MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”

REFERAT
TEMA: JOCURI PROFANE

Elaborat:
Oistric Nicoleta
Grupa 203,Dans Popular și Clasic
 Jocuri profane
Jocul urșilor

Jocul urșilor un obicei arhaic care se practică în ajunul Anului Nou îndeosebi

în Moldova și constă în interpretarea unui ritual de către o ceată de urători. Ceata
urătorilor care merg cu ursul este alcătuită din urători deghizați în urs, ursari,
fluierari, toboșari; fiecare dintre ei interpretând un anume rol. Uneori, în ceată, pot
fi acompaniați de irozi sau mascați. Jocul ursului provine cel mai probabil din Evul
Mediu. Până la jumătatea secolului al XX-lea țiganii ursari colindau satele cu urși
care îi călcau pe cei suferinzi de „șale”. În ropotele tobelor, mai mulți urși, ținuți în
lanțuri de către ursari, trebuiau să joace după un anumit ritm.
Interdicțiile privind realizarea spectacolelor cu urși au fost legiferate în
întregul Bloc Estic.] În România Comunistă, numeroasele grupuri de artiști ursari
au fost împiedicate să intre în orașe, iar în timpul regimurilor conduse de Gheorghe
Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu țiganii nomazi au fost supuși politicilor de
sedentarizare.
Există teoria conform căreia această sărbătoare este de origine păgână, preluată de
la geto-daci. Pe lângă jocul ursului, de aceeași origine fiind și jocurile
cerbului, caprei și tradiția mascatului de Anul Nou, în special cu măști de drac.
Dansul ursului reprezintă ritualul morții și învierii acestuia.

În Moldova
Masca-costumul de urs se compune dintr-o blană întreagă de urs, împodobită cu
curele, cu ținte și canafi. În satele din zona deluroasă a văii Trotușului, masca de
urs se confecționează din piei de vițel și de oaie.
Acestui obicei i se mai spune și „bătaia ursului”, „încontrarea cetelor” sau „ceata
cetelor”, diferind de la sat la sat pe Valea Trotușului. Jocul, apreciat pe plan
național, diferă ca formă de manifestare și tematică de la un loc la altul.
Pentru cei din zona de munte a văii Trotușului jocul ursului simbolizează libertatea
dezlănțuită iar pentru cei din sud-estul bazinului ursul în lanțuri ce face diferite
acrobații, imită și sugerează contrariul, adică lipsa totală de libertate.
Prima formă de manifestare este considerată cea mai veche și cea mai valoroasă,
fiind specifică satelor din Depresiunea Dărmănești și își păstrează autenticitatea
în Dărmănești și Dofteana.[
Jocul urșilor din localitățile Dărmănești, Asău, Dofteana și din satele din jur de
pe Valea Trotușului a evoluat de la un simplu obicei la spectacole de mari
proporții. Cu timpul, la Dărmănești spectacolul a început să strângă spectatori și
din alte județe ale țării.
În timpul unei emisiuni televizate desfășurate în anii 1970, Iulian Antonescu a zis:
„Am văzut în acest spectacol elemente de artă ce acoperă un spațiu ce începe cu
neoliticul și se termină cu prezentul. Este cea mai autentică și mai interesantă
manifestare folclorică ce se poate vedea.”
Organizare
În Dărmănești cetele se organizează pe sate și după vârsta participanților: ursul
mic, la care participă copii, ursul mijlociu, la care participă adolescenții, și ursul
mare, la care participă numai bărbații între 18–30 de ani. Organizatorii și
participanții respectă unele reguli: în primul rând se acordă atenție costumelor și
rolului pe care îl are fiecare participant. „Urșii”, cel puțin 3–4 într-o ceată, poartă
piei naturale frumos prelucrate și cu o montură perfectă a capului și labelor,
îmbrăcate de bărbați. Toboșarii, cu ritmuri vioaie, sunt îmbrăcați în costume
naționale cu vipușcă tricoloră, pălării de vânători cu pene de fazan sau păun sau
chipie ornamentată. Tobele mari sunt lovite puternic cu două ciocănele,
manifestându-se în grupuri a câte 8–12 persoane. Alături de aceștia se află 3–4
fluierași îmbrăcați în costume mocănești
Apoi urmează măștile, printre care ursarii se duc și joacă ursul, acesta din urmă
dezlânțuindu-se cu putere și dominând grupul, și o serie de măști comice cei
etalează pe foștii reprezentanți ai principalelor clase și pături sociale din trecut.
Ordinea este până la urmă instituită de irozi, care în costume din lână fină, colorate
în roșu și cu râuri de motive naționale, năframe brodate la cingătoare, coifuri
strălucitoare ornamentate, benzi brodate peste umăr, etc. și purtând săbii, execută,
în ritmul tobelor și al fluierelor, dansul.
Totul se încheie printr-un dans comun „urșilor”, măștilor și irozilor, când se
dezlănțuie cel mai mult.
În comuna Dofteana, respectiv în satele Dofteana, Larga și Cucuieți sunt
manifestări similare dar amploarea lor este mai mică și rigorile jocului mult
diminuate, impresionând mai mult parada măștilor. Se păstrează tematica inițială,
dar simțul de conservare nu a fost suficient de riguros, manifestarea cuprinzând și
multe elemente de împrumut sau fiind limitată doar la unele aspecte din spectacol.
În amonte, la Comănești, jocul ursului are loc numai în ajun și noaptea de Anul
nou, ținând aproape o săptămână. Forma de manifestare imită scamatorii ce purtau
urșii în lanțuri, punându-i să joace în băț sau pe tabla fierbinte.
 Jocul Caprei
Capra (Mersul cu capra) este numele dat unui dans tradițional românesc practicat
de Anul Nou. Este executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu
un cojoc pe dos. Capra și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa
fiecăruia în prag de Revelion.
Acest obicei a fost menționat prima dată în Descrierea Moldovei de Dimitrie
Cantemir. Jocul caprei este intalnit in perioada sarbatorilor de iarna. Versurile si
jocul fac trimitere la ideea fertilizarii ca transformare cosmica. "Pe durata jocului,
capra danseaza, consumand energii vitale, moare si renaste, simbolizand
regenerarea ritualica si continuitatea vietii" (Marcel Lutic, etnograf din cadrul
Muzeului Etnografic al Moldovei). Capra moare violent, prin lovire sau impuscare
si renaste simbolic.

Capra este personificarea fertilitatii. Jocul caprei tine de la Craciun pana la Anul
Nou. In unele sate din Bucovina, intalnim mai multe capre sub forma unor cete
(Ostra), iar in alte zone ale tarii, capra este singura, in prezenta ciobanului, a unui
mos si a unei babe. Masca este alcatuita dintr-un cap de capra din lemn, cu
maxilarul inferior mobil, care este tras cu o sfoara in timpul dansului. Cel mai
importat in Jocul caprei este ca miscarile sa fie realizate corect de la botul caprei,
iar corpul sa fie purtat intr-o parte si in alta de la jumatate, sa se onduleze.
Miscarile trebuie sa formeze valuri. In Transilvania acest joc al caprei este
cunoscut sub denumirea de "Turca". Unul dintre colindatori poarta masca si prin
dansuri si gesturi transmite anumite mesaje. Acestea sunt explicate de liderul
grupului, numit birau. Moartea si invierea "turcii", vestesc gazdei "trecerea
comunitatii in noul an sub semnul restabilirii ordinii cosmice, cu alte cuvinte
triumful vietii asupra mortii, a luminii asupra intunericului, a fertilitatii si
fecunditatii asupra sterilitatii, a binelui asupra raului” (profesorul etnograf Craciun
Parasca).

Jocul caprei prezinta un scenariu al mortii si invierii rituale. Capra cade la pamant
si trebuie sa fie resuscitata, readusa la viata. Probabil originea este in vechi culte
ale divinitatilor cu infatisari animaliere care mor si renasc; asta se potriveste foarte
bine si cu perioada anului in care timpul vechi, imbatranit, uzat al anului este cel
care renaste, creste soarele in fiecare zi odata cu solstitiul (Serban Anghelescu,
etnolog la Muzeul Taranului Roman din Capitala).
 Turca
Turca (Țurca cum i se spune pe vremuri) ori Bourită (și borită, în jurul Sibiului)
ori Cerb (în alte părți ale Transilvaniei) este un obicei folcloric românesc care se
organizează în timpul sărbătorilor de iarna. Numele obiceiului vine de la masca
zoomorfă ce însoțește cetele de feciori care joacă și colindă în seara și noaptea
de Ajun a Crăciunului. Mască este un cap de animal, de cerb sau de bour cu bot de
lemn clămpănitor, acționat printr-o sfoară de flăcăul care o joacă și care stă ascuns
sub un covor sau o față de masă. Turca este o zeiță preistorică care poartă numele
feminin al taurului substituită de o ciudată mască zoomorfa îmbrăcată la Crăciun
de un fecior al cetei de colindat. Prezența acestui animal fantastic este un ecou al
miturilor precreștine legate de moartea și renașterea naturii, cu rol refertilizator.
Moartea simulată a turcii, masca și personajul principal al cetelor de colindători din
Transilvania care în ziua de Anul Nou juca rolul lui Saturn, urmată de scenariul
înmormântării și ospățul funerar sunt urme ale sacrificiului regelui Saturnaliilor
practicat în sud-estul Europei cu 15 secole în urmă. Un martirologiu anonim
din Moesia Inferior ne-a lăsat știri extrem de prețioase cu privire la alegerea și
soarta regelui Saturnaliilor. Soldații romani din Durostorum, serbând în fiecare
an Saturnaliile, cu treizeci de zile înainte de sărbătoare trăgeau la sorți alegerea
unui tânăr pe care apoi îl îmbrăcau în haine regești, simbolizându-l pe Saturn.
Tânărul rege se plimba prin mulțime având toată libertatea să-și împlinească
pasiunile și să guste orice plăcere, chiar dacă aceasta presupunea o faptă josnică
sau rușinoasă. Veselia era însă scurtă, pentru că numai după o lună de zile, la
sosirea sărbătorii lui Saturn, i se tăia gâtul pe altarul zeului. în anul 303 d.Hr. sorții
taberei legionarilor din cetatea Durostorum au ales ca rege al Saturnaliilor un
creștin, pe nume Dasius. El refuză să joace rolul de rege al Saturnaliilor și să-și
petreacă în desfrâu ultimele zile ale vieții. Amenințările și argumentele
comandantului său Bassus nu i-au schimbat hotărârea și, în consecință, Dasius a
fost decapitat, după cum relatează martirologia creștină cu o minuțioasă precizie:
„la Durostorum, de către soldatul Ion, vineri 20 noiembrie, în a douăzeci și patra
zi a lunii, la ora a patra“
De asemenea, perechea turca-bloj amintește de „cervulus et vetula" împotriva
cărora luptase cu multă hotărâre sinodul local de la Auxerre (Concilium
Autissiodorense) din 585. Cu turca se colinda și se ura.

Aspectul Turcii
Turca e compusă din cap, corp și un băț (picior) care o sprijină în pământ.
 Capul turcii are două coarne înalte împodobite cu panglici, bete, clopoței, flori
artificiale, un bot nedefinit de animal (lup, cal, iepure, capră, pasăre) din lemn
pe care purtătorul măștii îl deschide și îl închide, clămpănind ca o barză cu
ajutorul unor sfori ascunse, și o barbă din piele de iepure ca de țap. În unele
locuri, turca este împodobită cu fâșii lungi și multicolore de pânză, sau, mai
nou, de hârtie colorată. Fâșiile multicolore de pânză se întâlnesc la unele măști
din vestul Europei. Se presupune că au existat și în travestirile folosite în
obiceiurile din antichitate.

 Corpul turcii este confecționat dintr-o față de masă, cusută ca un sac, pe care

sunt prinse numeroase panglici și basmale colorate, smocuri din piele de iepure
sau fulgi de pasăre și o coadă în spate.

 Bățul cioplit e ascuns pe dedesubt, e vizibil doar un capăt în partea de jos, lângă

gleznele feciorului, care se sprijină de băț care susține capul turcii.
Masca și poziția aplecată a celui care o poartă redau imaginea unui ciudat
patruped.
Ceata de flăcăi împreună cu Turca

Organizare
La începutul postului, sau de Sfântul Nicolae, grupurile se adună și își aleg
membrii cetei, fiecare primind o anumită funcție, cea mai importantă fiind cea
de vătaf, sau șeful cetei. După alegerea șefilor, ceata își caută o gazdă unde se
strânge în fiecare seară, unde repetă colindele specifice turcii. Aceste seri pe
vremuri erau și un fel de șezători la care paricipau și fetele, fiind prezenți de
asemenea fluierașul și vioristul cetei.
Ceata, sau turca colindă începând din seara de Ajun, pe la toate casele din sat și se
spune că ceata nu trebuie să ocolească nicio casă din fereastra căreia arde o lumină.
Mai de mult, pe la case se aduceau colaci, cârnați, bani, în locurile unde era o fată
de măritat o și jucau. Dacă colindătorii nu vor trece pragul casei, gospodarilor nu le
va merge bine în anul care vine, deoarece numai colindătorii pot alunga răul și
aduce binele, sănătatea și norocul.
Urarea cu turca seamănă, în unele părți din Transilvania, cu urarea la colac și cu
plugușorul. Turca juca pe cântec de fluier, altădată și de cimpoi. După Anul Nou,
turca era împușcată și înmormîntată simbolic. În unele locuri, se făceau întreceri
între cetele de flăcăi care mergeau cu turca și cea care câștiga căpăta o cunună de
iederă pe care o purta în tot timpul sărbătorilor.
Turca este jucată de obicei singură sau însoțită de bloj, mască de om sau de femeie
bătrână, care poartă bățul în capul căruia este legată cârpa cu cenușă.

Simbolism
Turca se naște simbolic la solstițiul de iarnă (confecționarea și îmbrăcarea măștii),
petrece și se desfată împreună cu ceata de feciori în timpul colindatului, moare
violent, prin lovire cu ciomagul, împușcare sau înecare și renaște.
In raport cu membrii cetei de feciori, Turca acționează independent, conform
rangului său divin: nu se supune, asemănător celorlalți membrii ai cetei, ordinelor
Vătafului, se amuză speriind femeile și copiii, mușcă cu ciocul asistenții curioși
care se apropie de ea, face loc și apără membrii cetei în timpul colindatului, solicită
plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, ocupă, la ospețe, locul de cinste din
capul mesei.
Turcașul, feciorul care îmbrăca masca, nu are voie să vorbească și nu însoțește
membrii cetei când merge la biserică și cu colindatul la preot. înainte de a muri,
Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său fară egal, numit Jocul cel
Mare (Transilvania de sud).

Răspândire
Obiceiul e răspândit, în diferite forme de manifestare, în Transilvania centrală și de
sud, Crișana și, izolat, în Banat.