă, termen care se întinde îndeosebi în Câmpia Transilvaniei, în Oaş,
Maramureş şi Banat. Corinda, deşi prezentă în toată Transilvania dispare odată cu denumirea de
colindă care nu depăşeşte zona Munţilor Apuseni, explicaţia fiind următoarea: denumirea de
cărindă din calendae a ajuns la statutul de corindă sub o influenţă sudică kolşda ce s-a menţinut
doar în zona de nord-vest a limbii române.
Colinda se desfașoară sub forma unui cântec, textul nefuzionând în totalitate cu melodia;
dacă vom întreba un colindător cu siguranță va fi de părere că o colindă sună mai frumos prin
cântec decât atunci când îi rostești doar versurile. Colindele se practică în raport cu locul și
modul de evoluție al obiceiului din zona respectivă.
Colindele au fost supuse procesului de evoluție al folclorului având și azi funcție de urare
ce poate fi observată în practicarea lor, însă din nefericire, această funcție specifică s-a
transformat treptat într-un simplu obicei, eliminând într-un mod constant funcția străveche și
permițând apariția elementelor noi. Mai bine spus, azi accentual este pus pe valoarea estetică, pe
frumos, iar vechile elemente ce compuneau colinda devin imagini poetice, artă. Dacă raportăm
colindele la viața satului patriarhal le raportăm defapt în jurul mentalității țăranilor ce se ocupau
cu agricultura sau cu creșterea animalelor, puneau baza pe armonia în familie. Astăzi, colindele,
prin imaginea lor poetică ne încântă pe când altădată aceste imagini au fost simboluri
ceremoniale. Colindele devin o poezie proiectată spre viitor, un viitor optimist, plin de speranță.
O analiză mai temeinică a colindelor arată că invocațiile nu se leagă arbitrar la orice text;
altădată fără îndoială, invocația făcea parte integrată din colindă și era determinată de funcția ei.
Mai târziu, odată cu schimbările de funcție ce au intervenit în obiceiul colindatului pătrund și
versuri străine ce sunt mai des legate de melodie decât de text.

9
Ibidem, p. 8
 Finalul colindelor la români poate fi definit ca o formulă stereotipă ce trece cu ușurință
de la un colind la altul în cadrul aceleiași specii cât și de la o specie la alta. Aceste versuri din
sfârșit de colindă se pot reduce la cererea de daruri, însă foarte des se rezumă la urarea de rămas
bun a cetei de colindători în momentul plecării din curtea gazdei. Urările din final au un caracter
general, întrucât ne dăm seama cui îi este închinat colindul, dar se bazează de multe ori pe epitete
și comparații la adresa celui colindat. Un astfel de exemplu îl întâlnim în finalul versurilor din
colindul românesc Sorcova din Oltenia: Tare ca fierul/Iute ca oțelul. Urările de sănătate cât și
cele de veselie sunt caracteristice pentru încheierea colindei; avem în acest caz cel mai
semnificativ exemplu din această zonă în urarea cu Plugușorul prin versul: La anul și la mulți
ani!
Ca o concluzie la cele spuse până acum despre finalul colindelor, constatăm că aceasta
este o urare cu un caracter general sau cu un pronunțat caracter de formulă pentru încheiere.
Urarea nu poate fi despărțită de corpul colindei, ea alcătuiește alături de colind un singur corp.
Pentru a încheia prezentarea colindei trebuie menționată diferența dintre colindele propriu-zise
și urări. După ce am analizat colindele putem spune că urarea este o pură idealizare ce definește
dorințele colindătorilor față de gazdă în timp ce colindul propriu-zis este ,cu alte cuvinte,
realizarea acestei idealizări.
„Așadar, colindele nu mai trebuie ca niște cântece de pură glorificare ci și ele trebuie
considerate ca niște urări adresate cuiva, nu directe ca cele propriu-zise, ci indirecte, sau mai bine
zis, ca niște urări împlinite. În ceea ce privește cuprinsul urărilor, fie finaluri, fie urări propriu-
zise, față de colinde, ele sunt de fapt un rezumat foarte general și abstract al acelorași idei ce
exprimă colindele”10

1.2.1. Crăciunul – Obiceiuri şi tradiţii

Sărbătorile de iarnă s-au bazat pe calendarul păgân din ultimele secole ale antichității
târzii. În Europa de Răsărit lupta bisericii împotriva obiceiurilor păgîne a avut un slab caracter
metodic față de Occident.

10
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și la alte popoare, București, Editura Minerva, 1983, p. 174
 „Crăciunul devine totodată și începutul anului ecleziastic, menționându-se cu acest rol
secole de-a rândul. El se substituie aniversării Soarelui invincibil, preia de la Calendele lui
Ianuarie rolul de An Nou, se asociază petrecerilor saturnalice și practicilor augurale.”11
Ne interesează ciclul păgân deoarece suprapunându-se peste el ciclul sărbătorilor
creștine, am moștenit datini și credințe care, deși par a fi creștine, au la temelie un substrat arhaic
păgân. Sărbătorile creștine de iarnă le-au înlocuit pe cele păgâne, cea mai importantă sărbătoare
din acest ciclu este Crăciunul. Vom afla în cele ce urmează ce sărbătoare păgână a înlocuit
Crăciunul, data la care era fixat și circumstanțele în care au avut loc aceste schimbări.
În calendarul păgân anul începea la români pe 6 Ianuarie când sărbătoarea Calendelor lui
Ianuarie se unea cu Saturnaliile din ciclul păgân. Biserica a fixat în primă fază Crăciunul pe
această dată datorită analogiei ce a nu a reușit să fie înțeleasă de toți credincioșii și anume:
nașterea propriu zisă a lui Hristos și cea materială.
Mai târziu, s-a ajuns la stabilirea Crăciunului pe 25 Decembrie, abia in secolul IV. Astfel
se spune că biserica a înlocuit sărbătoarea Saturnalia, cat și pe cea a Calendelor lui Ianuarie, cele
mai importante din ciclul păgân. Această înlocuire nu a avut loc rapid, ci cu multă muncă din
partea bisericii, printr-o luptă treptată. Deși odată cu fixarea Crăciunului pe 25 Decembrie, se
înlocuiau și datinile păgâne, acestea mai continuau să existe pe alocuri. Victoria a fost a bisericii
care a contopit toate elementele și s-a ajuns la practicarea acelorași obiceie in ciclul de iarnă
creștin cuprins între 25 Decembrie și 6 Ianuarie, de aceea nu este de mirare că în jurul
Crăciunului aflăm urme ale vechilor sărbători romane.
„Imaginea mitică de semi -zeu a Bătrânului Crăciun oscilează între aceea a unei semi
divinități arhaice și semi divinități creștinizate. Ca semi divinitate arhaică este înfățișată printr-un
strămoș de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit - o fizionomie de mască
milenară”12
Crăciun, se spune că este o faptură sacră ce simbolizează tipul creator. Pe pământ
marchează timpul sacru în solstițiul de iarnă, astfel ne dăm seama că cei ce au căutat să găsească
răspunsuri asupra personajului mitic și a caracterului divin al lui Crăciun au ajuns la semnificații
temporal creatoare.

11
Monica Brătulescu, Colinda românească, București, Editura Minerva, 1981, p. 7
12
Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p.
329
 Romulus Vulcănescu sesiza că „După Ovid Densusianu, Alex. Graur și Alex. Rosetti
majoritatea celor care au căutat să explice structura personajului mitic au ajuns la concluzia că
apelativul Crăciun derivă din creațio, care în latina înseamnă naștere: nașterea naturii,
transfigurată mai apoi în nașterea lui Crăciun.”13
Cu toate acestea ipoteza latină a denumirii lui Crăciun nu justifică originea lui. În
încercarea de a urmări răspândirea geografică a acestuia în afara granițelor etnice românești, este
regăsit la slavii din vecinătatea imediată cu românii.
Crăciun, la origini, este un zeu-moș transfigurat într-un cioban demonic ce refuză să o
primească pe Fecioara Maria să nască în staulul lui. Astfel, soția lui Crăciun o primește pe
ascuns, o ajută să nască și îl moșește pe Iisus, fapt pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar
Fecioara Maria i le lipește la loc. Această minune îl face pe Crăciun să se convertească la
creștinism. De fericire, aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui și joacă hora impreună cu
toate slugile. După acest joc Fecioara Maria împarte daruri pitorești pentru ea și pentru copil. De
aici transfigurarea lui Moș Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua nașterii lui Iisus daruri
copiilor. Victor Kernbach în cartea Universul mitic al românilor„ spunea despre Crăciun că este
un personaj antropomorf.”14
În acest fel cântecele dedicate lui Crăciun au ajuns la stadiul de colinde în cinstea Nașterii
Mântuitorului. Pe de altă parte există o legatură între Bătrânul Crăciun și cultul solar ce susține
că acesta ar cuprinde elemente din cultul soarelui. Pentru acest argument avem și unele dovezi
cum ar fi arderea butucului în noaptea de Crăciun, fiind atestată la români și cunoscută că ar fi de
origine europeană. Având în vedere una din teoriile profesorului Gh.Musu care numea Crăciun
butucul care era ars în noaptea de dinaintea solstițiului de iarnă, s-a ajuns la concluzia că focul ce
rezulta din arderea lemnului avea rolul de ai da putere Soarelui, energia suficientă de care avea
nevoie în călătoria sa.
Antoneta Olteanu afirmă că: „În noaptea Crăciunului nu trebuie să se stingă focul. Se
pune în această seară pe foc un buștean numindu-se bușteanul Crăciunului. O altă credință spune
că anul care începe va fi luminous și spornic pentru familiile care în noaptea Anului Nou vor tine
lampa aprinsă până la ziuă”15

13
Ibidem, p. 330
14
Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, București, Editura Științifică, 1994, p. 36
15
Antoneta Olteanu, Calendarele poporului român, București, Editura Paidea, 2001, p. 557
 Sorin Paliga observă că: „16Paralela crăciun-butuc este întâlnită și în cazul formei italiene
oppo, care înseamnă atât crăciun cât și butuc, buturugă, deci sărbătoarea crăciunului este de fapt
sărbătoarea butucilor, a crăcilor aprinse de Crăciun.”
Crăciunul însumează părțile cele mai adânci ale civilizției europene și atinge perioada
cultului solar autohton. Petru Caraman observă că solarismul este mai vechi decât cultul, cel
oriental al lui Mithra, dovadă fiind obiceiurile întâlnite la mai toate popoarele Europei (bulgari,
greci, germani, romani etc.), dar mai ales colacii de crăciun care iau forma soarelui.
Hora sacra, cea din jurul rugului aprins la Crăciun avea loc în sensul rotiri soarelui de pe
cer, românii considerau hora un ansamblu religios prin intermediul căruia se puteau ruga pentru
trebuințele lor. „Ridicând mainile în dans prea-măreau soarele, iar bătând pamântul cu picioarele
cereau rod bun pe ogoare, în livezi și gradini: bate hora din picioare/să răsară iarași soare/bate
hora tot pe loc/să răsară busuioc”17
Cea mai importantă sărbătoare a erei pre-creștine a fost Crăciunul. Luând în considerare
vechile calendare, credincioșii au sărbătorit mai mult de un mileniu anul nou în ziua de Crăciun.
Alaiurile formate cu ocazia sărbătorilor de iarnă sunt numeroase. În sudul Moldovei, în
Muntenia şi Oltenia întâlnim cete de colindători care vestesc cu Moş Ajunul, sau cum spune
poporul nostru primirea colindeţilor sau a piţărăilor în Transilvania şi Banat. Doar în Sud Estul
Banatului intâlnim aceşti colindători cu denzumirea de colindeţi ca şi în zonele amintite.
Jocurile cu stea sunt o tradiţie veche pe care o întâlnim la toate popoarele creştine.
Forma cea mai veche a cântecului de stea este Steaua sus răsare care a apărur prima data la
Vâlcea. Pentru unele variante ale cântecelor de stea se cunoaşte autorul unde îl avem drept
exemplu pe Atanasie Marinescu Ah ce nebunie/ Şi ce tiranie, care vdefapt face o trecere de la
irozi în cântecul de stea al copiilor şi astfel nu avem un raport concret între cântecele de stea şi
teatrul irozilor sau vicleiul.
Colacii de Crăciun - cu fiecare ocazie specială, cum sunt sărbătorile Crăciunului, cât și
alte sărbători calendaristice importante, produsele specifice din aluat nu lipsesc întrucât fără ele
sărbătoarea nu ar mai avea aceeași semnificație. În cazul de față ne îndreptăm atenția spre colacii
pregătiți în preajma sărbătorilor de Crăciun. Astfel, acești colaci se frământa după o rețetă
tradițională. În dimineața de Crăciun gospodinele pregătesc postava cu făină. Făina trebuie
16
Sorin Paliga, Influențele romane și preromane în limbile slave de sud, vol. II, București, Fundația Evenimentul,
2006, p. 48
17
Romulus Vulcănescu, Mitologia Română, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p.
373
cernută prin trei site, iar apa se spune că este bine să fie adusă de o fată mare de la o fântână, iar
în drumul spre casă, fata nu avea voie să intre în vorbă cu nimeni. Frământarea aluatului se face
de către o femeie în vârstă care dă și forma colacilor. În timp ce aluatul stă la dospit se încălzește
cuptorul iar după ce a crescut sufficient, se mai frământă o data și se rupe în bucăți groase ca
degetul și apoi se împletește. Astfel, covrigii pregătiți pentru colindătorii cei mici se obțin dintr-o
singură bucată, colăceii se obțin din două bucăți și sunt destinați cetelor de colindători mai
numeroase iar colacii se fac din două fâșii împletite înconjurate de o altă fâșie de aluat fiind
pregătiți pentru flăcăii ce colindă cât și pentru pomana de mână. De aici întelegem că doar cine
cunoaște diferitele forme de colaci și sensul lor îi poate pregăti. În județul Mehedinți se pregătesc
colacii pițărăilor. Pentru frământarea lor apa trebuie să fie călduță, la fel și locul unde se lasă
coca la dospit, altfel colacii nu vor crește. După ce a crescut suficient aluatul, gospodinele se
pregătesc să-l împletească în forma cifrei opt. Pițărăii trebuiau să fie gata până la sosirea
colindătorilor.
Moșii de Crăciun sau pomana de mână este un obicei ce datează de câteva sute de ani ce
se practică în ziua de Ajun și de Crăciun, în special în Oltenia. În aceste zile femeile merg la
cimitir pentru a tămâia mormintele, apoi, după ce ajung acasă, pregătesc colacii pe masă. Fiecare
colac se împarte împreună cu un ou și o lumânare.
În cadrul sărbătorilor de iarnă un loc important îl ocupă bradul, ce reprezintă arborele
cosmic sau arborele sfânt. În acest fel bradul a fost și este prezent în ceremoniile vieții săteanului
român, de unde a căpătat mai multe funcții simbolice: arbore de nuntă sau stâlpul de nuntă,
folosit în ritualul urcării ginerelui pe acesta pentru a lua din vârful lui însemnele nunții pentru a i
le oferi miresei, arbore de bun augur în colindele de iarnă, arborele de judecată sau bradul
justițiar etc.
Însă pe noi ne interesează semnificația lui ca element central în ritualul religios al serii de
Crăciun, moment în care membrii familiei se adună în jurul bradului veșnic verde ce
simbolizează viața și îl împodobesc cu panglici colorate, globuri, bomboane, beteală și alte
ornamente, iar la final făcându-l să strălucească prin împodobirea cu instalație, căreia în trecut îi
țineau loc lumânări aprinse. Astfel se face trimitere la nașterea lui Iisus Hristos ce se naște pentru
ca noi sa dobândim viață veșnică.
„ Pomul de Crăciun este un substitut în ipostază fitoformă ce moare și reînvie în perioada
solstițiului de iarnă. Acest obicei al pomului de Crăciun, cât și așteptarea lui Moș Crăciun care
vine incărcat cu daruri este un obicei occidental ce a pătruns de la oraș la sat din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea.”18
Vom consemna versurile colindului românesc Moș Crăciun, ce poate fi comparat cu
popularul colind german O, brad frumos.
„Moş Crăciun cu plete dalbe Din bătrâni se povestește
Asosit de prin nămeţi Că-n toți anii negreșit
Şi aduce daruri multe Moș Crăciun pribeag sosește
La fetițe și băieți Niciodată n-a lipsit

Moş Crăciun, Moş Crăciun Moş Crăciun, Moş Crăciun

Moş Crăciun cu plete dalbe
Incotro vrei s-o apuci
Ţi-aş canta Florile dalbe
De la noi să nu te duci!”

Moş Crăciun, Moş Crăciun”19

În ceea ce privește posibilele etimologii ale cuvântului Crăciun și originea acestuia au
avut loc lungi dezbateri ce au pornit de la caracterul original al termenului, dat de poporul român
sărbătorii Nașterii Domnului. Acest termen a fost considerat de o parte dintre lingviști de origine
slavă iar teoriile acestora nu au fost puține. Cei care nu au luat în considerare caracterul latinesc
al cuvântului s-au axat pe o limbă din substrat care în prezent nu mai există. Astfel s-a ajuns în
situația în care termenul să capete origini precum: slavonă, tracă, greacă, albaneză, cu toate
acestea tezele cele mai însemnate și care au convins cel ma mult au fost acelea îndreptate spre
latinitatea cuvântului, lucrurile complicându-se și mai mult deoarece au apărut numeroase
etimologi latine pe baza cuvântului crăciun: carnatione, Christi, incarnatione, calatione, creatione
etc. Dintre toate etimologiile propuse cea mai mare importanță i s-a acordat termenulu creatione.

Moș Ajunul

18
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor de iarnă, București, Editura Humanitas, 1998, p. 76
19
Tiberiu Rudică, Daniela Costea, Aspecte psihologice in Mituri, Legende, Eroi, Credințe populare, Iași, Editura
Polirom, 2003, p. 187/188
 Conform cercetărilor folclorice, Moş Ajunul este atestat în Muntenia, Oltenia şi sudul
Moldovei cu denumirea de Moş Ajun sau Colindeţ. În Muntenia de Răsărit şi Moldova de Sud
întâlnim denumirea de Neţelaşu, iar în Banat şi Transilvania denumirea de Piţărăi. În seara de
23 spre 24 Decembrie cetele alcătuite din 2, 3 sau chiar mai mulți copii colindă din casă în casă
cu Moș Ajunul. Pregătirile pentru acesta încep cu o săptămână înainte, acești mici colindători iși
fac din lemn cioplit un băț pentru colindat; acesta nu este un simplu băț pentru a se apăra de câini
cum s-ar crede ci are rol simbolic, deoarece datina așa cere, copii numindu-l în unele zone
maciucă. Pe durata postului Crăciunului, copii iși caută parteneri pentru ași forma ceata și a
porni la colindat zicând urarea cu Moș Ajunul ce sună astfel:

„Bună dimineața la moș-ajun!

Ne dați ori nu ne dați?
Ne dați ori nu ne dați?
Ne dați, ne dați?”20
Stăpânii casei colindate le dau drept răsplată, nuci, covrigi, mere ș.a. pe care colindătorii
le pun în săculețe sau traista purtată pe umăr. În județul Gorj, mamele aveau grijă să-i umple
săculețul copilului cu nuci si miere atunci când pornea la colindat existând superstiția că acestea
fiind purtate de colindători și oferite femeilor ce nu puteau face copii în cațiva ani vor avea parte
de ei daca vor mânca din daruri. Rolul acestor fructe purtate de copii în timpul colindatului cât și
colăceii pe care îi primeau era unul benefic și pentru animale; astfel, dacă dădeai la vite din
aceste daruri aveai parte de viței mulți.
În unele zone din Transilvania colindatul piţărăilor aflat sub o influenţă bisericii fusese
reorganizat, copiii nu mai colindau la fiecare casă, ci în curtea Bisericii din sat unde un membru
din fiecare familie venea acolo şi le împărţea dariuri. În Banat, colindătorii dau ocol casei de trei
ori şi strigă uu-iu, colinda. O data ce gazda îi primea copiii mişcau focul din vatră cu colindele
pentru a-l spori şi apoi dădeau ocol de trei ori mesei pe care gazda o pregătea şi era plină cu
bunuri.
În judeţul Mehedinţi, această urare apare cu o direct acţionare asupra boabelor, astfel patru
dintre cei mai mari din ceată intră în casă se aşează la vatra focului iar gospodarul le dă boabe de
porumb pe care le pun bine în spuză şi învârtindu-le cu un băţ de alun rostesc de trei ori: Bună
ziua lui Ajun/ Dar mai bună a lui Crăciun.
20
Tudor Pamfile, Crăciunul, Studiul Etnografic, București, Editura Academiei Române, 1914, p. 10
 În Oltenia exista un obicei ca în dimineața zilei de ajun copii să pregătească un steag ce
consta întro prăjină lungă căreia îi atârnau în vârf una, două sau trei basmale ori un bănuț de
argint dacă aveau, puțin busuioc și niscavai tămâie, crezând că acestea erau darurile aduse de
magi la nașterea Mântuitorului, în iesle. Apoi plecau la colindat, urarea sunând astfel: Bună
dimineața la moș-ajunul/ Că-i întrun ceas bun! În acest timp cineva iese din casă cu o farfurie pe
care sunt grăunțe de grâu, fasole și porumb din care colindătorii luând câte puțin, aruncă prin
jurul casei și urează:

„Grâul atât, Mănușele

Spicul atât, Cât matușele!
Pita cât masa, Cei afară, să izvorască,
Fuioarele, Stăpânii să stăpânească
Cât râștitoarele. Sănătoși.”21
Din bătrâni, se spune că doar in Oltenia copii se trezesc dis de dimineață pentru a merge
la biserică, moment în care cei ce știu să mânuiască bine toaca o bat și strigă:

Hă, hă, hăăi! Bună ziua lui moș-ajun,

Că-I mai bună a lui Crăciun,
Dimineața-într-un ceas bun!
La acest moment se stâng copiii, flăcăii și fetele din tot satul alegânduse apoi un vătaf pe care îl
numesc vătrai, deoarece acesta avea rolul de a intra primul în casa gazdei și a scormoni cu
colinda în foc până ce găsea un dovlete ce îl dă apoi celorlalți din grup odată ajunși la gazdă
aceasta îi poftește în curte și îi dă vătraiului o coajă de dovleac cu avea semințe de porumb,
dovleac și grâu; apoi vătaful le împraștie în toate parțile casei zicând:

„Să crească. Câte cuie pe masă

Să înmulțească, Atâția galbeni pe masă,
La mulți ani ea sa-nflorească! La anul și la mulți ani!”22
După această manifestare fiecare copil primește covrigi, mere și alte daruri, ajungând acasă cu
traista plină. În parțile de jos ale Olteniei (Sadova, Dăbuleni, Călărași etc.) umblatul cu moș-
21
Ibidem, p. 10
22
Ibidem, p. 14
ajunul s-a unit cu un alt obicei practicat mai demult care se numea la colindeți. Azi obiceiul de a
cere colindeți se face la fereastra gazdei și numai după ce sunt primiți, colidătorii iși încep urarea
și primesc fiecare câte un colindete, urarea acestora poate fi mai lungă cuprinzând părți din
colindele obișnuite.

„Bună dimineața la moș-ajun, Iisus Hristos cormăncit

Bună dimineața la moș Crăciun! Sculați, sculați, sculați,
Ne dați, ne dați, ori nu ne dați! De va-mbrăcați,
Iar acum, boierii bogați, Căci lumina, iat-o, vine.
De la noi acum aflați, Să vă mai cântăm o data
Că sa născut mântuitor Pentru ziua luminoasă;
În palatul boilor, Ne dați, ne dați,
Eroul eroilor Ori nu ne dați!”
Cântecele de Stea
O bună perioadă de timp a existat în conştiinţa oamenilor faptul ca aceste cântece de stea
ar fi corespuns la vechime cu creştinismul la români. Deşi ne lipseşte certitudinea atestării
documentare, latura stilistică demonstrează că sunt relative recente. Forma cea mai cunoscută a
cântecului de stea a apărut la Vâlcea în 1747, şi anume: Steaua sus răsare/ Ca o taină mare.
Umblatul cu steaua începe din seara de Ajun și continuă până spre dimineața primei zile
de Crăciun. Copiii care merg cu steaua se numesc stelari, crai sau colindători ce în Oltenia nu
sunt îmbrăcați în port popular ci poartă haine simple, obișnuite căci atenția ne este îndreptată în
acest caz spre confecționarea stelei pe care aceștia o poartă în mână.
Steaua se confecționează dintr-o veșcă de coajă luată dintr-un tei, coajă în care sunt
așezate 8 sau 12 bețe de formă triunghiulară înfășurate în hârtie colorată. De regulă, în vârful
coarnelor triunghiulare se pun ciucuri făcuți dintr-o hârtie care este tăiată într-o parte, apoi
încrețită. Se leagă sfori de la un corn la altul cât și la vârfuri pe care sunt lipite hârtii colorate
tăiate în dimensiuni mici. Deasupra veșcăi se atârnă un clopoțel, iar în partea de jos veșca este
prinsă în capătul unui băț mai înalt pentru a ajunge la umărul colindătorului. Prin unele părți ale
Olteniei steaua nu are picior iar o parte din coarnele despre care am vorbit sunt confecționate din
carton având ciucuri în vârf, ciucuri ce sunt făcuți tot din hârtie și se leagă normal; în interior se
prinde clopoțelul, în spate steaua având o coadă din lemn pentru a putea fi ținută în mână.
 O dată ce steaua este gata, copiii se pregătesc de colindat fiind organizați în cete de câte
patru, având fiecare câte un rol: unul trebuie să țină steaua, altul ține traista, unul strânge darurile
iar un altul are un băț în mână pentru ai apăra de câini. Cântecul de stea poate fi împărțit în trei
părți: prima parte se constituie într-un tropar al Nașterii Domnului care se rostește; partea a doua
reprezintă cântarea de stea ce descrie găsirea pruncului adică pe Iisus Hristos de către cei trei
magi; cea dea treia parte descrie nunta din Cana Galileii ce a fost treptat înlocuită de orațiunile
religioase legate de viața pământească constituindu-se totodată și într-o formulă de încheiere. Pe
lângă cântecul de stea propriu-zis avem și o orațiuni versificate care în Oltenia se numesc la
singular proorocea, art. Prooroceaua, astfel primul exemplu de orațiune vine dinspre județul
Vâlcea:
„Ascultați, ascultați dumneavoastră, cinstiți boieri, la povățuitori, trei crai filozofi,
mergând prin lume, au gasit pe Hristos, prunc mic, înfășat, în iesle culcat, cu mare bucurie au
strigat: Ascultați dumneavoastră cinstiți boieri mari, că aceasta este steaua care s-a proorocit mai-
nainte de varoomnicul Varlam, de acești trei crai filozofi, de lumină purtători, zicând că va răsări
o stea dintre israiliteni, care va sfărăma pe toți domnii movilteni. Mergând ei după rază până in
Vitleem, acolo au găsit pe Hristos în ieslea vitelor culcat și cu buze de bucurie au strigat: Adusu-
i-sar daruri: aur, smirnă și tămâie.”23
Cea de-a doua orațiune vine dinspre județul Dolj:
„Fecioară, fecioară cea mai spre o ființă, în pământul peșterii, cu magii grăiesc, graiul
filozofesc, că pentru noi s-a născut un cocon, cel mai de veci. Seara de astă-seară la mulți ani cu
sănătate!”24
Vicleimul şi Irozii au o origine cărturărească fiind jucat de către flăcăi şi reprezentat
printr-un teatru de păpuşi. În unele părţi ale ţării peste aceste texte cărturăreşti s- au suprapus
elemente laice urbane şi suburbane catre au provocat un amestec hibrid. Nu există un raport
concret între cântecele de stea şi teatrul irozilor sau vicleimul, Trei crai de la răsărit săpre
exemplu a trecut în cântecele de stea. Cu toate acestea în regiunea munteană, moldoveană şi
ardeleană există o anumită originalitate a obiceiului irozilor. În variant din Moldova, drama cea
mai cunoscută Vicleimul sau Irozii ne apare în Muntenia sub denumirea de Tăierile iar în
Transilvania Viflaimul.

23
Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români ,București, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 350
24
Ibidem, p. 350-351
 Specificul jocului în Moldova constă în scena care începe cu doi îngeri ce sună din
clopoţei cerându-şi permisiunea pentru joc. S-ar spune astfel că originea cărturărească ar deveni
neobservată. În varianta munteană rolul interpretării este mult mai nuanţat şi semnificativ decât
cel al relatării, şi aici originalitatea se găseşte în scena apariţiei unui pruncului nevinovat,
element neîntâlnit în celelalte variante, şi cu o atitudine medievală oarecum neobservată. Putem
vorbi şi în cazul variantei ardelene de o notă original deoarece, scena începe cu dioalogul dintre
Iosif şi Fecioara Maria.
Perioada solstițiului de iarnă cuprinde perioada manifestărilor tradiționale. În literatura
noastră există diverse cântece care se practică de Crăciun, în Oltenia întâlnim cântecele de stea
ce semnifică momentul în care pe cer, la nașterea lui Hristos, a apărut o stea. Referindu-ne la
aceste cântece, ele sunt de origine bisericească, se compun din trei elemente: avem prima dată
cântece despre evenimente biblice ca: trei crai de la răsărit; steaua despre răsărit etc., cel de al
doilea element cuprinde psalmi versificați, cântecele escatologice (despre rai, iad, moarte etc.)
constituie cel de al treilea element. Aceste cântece escatologice rezultă din păcatul lui Adam
urmat de consecințele pe care neamul le-a suportat, Mântuitorul a fost numit Mântuitor tocmai
prin faptul că a salvat omenirea de păcatul strămoșesc prin mântuire. Astăzi, pe lângă
dimensiunea religioasă a dsramei irozilor ne apare jocul păpuşilorcare consta în ţinerea de către
doi copii a unei cutii cu păpuşi în care era înfăţişată grădina lui Irod, şi de aici pornind tot şirul
de evenimente de la venirea magilor după stea până la înfruntarea necredinţei. Pe lângă cântecele
de stea stau colindele ce sunt religioase și au origini legendare cât si literare dar și colindele
lumești ce cuprind cântece din bătrâni considerate colinde.

1.2.2. Anul Nou- Obiceiuri şi tradiţii

Folcloristica a grupat obiceiurile calendaristice in patru cicluri cospunzatoare cu cele

patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamnă si de iarnă. Dintre aceste obiceiuri
le vom trata ce cele de iarnă, respective oviceiurile tradiționale din perioada Anului Nou. Sensul
acestora constă in evoluția obiceiurilor de-a lungul timpului, in modul de sărbătorire a lor in
perioada trecerii de la Anul Vechi la Anul Nou.
 Oamenii au ajuns să creadă treptat, că în trecerea de la un an la altul, forțele naturii sunt
in mișcare si sunt capabile să aducă atât bine cât si rău. Folclorul nostru ne arataă că se găsește o
straveche experiența între om și natură la baza Anului Nou.
Romanii sărbătoreau Anul Nou începând de la 1 Martie întrucât Anul Vechi se încheia pe
data de 23 Febroarie. În anul 153 î.Hr., se stabilea la Roma ca dată oficială a Anului Nou 1
Ianuarie. Data aceasta a oscilat însa și s-a schimbat din nou după ce Imperiu Roman a decăzut.
Astfel a fost pornită o luptă de către Biserica Creștină împotriva unei sărbători păgâne Anul Nou
în secolul al IV lea. În Occident se introducea în 1691 data de 1 Ianuarie ca fiind data oficiala a
Anului Nou, iar la noi introducânduse în anul 1701. Ținând cont de aceste criterii putem ințelege
mai bine sensul obiceiurilor comunitaților tradiționale romanești.
În tradiția folclorului nostru, cilcul celor 12 zile reprezintă sărbătoarea Anului Nou fiind
considerat cel mai amplu și mai bogat in obiceiuri, aceste 12 zile sunt conturate de petreceri,
urări, daruri și colinde ce semnifică bucuria cât și speranța oamenilor ca anul ce va veni să fie
mai prielnic, mai bogat. Anul Nou cuprinde o varietate de obiceiuri cum ar fi colindele copiilor,
cele propriu-zise, urarea cu plugușorul, căntecele de stea, Moș Ajunul și colindatul cu maști.
Acestea diferă in funcție de regiune fapt ce arată si evoluția istorică a comunităților sociale.
Pentru mentalitatea arhaică anul apare în opoziție cu vechea perioadă ce iși epuizează
toată energia. Ca o consecință, toate marginile vor fi abolite, se spune că în noaptea de ajun
cerurile se deschid: cele cosmice, cele pământești (deoarece se credea că în această noapte
animalele vorbesc), și desigur cele sociale (deoarece era momentul în care femeile se credeau
mai barbate decat bărbații), erau libere sa-și facă toate poftele fără ca bărbatul să le atragă
atenția, ba mai mult își lăsau barbatii nemâncați căci era pentru ele o dată pe an o astfel de
ocazie. Putem spune că se instaura un haos cosmic și social deoarece, se spunea că în aceasta
noapte duhurile rele se lăsau peste sat si îi înspăimântau pe oameni. Cei ce erau în măsură să
alunge aceste măști malefice erau colindătorii; aceștia erau considerați ca întrupând forțele
binelui și aveau puterea de a alunga măștile malefice, pentru că acestea nu aveau curajul de ai
înfrunta. Colindatul era privit ca o virtute ieșita din comun, cât timp colindatul va exista spiritele
negative nu vor mai umbla.
Dar până la urma o data ce își intră în drepturile sale, noul an, cel vechi ia sfârșit. Exista
și un ceremonial interesant ce avea loc în noaptea de Crăciun si anume: menținerea focului
aprins în aceasta noapte. „Rostul acestui act este simplu: atunci, la marea cumpăna a cursei
solare, cuvântul de ordine era mobilizarea tuturor forțelor naturii si oamenilor, pentru a da noi
puteri bătrânului soare. Obiceiul de a colinda și alte acte de o mai mica importanță sociala
(obiceiul semănatului, plugușorului) se împleteau întrun singur scop: Natura, pentru a prinde
viață si bogăție trebuie să fie stimulată prin cilclul manifestărilor ceremoniale.”25
Petru Caraman face legătura între refrenul Flori dalbe de măr şi practica piţărăilor sau a
Sorcovei, pe baza faptului că în trecut locul nuielelor împodobite era luat de mlădiţe înflorite de
măr. Colindatul din perioada Anului Nou îmbracă diverse forme. În Moldova şi în Bucovina era
cunoscut alaiul Caprei ce cuprindea muzică şi coregrafie. Personajele alaiului erau moşi şi babe,
pacalici, pristavi etc. În Moldova masca cerbului poartă denumirea de capră, turcă sau Ţurcă, iar
în Transilvania o aflăm cu denumirea de bouriţă. Brezaia, joc cu măşti practicat în Muntenia de
Anul Nou şi pe alocuri de Crăciun. Turca, Brezaia, Capra erau aşteptate cu nerăbdare căci la
casele unde erau fete de măritat se pregătea o turtă pentru a întâmpina jocul brezaiei, unde, după
ospăţ, personajul din joc murea.
Ca și azi și în trecut colindătorii primeau daruri, însă diferența consta după cum am arătat
în faptul că ceata de colindători nu venea doar cu mesajul verbal ci și cu obiecte magice cum era
darul gospodarului ce consta într-o ofrandă închinată forțelor benefice pentru binele dăruit.
Excesul domina în noul an societatea: atât risipa de alimente cât și de băutură, dansuri și voie
bună făceau ca omul să creadă că odată ce va risipii mai mult cu atât natura va fi mai darnică.
Nici nu se termina bine șirul datinilor de Crăciun și de Anul Nou, că începea un altul mai
bogat. În seara noului an credințele, misterele și superstițiile oamenilor luau amploare. Românul
nostru aprinde lumină și o așeaza dinaintea icoanei Mântuitorului pentru ca norocul să pătrundă
în casă. Tot în această seară,în ținutul oltenesc este cunoscută tradiția de a avea bani la tine
pentru ca noul an să nu te prindă cu buzunarele goale; de asemenea primul musafir ce iți calcă
pragul e bine să fie bărbat. Tot de Anul Nou, se fierbe numai carne de porc, dacă ai fiert de pui iți
va merge totul pe dos deoarece găina scormonește pământul înnapoi. În Banat, femeile fierb în
special căpăţâna de la porc pentru a avea parte de bunăstare în anul următor.
Sub aspectul denumirii de Vergel, poporul roman cunoaşte trei datini păstrate din moşi-
strămoşi. Vergelul este un obicei menit să aducă noroc în noul an dar totodată şi un prilej pentru
tinerii feciori de a se căsători. P rima datină de vergel o întâlnim în Moldova şi Bucovina, la el
participând toţi doritorii de la tineri pânp la vârstnici în seara de Sf. Vasile spre Anul Nou. Cea

25
Mihai Coman, Izvoare mitice, București, Editura Cartea Românească, 1980, p.25
de-a doua datină de Vergel are ca scop aflarea viitorului mire de către fetele nemăritate. O a treia
datină de Vergel este diferită căci are drep scop principal petrecerea şi voia bună iar mai apoi
primirea musafirilor. Acum feciorii au ocazia de a invita fetele impreună cu părinţii la ceastă
datină şi de a face posibilă o înrudire. Românii din Bucovina sărbătoresc datina în după amiaza
de Anul Nou, iar îmn alte zone se practică de Bobotează cum este zona Banatului, Ir în
Transilvania de sărbătoarea Paştelui. Dimitrie Cantemir a scris despre un obicei practicat de
moldoveni se seama vergelului numit Vergelat:
26
“Vergelatul este o specie de divinaţiune, ce se face în noaptea spre prima ianuarie;
moldovenii adecă pun în această noapte nişte vergele în anumită ordine şi cred că în dimineaţă li
se arată tot binele şi răul ce are să-I ajungă în decvursul anului.”
Obiceiul ursitului, se desfăşoară în această perioadă şi în Oltenia, obicei practicat de
fetele nemăritate care cu ochii îchiși numărau și legau al zecelea par din gardul de nuiele, iar în
ziua următoare se duceau să vadă cum este parul pentru a sti cum arată alesul. Astfel, dacă parul
era drept se spunea că fata va avea parte de un bărbat frumos; dacă lemnul era scorojit, va avea
parte de un soț urât, iar în cazul în care lemnul era noduros bărbatul va fi unul bogat.
În Bucovina, fetele merg în dimineaţa zilei de Sf. Vasile, merg la fântână şi scot patru
ciuturi de apă, iar din ultimea beau de nouă ori. Prin acest ritual fetele încearcă să afle câţi
peţitori vor avea căci vor trebui să numere câte persoane vin în acea dimineaţă la respective
fântână pentru a şti numărul de peţitori.
“Şi în Transilvania există un ritual al fetelor care se duc în ziua de Anul Nou, la râu, taie
un produh în gheaţă şi apoi, umplându-şi vasele cu apă dintr-însul, zic: Sîn Văsii tărcat/ Doamne
dă-mi bărbat/ Fie cât de blăstămat/ Numai s-aibă clop în cap.”27
Pentru a-şi cunoaşte peţitorii, fetele din unele părţi ale Transilvaniei ies afară când se lasă
de ziuă, ţin în gură o bucăţică de colac şi ascultă din ce parte se aude cântecul cocoşilor. Prin
acest obicei fetele cred că de unde răsuna glasul cocoşului, într-a colo le va fi norocul.
În Moldova avem un obicei care ne spune că fetele mari merg la o fântână şi aduc apă în gură
până acasă apoi o aruncă peste puţină făină, adaugă sare şi frământă o turtă. După ce se coace
pâinea care este foarte sărată căci puneau o cantitate de sare egală cu cea de făină, o mănâncă
pentru a-şi visa în noaptea de dinaintea Anului Nou alesul.

26
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Societăţii Academice, 1878, p. 157
27
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol I, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, 2000, p. 110
 În Bucovina, tot fetele nemăritate trebuiau să primească ceata primilor colindători cu
busuiocul, pentru a le da şi lor deoarece îl foloseau la aflarea ursitului. După ce luau busuiocul,
acestea mergeau la un pârâu şi îl aşezau în apă până dimineaţa. Când se lăsa de ziuă se duceau să
verifice dacă busuiocul a prins rouă sau nu. Roua însemna ca vor avea parte de un bărbat fie
tânăr, dacă busuiocul nu era brumat, fie bătrân, dacă busuiocul era plin de brumă.
În județul Mehedinți se practică un obicei semnificativ trecerii din an nou în an vechi și
anume-vrăjitul de Anul Nou, căruia comunitatea îi acordă o importanță deosebită. Obiceiul se
desfășoară astfel: fete și flăcăi se adună și își aleg un loc unde să țină petrecerea, loc ce era
întotdeauna acasă la unul dintre membrii grupului alcătuit unde erau primiți cu bucate alese, cu o
masa frumos aranjată în jurul căreia se așezau și se pregatea pentru momentul ursitului. Gazda
are rolul de a face focul în sobă și de a aduce boabe de grâu. Unul dintre tineri trebuie să pună un
bob pe plită și să rostească: Ăsta sunt eu. Lângă acest bob mai așează unul și rostește numele
fetei pe care o îndrăgește; dacă boabele de grâu se duc în același sens se spune că cei doi tineri se
vor căsători în curând; dacă se împrăștie e semn rău; dacă boabele se apropie unul de celălalt, e
semn de mare bucurie. Vrăjitul nu se oprește aici ci continua, de această data flăcăii ascunzând
sub căciulă un inel, un cărbune, o oglindă, un piaptăn, o perie, un ban. Unul dintre tineri ce nu
văzuse ordinea în care fuseseră așezate toate obiectele trebuia să aleagă o căciulă și în funcție de
ce va fi sub aceasta așa nevastă va avea: astfel, dacă va nimeri peria nevasta va fi bogată, dacă
oglinda este obiectul gasit atunci nevasta va fi frumoasă, cărbunele era asociat cu o soție urâtă,
inelul cu o soție mărunțică iar piaptănul cu una colțoasă. Flăcăul ce avea ghinionul să aleagă
cărbunele sau pieptănul suporta până în zori glumele pe seama lui. Odată ajunși acasă, tinerii pun
la streșină un mănunchi de busuioc pentru a intra norocul în casă. Cu atâta bucurie și voie bună
nu încăpea îndoială ca anul să nu fie prielnic.
În Bucovina, în seara premergătoare Anului Nou fetele nemăritate pun un pahar cu apă la
fereastră şi bat douăsprezece mătănii. Dacă în ziua de Anul Nou apa curge afară din pahar, este
semn că tot anul vor avea noroc iar dacă apa nu dă afară din pahar, nu vor avea parte de fericire
în anul ce urmează. Tot în Bucovina se practică un alt obicei de data aceasta de către mamele
care se preocupă de fericirea familiei şi, astfe,l ele pun sare în atâtea coji de ceapă câţi fii au, iar
a doua zi ceapa care conţinea mai multă apă le indica fiul cel norocos după credinţa lor. Un
obicei asemănător îl regăsim şi în Moldova, unde de data aceasta fetele iau o ceapă în care pun
sare pentru a afla a doua zi care din ele este mai norocoasă. În unele zone ale Moldovei, pentru a
şti dacă anul va fi norocos pentru ei umplu cu apă un număr de pahare egal cu membrii familiei,
apoi le aşează pe masa sub o icoană până în ziua de Anul Nou. Dimineaţa paharul cel mai plin cu
apă le spune care este cel mai norocos membru al familiei în acel an.
In Muntenia, locul cojilor de ceapă este luat de câteva linguri de apă aşezate într-o tavă
cu tăvile şi astfel în ziua de Anul Nou, lingura cea mai seacă reprezintă ghinion pentru respective
fată. Aceste linguri ghicitoare de noroc reprezintă un obicei şi în Bucovina, însă nu pentru a afla
norocul , ci pentru a şti cine moare şi cine trăieşte in următorul an. Un alt obicei întâlnit tot în
zona Munteniei este prepararea piftiilor de către femeile măritate, însă după ce acestea au
terminaat toată treaba în gospodărie . Credinţa acestor femei este că mâncând piftie vor avea
corpul fraged ca piftia.
Aceast lanț alcătuit din 12 zile si 12 nopți poartă numele si de seara Sf. Vasile, perioadă
în care se zicea că nu e loc de dormit căci cel ce doarme va fi leneș tot anul. Nu putem să nu
amintim aici obiceiul din zona Bucovinei unde Crăciunul şi Anul Nou erau parte a unui process
în care 12 zile şi 12 nopţi, simbolizau 12 luni din luna Ianuarie văzută prin intermediul unui
coplilaş(Anul Nou) si care se termina cu luna Decembrie vazută prin ochii unui unchiaş ( Anul
Vechi). Protagoniştii îmbrăcaţi cu ceva specific fiecărei luni stăteau într-un car condus de patru
perechi de boi şi frumos împodobit. Tot acest alai poposea la casele care îl primeau unde Anul
Vechi reprezenta printr-un discurs toate nemulţumiorile satului sau ale ţării. Fiecare lună
complete discursul Anului Vechi într-un mod ridicol ce reflecta diferite momente negative din
viaţa satului. Jocul se încheia prin apariţia Anului Nou care rostea un colind de belşug şi sănătate
familiei.

Plugușorul
Una dintre cele mai vechi datini românești este Plugușorul, urarea cu plugul sau buhaiul
aşa cum se spune în popor, ce s-a păstrat mai cu seamă în Moldova dar şi în Oltenia. Pentru a
descrie acest vechi obicei agrar trebuie să menționăm următorul citat: „Poporul român zice d-sa,
-ce se ocupă cu păstoritul și plugăritul întâmpină Anul Nou cu mult alai, cu zurgătul clopoțelelor,
cu strigătul de mânați măi! hăi! hăi! , cu pocnetul bicelor, în scurt cu simbolizarea aratului.”28
În ziua Anului Nou o ceată formată din doi sau mai mulți băieți, chiar tineri însurați
pornesc din casă în casă și urează cu plugușorul, acest act însemnând defapt prezentarea unor
28
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români,vol. I, București, Editura Grai și Suflet ,p. 22
elemente specific agrare din viața românului țăran de aceea, prin manifestarea specifică
plugușorul se deosebește de celelalte colinde, are o latură culturală, folclorică și urarea este
menită să vestească o agricultură sporalnică săteniilor în noul an. Flăcăii formează în general
grupul cel mai numeros și își iau fiecare atribuțiile pentru interpretarea scenariului. În zilele
noastre copiii mai mici merg și ei cu această urare însă micii colindători nu prezintă întreg
scenariul ci doar pocnesc din bice și sună din clopoței.
În vremurile mai îndepărtate se folosea plugul în miniatură, obicei păstrat astăzi în
Muntenia unde în afară de buhai se foloseşte şi acest plug care îl imită foarte bine pe cel
adevărat. Flăcăii purtau plugul pe brațe și trăgeau în curtea gazdei o brazdă, fapt ce dovedește că
plugușorul fiind o datină străveche specifică numai muncii agricole, provenea dintr-o
îndeletnicire primitivă. Plugușorul pe care îl putem numi poem în versuri era un recital cuvenit
muncilor agricole până ce roadele erau întrebuințate. În seara Sf. Vasile când are loc acest obicei
o parte din grupul cetei participa la tragerea brazdei în comunitățile arhaice, azi acea parte
pocnește din bicele pe care le confecționează din fuior de cânepă și adeseori din pleasnă de
mătasă pentru ca atunci când lovesc pământul cu ele să se audă cât mai departe. După fiecare
strofă se repetă refrenul mânați măi! iar o parte din flacăii ce stau în fața casei plesnesc din bice,
răspund într-un glas și strigă Hăi! hăi! Pe lângă acest moment scenariul continua prin rostirea
versurilor de către un alt flăcău. Colinda plugușorului cuprinde multă poezie de o frumusețe
specifică iar variantele ei sunt numeroase oscilând de la o zonă la alta.
În Bucovina s-a păstrat obiceiul de a merge cu Buhaiul, numit în Ialomiţa şi în sudul
Moldovei bugă, este un vas din lemn de forma unei putinici pe care colindătorii o leagă la gură
cu o piele de oaie, iar la mijlocul pielii se află un fir de păr de cal udat cu apă. Buhaiul scoate un
sunet asemănător cu cel al unui bou, colinda cu buhaiul fiind mai lungă faţă de celelalte dar la fel
de semnificativă, de la acest instrument venind şi zicala specifică bucovinenilor de a merge cu
buhaiul. Gura putinicii era deschisă, unul din flăcăi ţinea buhaiul iar altul îşi înmuia degetele în
cofiţa de apă purtată de un simbriaş pentru atrage de firul de păr şi a produce zgomot. Cuvântul
buhai se spune că ar fi pătruns la noi prin intermediul limbilor slave: rus.- bugai, pol.- buhai,
obiect care mai demult era cunoscut în toată Europa.
Rolul acestui colind nu este doar de a arăta ocupația de bază a poporului român, ci are o
contribuție deosebită la conturarea atmosferei de voie bună a sărbătorii Anului Nou. Clopotul nu
lipseşte din acest obicei şi putem spune că buhaiul şi clopotul sunt semen externe ale
pluguşorului. Putem spune conform unor constatări asupra miturilor egiptene că la origini
plugușorul ar fi legat de ceremonialul primei brazde trase de căpetenia obștei patriarhale. Se pare
că aceleași sarcini le îndeplinește și bădița Traian din plugușorul nostru, el pleacă pe un cal graur
cu șaua de aur să găsească loc de arat și semănat.
În finalul plugușorului observăm prezența unor mărci ale umorului ce le regăsim și în
unele povestiri, în teatrul popular cât și în urarea adresată mirilor la nuntă (orațiunea de nuntă).
Conținutul acestor elemente reflectă obiceiul în sine, practicarea lor ironizând în același timp
conținutul dar și pe cel care îl rostește; apare astfel o distanță între manifestare si receptarea
mesajului. Toate acestea pot fi descrise ca un soi de atitudine lucidă ce este abordată de cei ce o
practică.
Plugușorul constituindu-se totodată ca un poem ia ființă prin opoziția realizată între
mijloacele simple, pe care omul le folosește în agricultură și exigența cu care trudește. În alt sens
putem spune că amprenta este pusă aici pe lăudarea priceperii țăranului în ași duce la îndeplinire
sarcinile și nu neapărat pe munca fizică pe care acesta o depune.
Urarea fiind susținută nu doar de versuri sau doar prin cântec ci și prin prezentarea
scenariului, plugușorul contribuie și la crearea atmosferei de veselie a Anului Nou, iar pentru
această bucurie și voie bună aduse, după ce au terminat urarea primesc din partea gazdei mere,
colaci, bani etc..
Plugușorul, analizându-l bine a căpătat caracter de document social al muncilor plugarului și a
evoluat până azi, ajungând un obicei tradițional ținând cont de faptul că aluzia la starea socială a
țăranului era dominantă pentru atmosfera colindului și era văzut ca o practică străveche a
muncilor agricole. Prezența momentelor de umor și ironie, face ca acesta azi să fie văzut ca un
prilej de a distra, de a veseli pe cel ce ascultă, diferit față de cum îl percepea societatea
patriarhală.

Colindatul cu măști: Capra, Turca (Ţurca), Brezaia, Ursul

Jocurile țărănești au fost reprezentate încă din trecut cu ajutorul unor măști ce se
confecționau după cum cerea obiceiul, desemnând un adevărat carnaval țărănesc. Manuscrisele
vechi dar și culegerea materialului direct din interiorul comunităților patriarhale dovedesc
practicarea acestor jocuri încă de pe vremea vechilor Saturnale fiind preluate de către fiecare
generație într-o atmosferă arhaică și făcându-se prezente și azi în lumea țărănească. Modul de
confecționare al măștilor alături de jocul în sine dar și de participarea unui număr mare de actanți
la reprezentație relevă importanța acestor practici și o istorie a dramaturgiei române. Colindatul
cu măști este variat, el diferă în funcție de specificul zonei geografice și de cultura ce o
reprezintă; astfel în unele zone, de Anul Nou jocurilor cu măști poartă denumirea de brezaie, urs,
țurcă, întalnite mai ales în zona Moldovei, iar în zonele de munte și în cele periferice lui întâlnim
denumirea de cerb sau capră, la baza lor stand o întragă tradiție.
„Jocul de-a capra, de-a brezaia etc….dacă se mai văd se practică din intenția de a râde și
a primi daruri.Numai unele practici mărunte, insignifiante, lasă credința că în adâncul
mentalității oamenilor mai stă ascuns ceva din semnificațiile lor originare: practici de fertilizare a
câmpurilor, practici pentru apărarea ogoarelor de duhuri rele etc.. Toate ne fac să înțelegem că și
masca de animal odată cu colinda, avea altădată înțelesuri și funcții economice și sociale
diferite.”29
Masca este reprentată într-un cadru divin de ceata flăcăilor, este lovită sau înnecată și
sfârșește într-un mod violent la finalul colindatului pentru ca o dată cu sosirea Noului An să
renască. În atmosfera jocului umorul este present și se asociază spectaculos cu ținuta, conferind
colindatului cu măști caracterul de manifestare folclorică. Reprentativ pentru ținutul Olteniei este
jocul Caprei, în cadrul căruia organizarea cetei de flăcai ia forme originale sub forma unei măști
animaliere.
Capra este un obicei practicat mai ales în Oltenia în ziua de Sf. Vasile. Tradiția datează
de la începutul secolului al XIX-lea, luând în prim plan forma unui element cult ce stabilea cum
va fi vremea în anul următor, fiind văzut de asemenea de către biserică un element păgân purtând
diferite denumiri în funcție de zonă.
Capra este alcătuită dintr-un lemn scurt ce se cioplește în formă de cap de capră și apoi se
înfășoară în hârtie roșie; peste aceasta se pune hârtie de culoare neagră tăiată și încrețită sau se
poate atașa un material din piele cu păr pe ea. Pentru a atașa ochii se fac în lemn două scobituri
unde putem așeza boabe de fasole peste care putem atașa hărtie neagră. Două găvane de lingură
țin loc de urechi, pe ceafă se pun patru cornițe ce trebuie împodobite cu hârtie colorată peste care
se găsesc înșirate șireaguri de mărgele; în dosul coarnelor se pune oglinda iar între cele două
părți de sus ale scăfârliei se pune partea de jos ce se mișcă în jurul unui cui, însă acesta nu se
Gheorghe Vrabie, Obiect- Principii- Metodă- Categorii, Bucureșit, Editura Academiei Republicii Socialiste
29

România,1970, p. 427/428
vede. Pentru ca această capră să poată fi susținută, sub ceafă se înțepenește un băț mai lung.
Dinaintea părții de jos se atârnă un clopoțel, iar în partea de dinapoi se leagă o sârmă; aceasta
este procedura căci dacă vom lăsa mai slabă sârma gura caprei se poate deschide iar când se
trage înapoi de sârmă clopoțelul va suna o dată ce gura caprei se închide. Peste băț și peste sârmă
se pune un sac de pânză în formă tronconică pentru ca aceasta să stea umflată și sa-l acopere pe
cel căruia i se va încredința capra. Pe deasupra se observă lipite mai multe fâșii de hârtie colorată
tăiată în zig-zag.
Colindătorii ce umblă din casă în casă, pe lângă această mască pe care o construiesc, se
organizează într-o ceată zgomotoasă și susțin dansul caprei deoarece pentru întreaga desfășurare
este nevoie și de instrumente muzicale precum fluierul și vioara, cele mai des întâlnite la olteni.
Dacă gazda primește ceata de colindători lăutarii încep să cânte și capra este mișcată în stânga și
în dreapta, se saltă se, smucește clămpănind în ritmul jocului. Ceata își alege un vătaf care va
strânge banii la finalul jocului. Astăzi, jocul caprei nu este văzut ca un element cult ci a devenit
un prilej de manifestare tradițională în cadrul sărbătorilor de iarnă. Ceata își alege un baiat care
poartă o mască împodobită cu mărgele, obligatoriu el trebuie să stie jocul pe când fiecare
membru al cetei are roluri bine stabilite: vânzătorul caprei, cumpărătorul ei, ciobanul și alaiul; de
aceea azi accentul este pus pe vestimentația colindătorilor cât și pe coregrafie, rolul jocului fiind
de a aduce veselie în noul an, întrucât atmosfera este plină de haz.
Brezaia, joc specific Munteniei ce se desfăşoară în ziua de Anul Nou. Capul brezaiei
este asemănător cu cel al caprei sau al vulpei, cocorului sau berzei. Jocul este însoţit de personaje
precum moşul, ce poartă cârpa cu cenuşă, de babă ş. a. Întreg jocul are o notă comică, moşul
fiind îmbrăcat cu un cojoc dar pe dos, faţa îi este acoperită de barbă poartă căciulă şi are cocoaşă.
În mână moşul ţine un paloş, poartă de asemenea tălăngi şi pinteni iar tot alaiul este acompaniat
de sunetul fluierului şi al clopoţeilor. În Moldova, jocurile cu măşti au ca punct de plecare capra
cu un bot de lemn care clămpăne, la fel ca brezaia şi turca. Deosebirea constă în faptul că aici
coarnele caprei sunt mai mici şi mai puţin împodobite decât la celelalte măşti. Coarnele sunt
acoperite cu o velină, iar pe spate se pune o curea cu clopoţei în formă de cruce. În Moldova,
apar şi alte personaje pot exista mai multe măşti în ceată precum cea de lup, urs şi personaje
travetite: mireasa, dracul, popa, ofiţerul, neamţul, evreul, ciobanul etc.
În Moldova descoperim un obicei care se îndreaptă spre un vechi cult al ursului ce exista
din secolul trecut. Masca Ursului este prezentă în colindatul copiilor doar în zona Moldovei,
având ca şi celelelte jocuri scopul urării de sănătate şi belşug gazdei. Masca de urs este construită
din stinghii de lemn peste care se aşează o blană, apoi pe un material ce se aseamănă cu blana
ursului se cos spice de stuf. Celui care îi revine rolul de apurta această mască i se dă un ciomag
pe care se sprijină. Ursul este însoţit de un ursar care îl îndeamnă să joace şi de un fluieraş, jocul
fiind completat de un pui de urs care face diferite pozne. Apar de altfel şi o ursăriţă ce poartă
discuţii cu partea masculul şi mai multe personaje ce conturează discursul cu replici comice:
căldărarul, vânătorul ş. a. Avem deci o scenă reprezentată de jocul ursului şi conversaţii între
celelalte personaje, la final ţinându-se o horă. La români se resimt urme ale acestui obicei
deoarece, pe 1 August este atestată Ziua Ursului în zonele subcarpatice, ritual prin care oamenii
îşi păzeau animalele de urşi. Tot în aceste zone un ansamblu de oameni numiţi ursari jucau ursul
domestic în curtea gazdei pentru aducerea de belşug şi spor în noul an.
Turca sau Ţurca ce se regăseşte denumirea de boriţă sau bouriţă în zona Sibiului, iar în
Transilvania cu denumirea de Cerb, pe care o aflăm şi în Banat, dar mai rar. Numele de turcă
provine din slavul tur care înseamnă taur. Masca cerbului a intrat treptat în ceata caprei. Cerbul
este reprezentat de un cap de animal de bour cu un bot de lemn care clămpăne, cuplat printr-o
frânghie de cel care îl joacă şi acoperit cu un covor. Băţul pe care se sprijină colindătorul este
folosit pentru a fixa capul care la rândul său este împodobit cu panglici şi clopoţei, pânze de mai
multe culori sau hârtie colorată. Turca se joacă fie singură, fie însoţită de un bloj, în spatele
caruia se ascunde un om care ţine băţul. Colinda cu turca îşi găseşte o asemănare în unele părţi
ale Transilvaniei cu Pluguşorul sau urarea la Colac. Jocul turcăi este însoţit de sunetul unui fluier
sau al unui cimpoi, la finalul ritualului turca fiind înmormântată symbolic.
Sorcova
Aria de răspândire a sorcovei, ce cunoaşte o întindere mare se limitează la zona Olteniei,
Munteniei şi Dobrogei, aşadar la zona de pe litoralul Dunării. Mai există excepţii când depăşeşte
zona de periferie şi întâlnim obiceiul şi în sudul Transilvaniei, observând un fapt essential şi
anume că în regiunile tot mai îndepărtate de de Dunăre, datina încetează să mai fie cunoscută.
În vechea tradiție în ziua de Sf. Andrei (30 noiembrie) mamele se duceau în grădină și rupeau
crenguțe din fiecare pom roditor (peri, meri sau gutui), apoi legau la un loc trei crenguțe din
pomi diferiți dându-le celor din familie câte un mănunchi. După ce le împărțeau astfel le așezau
într-un vas cu apă pentru a înmuguri și aveau grijă de aceste rămurele schimbându-le apa în
fiecare dimineață, ajungând ca de Anul Nou acestea să înflorească. Exista credința că ramurile ce
înmugureau sau înfloreau din cele împărțite acela din familie va fi mai norocos. Acest proces nu
se făcea în zadar deoarece florile ramurilor serveau la împodobirea sorcovei pe care o purtau
copiii când mergeau la colindat în prima zi a Anului Nou, pe 1 Ianuarie.

Astăzi, obiceiul s-a schimbat, ramurile rupte din pomii roditori au fost înlocuite de o nuia
verde ruptă dintr-un măr sau păr iar împodobirea cu flori naturale a sorcovei a fost înlocuită de
hârtia colorată și de beteală. O dată realizată sorcova, copiii merg la colindat în zorii zilei însă nu
înainte de ași sorcovi membrii fammiliei. În ritualul acestui obicei, ajunși în curtea gazdei copiii
rostesc următoarele cuvinte:

„Sorcova, vesela Tare ca piatra,

Să trăiți, Iute ca săgeata;
Să-mbătrâniți, Tare ca fierul,
Ca un măr, Iute ca oțelul,
Ca un păr, La anul
Ca un fir de trandafir; Și la mulți ani!”30
Cuvântul sorcovă din punct de vedere etimologic este de origine Bulgară, provine din
cuvântul surov care înseamnă fraged, referindu-se la o ramură ce se rupe dintr-un arbore, abia
îmbobocită, tradiția ne spune că doar copiii mergeau cu sorcova căci ei aveau sufletul pur și
nevinovat. Rolul sorcovei îl putem asemăna cu acela al unei baghete magice care aduce tinerețe
și fericire celui sorcovit. Înainte de a pleca de la gazdă copiii primeau daruri ce în vremurile de
demult acestea constau în covrigi, turte pe când azi darurile pot consta și în bani.

Boboteaza: obiceiuri și tradiții

Boboteaza este sărbătorită întotdeauna pe 6 ianuarie. Ca și Crăciunul, este precedată de

un ajun mai deosebit care concentrează o multitudine de practici și credințe. Urmând oarecum
modelul colindelor, este socotită o datină de purificare și invocare a rodului bogat.
Analizând cuvântul ajun, putem spune că adevăratul sens al acestuia se referă la ziua de
post în care se ajună și încadrăm aici două perioade: ajunul Crăciunului și ajunul Bobotezei, ele
30
Simion Florea Marian, Sărbătorile la romani Vol I, București, Editura Grai și Suflet, 2001, p. 119
având cea mai mare însemnătate pentru că obiceiul se manifestă din trecut. Românii din regiunea
Olteniei au păstrat și încă păstrează cu sfințenie obiceiul de Bobotează ce datează din secolele
IV-VI. Astfel prima zi de post din an este ziua de post negru și are loc în ajunul Bobotezei, pe
data de 5 Ianuarie. Postul negru constă în a nu mânca și a nu bea nimic pană a doua zi pentru ca
în dimineața zilei de bobotează să bem din apa sființita. În această zi sfântă, preotul trece pe la
fiecare casă și stropește cu aghiasmă gospodariile oamenilor; aceștia pot lua apă sființită de la
preot pentru ași stropi animalele, obiectele din casă, cu alte cuvinte toate bunurile ce doresc a fi
ferite de ghinion, binecuvântâdu-se astfel lăcașul. Înainte de a pleca, preotul primește de la gazdă
un colac.
În zilele ce premerg atât Craciunului cât și Bobotezei, flăcăii și fetele țin postul pentru a
avea noroc de un soț sau o soție pe placul lor, fetele nemaritate cer de la preot un fir de busuioc
iar în noaptea din ajunul Bobotezei îl așează sub pernă pentru ași visa ursitul. În vremurile mai
vechi fetele nemaritate puneau busuiocul la streșina casei, dacă a doua zi acesta era plin de
chiciură se credea că în curând se vor mărita. Tot în dimineața de ajun oamenii credeau că prima
persoană care le va călca pragul le va arăta ce vor făta vitele în decursul anului: astfel dacă
primul care intra pe ușă era un bărbat, animalele au să fete pui de parte bărbătească, dacă o
femeie era prima ce iți trecea pragul, animalele vor făta pui de parte femeiască.
În ziua de 6 Ianuarie când are loc Boboteaza tradiția ne spune cum Sf. Ioan Botezătorul îl
botează pe Iisus în apa Iordanului, apă care este sființită la o fântână sau la o apă curgătoare și se
face în fiecare an cu această ocazie aducându-ne aminte de botezul Mântuitorului prin Sf. Ioan
Botezătorul în râul Iordanului. Pe lângă această datină creștină mai curg și alte datini secundare
lăsate de poporul român din generație în generație. Iată câteva dintre acestea practicate în ținutul
Olteniei:
Femeia nu trebuie să se certe cu bărbatul de Bobotează;
În ziua de Bobotează și opt zile după aceasta nu se spală rufe, pentru că apele sunt
sfințite;
Se spune că atunci când preotul aruncă în apă crucea, duhurile rele pier;
Cine are să strănute în ziua de Bobotează, va fi norocos tot anul;
Dacă în ajunul Bobotezei va picura din streșina casei, înseamnă că vara va fi ploioasă;
Încotro va stropi preotul cu busuiocul prima data, de acolo cred oamenii că vor veni
ploile în anul respective.
 În obiceiul sființirii caselor preotul stropește cu agheasmă fiecare cameră iar oamenii se
asigură că locuința este curată, se spune că pentru a aștepta preotul trebuie să pregătești pe masă
o lumânare aprinsă și orice vas care să fie curat pentru ca preotul să lase agheazmă. Până în ziua
de Bobotează durează datinile și voia bună a oamenilor ce au început în ziua Crăciunului și a
Anului Nou și încheie ciclul sărbătorilor de iarnă.
În unele zone ale Moldovei mai cu seamă în judeţul Tutova în ziua de Bobotează se
pregăteşte o turtă cu cenuşă de către femei pe care acestea o frământă cu agheasmăşi o ţin la loc
sigur tot anul pentru a putea sfinţi cu ea vasele care s-ar spurca din greşeală. În Transilvania
traduţia ne spune ca oamenii pregătesc ca şi bucate principale în această zi răcituri sau cotoroage
pentru a feri casa de necazuri.
În sudul județului Dolj, în unele localități precum Desa, Poiana Mare, Negoi, Moțăței etc.
se practică obiceiul de a păzi fântânile în noaptea de Bobotează. O dată ce se lasă de cu seară, se
pun de jur împrejurul fântânii papură și crenguțe de brad aprinzându-se focul lângă acea fântână.
Sătenii spun că acest ritual are loc atât pentru întâmpinarea gerului de Bobotează cât și pentru
momentul separării între Lumi. În zilele cuprinse între Crăciun și Bobotează spiritele celor
plecați din lumea pământeană se întorc pentru a sta la masa de sărbători și astfel drumul lor
trebuie luminat. Obiceiul s-a păstrat mai cu seamă în Oltenia, fântânile fiind păzite și pentru a nu
fi spurcate. Fântânile trebuiau păzite de către flăcăi iar cei ce își îndeplineau cu statornicie
această sarcină și păstrau apa curată până dimineața trebuiau să plece cu iordanul și erau cinstiți
de acei oameni care, in zorii zilei, se vor opri să se spele pe față la fântâna lor cu apa ce avea rol
purificator ce nu v-a lăsa astfel răul să se abată asupra lor. Apa din fântânile păzite era bună de
băut, curată și vrednică de a spăla păcatele vieții, de aici și credința că orice lucru bun trebuie
ocrotit. Fântânile sunt păzite de mai mulți flăcăi pentru că: „La fântâna bună, mulți voinici s-
adună, decodarea sensului vizând similitudinea dintre puritatea apei și puritatea tinerei ce vrea
să-și aleagă pețitorul dintre cei ce știu să aprecieze curățenia trupească și sufletească și se
angajează să o păzească de orice întinare din afara viitorului cerc familial.”31
„Busuiocul este păzit de fete ca și apa la Bobotează. El se seamănă în duminica Tomii, ca
să tragă unul la altul cum trage dragostea la busuioc. Busuiocul de la Bobotează aduce noroc și
sănătate, mai bune decât toate.”32

31
Ion Mușlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B .P. Hașdeu, București,
Editura Minerva, 1970, p. 340
32
Gabriela Rusu Păsărin, Calendar popular românesc, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2006, p. 19
 Un alt obicei practicat la Bobotează are loc în localitatea Maglavit din județul Dolj și se
numește Călușul de Iarnă. Acesta are loc între 6 și 9 Ianuarie având două semnificații: de
instaurare a bucuriei din preajma unei sărbători creștine, precum și rol de vindecare. În seara de
Bobotează după ce păzitul fântânilor se încheia, tinerii formau cete asemănătoare cu cetele
formate de călușarii de la Rusalii. Grupul cetei era alcătuit din 9 până la 11 tineri ce avea fiecare
un rol bine stabilit: vătaful și ajutorul acestuia, mireasa, cumnatul de mână și călușerii. Gogoroiul
avea rolul de a merge în față pentru a face loc dansatorilor prin mulțime până ajungeau la gazdă.
Rolul acestuia îl putem asocia cu cel al mutului din ceata de călușari căci era mascat la fel, cu
nasul din ardei, pe față avea funingine iar dinții erau făcuți din boabe de fasole. Se spunea despre
el că avea rolul cel mai important după cel al vătafului.
Mireasa era interpretată de un bărbat îmbrăcat în haine femeiești ce primea bunurile oferite de
gazdă printre care și nelipsitul busuioc. Cumnatul de mână juca mireasa în horă și îi chema la joc
pe ceilalți. Ține hora tot așa/că vine și mireasa. Fluierașii din sat îi acompaniau pe călușari iar
după ce se termina jocul se organiza o petrecere cu darurile primite.
Sătenii considerau călușul o minune cu o funcție terapeutică. Mărturisirea unui bătrân
(din anul 2000) justifică semnificația acestui joc: „Momentul cel mai așteptat de Călușari nu era
jocul în sine, care se circumscria jocurilor specifice pentru sărbătoarea Bobotezei și a Sf. Ion, ci
momentul în care tinerii călușeri primeau de la fetele nemăritate mănuși lucrate special pentru
Călușul de Iarnă, cu ciucuri roșii din gogoși de mătase. Erau un semn al dragostei nemărturisite
care urma să se manifeste în câșlegii de iarnă.”33

33
Ibidem, p. 20
 Colindatul la slavi

Dacă ne oprim asupra grupuli slav din punct de vedere fonetic, denumirea provine din
vechiul slav kolqda formă păstrată în polonă şi slovenă. Cuvântul şi obiceiul au intrat la
popoarele slave în momentul când slavii erau o comunitate unitară, ajungându-se la ipoteza că
termenul a fost împrumutat de slavi în împrejurările Daciei având ca atare un contact al
romanilor cu slavii în timpul migrării lor spre sud şi vest , locul prielnic fiind Dacia. Nu a existat
un alt popor în afară de cel bulgar, cu care slavii să aibă un aşa contact decât cu populaţia traco-
romanică ce era vorbitoare de limbă latină, şi pe care au întâlnit-o şi slavii. Cercetătorii arată că
în momentul despărţirii dialectelor, cel dacoromân la Nord de Dunăre, şi cel macedoromân la
Sud de Dunăre, ar fi coincis cu stabilirea definitivă a slavilor, intrând între români şi separându-i
în două. Aceşti traci romanizaţi cu care slavii veniseră în contact la nord şi la sud de Dunăre, a
favorizat ajungerea obiceiului colindatului şi a semnificaţiilor sale la slavi. În maghiarul koleda
este fonetismul slavilor de vest, în albanezul kolendre este fonetismul bulgar, iar în lituanianul
koleda cel bielorus. Şi colinda la români vine din fonetismul vechi de origine bulgară, de unde
rezultă că popoarele din răsărit ar deţine obiceiul colindatului de la slavi. Astfel slavii nu au
preluat datina direct de la romani, ci indirect pentru că avem două grupe, cel grec destul de
restrâns şi cel slav.

Examinând cuvântul cărindari de la romani, care provine din latinul ca-lendarus,avem

dovada existenţei obligatorie a calendei care a fost primită de la romani şi a ocupat locul de
frunte. Calenda suna sub fonetism tracic, care a fost moştenit de limbi precum bulgara şi
albaneza calenda, şi tot aşa l-au găsit şi slavii la primul contact cu romanii. Pentru slavi ă a fost
conceput ca o şi aşa s-a ajuns de la călenda la colenda, q prin pierderea nazalizării a trecut la e
la mai toate popoarele slave, sau la slavul kolqda/ koleda/ koliada, în bulgară ajungându-se la
transformarea în , Legătura dintre slavi şi români în care slavii i-au influenţat puternic pe români
în limbă şi în tradiţie este vizibilă, unele cuvinte latine la origine, în perioada slavă comună au
fost împrumutate de slavi. Românii au primit fonetism slav fapt explicat şi în cazul lui calenda,
care era la slavi coleda şi influenţându-i pe români şi a schimbat fonetismul, prin analogie s-a
ajuns de la călenda la colenda şi colşda. Un contact atât de puternic cu slavii nu l-am simţit şi în
unele zone ale Ardealului, unde corenda>> corinda>> colenda >>colinda. Forma colindă a
putut depăşi teritoriul munţilor din Ardeal şi a trecut de forma corinda-colinda, mai des fiind
întâlnit termenul de corindă. Astfel ,putem trage următoarele concluzii: slavii au putut
împrumuta termenul kolqda prin intermediul populaţiei traco-romane; locul a fost la nord şi sud
de Dunăre; perioada a fost cea slavă comună. În istoria colindatului la slavi ar corespunde două
momente: momentul când au primit datina în forme romane de la populaţia romanizată, şi
momentul care a durat destul de mult, chiar secole, slavizarea datinei.

Crăciunul, este prezent la toate popoarele balcanice, la români şi la slavi. Din

românescul colinda, avem sârbo-croatul kolqda, la ucraineni avem koliada, la bieloruşi kalida, la
cehoslovaci kaleda. De la aceste denumiri ne apar apoişi numele colindelor la toate popoarele
amintite, astfel: de la colinda românească, avem la bulgari termenul de kolodovan care înseamnă
a cânta colinde. La ucraineni termenul este koleadniki, iar la sârbo-croaţi avem koledovati,
koledvati sau kolendati. Beţele folosite de colindători poartă denumirea de koledarka la bulgari,
iar colacii de Crăciun oferiţi colindătorilor în sârbo- croată se numesc se numesc kolada, în
macedonă kolado, apoi avem derivatul de la kalenda; butucul Crăciunului. Datina la slavi nu este
împrumutată din apus, ci dintr-o provincie romană de răsărit, care a dezvoltat înţelesuri de la
cuvântul calenda, mai ales înţelesul de cântec. Vedem astfel cum ciclul păgân s-a suprapus peste
sărbătorile noastre, Crăciunul cuprinzând elemente din cultul soarelui care ne aduc aminte de
sărbătoarea Natalis Solis Invicti pe care se spune că a înlocuit-o. Ne apare la toate popoarele
Europei – arderea butucului în noaptea de Crăciun, se spune despre crăciun că ocupă locul
sărbătorilor păgâne închinate morţilor(Zadus- nice). Moşii de crăciun reprezintă la români
pomana pe care o împart gospodinele pe la case în postul Crăciunului, dar şi în prima zi a acestei
sărbători. În Oltenia, copiii înfig pe morminte beţe numite colinde după care primesc de la mame
un colăcel. În Bucovina, în noapte de dinaintea Crăciunului se aşează pe masă un colac şi un
pahar cu apă, pentru ca sufletele celor de dincolo să guste noaptea din ele. La slavi obiceiul se
numeşte kutia( la ucraineni, bieloruşi) şi se păstrează ca un adevărat cult. Avem atestat la slavi
mai precis la huţuli colinde pentru morţi, deoarece la casa unde cineva murise recent se cântau
colinde de mort pentru odihna sufletului. Găsim şi alte elemente comune românilor şi slavilor
cum ar fi moşii de Crăciun, care nu sunt fixaţi în calendar, ei există: măncarea care se dă de
pomană în ajun de Crăciun; invitarea sufletelor de dincolo la masa cu bucate;darurile care se
împart la cimitir sau la biserică săracilor; obiectele din fier de dau la o parte de pe masa închinată
pentru morţi. Există o credinţă generală şi anume că în noaptea dinspre Crăciun se deschid
sufletele şi umblă mereu în aceste 12 zile de la Crăciun la Bobotează. Bulgarii au credinţa că în
această perioadă, sufletele morţilor se plimbă şi pot provoca moartea celor care le iasă în cale.

„Credinţa că în noaptea de Crăciun se deschid mormintele şi ies strigoii şi duhurile

morţilor în lume, este generală la această sărbătoare, la români şi la slavi… Sufletele morţilor
umblă în tot timpul celor 12 zile noaptea…”34

Practici magice şi colacii- Un obicei des întâlnit la bulgari este binecuvântarea mesei
care este plină cu diferite feluri de mâncare şi colaci, dar şi bodniak-ul( pomul de Crăciun) ce nu
însemna nimic până nu era tămâîiat. Acest ritual îi este încredinţat bărbatului celui mai bătrân din
familie, care nu se foloseşte de o cădelniţă cum ar fi normal ci de un brăzdar de la plug numit
palejnik, lemet etc. În momeentul când soţia îi dă bărbatului brăzdarul şi tămâia, îi sărută mâna
acestuia precum se face la preoţi, după care bărbatul înconjoară masa de trei ori de la dreapta la
stânga, numind diverse feluri de grăunţe. Practicarea acestui obicei se întâlneşte la ucraineni, la
toţi slavii şi la români, însă nu în cazul tuturor se leagă de obiceiul tămâierii. La bieloruşi când
godpodina scoate kutia din cuptor, scoate sunete asemănătoare cu cele ale unei găini pentru a
34
Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarni la români şi slavi, Iaşi, Institutul de Arte Grafice
Presa bună, 1931,p. 70-71.
avea multe în acest an. La huţuli, în ajun de Anul Nou, un gospodar ia o pâine, o stropitoare şi
merge la un râu unde pâinea este înmuiată de trei ori în apă, apoi umple stropitoare cu apă din
acesta şi rosteşte: nu apă iau, ci lapte, miere şi vin!. Astfel suntem puşi în faţa a două realităţicea
obiectivă şi cea magică, ultima încercând să o înlăture pe prima. Cea dintîi realitate, care exprimă
un ritual magic căci are loc în realitatea obiectivă se scaldă prima în apă, iar a doua realitate, cea
magică îl prezintă pe gospodar care se scaldă în sănătate şi putere.

Un element comun din nou românilor şi tuturor slavilor este descântecul din noaptea
premergătoare Crăciunului, cu scopul de a avea pomi roditori. Bărbatul ţine un topor în mână iar
femeia nişte paie. Când se lasă seara, merg în livadă undfe bărbatul ameninţă copacul că-l v-a
tăia ridicând toporul asupra lui, pe când femeia îl apără învăluindu-l cu paie şi vorbind în numele
lui. La români, bulgari şi sârbi diferenţa constă în faptul că femeia nu mai vorbeşte în numele
copacului, ci în numele ei. La poloni, în unele zone femeia este exclusă, o a doua persoană nu
există în ritual. Dacă analizăm colindele de tip ucrainean-român-bulgar, observăm această forţă
cuprinzătoare a descântecului, multe dintre ele trecând de la descântec la colind. Obiceiul cu
Vasilca, ce la români a dispărut fiind practicat doar de ţigani, la ucraineni s-a păstrat , main ales
la cei subcarpatici, deoarece a fost preluat de la români. Acest obicei era specific sclavilor şi
consta în a împodobi capul de porc primit de la domnii de la cutea boierească după ce aceştia
sacrificau porcii, pentru a merge cu el la colindat şi a primi daruri. Aşa cum în vremurile
îndepărtate în Ajun de Anul Nou românii mergeau cu pluguşorul tot aşa ţiganii(sclavii) megeau
cu Vasilca.

Colacii pe care îi avem atât la români cât şi la slavi, folosiţi în trecut pentru scopuri
magice au devenit treptat colaci obişnuiţi. Vom analiza rolul acestor colaci magici cât şi
trăsăturile lor oprindu-ne asupra celor pregătiţi cu ocazia sărbătorii Crăciunului, care sunt diferiţi
de cei obişnuiţi. Spunem acest lucru pentru că făina folosită la prepararea lor trebuia încălzită cu
brăzdarul plugului, iar apa trebuia să fie neîncepută şi adusă de către o fată mare. Ornarea şi
frământarea lor trebuiau să fie făcute de către o femeie mai bătrână care cunoştea bine toate
tipurile de colaci. Câteva dintre aceste feluri de colaci sunt:

Tipul gumno – care este un colac de formă rotundă, paralel cu maginea care are două
cercuri în formă de potcoavă, iar în interiorul potcoavei se fâşii de aluat reprezentând acei câini
care erau păzitori. În uşa ariei, mai exact în deschiderea potcoavei se afla gospodarul reprezentat
printr-un bastonaş din aluat, semnificând autoritatea

Un alt tip de colac este cel dedicat grajdului cu vite şi staulului cu oi. Ca formă şi
simbolistică nu se deosebeşte de cel anterior, avem aceleaşi cercuri de aluat care fac trimitere la
împrejmuirea vitelor şi a oilor. În popor, colacul de vite a căpătat denumirea de govejda koşara
care înseamnă cârd de vite, iar stâna de oi denumirea de ovcia koşara. Deoarece avem asemănări
de formă şi semnificaţie între cele două tipuri de colaci, le numim cu un singur termen şi anume
koşara.

Există şi un tip de colaci care se referă la diverse lucruri din gospodărie cum este carul de
boi numit kola, sau plugul care se numeşte ralo. O mai mare semnificaţie o au colacii care fac
referire la forma de butoi, prin forma lor ovală. În mijloc, avem o bulă de pâine care reprezintă
cepul, iar la capete prin câteva şuviţe de aluat avem cercurile butoiului. Nu în ultimul rând putem
discuta despre colacii care reprezontă tipurile amintite până acum, unde nici unul nu îşi pierde
trăsăturile ori semnificaţiile. Pe suprafaţa unui singur colac, se observă cercul descchis de tipul
gumno, un alt cerc de tipul koşara şi un altul de tipul uneltelor gospodăreşti, reunite într-unul
singur pe care îl numim conglomerat. În toate tipurile de colaci amintite există simboluri magice,
de altfel aceste tipuri ne apar şi la sârbo-croaţi. Simbolizarea unei recolte, a unei creşteri cu
succes a vitelor cât şi succesul treburilor ce ţin de gospodărie se por observa. Gospodarul dă din
colac vitelor sale, păstorul, oilor, gospodarul împrăştie prin curtea sa bucăţi de tip gumno, cel ce
păzea viţa de vie arunca în podgorie colac de tip butoi, boii primind şi ei din colacul de tipul
uneltelor gospodăreşti. O parte din colacii de tip gumno se păstrează până primăvara, pânp la
semănarea câmpului, alţii chiar tot anul, deoarece poporul crede într-o putere magică a acestor
colaci.

Putem merge până la a observa un paralelism între colindele de tip ucrainean-român-

bulgar şi aceşti colaci. Spre exemplu, în colindele dedicate gospodarului găsim aceşleaşi motive
care se duc spre reuşita gospodăreacă precum în colaci, iar la români şi bulgari, sunt întâlnite
motive agrare care ar corespunde colacilor de tip conglomerat. La bulgari, colacul primit de
colindători se numeşte kravai. Dacă ne vom opri asupra acestui tip de colac vo obseva că odată
comparat cu alte tipuri de colaci avem asemănări cu cei de tipul gumno şi koşara, fiind vorba
chiar de o filiaţie genetică. Forma tot timpul rotundă, potcoava ca semn de pe colac sunt
caracteristici ce situează kravai-ul pe linia gumno şi koşara. Potcoava de pe kravai semnifică
hambarul ci vite sau chiar gospodăria, existând numeroase tipuri de acest gen care au loc ca o
trecere de la gumno sau koşara.

Într-una din variante potcoava se închide în formă într-o formă de cerc, cu bule în interior ce
semnifică vitele, la mijloc avem o bulă tutită iar la exterior prin aşezarea apatru flori sunt
reprezentaţi câinii. S-a ajuns la o formă nouă de kravai prin pierderea anumitor detalii existente
în celelalte două tipuri şi reduse la un element esenţial. În acest caz potcoava era adesea
reprezentată printr-o cunună, iar vitele erau simbolizate de flori, toate aceste schimbări s-au
datorat adaptării destul de uşoare a colacilor, mai ales dacă ne gândim la colacii din diversele
colinde. Spre exemplu putem lua dezvoltarea colindelor de fattă sau flăcău, unde colacii de tip
gumno căpăau alte semnificaţii decât cele primare, căci era acum pregătit de către fată pentru a –
l dărui iubitului. Acest studiu nu îl putem urmări la alţi slavi, decât la bulgari şi sârbo-croaţi. La
ucraineni şi români acest colac nu are denumiri aparte, el fiind pur şi simplu colac.

Românii şi slavii, deşi sunt două popoare diferite ca origine, prezintă legături puternice din
timpurile străvechi aflându-se sub o amprentă a ortodoxismului, căci românii şi o mare parte a
slavilor ce îi înconjurau se aflau sub tutela aceleiaşi biserici. Se poate vorbi în cazul influenţei
slave asupra limbii române de împrumuturi în domeniul folcloric şi etnografic. Întâlnim aceste
influenţe şi atunci când ne raportăm la credinţe şi superstiţii, identificând o influenţă bulgaro-
română .În datina colindatului vom observa elemente comune atât la români cât şi la slavi, în
unele versuri la români regăsim teme sud-slavice, care nu au venit toate de la sârbi cum s-ar
crede, ci au putut veni de la bulgari. Înrudirea reciprocă bulgaro-română, există şi în domeniul
etnografiei propriu-zise,vorbind aici de uneltele necesare diferitelor munci agricole, dar şi de
diferite industrii primitive, de casa şi vestimentaţia oamenilor etc.

Colindatul cu măşti sub diferite forme îl avem la români dar şi ucraineni şi bieloruşi,
koza, la bulgari brezaia, la polonezi turoni sau konik. Comune sunt şi travestirile, babe,evrei: la
sârbi avem dzalamari ,la bulgari dzămali sau stârci şi unkeşini, iar la ucraineni avem travestirile
de la jocul Malanca. Colindatul din preajma Crăciunului este un obicei comun popoarelor
române şi slave, datina fiind păstrată mai ales la bulgari şi ucraineni, aceştia din urmă mai exact
la huţuli, colindatorii pot fi reprezentaţi atât de flăcăi cât şi de oameni însuraţi, însă trebuiau să
ştie bine tainele colindatului. La bulgari apare un element diferit în sensul că dacă aveai un
defect fizic sau erai bastard nu puteai colinda. Ca şi la români, înainte de crăciun se întâlneau şi
îşi alegeau un şef (vătaf) , cel mai bun în ale colindatului şi la ucraineni este ales un şef bereza
care trebuie să cunoască bine colindele. Persoana aleasă nu trebuia să deţină un anumit statut
social sau să fie o persoană importantă căci la Crăciun toată atenţia era asupra sa. Începând de la
Ignazden se adunau tinerii flăcăi şi işi numeau un şef stănenik. Acesta erea un tânăr însurat care
ştia bine a colinda, ritualul alegerii şefului fiind unul solemn: se umplea o ploscă cu vin de către
ceilalţi colindători şi împreună se duceau să îi propună rolul de stănenik. Plosca este cunoscută în
tradiţie şi ca semn al invitării la nuntă.

La bulgari, fiecare sat avea un şef numit stânenik şi în funcţie de cât de mare era satul îşi
împărţeau sarcinile colindatului. Dacă satul erea mic, ei se ţineau toţi într-o singură ceată, iar
dacă satul erea mai mare, stănenik-ul îi organiza in ceti sau kudi de câte 8 sau 5 persoane,fiecare
ceată având încă un conducător numit cetnik sau kudâ-başiia. Acesta comanda ceata de
colindători fiind la rândul său sub comanda şefului suprem-stănenik. Până acum am numit doar
colindătorii propriu-zişi însă în ceată îi găsim şi pe cei care poartă darurile, fiind de obicei mai
tineri. Cel ce ţinea colacii şi slănina se numea tro-chober. Avem şi un altul numit măscărici sau
mace care avea rolul de a avea roluri asemănătoare celor de pisică, stârnind râsul prin diferite
glume. Din afirmaţile unor bătrâni aflăm că cei care ţineau darurile dar şi măscăricii nu ar fi
existat,darurile fiind păstrate de către gazde până a doua zi când veneau colindătorii şi le
strângeau.

„ Că nu existau purtători de daruri,nu se poate susţine, de vreme ce există şi la alţi slavi şi

români. Despre măscărici s-ar crede conform acestei mărturii că avenit să se contamineze cu
colindatul propriu-zis, de aiurea, din datinile măscăricilor care adesea se unesc cu desăvârşire cu
colindatul.”35

Colindătorii bulgari îşi pregătesc un băţ mar,e împodobit cu mărgele şi cununi, numit
krivăk. La ucrainen,i ceata de colindători se împărţea în 6 sau 10 membrii numiţi taboroy, fiecare
tabor fiind condus de un şef numit bereza, care la rândul său numeşte un altul care ştie a mânui
trâmbita, pe un altul scribcar şi un altul numit cal ce avea rolul de a duce pâinea primită. Calul
erea reprezentat de un tânăr mai tont ce avea rolul să îi amuze pe cei din jur, apar şi dansatorii

35
Petru Caraman, Colindatul la români, la slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p.15
numiţi plesanniki, fiecare având câte un toporaş. Clopotul legat la mâna colindătorilor nu lipseşte
nici la aceste popoare. Observăm astfel identitatea sau asemănarea existentă la cele trei popoare:
împărţirea în cete, alegerea şefului, cel care duce sacul cu daruri (magore, kin, cal sau iapă),
prezenţa dansatorilor dar şi a muzicanţilor. Am văzut până aici modul cum se organizau aceste
popoare pentru perioada colindatului, acum o să ne îndreptăm atenţia spre detaliile care ţin de
începerea pregătirilor pentru colindat. La români, bulgari şi ucraineni în seara de la începutul
postului de Crăciun, cei care mergeau la colindat se adunau acasă la şeful cetei sau chiar la o
gazdă, unde îşi pregăteau repertoriul. Cei mai vârstnici colindau în noaptea premergătoare
Crăciunului fapt întâlnit la rpmâni cât şi la bulgari, începând această tradiţie imediat ce se lăsa de
cu seară. La ucraineni, se colinda în a doua zi de Crăciun, fapt ce poate fi interpretat ca o
influenţă apuseană, căci atunci se colinda la cehi şi la poloni. Cele mai multe atestări ne indrumă
să credem că la români, bulgari şi ucraineni se colinda pe aceeaşi dată. O similitudine ne apare
comuna la români şi bulgari pentru câ la ambele popoare se colinda fiecare casă doar o singurăp
dată, fiind întâmpinaţi cu mult drag de gazde cu măncare şi cu băutură. La bulgari, masa
colindătorilor era pregătită de către fetele din casă şi mamele acestora. Românii şi ucrainenii,
erau întâmpinaţi şi ei cu o masă plină de bunătăţi şi cu nelipsiţii colaci mai ales la casele unde
erau fete mari după încheierea colindului la fereastră.

Colindatul la bulgari începea prin plecarea grupului de colindători de la casa şefului

trăgând căteva focuri de armă ăpentru ca zgomotul puştii să trezească gazdele , mai ales fetele
care aveau un iubit colindător în ceată stăteau treze şi i aşteptau cu nerăbdare. Tradiţia ne spune
că aceşti colindători nu trebuiau sa colinde şi la propriile lor case, tradiţie legată de un rol străin
numit polozajnikcare a trecut în rândul celor ce colindau. Primul colind se desfăşura la casa
şefului numit Stânenik, care îi cinstea pe coliondători după care îi grupa în cete în funcţie de
rolul fiecăruia fie cetnik sau kudâ-başiia, le dădea o plocă plină cu vin şi îi trimitea la colindat.
Trebuie specificat că acest stânenik nu însoţea grupul, el stătea acasă având rolul de organizator
şi îndrumător al cetei.

După primul colind numit Na stânenik dedicat şefului ales, celelalte colinde se împărţeau
astfel: colinda pentru gospodar fiind pe primul loc urmând apoi câte o colindă pentru fiecare
membru în funcţie de locul pe care îl ocupa în familie dar şi de vârsta acestuia, astfel urmau
colinda pentru gospodină, colinda de fată, de flăcău, de copii etc.În afară de colindele cântate la
fereastră, celelalte se fac în casă, în unele locuri colinda de fereastră nedesfăşurându-se în acelaşi
timp cu celelalte dedicate membrilor familiei în ziua de Crăciun, ci petrecându-se în noaptea de
dinaintea Crăciunului. La ucraineni se colindă încă de la biserică după terminarea slujbei, de data
aceasta preotul fiind cel care grupează membrii satului în tot atâtea pătţi câţi taboroy sunt.
Observăm că atributele pe care le are stânenik-ul îi revin în acest caz preotului. După terminarea
slujbei din biserică, oamenii de frunte din fiecare sat merg înaintea celorlalţi dând ocol bisericii
de trei ori şi sunând din clopot, numai după acest ritual se hotărăsc să îşi aleagă un şef şi pornesc
la colindat, preotul fiind primul care primeşte colindul atât la ucraineni cât şi la români.

După ce sun primiţi şi cinstiţi de către gazde încep a colinda de la gospodar până la cel mai
mic membru din casă, primind pentru fiecare colind o plată fetele neuitând să le dăruiască
iubiţilor din cete bani. În încheiere se face un dans numit ptiys pe care îl începe bereza ce
rosteşte colinde adaptae jocului pentru a putea primi şi ultimele daruri, iar la final bereza dând
crucea fiecărui membru pentru a o săruta. Bereza, pe lângă faptul că trebuia să cunoască bine
colindele deoarece strofele erau cântate de el, suna dintr-un clopot şi da comenzi atât pentru
începerea obiceiului cât şi pentru încheierea lui. Un astfel de obicei îl întâlnim şi la bieloruşi care
de altfel au împrumutat stilul ucrainean fapt datorat colindatului aflat în decadenţă la bieloruşi.
Colindatul ucrainenilor pus sub influenţa bisericiicât şi locul suprem ocupat de preot ocupat chiar
şi la români, pe alocuri, nu există la bulgari. La ucraineni se ajunsese până la un stadiu în care
mai exista şi un alt fel de colindat decât al tinerilor numit battvo-ţerkievne prin care oamenii
dependeţi de biserică lăsau câştigul din colindat în folosul acesteia. Vorbim în acest caz de o
dependenţă obligaporie pentru că odată ce nu aveai aprobarea şi binecuvântarea preotului nu
primeai daruri pentru colind. Din suma pe care o dădeau bisericii, puteau să-şi ia obiectele necesare
colindatului precum: clopotul, puşculiţa, crucea pentru bereză. Deşi aparent această influenţă a
bisericii pare dură ea nu trebuie privită astfel, căci aceaastă amprentă nu a făcut să se piardă
nimic din atributele colindatului ba mai mult decât atât, a fost benefică prin patrunderea unor
motive religioase în colinde.

Un obicei comun la aceste popoare este ospăţul. El are loc după ce se termină colindatul
şi participă toţi colindătorii contribuind fiecare cu câte ceva din ce a primit, moment în care
flăcăii au prilejul de a invita fetele la ospăţ, la români fiind pastrat mai cu seamă acest obicei. Un
exemplu îl avem în Ardeal, unde lăutărenii (flăcăii) din două sate diferite se invită reciproc şi se
organizează în cete numite beri. Înteresant este că aici ospăţul este acompaniat de fete care joacă,
obicei pe care îl au şi bulgarii. Mai mult, la ucraineni se spune că după ce se termină colindatul
se strâng mai mulţi la o cârciumă unde cu ce au obţinut din colindat îşi cumpără bautură. Un
obicei asemănător ne apare şi la poloni unde după încheierea colindelor, se adună toţi la casa
unde au avut loc repetiţiile şi petrec pânp dimineaţa cu lăutari şi cu băutură.

În datina colindatiului de Anul Nou, aşa cum am întâlnit-o la români, o avem şi la

bulgari, colindatul cu surva la sârbo-croaţi sau la bulgari suruvakane, se desfăşura în ajun de
Anul Nou. Un lucru interesant este ca la români datina este practicată de copii mici, pe când la
slavii de sud este practicată de tineri începând cu vârsta de 15 ani, iar la bulgari mergeau cu acest
colind şi bărbaţii însuraţi, organizaţi în cete de 10-12 persoane. La fel ca şi la români, datina
constă în lovirea cu mlădiţa în timp ce se desfăşoară urarea. Steaua şi Vicleimul la români există
sub denumirea de wertep la ucraineni şi bieloruşi. Betlehemari merg din casă în casă cu
betlehem-ul şi primesc daruri, obiceiul fiind mai bine păstrat la croaţi.

La români cât şi la slavi se desfăşoară colindatul copiilor. Aceşti mici colindători încep a
colinda la bulgari în ziua de 24 Decembrie şi este practicat de copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi
10 ani şi sunt numiţi koledare, fiind în contrast cu cei mai mari care se numesc koledarţi. Copiii
se grupează în cete de câte trei patru colindători, mergând cu Moş Ajunul sau
colindişul/colindeţele. Atât la români cât şi la bulgari aceşti colindători au un băţ frumos sculptat
şi împodibit, care la bulgari se rupe dintr-un corn, pe când la români de obicei, dintr-un alun. La
bulgari colindeţele sau colindele se numesc koledniţa sau koledara. Beţele confecţionate sunt
specifice tradiţiei, bulgarii merg la casa gazdei şi bat cu beţele în pragul uşii începând colindul.
Ca şi la români şi aici colindătorii folosesc beţele pentru a scormoni în foc din vatră pentru a face
scântei fiind semn de bun augur pentru gazde. Un element diferit în acest caz ne apare la
ucraineni unde datina nu este la fel cu cea de la români şi bulgari. Spre deosebire de colindatul
celor mai în vârstă ce se desfăşura a duoa zi de Crăciun, micii colindători îşi desfăşurau
activitatea doar în ajun şi atât. Colindele acestora sunt urări adresate gospodarului avaând ca
scop urarea de belşug şi vite multe., la bulgari colinda sună astfel: Să se nască, să se nască/ Cu
plugul să meargă, să meargă sau să nu meargă/, în timp ce unii dintr ei zic: Amin, dă Doamne!
Astfel, colindele copiilor nu reprezintă altceva decât urări directe adresate gazdele având ca scop
succesul gospodăriei cât şi sănătatea gazdelor, fiind inseparabile de urarea prin care cer daruri ce
este tot timpul umoristică. Colindele copiilor se manifestă ca etape din viaţă la fel ca în colindele
de tipul ucrainean-român-bulgar, elementul lor principal fiind enumerarea. Acest tip de colindat
se manifestă la popoarele slave, la români şi la alte popoare ale Europei care cunosc datina
colindatului.

La români, la bulgari şi la ucraineni există un tip comun de colinde pe care le putem

grupa astfel: colindele care au un caracter general adică cele care se cântă la fereastră şi colinde
speciale, care au loc în casă. Colindele generale la bulgari se desfăşoară astfel: colindătorii îşi
anunţă intrarea dându-se drep soli ai lui Dumnezeu, obicei care se practică şi la români , unde la
fel cei ce colindă îl anunţă pe gospodar de venirea lor , colindele luând sfârşit prin aluzia la
daruri. În multe locuri, colindătorii de fereastră fac să pară că ajung la gazdă din întâmplare,
după ce gospodarul de frunte îi cinsteşte sunt treziţi toţi membrii familiei şi sunt stropiţi cu apă
sfinţită. Colindele de fereastră se diferenţiază de celelalte, deoarece au un caracter introductiv:
colindătorii îşi anunţă venirea ; prin cântarea colindului îşi asigură o bună primire din partea
gazdei; înfăţişează gospodăria ca fiind bogată şi prosperă; se adresează întotdeauna celui ce
comandă în casă mai întâi, natura lor fiind de cele mai multe ori religioasă.

Colindele pentru gospodar se cântă la români, bulgari, ucraineni, poloni, bieloruşi şi la

alţi slavi. La bulgari, se manifestă în două feluri : Dumnezeu se află în ipostaza de oaspete care
binecuvâmtează casa , şi colindătorii care îi vestesc gospodarului că vitele o să se înmulţească,
ambele variante încheindu-se cu acelaşi tip de urare: câte stele sunt pe cer, sănătate-n astă casă!.
La ucraineni apar păsări precum rândunica sau cucul ce stau la fereastra casei şi îl cheamă pe
gospodar pentru a-i înfăţişa înmulţirera vitelor, motiv pe care îl au şi colindele pentru gospodar la
bielorşi. Acest tip de colinde cuprinde mai multe feţe ale aceluiaşi motiv, indiferent că
Dumnezeu este cel care umblă prin curtea gospodarului şi înmulţeşte vitele, ori vine din partea
colindătorilor urarea, în mod cert gospodarul nostru este bogat, are vite, recolte şi mult noroc.
Sensul acestor colinde este unul de laudă la adresa celui colindat, de glorificare, motivul recoltei
bogate existent la poloni, ucraineni, bieloruşi ne lipseşte însă la români, neexistând în colindele
de Crăciun. La români, avem colindul Trei feţi mari, în care gospodarul are trei copii: unul este
vinar, altul este păcurar, iar cel de –al treilea este stăvar. În colind, Dumnezeu este primit ca
oaspete, se pregăteşte ospăţul şi se împodobeşte casa.
 Colindele pentru gospodină – această categorie de colinde este una destul de săracă la
mai toate popoarele, majoritatea motivelor fiind împrumutate din cele de fată mare sau din
colindele de gospodar. O parte din aceste colinde o înfăţişează pe gospodină făcând treburile din
interiorul casei, iar o altă variantă o prezintă în ipostaza de soţie. Un motiv comun la ucraineni şi
români în acest tip de colinde este următorul: soţul vine acasă după o zi de muncă, iar soţia
noaptea stă trează şi îi veghează somnul. Cea de-a doua variantă, se adresează atât soţului cât şi
şoţiei, la români aceste colinde având şi denumiri precum: colind de tineri însurăţei; colind de
tinei fără copii.

Colindele pentru flăcău/ Colindele pentru fată mare

Colindele pentru flăcău sunt alături de cele pentru fată mare cele mai cultivate, astfel le
vom împărţi în trei categorii mai întâi pe cele de flăcău: prima categorie îl înfăţişează pe flăcău
făcând diverse treburi cum este aratul sau cositul; o a doua categorie ni-l prezintă în ipostaze
vitejeşti; a treia categorie este erotică. În cazul primei categorii avem puţine caracteristici ce sunt
asemănătoare cu cele de gospodar însă nu evidenţiază calităţile acestuia, ci au un scopo erotic.
La români, ucraineni, bulgari şi bieloruşi avem elemente comune pentru cea de-a doua variantă
unde se prezintă vitejia flăcăului. Un motiv comun popoarelor menţionate este lauda calului
eroului, calul fiind un simbol al vitejie, însoţind eroul în expediţiile sale. La bulgari, eroul îşi
laudă calul care trece prin vânt şi soare, la români calul este atât de iute că se întrece cu
şoimul. La ucraineni şi de aici la poloni şi bieloruşi motivul are mai multe variante: flăcăul trece
peste un pod de aur cu herghelia de cai murgi, unde podul se rupe şi caii mor; eroul îşi
dpbândeşte calul de la rege după ce aruncă în el cu nuci şi mere, nimerindu-l, îl obţine; flăcăul
se laudă cu al său cal în faţa regelui. Comun tipului ucrainean-român-bulgar, este răsplata
eroului din final, în toate cazurile este aceeaşi şi anume mâna fetei.

Motivele din colindele pentru fată mare sunt tratate paralel cu cele de flăcău, exceptând
aceea categorie în care sunt prezentate expediţii eroice. Ca şi în colindele de flăcău, şi aici avem
motive care se leagă de caracterul de bună gospodină a fetei în treburile din interiorul casei,
motive erotice dar şi altele care tratează stilul vestimentar şi podoabele acestora. La români,
ucraineni şi bieloruşi, caracteristica primei categorii de colinde este iscusinţa fetei în ale
brodatului şi cusutului, care o unicizează pe aceasta. Cel mai nuanţat rămâne motivul erotic, în
care unele elemente legate de gospodărie trec în slujba motivelor erotice, fata nefiind prezentată
ca făcând treburile casei, ci scopul colindului fiind acela de a arăta importanţa flăcăului în ochii
fetei. Motivul podoabelor şi al frumuseţii fetelor, este cel mai important, fata deşi avea şi alte
calităţi era harnica şi pricepută , frumuseţea cădea pe primul plan. Şi la români este nuanţat acest
motiv: fata deşi săracă, dacă era frumoasă avea peţitori bogaţi, ea se lăuda cu părul său bogat; la
bulgari era mai frumoasă decât Soarele şi Luna. Cu toate că era frumoasă, hainele şi podoabele o
făceau să pară şi mai strălucitoare.

La români avem acelaşi motiv, gazdase mândreşte cu a sa gospodărie iar colindătorii

trezesc gazdele cu vestea înmulţirii vitelor. Finalul colindelor se prezintă ca şi formule stereotipe
urmărind să arate cum se împart colindele după vârstă şi ocupaţie. La români şi bulgari finalul
colindelor se constituie în câteva versuri, pe când la ucraineni sunt mai dezvoltate şi se numesc
pokoleade ce arată diferenţa dintre colindul propriu-zis şi finalul acestuia, având rolul de a
intensifica urarea de final. În colinda pentru gospodar, la final se urează sănătate şi roade bogate,
cum de altfeşl finalul colindelor de flăcău reprezintă o urare de noroc la însurătoare, pe lângă
urarea de sănătate. În finalul colindelor se sugerează o paralelă cu cele pentru flăcău , deoarece
se urează noroc la măritat.În finaulul colindelor de gospodină, urarea este săracă, strigând doar
de sănătate şi bogăţie, caşi în celelalte.

Din pokoleadele colindelor le deosebim pe cele de preot, căci găsim aici elemente
religioase, la ucraineni de exdemplu, preotul fiind prezentat ca un simplu gospodar. Finalul
colindelor la români şi bulgari este mai general, au un puternic caracter de formulă şi se alipesc
la orice gen de colindă mai mare. La ucraineni, gasim un element comun tuturor colindelorşi
anume urarea de sănătate şi de fericire pe care o avem şi la cele bulgare şi române, urările
împletindu-se cu cerea de daruri. O analogie o observăm între finalul colindelor la români şi la
bulgari, ea constând în urările de sănătate care se adresează întregii familii, deşi la început urarea
se face către cel colindat sunt numiţi apoi pe rând, toţi cei din casă. La ucraineni, întâlnim urarea
cinstirii colindătorilor de către gazde, pe când la români şi la bulgari, avem urarea de primire a
banilor şi a colacului. Tot la bulgari,urarea de mulţumire se numeşte blajanki, iar la ucraineni
poartă denumirea de povinsivanie, fiind se sine stătătoare, deoarece acestea se rostesc după ce s-a
terminat de colindat. Din tot ce am discutat până acum în legătură cu urarea finală comună celor
trei popoare este cea la colac, unde la bulgari o găsim împărţită în trei segmente: de gospodar, de
gosăpodină şi de fată. La români, urarea colacului este mai dezvoltată decât la bulgari şi nu are
specificaţiile de gospodar, gospodină şi fată, ea fiind dedicată mereu gospodarului şi rareori fiind
de două feluri. Urarea vorbeşte despre munca plugarului de la arat la semănat având un loc
aparte la români pentru că este în totalitatea legată de funcţia agrară. Şi la ucraineni avem urarea
la colac care ocupă un loc de frunte în comparaţie cu celelalte, urare în care după terminarea
colindului la fereastră colindătorii primesc un colac. La români şi bulgari, un loc independent îl
ocupă urarea banilor, al doilea dar după nelipsitul colac, fiind mai dezvoltată la bulgari decât la
români. Astfel, cetnik primeşte banii, şi ridicându-i în sus rosteşte:

„Acest ducat:

Dacă e de aur, de aur să-i fie punga

Dacă e de argint, argintul să curgă şi să ferece!”36

Am analizat împărţirea colindelor după vârstă, sex, ocupaţie, la fel ca în colindul

gospodarului, şi în cel de flăcău şi de fată numele lor se prefigurează în eroi de colindă,
atribuinduli-se după imaginaţie multe calităţi. Eroii au un fel de viaţă conturată astfel: gospodarul
are casa boierească, are animale multe, slugi şi o familie ocrotită. Fata pe de altă parte, are
frumuseţe, curtezanţi bogaţi, iar flăcăul este viteaz, războinic şi învingător. Bătrânii apar ca nişte
oameni credincioşi cu frica lui Dumnezeu,ei fac fapte bune şi duc o viaţă liniştită. Preotul ascultă
necazurile poporului, este înţelept şi învăţat. Toate acestea reprezintă un ideal de viaţă exprimat
prin colinde.

Pluguşorul

După anumite cercetăti, slavii ar fi cunoscut obiceiul pluguşorului ce aparţinea

colindatului roman. Totuşi, un fapt interesant ne apare înainte de toate, până a ne gândi dacă
slavii au acest obicei, pe ce dată cădea la ei Anul Nou, dacă acastă sărbătoare avea loc pe aceeaşi
dată c cea română. Se crede în legătură cu slavii că Anul Nou cădea la aceştia primăvara, la unele
populaţii din afara Europei începutul de an marca sosirea primăverii. Deşi cei mai mulţi
cercetători confirmă acest lucru, unii etnografi au afirmat că la slavii de Est, Anul Nou, cădea în
Joia Mare:

36
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p.97
 „ Joia mare este ziua în care calendarul popular al slavilor din est este legat de cel mai
mare număr de acţiuni rituale. Multe dintre aceste acţiuni nu lasă nici o îndoială asupra faptului
că această zi coincide cu vechea sărbătoare a Anului Nou, care înainte se ţinea în martie.”37

O altă ipoteză ne spune că această dată atrecut din primăvară în perioada de iarnă ca o
consecinţă a schimbării Calendarului, şi ar fi avut loc o trecere din sezonul de primăvarăîn data
de 1 Ianuarie, ca dată oficială. Ipoteza conform căreia Anul Nou cădea la slavi primăvara este
susţinută şi de faptul că că vechii slavi adoptaseră obiceiul colindatului de la români , exemplu
fiind şi colindele de tipul ucrainean-româm-bulgar, care prin natura şi semnificaţiile lor nu ar
corespunde sezonului de iarnă. În colindul Flori dalbe, flori de măr, ne apare într-un peisaj idilic
motivul tinerilor căsătoriţi care stau la umbra unui măr într-un pat ornat cu flori. În colindul Doi
meri înfloriţi, este cunoscut la români ca un aspect ornamental prezent încă de la începutul
colindatului. Există după cum vedem o datină legată de perioada când înfloreau merii, chiar şi în
urarea românească a pluguşorului întâlnim versul: iar afară-i primăvară!. La slavi este cunoscut
motivul păsării în deosebi cel al cucului şi al rândunicii, păsări prevestitoare ale primăverii.
Motivul este prezent la toţi slavii, mai ales la cei de nord, la ucraineni, bieloruşi şi poloni. La
ucraineni există acest motiv în colindul de fereastră, fiind mai nuanţat la bieloruşi decât la
ucraineni tipul agrar al acestor colinde, deşi colindul la ambele popoare este acelaşi: Pe câmpul
curat o cruce-a-ngropat/Pe această cruce rândunica iute /Devreme s-a trezit şi a ciripit. Toate
acestea sunt forme vechi în care este prezent motivul păsării, cu timpul ele nu mai au ca scop
principal vestirea unei agriculturi bogate, a unei gospodării cu vite multe, ci se corelează cu
aducerea veştilor bune gazdei. Astfel într-un colind de fată cucul stă pe turnul bisericii aducând
trei veşti bune pentru fată: Dumnezeu o să-i dea noroc; împăratul o doreşte ca noră iar tataăl o
strigă la veselie. Acest motiv este prezent la slovaci, la slavii de sud, la româţni fiind mai rar
ăntâlnit.

Putem să vorbim acum de un rol al păsării existent în colinde, rol care există şi în tipul
gumno-koşara. Se crede că acest rol care este observat în colacii de Crăciun şi colinde, este
dovada faptului că datina de a colinda se leagă de începutul primăverii. Motivul păsării în
colinde îl întâlnim des la slavii de nord, iar însuşi prezenţa lui în obiceiul colindatului de Anul
Nou, ne indică legătura cu anotimpul primăvara, dar şi cântecele unor obiceiuri de primăvară

37
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 261
întâlnite la slavi. La polonezi există un obicei despre Anul Nou numit Gaik şi face referire la o
crenguţă de pom sau de brad ornamentate ceremonios şi purtate de mai multe fete, crezându-se
că odată cu ele se instala noul an sau aducerea primăverii. O altă dovadă ce susţine afimaţia că
sezonul cald al primăverii coincidea cu Anul Nou, este vechiul slav leto care la mai toate
popoarele slave însemna şi an şi v ară, deci anotimp cald. La bieloruşi, avem un obicei de
primăvara care ar corespunde cu această sărbătoare numit Volocebnicilor. Pe fundalul tuturor
acestor lucruri, suntem îndreptăţiţi să credem că vechii slavi aveau Anul Nou primăvara. Datina
pe care o întâlnim doar la bieloruşi şi anume Volocebnicilor, a fost în trecut prezentă la toţi
slavii. Refrenul îi conferă o notă aparte: Hristos, fiul lui Dumnezeu a înviat! sau Aleluia!,
cântecele volocebnice de azi având motive pe care le găsim şi în colindele bulgaro-româno-
ucrainene. Totuşi aceste cântece nu se rezumă la un tot unitar, nu sunt legate între ele, nu se
raportează la un motiv central cum este în colinde, ci rămân de sine stătătoare.

Datina se desfăşoară primăvara, ca atare organizarea grupului presupune alegerea unui

şef numit pocinalnik, care ar corespunde şefului bereză, cetnik sau vătaf. Nu lipseşte nicin cel
care duce darurile şi nici muzicanţii. Cântecele volocebnice sunt asemănătoare unor colinde,
deoarece există un cântec de fereastră şi unul cântat în casă, unde sunt primiţi de gazde ci
mâncare şi băutură. Colindatul a ajuns la slavi în timp ce se petrecea la romani mai exact în
Calendele lunii Ianuarie, un timp de vreme slavii preluând această sărbătoare aveau caracteristici
doua momente: data veche ce marca începutul primăverii, şi datina volocebnicilor, Anul Nou sau
Calendele, de unde au preluat datina colindatului. Prin acest aspect sărbătoarea Anului Nou de
primăvară a decăzut în faţa celui de iarnă. Din acest proces, Calendele lui Ianuarie ajung Anul
Nou principal pentru slavi, astfel că datina volocebnicilor a trecut în perioada de 1 Ianuarie, pe
parcurs ajungând singura dată oficială a sărbătorii în cauză.

La ucraineni, vechiul obicei slav la volocebnicilor poartă denumirea de Şcedrivek, adică

seara precedentă Anului Nou, iar bieloruşi îl numesc Sciadruh şi se desfăşoară în noaptea de
Anul Nou. Termenul Sceodrovanie de la bielorişi ne apare ca un împrumut de la ucraineni.
Polonii au şi ei o datină asemănătoare care însă se raportează la un tip de colinde cântate în
preajma Bobotezei. Cântecele ce se desfăşoară azi la poloni sunt o dovadă clară a faptului că se
leagă de datina veche a volocebnicilor, ce a suferit în timp modificări. Vechiul obicei slav , mutat
din primăvară în iarnă datorită schimbării calendarului se împletea cu colindatul român. Deşi
obiceiurile în trecut se petreceau în aceeaşi perioadă, iar acum sunt separate încât unul are loc la
Crăciun şi altul pe 1 Ianuarie,un lucru este sigur şi anume, obiceiul de a colinda se desfăşura doar
la un interval de câteva zile de la obiceiul slav trecut la Anul Nou.

La români, aven după cum bine ştim un obicei Pluguşorul neîntâlnit la popoarele slave şi
caracterizat exclusiv de practicarea muncii agricole şi a cultivării pământului. Cu toate acestea,
se poate observa o asemănare între unele colinde cu teme agrare mai ales la slavii de nord.
Motivul recoltei bogate din colindul pluguşorul, îl întâlnim la ucraineni unde gospodarul dă
poruncă slugilor să pună boii la jug pentru a merge la arat şi semănat. Tot un element comun
românilor şi ucrainenilor din acest colind este adunarea fetelor şi a băieţilor la secerat în unele
colinde şi în şcedrivki-le ucrainene. La bieloruşi avem motivul boilor şi al plugului, unde
gospodarul pleacă la câmp odată ce îl trezeşte cântecul cucului, iar slugile deja s-au apucat de
arat. Şi colindele ucrainene-bulgaro-române, mai ales cele de fereastră au acest motiv, ele îl
înfăţişează pe fiecare membru cu câte o muncă agricolă ( ori este în hambar, ori vântură la grâu,
pe când nevasta coace la pâine). La polonezi ne apare o asemănare cu motivul agrar din
pluguşorul doar că de data asta vorbeşte despre aratul pământului de către sfinţi şi de
Dumnezeu. Cu toate acestea , plugul românesc se deosebeşte de toate celelalte, deoarece are un
conţinut epic mai larg şi nu subliniază doar câteva munci agricole, ci totul este evidenţiat şi mai
complet.

În colindele ucrainene-româno-bulgare epica este destul de slabă, elementul descriptiv

fiin cel care predomină, de unde putem deduce că diferenţele care ne apar ţin de formă şi nun de
conţinut, nimic nu este întâmplător mai ales elementele comune din şcedrivki-le, colindele
ucrainene, bieloruse şi plugoşorul la români. Despre ucraineni ştim că au împrumutat motivele
din şcedrivki şi de aceea ne vom axa atât pe acestea cât şi pe pluguşor. Primele aveau iniţial
acelaşi element agrar precum pluguşorul, tratau aceleaşi teme, săbătorindu-se ambele pe aceeaşi
dată, de unde putem deduce că ambele semnificau aceeaşi datină agrară pe care o sărbătoreau
vechii slavi, de unde ar fi trecut mai târziu la români sub o formă independentă. Există dovezi
care arată că scedrovanie prezenta un scenariu pe care îl avem în pluguşor. Un exemplu în acest
sens îl constituie sărbătoarea din Ajunul Anului Nou la ucraunenii din Galiţia, unde colindătorii
simulau cu un plug aratul şi semănatul în regiunea Ciortkov, mergând în ajun cu un plug la gazde
şi jucând o scenă în care aruncă boabe de porumb şi ovăz . Deşi obiceiul nu este la fel de
complex precum este la români, datina este aceeaşi, obiceiul având loc în acelaşi timp când
ucrainenii colindă cu şcedrivka, tot şcenariul s-a unit cu şcedrovanie. Ritualul a fost preluat şi în
alte colinde care se desfăşoară de Anul Nou cum este Malanka care are o legătură cu şcedrovanie
, căci aceşti colindătorii cântă în mod special şcedrivki. Datina cu Malanka, are elemente agrare.
În acest joc ne apar două măşti centrale: Malanka şi Vasilcik, prezintă contrastul dintre leneşa
Malanka pentru care băutura era de preţ, şi hărnicaVasilcik , unde sunt puse în scenă umoristice
legate de muncile agricole. Malanka era de fapt un obicei de primăvară în perioada topirii zăpezii
şi ca urmare conţine elemente agrare de la vechii slavi din perioada Anului Nou de primăvară.
Acum ne întrebăm de ce în acest moment corespunde sezonului de iarnă. Explicaţia este
următoarea: numele de Malanka este cel al principalului personaj care se substituie unui tip de
colinde cântate pe 31 Decembrie de Sf. Melania, şi personajul Vasilcik, ce corespunde Sf. Vasile
pe 1 Ianuarie. Exceptând numele, obiceiul nu are legătură cu religia.

Întorcându-ne la oraţia pluguşorului, îl avem în mod cert şi la poloni în obiceiul de a se

semăna de Sf. Ştefan, unde copiii merg cu semănatul când se lasă de ziuă şi aruncă în curtea
gazdei cu ovăz şi mazăre. Practica semănatului care este bine la români s-a compus din două
părţi: în prima parte se desfăşoară în ajun de Anul nou cu pluguşorul şi aratul iar cea de-a doua
cu semănatul în ziua de Anul Nou. Colindătorii ucraineni şi poloni merg de cu seară la colindat ,
în timp ce seamănă colindătorii rostesc şi formule precum: Sănătatea noului an şi la anul cu
sănătate! de unde se observă că obiceiul este separat de restul caracterului agrar . avănd loc pe 1
Ianuarie a ajuns treptat la alt sens. La origine, cele două datini aratul şi semănatul, se unesc într-
un singur scenariu al obiceiului agrar. La ucraineni , în unele măşti cum este cea a ursului este un
motiv pe care îl putem corela cu cel al urşilor puşi la plug despre care ştim şi în şcedrivka, fiind
un subiect răspândit, care este prezent şi în alte colinde agrare. La români îl avem în urarea cu
pluguşorul dar şi în urarea la colac fiind legat de motivul animalelor puse la diferite munci
agricole, motiv ce cunoaşte o formă şi la slovaci, la cehi, dar săracă, deoarece putem spune că a
existat pur şi simplu un obicei agrar practicat în acelaşi timp cu şcedrovanie şi cu pluguşorul.

Diferenţa esenţială dintre şcedrivki-le ucrainene şi pluguşorul românesc, este dată de

faptul că cele ucrainene s-au îmbinat cu unele colinde, pe când pluguşorul nu a suferiot o
contaminare, ci a rămas identic, aşa cum este el un obicei pur agrar prin excelenţă la români.
Faptul că din colindele practicate în perioada Crăciunului la români lipsesc motivele agrare, se
explică prin existenţa colindului despre care am discutat atat ,care a cuprins el singur toate
celelalte teme agrare din colindele celelalte. Pluguşorul nun a avut o legătură puternică în
coliondele propriu-zise, dar dar a avut aceasta legătură în primirea colacului de catre colindători
În acest caz putem spune că urarea turtei a luat naştere din pluguşor, sau chiar mai mult este
pluguşorul însuşi în forma lui primitivă, care treptat a pătruns în tradiţia colindatului. La slavi
această contaminare a fost mai dezvoltată decât la români, nefiind vorba de anumite adaptări, ci
de absolvirea întregului obicei. Cu toate acestea urarea colacului la români, bulgari şi ucraineni
are aceeaşi origine fapt dovedit în primul rând de scenariul dramatic prezent în toată această
urare. O altă dovadă ne ste dată în acest sens de motivele agrare, în special la bulgari urarea
colacului şi-a păstrat mai cu seamă decât la ucraineni. Un lucru ne reiese clar în legătură cu
originea urării colacului: ea este în obiceiul de a colinda unul din elementele principale ale
datinei agrare peste care s-a suprapus obiceiul roman la slavi, datină existentă la vechii slavi şi pe
care pluguşorul românesc a continuat-o. Astăzi, dăruirea colacului la râni nu se mai bucură de o
importanţă deosebită precum se întâmplă la colinadtul de tip ucrainean-român-bulgar, finalul
pluguşorului fiind văzut ca o trimitere la darurile primite de către colindători, o contribuţie
importantă având-o şi înlocuirea treptată a colacului cu diverse daruri precum: bani, fructe ş. a.

Sorcova

Aria de răspândire a sorcovei este foarte mare după cum am văzut la români. Se spune că
numele sorcovă nu poate fi asociat cu nici un cuvânt din limba română, fapt observat de
culegătorii de folclor. În aceste condiţii, G. Dem. Teodorescu a fost cel care a luat în calcul
problema legată de originea acestui obicei. După Teodorescu există o legătură între numele
sorcovei şi numeralul 40 în limba slavo-bulgară. Dacă am despărţi recitalul datinei în grupe
silabice, după modul cum este practicat de copii, am găsi patruzeci de grupe ce corespund celor
patruzeci de atingeri cu sorcova. Mai mult, cei care sorcoveau trebuiau să atingă cu acea mlădiţă
gazda de patruzeci de ori. Această observaţie a marelui folclorist s-a păstrat la noi ca o dogmă.
Dacă la români am văzut că sorcova este practicată doar de copii, la bulgari merg la sorcovit
flăcăii şi bărbaţii însuraţi, astăzi rolul de a sorcovi revenindu-le mai mult copiilor şi în cazul
bulgarilor. Copiii se organizează în cete de câte 3, 6, persoane fiind la fel ca şi la români
precedată de aceleaşi urări, de nelipsita crenguţă împodobită, băţ ce rămâne la ambele popoare cu
rolul principal în urare.
 „Trebuie să rectificăm că acest cuvânt că acest cuvânt nun este cunoscut ca numeral
decât la slavii orientali. Este drep,la slavii meridionali există o datină perfect analogă, care are
loc cu prilejul aceleiaşi sărbători, la Anul Nou. În special ea este cultivată la bulgari, pe când la
sârbi apare mai degrabă sporadic şi în regiunile orientale, adică în cele care sunt vecine cu
Bulgaria.”38

38
Petru Caraman, Studii de folclor, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 253