Numărul foarte mare de cruci şi troiţe care umplu drumurile satelor noastre vădesc

cinstirea deosebită pe care a acordat-o mereu ţăranul român principalului semn creştin. În
vremurile vitrege care s-au abătut peste el de-a lungul istoriei, poporul român, format, în
măsură covârşitoare, din ţărani, ar fi fost sortit dispariţiei dacă nu ar fi rămas tare în
credinţa sa. Ţăranul român, făuritor şi păstrător al fondului nostru spiritual şi identitar,
este cel care ni i-a dat pe marii noştri învățați şi sfinţi, dar şi pe ostaşii noștri eroi, cel
care a îndurat cu răbdare și jertfelnicie vitregiile istoriei purtându-şi cu demnitate crucea,
până la sacrificiul total, pentru a duce neamul mai departe. Suntem, astfel, datori să ne
întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul
român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului
român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!”.

Viaţa ţăranului şi locurile în care se derula existenţa sa cotidiană erau impregnate de

credinţă; el se însoţea de însemnele credinţei sale în întreg spaţiul vieţii săteşti, pe care îl
dorea sacralizat.
Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul aşezărilor),
întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate), fântânile, capetele de
pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor cerului) în centrul aşezărilor
indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la stabilirea aşezării, în comuniune cu
cerul (sacralitatea) prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de
ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu [1]
În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul
care se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul
cel bun, sub călăuzirea Domnului.
Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la
soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La
intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă
dublă, pentru ca omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească
o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire
pentru ajutorul dat [3]. Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri
periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.
Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe
strămoşii noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroițelor – crucile şi
icoanele puse la răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi
încă din secolul al IV-lea – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime,
căreia i se aduceau închinăciunile [6]) poartă diverse denumiri, în funcţie de
regiune. În nordul Moldovei, sunt numite „cruci la răscruci”, în Maramureş,
„răstigniri”, în Vâlcea, „icoane”, în ţinutul Pădurenilor, „rugi”, în Transilvania şi
Oltenia, „cruci”, în documentele mai vechi, lemne [7].
Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o
cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este
o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus
de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al
credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Mai ales în zonele expuse
invaziilor străine (zona dunăreană fiind cea mai afectată), nu se puteau dura biserici,
credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde
ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât
domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de
cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”
[16]. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe
mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a
rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui
Hristos [17]. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui
Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui
mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!
Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru
ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii, precum şi la
ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă, pentru ca omul care iese din
spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să
spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat. Hotarele, ca şi răscrucile, erau
considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn
sfințitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora trupul
obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune. Ţăranul nu
poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele, iar popasul
înseamnă şi răgaz sufletesc. Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era obligatorie
construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor arbori cu o anumită
încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari, sălcii), care umbresc locul şi
care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu înălţimile, axul reprezentat de
fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc troiţele-fântână, deşi numite simplu
„puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte mici capele, cu pereţii împodobiţi de
icoane sau de picturi murale interioare şi exterioare.

Referințe:
Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, pp. XV-XVI.
Eugenia Golub, „Troiţele arată mereu calea dreaptă”, Ziarul
Lumina,http://ziarullumina.ro/documentar/troitele-arata-mereu-calea-dreapta.
Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 151.
Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de
licența, București, 2004.
Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, „Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate

culturală”http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
Mihaela Floroiu, „Crucile de jurământ sau casa sufletelor plecate”, Gazeta de Sud, anul 17, 01
martie 2012 (http://www.gds.ro/Actualitate/2012-03-
01/Crucile+de+juramant+sau+casa+sufletelor+plecate).
România anilor ’30)
Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II,
nr. 9 (14), 2004.
Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în ortodoxie
 http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.
https://irinamonica.wordpress.com/2013/09/14/troita-biserica-in-miniatura-semn-al-
credintei-nestramutate-si-al-rezistentei-stramosilor-nostri-semnificatia-crucii-in-
crestinism/

[1] Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003,
pp. XV-XVI.
[3] I. Oprișan, op. cit., p. XX.
[6] Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii
credinţei, teză de licența, București, 2004.
[7] I. Oprișan,op. cit., p. XII.