Obiceiuri si tradiții românești

Obiceiurile tradiționale românești au ca si modalități de exprimare: muzica, coregrafia,

gestica sau mimica. Sunt fapte culturale complexe, menite înainte de toate, sa organizeze viață
oamenilor. Marchează momentele importante ale trecerii lor prin lume, si le modelează
comportamentul.
Cele doua mari categorii de obiceiuri si tradiții sunt:
- cele care marchează diferite evenimente ce se desfășoară de-a lungul anului.
Sunt sărbători religioase, cele legale, de munca agricola, de factori de mediu. Acestea
vizau viața colectiva a satului, având un caracter public si ciclic. Un loc special între
obiceiurile religioase îl au cele  specifice Crăciunului și Paștelui.
- a doua mare categorie se refera la obiceiurile care atesta diferite momente importante
din viața omului. Desfășurarea lor era legata de momente bine determinate, care nu se
repeta de-a lungul vieții.
Obiceiurile de peste an erau, în general, în directa legătura cu trecerea timpului, a
calendarului, dar si a muncilor in colectivitățile agricole sau de pastori. Îndeplinirea lor
potrivit acestei datini, era în interesul întregii colectivități, toata lumea aducându-si aportul.
La obiceiurile legate de momentele importante ale vieții omului, interesul îndeplinirii
obiceiului cade, înainte de toate, asupra individului si a familiei lui.
Anumite obiceiuri vizează momentele cele mai importante din viața unui om: nașterea,
căsătoria si moartea.
Folcloriștii numesc astăzi obiceiurile tradiționale în legătură cu nașterea, inițierea, căsătoria si
moartea, obiceiuri sau rituri de trecere. În general, nunta, prin desfășurarea ei ampla si
caracterul sărbătoresc si de mare veselie, atrăgea cea mai mare si cea mai activa participare a
colectivității.
Când copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, exista obiceiul ca, copilului să i
se schimbe numele în Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul sa mai fie
“recunoscut” de respectiva primejdie. Acest obicei implica si ideea “morții si a reînvierii”
copilului.
În cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde obiceiurile si-au mai păstrat formele
tradiționale, tânărul trebuia sa treacă o serie de probe de putere si de bărbăție. 
Căsătoria trebuia consfințită printr-o serie de acte, rituale si ceremoniale, menite să o ferească
de forțele răufăcătoare si să-i aducă fecunditate, prosperitate si viață fericită.
Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape principale:
logodna, nunta si obiceiurile de după nuntă.
Dacă privim mai atent obiceiurile de căsătorie, vedem că, prin plecarea celor tineri din
rândul categoriilor de tineret cărora le aparțineau, prin plecarea din familiile lor si, mai cu
seamă, prin plecarea miresei de la casa părintească, în echilibrul social se producea o breșă.
Breșa se rezolva prin intrarea tinerilor în categoria maturilor, prin integrarea miresei în
familia mirelui. Se rezolva prin crearea unei noi celule sociale, a unei noi familii si prin
stabilirea de noi legături, de încuscrire
Chemarea la nunta se făcea sâmbătă de către unul sau mai mulți flăcăi, rude sau prieteni ai
mirelui, îmbrăcați în haine de sărbătoare.
Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nuntii era sosirea
alaiului mirelui la casa miresei. Erau întâmpinați de obicei cu diferite “ostilități” sau probe pe
care mirele trebuia sa le treacă astfel încât sa ajungă la mireasa.
La plecare spre casa mirelui acestuia i se punea de asemenea diferite piedici astfel încât sa
dovedească ca este apt sa poată îngriji viitoarea familie
Primirea miresei în noua familie era un act solemn, însoțit de o serie de rituri.
La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mâini si, înainte de a intra în casă, întindeau o
horă.
In folclorul românesc obiceiurile in legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât
celelalte obiceiuri, credințe si practici străvechi, anterioare creștinismului.
In obiceiurile legate de moarte, întâlnim cele trei etape principale, proprii oricărui ceremonial
de trecere: despărțirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă , integrarea
în lumea morților si restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. 
Ansamblul de obiceiuri si tradiții menite să restabilească echilibrul social rupt prin
moarte, depășea cu mult cele trei zile ale ceremonialului de înmormântare propriu-zis. Ele se
făceau, si se mai fac încă, timp de patruzeci de zile sau de șase săptămâni. Abia după trecerea
acestui răstimp, familia reintra în viața normală.
Transformarea societății rurale  într-o societate de consum asemănătoare celei urbane
si schimbările demografice fac ca obiceiurile sa se piardă sau sa nu se mai practice. Multe din
obiceiurile tradiționale românești le mai putem întâlni doar in spectacole sau festivități.
Populația rurala actuala trece printr-o emancipare care se afla la marginea prăpastiei ce
semnifica pierderea identității si patrimoniului tradițional romanesc.

BIBLIOGRAFIE

1. ILIE, Emanuela, Didactica literaturii române. Fundamente teoretico-aplicative,

ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi: Polirom 2008,
2. NICOLA, Ioan, Pedagogie, ediţia a II-a, Bucureşti: EDP R.A, 1994,
3. PAMFIL, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice
deschise, ediţia a V-a, Colecţia Metodica activă, Piteşti: Ed. Paralela 45. 2008,