Nume: Stănișor Ioana-Alexandra

Clasa: a XII-a F

JOCUL MASTILOR

Jocurile cu măști vin din străvechime, sunt obiceiuri agrare şi pastorale de reînnoire a
timpului şi purificare a spaţiului. Se manifestă la pragul dintre ani, la pragurile din viața omului.
Au o funcție mistico-ritualică și se leagă de riturile funerare şi cultul moşilor. Sunt solare, sunt
ale focului, proiecție a soarelui pe pământ.

Un semn distinctiv, specific Țării Vrancei în perioada Sărbătorilor de iarnă, este jocul
măștilor de Crăciun și Anul Nou. Măștile, realizate din lemn sau piele de oaie sau capră, sunt
specifice zonei Nereju din munții Vrancei. Jocurile cu măști din această parte a Țării Vrancei
sunt obiceiuri arhaice, agrare și pastorale de tradiție multimilenară. La origine, acestea erau
ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morților și comportau tot felul de măști animale
– capra, urs, cal.

Întoarcerea inevitabilă a lumii moderne spre mit presupune și reinterpretarea

semnificațiilor lui profunde, capabile să dezvăluie un univers sacru, revelat în practicile ritualice.
Jocurile cu măști se desfășoară în anumite momente ale anului, la Crăciun, la spargerea Anului
Vechi.

Jocurile cu măști sunt, la sfârșitul perioadei rituale și ceremoniale, un fel de purificare,

pregătindu-ne să intrăm mai liberi în Anul Nou care vine. Apariția mascaților trebuie pusă în
concordanță cu degenerarea timpului. Măștile reprezintă în mentalitatea arhaică spiritele moșilor
și strămoșilor care ar transmite prin dialog, gesturi, jocuri, principiul fertilității în Noul An. Se
poate spune însă și că deghizarea cu ajutorul măștilor este o modalitate de refulare a tensiunilor
sufletești acumulate peste an, masca oferind garanția deplinului anonimat și deci posibilitatea
înfăptuirii unor gesturi pe care nimeni nu și le-ar permite în viața cotidiană. Măștile cele mai
răspândite sunt capra și ursul, iar jocul lor constituie una dintre formele elementare ale teatrului
popular. Costumaţia bogată, agilitatea jucătorilor, ritmul alert, versurile şi strigăturile trimit la
energia renaşterii, la ideea fertilizării, ca transformare cosmică pentru Noul An.

Măștile folosite în jocul Sărbătorilor din Țara Vrancei reprezintă un obicei străvechi,
acest joc reușind să adune laolaltă zeci de mascați, motivația profundă rezidând în sporirea
puterii de schimbare la față a timpului, Anul Vechi, și sub presiunea cetelor de mascați, trebuind
neapărat să lase acum locul Anului Nou, timpului primenit și reîmprospătat.

Expresii ale unei culturi străvechi, măştile rearmonizează omul contemporan cu spiritul
moşilor şi strămoşilor, deschizând o fereastră spre o lume pierdută, dar ale cărei ecouri încă se
mai aud în pragul marilor sărbători de la întretăierea anilor.
Nume: Stănișor Ioana-Alexandra
Clasa: a XII-a F

Jocul Caprei, ritual de fertilitate

După ce sacrificau porcul, în mod ritual, nu oricând, ci de Ignat, strămoșii noștri plecau
cu Capra, dansul Caprei fiind unul care se sfârșea, într-o prima parte tragic, prin uciderea Caprei.
Jocul Caprei nu era un dans întâmplator, așa cum îl practică în mod barbar cetele de urători
astăzi, ci era un întreg ritual de fertilitate, Capra personificând zeități ale fertilității.În același
timp Capra simboliza o lume care murea. La capătul unui dans frenetic, cu ritmuri grave, Capra
cădea, moartă. Urma un dialog misterios între cioban și spiritul Caprei și dintr-o dată Capra
învia, cu ea natura se trezea, simbolic, la o nouă viață, iar comunitatea se strângea în jurul
Caprei, care relua ritmul sacadat al dansului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Jocul Ursului

Din aceeași categorie a dansurilor cu măști, Jocul Ursului este legat de ritmul cosmic al
vieții, de moarte și înviere, de lumea de ieri și lumea de mâine. De la un capăt la altul, Jocul
Ursului este povestea anotimpurilor, de la primavară la iarnă, și simbolizează prin moartea și
învierea Ursului, sfârșitul celor 4 anotimpuri și începutul unui nou an. Desigur, în fiecare regiune
acest joc are particularitățile sale, dar ideea este comună. De aceea, întâlnim diferite variante ale
Jocului Ursului, care își au originea într-o epocă în care practicile magice țineau locul religiei
creștine, iar invocarea spiritelor, jocul Ursului și al Caprei erau practici quasireligioase, prin care
omul încerca să stăpânească natura, să invoce divinitatea și nu erau prilej de amuzament sau
pierdere de timp la sfârșit de an. De altfel, cei care intrau în pielea Ursului sau a Caprei erau
dinainte aleși, treceau printr-o perioadă de purificare, așa cum astăzi ar trebui să trecem înainte
de a merge la Sfânta Biserică. Dacă în școlile românești li s-ar explica elevilor aceste tradiții și
simbolistica fabuloasă pe care o reprezintă, cu totul altfel am întâmpina cetele de ursari și Capra
la sfârșit de an și am înțelege și noi, adulții, că obiceiurile de la sfârșit de an sunt memoria vie a
manifestarilor religioase ale strămoșilor noștri înainte ca în Bethleemul Iudei să se nască Iisus
Hristos din Fecioara Maria.

Plugușorul

Practicat în toate satele românești, de cei mici și de cei mari, în Ajunul Anului Nou, dar și
seara de Anul Nou, Plugușorul este urarea clasică la români. De la mici cete de plugari de 2-3
prichindei, până la adevărate echipe profesioniste de urători, Plugușorul este o frescă a istoriei
recente, dar în același timp a păstrat și elemente din epoci de mult apuse. La origine un ritual
agrar, care avea drept scop alungarea spiritelor rele și invocarea spiritelor bune, la sfârșit și
început de an, actul și-a pierdut în timp dimensiunea magico-religioasă, transformându-se într-un
eveniment laic, unde sunt parodiate personajele societății românești de ieri și de azi. Din ceata
clasica de urători fac parte mireasa și mirele, baba și moșul, dracul și țiganul, iar la sate nu poate
Nume: Stănișor Ioana-Alexandra
Clasa: a XII-a F

lipsi carul cu boi, toate acompaniate de zgomotele stridente ale bicelor, buhaiului și clopoteilor.
Plugușorul început în Ajun de An Nou se încheie cu Sorcova, care este tot urare din aceeași
categorie a ritualurilor agrare, urătorii care vin cu Sorcova împlinind de fapt munca începută de
plugari în Ajun, adică punând sămânța de grâu în brazda trasă de boi.