CAPITOLUL AL V-LEA

„Apele și simbolismul acvatic” în Tratat de istorie a religiilor

 APELE ȘI GERMENII

Apele simbolizează totalitatea virtualităților, fiind matricea tuturor posibilităților de

existență ‒ fons et origo, termen latinesc ce înseamnă „sursă și origine”. În textul indian
Bhavishya Purana (31, 14) se sintetizează lunga tradiție vedică în următoarele cuvinte: „apă, tu
ești izvorul tuturor lucrurilor și tuturor ființelor!”. Apele sunt temeliile întregii lumi, ele sunt
esența vegetației, elixirul nemuririi, asemenea amrtei (concept folosit în textele indiene care
desemnează o băutură pe care zeii o consumă pentru a deveni nemuritori; înseamnă „nemurire”
în sanscrită). Ele asigură viață lungă, forță creatoare și sunt principiul tuturor tămăduirilor. În
Atharva Veda este notat: „Fie ca apele să ne aducă tot binele!” (II, 3, 6), „Apele, cu adevărat sunt
tămăduitoare; apele alungă și vindecă toate bolile!” (VI, 91, 3).

Apele sunt substanța primordială din care toate formele se nasc și în care toate se
reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism, fiind temelia oricărei manifestări cosmice. Ele au
fost la început, eie revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau cosmic; ele vor exista neîncetat ‒
deşi niciodată singure, pentru că apele sunt întotdeauna germinative. Cuprinzând în unitatea lor
non-fragmentată virtualiăţile tuturor formelor. În cosmogonie, în mit, în ritual, în iconograie,
Apele îndeplinesc aceeaşi funcție, oricare ar fi structura ansamblurlor culturale în care s-ar găsi:
ele preced orice formă şi suportă orice creație. Imersiunea în apă simbolizează o nouă naștere,
echivalând cu o disoluție a formelor și o reintegrare în modul nediferențiat al preexistenței, iar
ieșirea din ape repetă gestul cosmogonic al manifestării formale. Apa conferă o „nouă naștere”
printr-un ritual inițiatic, ea vindecă printr-un ritual magic, asigură naștere post mortem. Apa
devine simbol de viață ca „apă vie”.

Apa este comparată și chiar asimilată lunii, ritualurile lunare și acvatice având aceeași
funcție ‒ele fac să apară şi să dispară periodic toate formele, ele dau devenirii universale o
structură ciclică. Încă din preistorie, ansamblul Apă-Lună-Femeie era intruit ca un circuit
antropocosmic al fecundității. În mitologiile americane, semnul apei, reprezentat printr-un vas
plin cu apă în care cade o pictătură dintr-un nor, se află întotdeauna însoțit de embleme lunare.
Spirala, melcul, care este emblemă lunară, femeia, apa și peștele aparțin aceluiași simbolism al
fecundății cu aplicații în toate nivelurile cosmice.

Eliade atrage atenția asupra faptului riscul oricărei analize este de a fragmenta în
elemente separate ceea ce, pentru conștiința celui care le-a reprezentat, alcătuia o singură unitate,
un Cosmos. Un același simbol indica sau evoca o serie întreagă de realități care nu sunt
separabile și autonome decât într-o experiență profană. Cuvintele sau emblemele aparținând
limbilor arhaice necesită o atenție sporită, întrucât acestea dețin o multivalență simbolică, pentru
conștiința care le-a creat lumea revelându-se ca un tot organic. De exemplu, în sumeriană a
înseamnă „apă”, dar și „zămislire, generare”, iar, în gliptica (arta de a grava sau de a sculpta)
mesopotamiană, apa și peștele simbolic sunt embleme ale fecundității. În insula Wakuta, un mit
amintește cum o fecioară și-a pierdut virginitatea pentru că și-a lăsat trupul să fie atins de ploaie.

 Cosmogonii acvatice

Apa e purtătoare de germeni, izvor de viață, pe toate nivelurile existenței. Mitologia

indiană a popularizat, prin multiple variante, tema apelor primordiale, pe care plutea Narayana
din buricul căruia se înalță Arborele Cosmic. Apele pe care plutea Narayana, adormit, în fericită
nepăsare simbolizează starea de odihnă și de nediferențiere, noaptea cosmică. Din buricul său ia
ființă cea dintâi formă cosmicp: lotusul, arborele, simbol al unduirii unviersale, al sevei
germinative, dar somnolente, al vieții din care conștiința încă nu s-a desprins. În alte variante,
Vishnu, în a treia reîncarnare (un mistreț uriaș), coboară în adâncul apelor primordiale scoate
pământul din abis

În tradiția puranică, arborele este înlocuit cu loturus, în mijlocul căruia se naște Brahma.
Rând pe rând apar ceilalți zei ‒ Varuna, Prajapati, Purusha sau Brahman, Narayana sau Vishnu ‒
formule care exprimă același mit cosmogonic, dar Apele rămân. Mai târziu, această iconografie
acvatică devine un motiv curent în iconografie și în arta decorativă: planta sau arborele se înalță
din gura sau buricul unui Yaksha (personificare a vieții fecunde), din gâtul unui monstru marin
(mankara), dintr-un melc sau dintr-un vas plin, dar niciodată, în mod direct, dintr-un simbol care
ar reprezenta pământul, căci apele suportă orice manifestare cosmică.
 Cosmogonia babiloniană cunoaște de asemenea haosul acvatic, oceanul primordial, Apsu
și Tiamat; primul personifica oceanul de apă dulce pe care, mai târziu, va pluti pământul; Tiamat
este marea sărată populată de monștri. Poemul creației, Enuma Elish, începe astfel:

"Când sus cerurile nu erau încă numite,

Când jos pământul nu avea nume,

Când primordialul Apsu , care le-a dat naştere,

Când Mummu şi Tiamat, mama lor a tuturor,

Își amestecau înr-un singur tot apele lor...".

 Hilogenii

Deoarece Apele sunt matricea universală în care subzistă toate latențele și prosperă toți
germenii, este de înțeles faptul că există mituri și legende care fac să provină din ele neamul
omenesc sau numai una din rase. Indienii karaja din Brazilia își mai amintesc de timpurile mitice
„când locuiau în apă”. Vechii carelieni, mordvinii, estonienii, ceremișii și alte popoare fino-
ugrice cunosc o „Mamă-Apă” căreia femeile i se adresează pentru a fi binecuvântate cu copii.
Tatăroaicele sterile îngenunchează și se roagă lângă o baltă. Mâlul, limus, e locul prin excelență
al hilogeniilor. Copiii bastarzi erau asimilați vegetației de baltă și azvârliți în nămolul malurilor.
Într-un sens ritual, erau astfel reintegrați vieții impure din care zvâcniseră.

Apa este germinativă, ploaia este fertilizantă, asemenea seminței virile. În simbolismul
erotico-cosmogonic, Cerul îmbrățișează și fecundează Pământul prin ploaie. Același simbolism
se păstrează în toate higoneniile. La Oxford, Child’s Well este o fântână cunoscută ca oferind
fertilitate femeilor sterile. Așadar, viața, adică realitatea, se află concentrată într-o anumită
substanță cosmică din care derivă, prin descendență directă sau participare simbolică, toate
formele vii.

 Apa Vieții

Simbol cosmogonic, receptacol al tuturor germenilor, apa devine substanță prin excelență
magică și medicinală. Ea vindecă, întrinerește, asigură viața veșnică. Apa vie, fântânile
reîntineririi, Apa Vieții sunt formule mitice ale aceleiași realități metafizice și religioase‒ în apă
rezidă viața, vigoarea și eternitatea. Bineînțeles, această apă nu este accesibilă oricui și oricum, ci
se află în teritorii greu de pătruns, în stăpânirea unor demoni sau a unor divinități. Drumul către
izvorul vieții și dobândirea „apei vii” implică o serie de consacrări și probe, întocmai ca în
căutarea arborelui vieții. „Râul fără vârstă” se află lângă arborele miraculos despre care se
vorbește în Kaushitaki Upanishad. În Apocalipsa biblică, cele două simboluri stau alături: „Mi-a
arătat, apoi, râul și apa vieții limpede cum e cleștarul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și
al Mielului. Și...de o parte și de alta a râului crește pomul vieții”. În Franța, numărul fântânilor și
al râurilor tămăduitoare este considerabil. Există și fântâni care au o înrăurire binefăcătoare
asupra dragostei. Ale ape posedă o valoare în medicina populară. În India, bolile sunt azvârlite în
ape. Fino-ugricii explică un număr de boli prin profanarea sau impuritatea apelor curgătoare.
Eliade sublinază și rolul „apei neîncepute” din vrăjile și terapiile populare. „Apa neîncepută”,
adicea cea dintr-un vas, neprofanat de folosirea zilnică, concentrează în sine valențe germinative
și creatoare ale Apei primordiale. Ea vindecă, deoarece, într-un anumit sens, reface Creația. În
cazul terapiei populare cu „apa neîncepută”, se încearcă regenerarea magică a bolnavului prin
contactul cu substanța primordială; apa absoarbe răul datorită puterii sale de asimilare și
dezintegrare a tuturor formelor.

 Simbolismul imersiunii

Purificare prin apă presupune că în apă se dizolvă tot, orice formă este dezintegrată, orice
istorie este anulată, nimic din ceea ce a existat înainte nu subzistă după o imersiune în apă. Pe
plan uman, imersiunea echivalează cu moartea, iar pe plan cosmic, cu catastrofa (potopul) care
dizolvă periodic lumea în oceanul primordial. Dezintegrând orice formă și anulând orice istorie,
apele au această viturute de purificare, de regenerare și de renaștere. Divinitatea iraniană a
apelor, Ardvi Sura Anahita, este numită „cea sfântă care înmulțelte
turmele...bunurile...bogăția...pâmântul, care purifică sămânțp tuturor bărbaților...matricea tuturor
femeilor...care le dă laptele de care au nevoie”.

Același mecanism ritual al regenerării prin ape explică imersiunea statuilor divinităților
în lumea antică. Ritualul băii sacre era practicat de obicei în cultul Marilor Zeițe ale fecundității
și agriculturii. Imersiunea crucifixului sau a statuilor Fecioarei Maria și ale Sfinților, pentru a
îndepărta seceta și a obține ploaia, se practica în catolicism începând din secolul al XIII-lea și se
continuă în secolele XIX-XX.

 Botezul

Acesta are un simbolism străvechi și ecumenic al imersiunii în apă, ca instrument de

purificare și regenerare, și a fost acceptat de creștinism și împlinit cu noi valențe religioase.
Botezul Sfântului Ioan urmărea nu tămăduirea neputințelor trupești, ci mântuirea sufletului,
propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor: „Eu unul vă botez cu apă, dar vine Cel ce
este mai tare decât mine...El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc” (Luca, 3, 16). În creștinism,
botezul devine instrumentul principal de regenerare spirituală, căci imersiunea în apa btoezului
echivalează cu îngroparea lui Hristos. Simbolic, omul moare prin imersiune și renaște, purificat,
reînnoit, asemenea lui Hrisos, înviat din mormânt.

 Setea mortului

Utilizarea funerară a apei se explică prin același ansamblu care validează funcția ei
cosmogonică, magică și terapeutică: apele potolesc „setea mortului”, îl dizolvă, „ucid mortul”,
anulând definitiv condiția sa umană. În diversele concepții despre moarte, defunctul nu moare
definitiv, ci dobândește numai un mod elementar de existență; este o regresiune, nu o extincție
finală. În așteptarea revenirii în circuitul cosmic sau a eliberării definitive, sufletul mortului
suferă și acestă suferință este exprimată îndeosebi prin sete. Bogatul, din flăcările iadului, îi cere
lui Avraam: „Fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi
răcorească limbă, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Luca, 16, 24). „Setea mortului” și
„flăcările” infernelor asiatice sunt înlocuite în concepțiile nordice prin termeni care exprimă
temperatura scăzută (frig, brumă, mlaștini înghețată). Dar atât setea, cât și frigul, trădează
suferința. Mortul nu poate rămâne într-o asemenea stare, care este numai o tragica degradare a
condiției sale umane. Libațiunile au drept scop suprimarea suferințelor, regenerarea mortului
printr-o „disoluție” totală în apă, pentru a putea dobândi o nouă naștere.

 Izvoare miraculoase și oraculare

 Acestei multivalențe religioase a apei îi corespund numeroase culte și rituri centrare
asupra izvoarelor, râurilor și fluviilor. Aceste culte au la bază valoarea sacră pe care o
încorporează apa în ea însăși, dar și epifaniei locale, manifestării unei prezențe sacre într-un
anumit curs de apă. Prin însăși existența lor, izvorul sau fluviul manifestă puterea, viaț,
perenitatea; ele sunt și sunt vii. Eliade oferă drept exemplu ritualul care se practica la lacul Saint-
Andéol: oamenii petreceau trei zile în jurul lacului, aducându-i ca ofrandă haine, fire de lână,
brânză, prăjituri. În a patra zi se pornea o furtună urmată de ploaie, era deci un rit pentru
provocarea ploii.

Oracolele sunt adesea situate în preajma apelor. Aproape de templul lui Amphiaraos, cei
care erau vindecați de oracol aruncau în apă o monedă. Puterea profetică emană din ape.
Oceanul, de exemplu, este numit de babilonieni „casa înțelepciunii”.

 Epifanii acvatice și diviniății ale Apelor

Homer cunoștea cultul fluviilor. Troienii jertfeau râului Scamandros animale. Peleu
jertfea cincizeci de oi râului Spercheios. De asemenea, se jertfeau cai și boi lui Poseidon și
zeităților marine. Massaii din estul Africii aruncă un pumn în iarbă de fiecare dată când
traversează un fluviu. Zeii fluviali eleni sunt uneori antropomorfi. De exemplu, Scamandros se
luptă cu Ahile. Majoritatea erau înfățișați sub formă de tauri. Asemenea elementului din care s-
au desprins, aceste divinități sunt capricioare; ele fac bine cu aceeași ușurință cu care fac rău și,
de cele mai multe ori, ca marea, fac rău.

 Nimfele

Acestea erau divinități ale apelor curgătoare, ale izvoarelor și fântânilor. Nu imaginația
le-a creat, ci ele erau acolo, în ape, de la începutul lumii; grecii vechi le-au dat doar înfățisarea
umană și numele. Ele au fost create de cursul viu al apei, de magia ei, de forța pe care o emana.
Ele sunt de obicei mame ale eroilor locali. Divinități minore ale unor anumite locuri, ele sunt
cunoscute de oameni, sunt obiecte de cult și le se aduc jertfe. Cele mai celebre sunt surorile lui
Thetis, Nereidele sau Oceanidele, nimfe prin excelență neptuniene. Ele sunt divinități ale
nașterii, cresc copiii, îi învață să devină eroi. Aproape toți eroii greci au fost crescuți de nimfe
sau de centauri. O inițieire eroică nu este niciodată făcută în familie, nici măcar în cetate, ci în
pădure, în sălbăticie. Din această cauză, apare și frica de nimfe, acestea furând sau omorând
copii ori tulburând mintea celor care le zăresc în miezul zilei, căci acesta este momentul epifaniei
nimfelor. De aceea se recomandă ca la miezul zilei sa nu te apropii de fântâni, de izvoare, de
cursuri de apă sau de umbra unor anumiți arbori.

 Poseidon

El se află mai presus de toate celalate divinități acvatice minore. Când e furioasă, marea
își pierde caracterele ei feminine de ispititoare unduire și somnoroasă beatitudine, iar
personificarea ei mitică dobândește un accentuat profil masculin. La împărțirea Cosmosului între
fiii lui Kronos, lui Poseidon i s-a atribuit stăpânirea asupra oceanului. Poseidon este de asemenea
zeul cutremurelor, pe care grecii le explicau prin eroziunea apelor.

În mitologia scandinavă, Aegir personifică oceanul nemărginit. Soția sa este Ran, care își
vântură plasa pe tot cuprinsul mării, trăgând tot ce întâlnește spre lăcașul ei submarin. Cei înecați
se duc la Ran, oamenii aruncați în mare îi sunt jertfiți. Din Aegir și Ran s-au născut nouă fiice,
fiecare întruchipând un aspect al oceanului sau un moment din epifania marină.

 Animale și embleme acvatice

Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei. Ascunși în adâncurile Oceanului,
sunt pătrunși de forța sacră a abisului. Dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie
ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii.

Asocierea dragon-trăsnet-fecunditate este frecventă în textele arhaice chineze: „Fiara

trăsnetului are trup de balar cu cap de om”. O altă legendă spune că o fecioară a rămas gravidă
din saliva unui balaur. Fu-hi, unul dintre fondatorii civilizației chineze, s-a născut dintr-un
heleșteu vestit prin balaurii săi. În China, balaurul se află în strânsă legătură cu Împăratul,
reprezentat al ritmurilor cosmice și distribuitor al fecundității pe pământ. Când ritmurile se pierd,
împăratul știe cum să-și regenereze forța creatoare și să restabilească ordinea.

 Simbolismul potopului
Tradițiile potopului se leagă, aproape toate, de ideea resorbirii omenirii în apă și instaurarea unei
noi epoci, cu o nouă umanitate. Ele trădează o concepție ciclică a cosmosului și a istoriei: o
epocă este suprimată catastrofal și începe o nouă epocă stăpânită de „oameni noi”. Această
concepție ciclică este confirmată și de convergența miturilor lunare cu temele inundației și ale
potopului, luna fiind simbolul devenirii ritmice. În mitologiile din jurul Pacificului, clanurile își
au de obicei originea într-un animal mitic lunar care scapă dintr-o catastrofă acvatică. Strămoșul
clanurilor este un naufragiat sau descendentul animalului lunar care a provocat indundația.

Așadar, apele preced orice creație și o reintegrează periodic, spre a o retopi în ele,
îmbogățind-o totodată cu noi latențe, regenerând-o. Umanitate pierre periodic în potop sau
inundație din cauza păcatelor ei, dar niciodată nu piere definitiv, ci reapare sub o nouă formă,
reluând același destin, așteptând revenirea aceleiași catastrofe care o va reabsorbi în ape. Mitul
potopului revelează viața așa cum e prețuită ea de o altă „conștiință”. Privită de la nivel
neptunian, viața apare ca un lucru fragil care trebuie periodic reabsorbit. Dacă formele nu ar fi
regenerate prin periodica lor reabsorbire în ape, ele și-ar istovi posibilitățile creatoare și s-ar
stinge definitiv.

 Sinteză

Cosmogoniei acvatice îi corespund, la nivel antropologic, hilogeniile (credințele că umanitatea s-

a născut din ape. Potopului, fenomen cosmic ce se repetă cu o ciclică necesitate, îi corespunde, la
nivel uman, cea de-a doua moarte a sufletului sau moarte rituală prin botez. De subliniat este că,
atât la nivel cosmologic, cât și la cel antropologic, imersiunea în ape nu echivalează cu o
extincție definitivă, ci cu o reintegrare.

Așadar, oricare ar fi ansamblul religios în care sunt prezente, funcția apelor este
întotdeauna aceeași: ele dezintegrează, purifică și regenerează. Destinul lor este să preceadă
Creația și să o reabsoarbă, neputând să se manifeste și în forme. Tot ce este formă se manifestă
deasupra Apelor, despinzându-se din acestea. În schimb, din clipa în care s-a desprins din Ape,
orice formă cade sub legea timpului și a vieții: dobândește limite, cunoaște istoria, participă la
devenirea universală, se descompune și sfârșește prin a-și istovi substanța daca nu se regenerează
prin imersiuni periodice în ape.