Capitolul IX

SUPRAVIEŢUIRI ŞI CAMUFLAJE ALE MITURILOR

1. Creştinism şi mitologie
Raporturile dintre creştinism şi gândirea mitică pun mai multe probleme în primul rând
legat de folosirea cuvântului ,,mit”. Primii teologi creştini luau acest termen în înţelesul care se
impusese de câteva veacuri în lumea greco-romană, acela de ,,fabulă, ficţiune, minciună”. În
consecinţă, ei nu voiau să vadă în persoana lui Isus un personaj ,,mitic” şi nici în drama
cristologică un ,,mit”. Încă din veacul al II-lea, teologia creştină a fost nevoită să apere
istoricitatea lui Isus atât împotriva ereticilor docetişti şi agnostici, cât şi împotriva filozofilor
păgâni.
Cea de-a doua problemă e solidară cu prima: ea nu se mai referă la istoricitatea lui Isus, ci
la valoarea mărturiilor literare pe care se întemeiază această istoricitate. Însuşi Origen îşi dăduse
seama de greutatea de a întemeia un eveniment istoric pe documente incontestabile.
O asemenea poziţie metodologică presupune că Evangheliile şi celelalte mărturii primitive sunt
impregnate de ,,elemente mitologice” (cuvântul fiind luat în sensul de ,,ceea ce nu poate
exista”). Faptul că ,,elementele mitologice” se întâlnesc din belşug în Evanghelii constituie o
evidenţă. Pe lângă aceasta, simbolurile, figurile şi ritualurile de origine iudaică sau
mediteraneană au fost de timpuriu asimilate de creştinism. Vom vedea mai departe semnificaţia
acestui îndoit proces de ,,iudaizare” şi de ,,păgânizare” a creştinismului primitiv.
E cazul să adăugăm că prezenţa masică a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau
caracteristice structurii misterelor în creştinism i-a încurajat pe savanţi să respingă teza
istoricităţii lui Isus. În loc de a postula, la începutul creştinismului, un personaj istoric despre
care nu se poate şti nimic, din pricina ,,mitologiei” de care a fost foarte curând copleşit, aceşti
savanţi postulează, dimpotrivă, un ,,mit” care a fost imperfect ,,istoricizat” de către primele
generaţii de creştini. Arthur Drews (1909), Peter Jensen (1906,1909) şi P.L. Couchoud (1924)
savanţi de orientare şi de competenţă diferită au încercat în mod laborios să reconstituie ,,mitul
originar” care ar fi dat naştere figurii lui Cristos şi, în cele din urmă, creştinismului.
În sfârşit, o a treia problemă se pune atunci când studiem raporturile dintre gândirea
mitică şi creştinism. Ea poate fi formulată în felul următor: dacă creştinii au refuzat să vadă în
religia lor mythosul desacralizat al epocii elenistice, care e oare situaţia creştinismului faţă de
mitul viu, aşa cum a fost el cunoscut de societăţile arhaice şi tradiţionale? Vom vedea
creştinismul, aşa cum a fost înţeles şi trăit în cele aproape două milenii ale istoriei sale, nu se
poate desolidariza cu desăvârşire de gândirea mitică.

2. Istorie şi enigme în Evanghelii

Când s-a pus problema de a înfăţisa viaţa autentică a lui Isus, adică aşa cum a fost ea
cunoscută şi transmisă oral de către apostoli, teologii bisericii primitive şi-au găsit în faţa unui
anumit număr de texte şi tradiţii orale care circulau în diferite medii. Părinţii bisericii au dat
dovadă de spirit critic şi de orientare ,,istoricistă” înainte chiar ca această noţiune să ia naştere,
refuzând să considere Evangheliile drept documente autentice. Ei au deschis totuşi porţile unor
lunghi controverse în sânul bisericii şi au înlesnit ofensiva necreştinilor, acceptând nu un
asingură, ci patru Evanghelii. De vreme ce existau deosebiri între Evangheliile sinoptice şi
Evanghelia lui Ioan, ele trebuiau explicate şi justificate prin exegeză.
Criza exegetică a fost declanşată de către Marcion în 137. Aceasta proclama că există o singură
evanghelie autentică, mai întâi transmisă oral, apoi redactată şi interpolate cu grijă de unii
partizani entuziaşti ai iudaismului. Această evanghelie declarată ca fiind singura valabilă era
Evanghelia lui Luca, redusă de Marcion la ceea ce el socotea a fi miezul autentic.
La începutul celui de al II-lea veac, Aelius Theon arăta diferenţa dintre mit şi naraţiune:
mitul este ,,o relatare falsă, descriind ceva adevărat”, iar naraţiunea este ,,o relatare descriind
evenimente care au avut loc sau ar putea avea loc”. Teologii creştini negau, evident, că
evangheliile ar fi ,,mituri” sau ,,povestiri minunate”.
Cel mai important însă pentru subiectul nostru este Origen. Origen era prea convis de
valoarea spiritual a istorisirilor conservate de evanghelii ca să admită că ele ar putea fi înţelese
aşa cum făceau atât simplii credincioşi, cât şi ereticii, într-un sens strict literal – şi iată pentru ce
recomanda exegeza alegorică. Nevoit însă să apere creştinismul împotriva lui Celsiu, el a stăruit
asupra istoricităţii vieţii lui Isus şi s-a străduit să valideze toate mărturiile istorice. Origen critică
şi respinde istoricitatea episodului negustorilor izgoniţi din templu.
Origen ne spune că ori de câte ori adevărul istoric nu se potrivea cu adevărul spiritual, Scripturile
introduceau în povestirile lor anumite evenimente, unele în întregime nereale, altele susceptibile
de a se produce, dar care de fapt nu se produseseră”. În loc de ,,mit” şi de ,,ficţiune”, el foloseşte
cuvintele ,,enigma” şi ,,parabola”.
Origen recunoaşte aşadar că evangheliile înfăţişează episoade care nu sunt ,,autentice”
din punct de vedere istoric, deşi sunt ,,adevărate” pe plan spiritual. Răspunzând însă criticilor lui
Celsiu, el recunoaşte de asemeni dificultatea de a dovedi istoricitatea unui eveniment istoric. ,,A
încerca să stabileşti adevărul a aprope oricărei povestiri ca fapt istoric, chiar când povestirea e
adevărată, iată o sarcină din cele mai grele şi uneori chiar imposibilă.”
Origen crede totuşi că anumite evenimente din viaţa lui Isus sunt îndeajuns dovedite prin
mărturii istorice. De pildă, Isus a fost răstignit pe cruce în prezenţa unui mare număr de
persoane. Cutremurul de pământ şi bezna pot fi confirmate de relatarea istorică a lui Phlegon din
Tralles. Cina cea de Taină este un eveniment istoric a cărui data se poate fixa cu precizie.
Deşi nu se îndoieşte de istoricitatea vieţii patimilor şi învierii lui Isus Cristos, Origen
poartă mai mult interes sensului spiritual, non-istoric, al textului evanghelic. Adevăratul sens se
regăseşte ,,dincolo de istorie”.

3. Timp istoric şi timp liturgic

Origen a sesizat foarte bine că originalitatea creştinismului se datorează în primul rând
faptului că Întruparea a avut loc într-un timp istoric, iar nu într-un timp cosmic. El nu uită însă că
taina Întrupării nu poate fi redusă la istoricitatea ei.
Este evident că, pentru creştinii de toate confesiunile, centrul vieţii religioase îl
consitituie drama lui Isus Cristos. Deşi întâmplată în istorie, această dramă a făcut cu putinţă
mântuirea; în consecinţă, nu există decât un singur mijloc de a obţine mântuirea: reiterarea
rituală a acestei drame exemplare şi imitarea modelului suprem, revelat de viaţa şi învăţătura lui
Isus. Iar această comportare religioasă e solidară cu gândirea mitică autentică.
Trebuie să adăugăm că, prin însuşi faptul că este o religie, creştinismul a trebuit să păstreze cel
puţin o comportare mtică: timpul liturgic, adică recuperarea periodică a acelui illud tempus
al ,,începuturilor”.
Deşi timpul liturgic este un timp circular, creşrinismul, moştenitor credincios al iudaismului,
acceptă totusi timpul linear al istoriei: lumea a fost creată o singură dată şi va avea un singur
sfârşit; Întruparea a avut loc o singură dată, în timpul istoric, şi nu va avea loc decât o singură
Judecată. Încă de la început, creştinismul a suferit influenţe multiple şi contradictorii, mai ales
cele ale gnosticismului, alea iudaismului şi alea ,,păgânismului”. Reacţia bisericii n-a fost
uniformă. Părinţii bisericii au dus o luptă neîmpăcată împotriva acosmismului şi ezoterismului
gnozei; ei au păstrat totuşi elementele gnozei aflate în Evanghelia lui Ioan, în Epistolele Sf.
Pavel şi în unele scrieri primitive.
Cât despre iudaism, acesta a oferit bisericii o metodă alegorică de interpretare a
Scripturii, şi mai ales modelul prin excelenţă a ,,istoricizării” sărbătorilor şi simbolurilor religiei
cosmice.
Părinţii bisericii au urmat aceeaşi cale: au ,,creştinizat” simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi
mediteraneene, legându-le de o ,,istorie sfântă”. Această ,,istorie sfântă” depăşea în chip firesc
cadrele Vechiului Testament şi îngloba acum Noul Testament, propovăduirile Apostolilor şi, mai
târziu, vieţile sfinţilor.

4. ,,Creştinismul cosmic”
Adevăratele dificultăţi s-au ivit mai târziu, când misionarii creştini au fost, mai ales în
Europa centrală şi occidentală, puşi faţă în faţă cu religiile populare vii. Vrând nevrând ei au
sfârşit prin a ,,creştina” divinităţile şi miturile ,,păgâne” care nu se lăsau extirpate. Un mare
număr de zei sau de eroi ucigători de balauri au devenit nişte Sfinţi Gheorghe: zeii furtunii s-
au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeiţe ale fertilităţii au fost asimilate cu Fecioara
Maria sau cu alte sfinte. S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a
supravieţuit, camuflată sau transformată, în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor.
Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu
de elemente ,,păgâne” (adică aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. S-a
reproşat bisericii catolice şi celşei ortodoxe că au acceptat un număr atât de mare de elemente
păgâne. ,,Păgânismul” nu a putut supravieţui decât creştinat, fie chiar numai superficial; însăşi
biserica primitivă acceptase şi asimilase o mare parte a calendarului sacru precreştin. Pe de altă
parte, ţăranii, prin însuşi modul lor de a exista în cosmos, nu erau atraşi de un
creştinism ,,istoric” şi moral. Experienţa religioasă specifică a populaţiilor rurale era alimentată
de ceea ce s-ar putea numi un ,,creştinism cosmic”.
Să ne ferim a trage concluzia că, pentru populaţiile rurale, Cristos nu este altceva decât
o ,,divinitate” moştenită de la vechile politeisme. Nu există contradicţie între imaginea lui Cristos
din Evanghelii şi din biserică şi aceea din folclorul religios: Naşterea lui Isus, învăţătura şi
minunile sale, răstignirea pe cruce şi învierea constituie temele esenţiale ale aestui creştinism
popular. Pe de altă parte, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu
,,păgân”: totul se învârteşte în jurul mânturii omului prin Cristos; în jurul credinţei, a speranţei
şi a iubirii a proapelui, în jurul unei lumi care este ,,bună”, pentru că a fsot creată de
Dumnezeu-Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu-Fiul;în jurul unei existenţe
umane nerepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie; omul este liber să aleagă binele sau
răul, dar el nu va fi judecat numai după această alegere.
 5. Mitologia eshatologică a evului mediu
În Evul Mediu asistăm la o trezire a gândirii mitice. Toate clasele sociale invocă tradiţii
mitologice proprii. Cavalerii, breslele meşteşugăreşti, cărturarii, ţărănimea, adoptă un ,,mit de
origine” a condiţiei sau a vocaţiei lor şi se străduiesc să imite un model exemplar.
Anumite mişcări ostorice din Evul Mediu ilustrează în chip deosebit de izbitor cele mai tipice
manifestări ale gândirii mitice. Ne gândim la exaltările milenariste şi la miturile eshatologice
care îţi fac apariţia în timpul Cruciadelor, în mişcările lui Tanchelm şi ale unui Eudes de l-Etoile,
în promovarea lui Frederic al II-lea la rangul de Mesia, în atâtea alte fenomene colective. Ca să
ne oprim o clipă asupra aureolei mitologice a lui Frederic al II-lea: cancelarul imperial, Pietro
della Vigna, îl prezintă pe stăpânul său ca pe un mântuitor cosmic: lumea întreagă aşteaptă un
asemenea cosmocrator, şi acum flăcările răului s-au stins, săbiile s-au transformat în pluguri,
pacea, dreptatea şi securitatea s-au înscăunat trainic. El este un Mesia cosmic pe care pământul,
marea şi aerul îl adoră la unison.
Frederich e fără îndoială singurul monarh din Evul Mediu care s-a crezut divin nu în virtutea
funcţiei, ci a firii salea, nici mai mult nici mai puţin decât un Dumnezeu întrupat.
Mitologia lui Frederich al II-lea n-a dispărut o dată cu moartea lui, pentru simplul motiv
că această moarte nu poate fi admisă: se credea că împăratul se retrăsese într-o ţară îndepărtată,
sau că, potrivit legendei celei mai populare, dormea sub Muntele Etna. Dar, într-o zi se va trezi şi
va veni să-şi revendice tronul. Şi, de fapt, treizeci şi patru de ani după moartea lui, în oraşul
Nuess, un impostor a reuşit să se dea drept Frederic al II-lea redivivus. Nici chiar după execuţia
acestui pseudo-Frederic la Wetzlar, mitul nu şi-a pierdut virulenţa. În veacul al XV-lea încă se
mai credea că Frederic e viu şi că va trăi până la sfârşitul lumii, că e, de fapt, singurul împărat
legitim şi că altul nu va mai fi.

6. Supravieţuiri ale mitului eshatologic

Eşecul cruciadelor nu a spulberat speranţele eshatologice. În cartea sa De Monarhia
Hispanica (1600), Tommaso Campanella îl imploră pe regele Spaniei să finanţeze o nouă
cruciadă împotriva imperiului otoman şi, după victorie, să întemeieze Monarhia Universală.
Treizeci şi opt de ani mai târziu, în Ecloga destinată lui Ludovic al XIII-lea şi Annei de Austrica
spre a celebra naşterea viitorului Ludovic al XIV-lea, T. Campanella profetiza deopotrivă
recuperatio Terrae Sanctae şi renovatio saeculi. Tânărul rege va cuceri Pământul întreg în 1000
de zile, zdrobind monştrii, adică supunând regatele păgânilor şi eliberând Grecia. Mahomed avea
să fie izgonit din Europa; Egiptul şi Etiopia aveau să alcătuiască o singură lume creştină, iar
acest univers regenerat avea să aibă un singur centru: Ierusalimul. ,,Biserica, scrie Campanella,
a început la Ierusalim şi la Ierusalim se va întoarce după ce va fi făcut ocolul lumii.”
Este inutil să inmulţim exemplele. Se cuvine însă să subliniem continuitatea dintre
concepţiile eshatologice medievale şi diferitele ,,filozofii” iluministe şi a altor filozofii ale
veacului al XIX-lea.
Gioacchino da Fiore reintroduce în creştinism mitul arhaic al regenerării universale. Desigur, nu
mai e vorba de o regenerare periodică şi care se poate repeta la infinit. Nu e însă mai puţin
adevărat că cea de-a treia epocă e concepută de Gioacchino drept domnia Libertăţii, sub
conducerea Sfântului Duh, ceea ce implică o depăşire a creştinismului istoric şi, ca ultimă
consecinţă, suprimarea regulilor şi a instituţiilor existente.

7. ,,Miturile lumii moderne”

Anumite ,,comportări mitice” mai supravieţuiesc încă sub ochii noştri. Nu doar că ar fi
vorba de ,,supravieţuiri” ale unei mentalităţi arhaice. Dar anumite aspecte şi funcţiuni ale gândirii
mitice sunt constitutive ale fiinţei omeneşti.
S-a văzut importanţa, pentru societăţile arhaice, a ,,întoarcerii la origine”, efectuată dealtfel pe
multiple căi. Acest prestigiu al ,,originii” a supravieţuit în societăţile europene. Când se punea la
cale o inovaţie, aceasta era concepută, sau înfăţişată, ca o întoarcere la origine.
În zorile lumii moderne, ,,originea” se bucură de un prestigiu apropa emagic. A avea
o ,,origine” bine stabilită înseamnă, de fapt, a te prevala de o origine nobilă. ,,Suntem urmaşii
Romei!” repetau cu mândrie intelectualii români din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Conştiinţa
descendenţei latine era însoţătă la ei de un fel de participare mistică la măreţia Romei.
La începutul veacului al XIX-lea, mirajul,,originii nobile” stârneşte în toată Europa centrală şi de
sud-est o adevărată pasiune pentru istoria naţională, mai ales pentru fazele mai vechi ale acestei
istorii. ,,Un popor fără istorie (adică: fără ,,documente istorice”, sau fără istoriografie) e ca şi
cum n-ar fi!”. Întâlnim această anxietate în toate istoriografiile naţionale ale Europei Centrale şi
Orientale. O asemenea pasiune era, desigur, consecinţa deşteptării naţionalităţilor în această parte
a Europei şi ea s-a transformat foarte curând într-un instrument de propagandă şi de luptă
politică.
Pasiunea pentru ,,originea nobilă” mai explică şi mitul rasist al ,,arianismului”,
revalorificat periodic în Occident, mai ales în Germania. Contextele social-politice ale acestui
mit sunt prea cunoscute că să mai stăruim asupra lor. Ceea ce ne interesează aici e faptul
că ,,arianul” reprezenta deopotrivă strămoşul ,,primordial” şi ,,eroul” nobil, înzestrat cu toate
virtuţile care încă îi mai obsedau pe aceia care nu ajungeau să se împace cu idealul societăţilor
născute de pe urma revoluţiilor din 1789 şi 1848. ,,Arianul” era modelul exemplar ce trebuia
imitat spre a se redobândi ,,puritatea” rasială, forţa fizică, nobleţea, morala eroică
a ,,începuturilor” glorioase şi creatoare.

8. Mituri şi mass-media
Cercetări recente au pus în lumină structurile mitice ale imaginilor şi comportărilor
impuse colectivităţilor pe calea a ceea ce se numeşte mass-media. Acest fenomen se constată
îndeosebi în Statele Unite.
Un personaj fantastic, Superman, a devenit extrem de popular mulţumită mai ales îndoitei sale
identităţi: coborât dintr-o planetă dispărută în urma unei catastrofe şi înzestrat cu puteri
prodigioase, Superman trăieşte pe Pământ sub aparenţele modeste ale unui jurnalist, Clark Kent;
se arată timid, şters, dominat de colega lui Lois Lane. Acest camuflaj umilitor al unui erou ale
cărui puteri sunt literalmente nemărginite reia o temă mitică foarte cunoscută. În ultimă analiză,
mitul Superman satisface nostalgiile secrete ale omului modern care, ştiindu-se decăzut şi
mărginit, visează să se dezvolte într-o zi ca un ,,personaj excepţional”, ca un ,,erou”.
Acelaşi lucru s-ar putea spune despre romanul poliţist: pe de o parte, asistăm în cuprinsul
său la lupta exemplară dintre Bine şi Rău, între erou (detectivul) şi criminal (întruparea modernă
a Demonului). Pe de altă parte, printr-un proces inconştient de proiectare şi identificare, cititorul
participă la mister şi la dramă, are simţământul de a fi personal antrenat într-o acţiune
paradigmatică, adică primejdioasă şi ,,eroică”.
Mitul artistului damnat, care a obsedat veacul al XIX-lea, este azi perimat. Mai ales în
Statele Unite, dar şi în Europa Occidentală, exagerarea şi provocarea au încercat de mult de a-i
dăuna artistului. I se cere mai degrabă să se conformeze imaginii sale mitice, să fie straniu,
ireductibil şi ,,să facă ceva nou”. Avem de-a face în artă cu triumful absolut al revoluţiei
permanente. Nici măcar nu se poate spune că totul este îngăduit: orice inovaţie e mai dinainte
decretată genială şi aşezată pe acelaşi plan cu inovaţiile unui Van Gogh saqu ale unui Picasso, fie
că este vorba de un afiş sfâşiat sau de o cutie de sardele semnată de artist.
Semnificaţia acestui fenomen e cu atât mai importantă cu cât poate pentru prima oară în
istoria artei nu mai există tensiune între artişti, critici, colecţionari şi public. Sunt cu toţii
întotdeauna de acord cu mult înainte să fi fost creată o operă nouă sau să fi fost descoperit un
artist necunoscut. Pentru ei un singur lucru contează: să nu rişte ca într-o zi să fie puşi în situaţia
de a recunoaşte că n-au înţeles importanâa unei noi experienţe artistice.
 Toate experienţele revoluţionare autentice ale artei moderne oglindesc, fără îndoială,
anumite aspecte ale crizei spirituale, sau pur şi simplu ale crizei cunoaşterii şi creaţiei artistice.
Ceea ce ne interesează însă aici este faptul că ,,elitele” găsesc în extravaganţa şi în
neinteligibilitatea operelor moderne posibilitatea unei gnoze iniţiative. Avem de-a face cu
o ,,lume nouă” în curs de reconsituire pornind de la ruine şi de la enigme, o lume aproape
personală, pe care am dori-o pentru noi înşine şi pentru câţiva iniţiaţi.
Criza artelor moderne nu are decât legătură subsidiară cu subiectul nostru. Trebuie totuşi
să ne oprim o clipă asupra situaţiei şi rolului literaturii, mai ales asupra situaţiei şi rolului
literaturii epice, care nu e lipsită de legături cu mitologia şi cu comportările mitice. Ceea ce
trebuie subloiniat de faptul că proza narativă, îndeosebi romanul, a luat, în societăţile moderne,
locul ocupat de recitarea miturilor şi a basmelor în societăţile tradiţionale şi populare. Mai mult
încă, se poate degaja structura ,,mitică” a anumitor romane moderne, se poate demonstra
supravieţuirea literară a marilor teme şi a personajelor mitologice.
,,Ieşirea din timp” realizată prin lectură – îndeosebi prin lectura romanelor – e ceea ce
apropie cel mai mult funcţia literaturii de aceea a mitologiilor. Timpul pe care-l ,,trăim” citind un
roman nu este, fără îndoială, acela pe care-l reintegrăm, într-o societate tradiţională, ascultând un
mit. Dar şi într-un caz, şi într-altul ,,ieşim” din timpul istoric şi personal şi ne cufundăm într-un
timp străin, imaginar, ale cărui ritmuri variază la infinit, căci fiecare povestire îşi are propriul ei
timp, specific şi exclusiv. Romanul are acces la timpul primordial al miturilor dar, în măsura în
care povesteşte o istorie verosimilă, romancierul doloseşte un timp în aparenţă istoric, dilatat sau
condensat însă, un timp care dispune aşadar de toate libertăţile proprii lumilor imaginare.
Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât celelalte arte, o revoltă împotriva
timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să
trăim şi să muncim. Ne întrebăm dacă această dorinţă de a transcede propriul nostru timp,
personal şi istoric, şi de a ne cufunda într-un timp ,,străin”, fie el extatic sau imaginar va fi
vreodată extirpată.