Ce inseamna Hora!

Hora este cel mai vechi și cel mai răspândit dans popular cu ritm domol în care jucătorii se prind de
mână formând un cerc mare și închis în care paşii sunt simpli, înainte şi inapoi, uneori combinaţi cu o
mişcare laterală in tempou mai lent sau mai rapid, cercul se învârte de obicei în sens invers acelor de
ceasornic. Dansul este acompaniat de instrumente muzicale precum ţambalul, acordeonul, vioară,
saxofon, trompetă sau nai. Mai multe surse ştiinţifice româneşti îi atribuie vocabulei hora şi derivatelor
ei următoarele semnificaţii: dans popular românesc, melodie populară românească, petrecere
ţărănească, unde se dănţuiesc jocuri populare.

Horă mai semnifică şi adunare, întrunire, concentrare a mai multor oameni într-un loc anumit, dar şi
sensurile:

rotocol mare de fân – pentru horişte şi horitură;

distanţă parcursă în timp de un ceas – pentru oră;

hoarî – pentru sat, aşezare rurală, în percepţie contemporană .

Cuvântul hora mai denumeşte: constelaţie; coroană-boreală; încăpere spaţioasă la curtea domnească,
servind ca sală de aşteptare, loc de petreceri; cerc, grup aparte; bisericuţ, cor (al unei biserici); a horî,
horăsc – a cosi cu hreapca (dispozitiv la coasă); a aduna cu grebla fânul pentru a forma baza căpiţei; a
cânta sau a interpreta la instrumente melodii populare; hуră (hуre) – oraş, cântec liric sau satiric,
adunare sărbătorească, organizată, de obicei, în fiecare duminică în sate unde se joacă hora; horitor –
dansator, cântăreţ etc. Sinonimele cuvântului hora sunt: chiuit, chiuitură, doină, strigătură, nunească,
nășasca, oraș, ş. a.

Hora in Europa

În Balcani, dansurile de tipul horei sunt cunoscute sub diferite nume: „Kolo” în fosta Yugoslavie deriva
din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult
înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică”,horo („хоро”), în Bulgaria și Macedonia , morris in
Anglia , perchten in Austria, moriscas ori santiago in America Latina( Morris sau Moriscas sună aproape
identic cu cuvântul românesc morişcă), horovod in Rusia, choros/chorea (choreia, khoreia, χορεορεα) –
dans jucat în cerc (χορεύω σε κύκλο) şi acompaniat de cântători din Grecia. În sec. VII este menţionat în
Europa dansul similar cu choros(hora), numit „carole”. Acesta se răspândeşte în toată Europa până în
sec. XII şi intră în declin în sec. XIV. O relicvă a acestui dans a rămas până astăzi în insulele Faeroe din
Danemarca, unde în timpul dansului în cerc se cântă cântece inspirate din legende.„

Storie si mitologie

În mitologia târzie, Horae sunt cele 4 anotimpuri, fetele zeului solar Helios şi al zeiţei lunii Selene, fiecare
reprezentată cu atribute convenţionale. Mai târziu, când ziua a fost împărţită în 12 părţi egale, fiecare
dintre ele a primit numele Hora”. De aici provine denumirea actuală a unităţii de timp, ora. Cele 12
Horae sunt legate de noţiunea de ciclicitate a timpului, de roata timpului, existentă în mitologie. Putem
remarca similitudinea dintre cele 12 Horae şi cele 12 zodii prin care trece Soarele pe parcursul unui an.
Numărul 12 este legat şi de cei 12 apostoli ai lui Isus. În Iliada, Horae erau zeiţele care păzeau porţile
Olimpului, locul sacru al zeilor, la fel cum hora care se deschide pentru a primi numai pe cei curaţi,
delimita un spaţiu sacru. Şi dacă Olimpul avea 12 porţi, tot atâtea avea şi templul din Ierusalim, câte una
pentru fiecare seminţie a evreilor.Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramică a
unei hore formate din 6 femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultură cu
ceramică pictată din Europa, indică faptul că hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă pe
pământul vechii Dacii. Dovezile arheologice arată că în domeniul vieţii spirituale se poate vorbi cu
certitudine de un cult al zeiţei-mamă sau matroană, dovadă fiind numeroasele statuete antropomorfe
descoperite. De asemenea, se practicau diverse culte solare evidente mai ales în pictură. Hora este
elementul de legatură între cultul zeiţei-mamă, existent în societăţile matriarhale de la acea vreme şi
cultul solar reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însăşi un cerc viu.

Ritualul horei

Trebuie să remarcăm sacralitatea horei ca cerc închis, în care sunt primiţi doar oamenii curaţi. Hora îşi
deschide cercul în circumstanţe semnificative: intrarea tinerilor (fete, flăcăi) în joc – rit de trecere de la
starea de adolescent la cea a flăcăului bun de însurat sau fată de măritat.

Cea mai sacră era hora căluşarilor care trebuiau să fie feciori şi nu puteau părăsi căluşul timp de 3,5 sau
9 ani. Caluczenii trebuiau să-şi îndeplinească îndatoririle rituale timp de 9 ani, altfel erau persecutaţi de
spirite. Dimitrie Cantemir, descriind Moldova, vorbea despre aşa-numitii caluczeni spunând că se
adunau în grupuri de 7, 9 sau 11, se travesteau în femei şi-şi prefăceau glasurile, vorbind subţire ca
femeile; îşi puneau broboade albe; săreau ca şi cum ar fi zburat, cu săbiile scoase din teacă; îi lecuiau pe
cei bolnavi, iar dacă omorau pe cineva, nu erau pedepsiţi. „Ei sunt legaţi a sta în căluş 3, 5 sau 9 ani. Se
închină la 3 zâne, lăsate de Dumnezeu a poci lumea (...). Dacă în timpul căluşului se îmbolnăveşte
vreunul dintre ei, se duc până dau de un alt rând de căluşari, unde toţi cu jocuri şi ocolituri se
interesează de însănătoşirea tovarăşului lor” (Fochi Adrian, Datini 1976).

Fecioara care şi-a pierdut feţia înainte de vremea îngăduită, nu are voie să joace hora, îi este interzis
accesul în joc, ca o profanare, întocmai ca şi flăcăul care a suferit o sancţiune penală din partea
ocârmuirii.

În acest context rolul Horei este foarte semnificativ. De exemplu, participarea dansului Hora la
desfăşurarea riturilor de trecere a individului din societatea noastră:

1) Hora de scăldătoare a noului născut

2) Hora recrutului – ultimul dans din cadrul ceremoniei de petrecere a tânărului la cătănie; Ieşitul la
horă a fetei/flăcăului în cadrul Horei satului;

3) Hora înhobotatului miresei sau De trei ori în jurul mesei la îmbrăcatul miresei;

4) Hora tinerilor însurăţei sau Hora miresei (în unele localităţi numită şi Nuneasca) – simbolizează
celebrarea şi bucuria tuturor la vederea cuplului de miri alăturaţi pentru prima oara în Hora mare, ţinută
în faţa casei miresei;

5) Hora socrilor mari; Hora socrilor mici; Hora de cununie, jucată în ograda bisericii şi pe drum până la
locul destinat;
6) Hora mortului, din ritualul petrecerii în cealaltă lume a tinerei/tânărului nelumit, care era
înmormântat în veşmânt de mire: „Năframa de cununie / Ţi-am pus-o la pălărie; / Năframa di vornicel /
Ţi-am pus-o la feşnicel, / Năframa di lăutari / Ţi-am pus-o la preuţi mari” , dar şi cu alte prilejuri
importante în viaţa omului, marchează diverse momente de trecere a individului.

Revenind la dansurile rituale circulare menţionate mai sus, ele au următoarele caracteristici,
independent de ţara în care sunt utilizate:

1) sunt realizate de un grup de bărbaţi special aleşi şi antrenaţi;

2) dansatorii sunt îmbrăcaţi de obicei în alb cu diferite ornamente şi au clopoţei legaţi de picioare sau
de corp

3) dansatorii sărbătoresc reînvierea unui zeu, după moartea sa;

4) dansatorii au puterea magică de a aduce noroc;

5) personajul central este un om-animal, care în unele cazuri domină ritualul, iar în altele are un rol
secundar, comic.

În ritul nuntal, mirii sunt îndemnaţi să-şi ia ziua bună nu numai de la soare, de la lună, care sunt
simbolurile luminoase ale divinităţii maritale la români, ci şi de la jocuri, ca ritualuri ale acestora.

Cântecul miresei:

Ia-ţi mireasă ziua bună

De la soare, de la lună

De la câmpuri, de la fori,

De la frati, de la surori,

De la jocuri, de la hori...

sau:

Cântaţi fete şi horiţi

Până sunteţi la părinţi

Cântaţi fete horile

Şi vă purtaţi florile.

După ce v-aţi mărita

Horile n-aţi mai juca

Florile n-aţi mai purta.

Cântecul mirelui:

Ia-ţi mire ziua bună

De la cei ce te cunună,

De la ceata de feciori,

De la jocuri, de la hori,

De la mândrele fecioare

Ce-ţi zâmbeau din ţâţâşoare...

Etnografia Horei in Romania

Lucrările de etnografie vorbesc în termeni elogioşi despre hora din Banat, din Oltenia şi din Moldova,
care se deosebesc între ele, dar se şi aseamănă prin ceea ce leagă sufletul românesc.

Autorul horei nu este cunoscut, dansul fiind transmis din generaţie în genraţie. Uneori sunt menţionate
de cronicari. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a
observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Dincolo de valorile etnofolclorice cuprinse în ritmurile specifice fiecărei zone, hora primeşte şi
semnificaţii istorice.

Figurinele de lut ars descoperite de arheologi şi denumite în mod simbolic “Hora de la Frumuşica” sunt o
mărturie a existenţei milenare a acestui dans pe meleagurile noastre. El nu este întâlnit la alte popoare,
aşa cum menţionează marele cărturar Dimitrie Cantemir în aceeaşi lucrare. Chiar şi calendarul ritualic în
formă de cerc din cetatea Sarmizegetusei ar putea avea un asemenea simbol. Nu este nici o coincidenţă
că acest lucru s-a întâmplat aproape de timpul când s-a făcut prima descriere a muzicii populare,
respectiv lăutarii. Aceasta datează din 1688 şi apare în „Biblia de la Bucureşti” de Şerban Cantacuzino.
Hora este observată, descrisă în scrierile de Franz – Josef Sulyer în „Istoria Daciei transalpine” ( Viena
1781-1792 ). În secolul 19 „primavara popoarelor” încurajează studiul culturilor naţionale. Doi ani după
mişcările revoluţionare din 1850, Anton Pann scrie unsprezece melodii în „Spitalul amorului” ( sau
Cântătorul dorului ). Béla Bartók publică în 1918 „Dansuri populare romaneşti” şi „Muzica populara
românească din Maramureş”. Dar nu este primul scriitor care se concentrează pe comori melodice din
România , hora a fost si va rămâne dansul reprezentativ al românilor. Izvoarele dansului se trage din
trecutul îndepărtat,la traci şi geto-daci. Din cele mai vechi timpuri viaţa cotidiană a poporului a fost
însoţită de dansurile de colectivitate, în care s-a reflectat energia emoţională: „Hora”, „Sîrba”, „Bătuta”,
„Brîul” „Învîrtita”, „Trei lemne”, etc.

Hora secolelor XIX & XX

La începutul secolului al XIX-lea, „hora” nu era numai un simplu dans, cuvântul capătă o nouă conotaţie
însemnînd şi un fel de serbare, festivitate cu specific popular („Hora satului”). Hora nu are un final bine
determinat, durata ei depinde de ingeniozitatea dansatorilor, există o mulţime de variante ale acestui
dans în diferite regiuni. Hora poate fi numită conform locului de unde provine – „Hora de la Galati “ sau
poate purta numele persoanei sau a evenimentului, în cinstea cărora este interpretată – „Hora miresei”,
„Hora Ilenuței”, „Hora nunţii” etc. Câteodată cuvântul „hora” se omite, iar dansul se numeşte pur şi
simplu „Nuneasca”, „Floricica”, etc.

La mijlocul secolului al XIX–lea noţiunea „hora” cu sensul ei general este înlocuită cu noţiunea „Joc”, ce
apar dansurile de pereche şi cele de grup. Jocul era organizat de un grup de flăcăi. Ei strîngeau bani şi
angajau muzicanţi. În zilele de sărbătoare jocul dura de obicei de dimineaţă până seara târziu.
Peste Carpaţi, în cetatea băniei, pictorul Theodor Aman surprinde prin arta culorii minunatele hore
ţărăneşti, lăsându-ne moştenire celebra pânză cu “Hora de la Aninoasa”. Muzica, sculptura şi celelalte
arte frumoase i-au dat noi sensuri artistice.

Hora Unirii

Cel care conferă semnificaţii profund sociale şi-i întăreşte mesajul istoric este Bardul de la Mirceşti,
Vasile Alecsandri prin faimoasa “Horă a Unirii”, caracterizată de Mihai Eminescu drept “cea mai
frumoasă horă a neamului românesc”.

Versurile sale au fost puse pe muzică de către compozitorul Alexandru Flechtenmacher şi s-a cântat şi
jucat în marile pieţe din oraşele Bucureşti şi Iaşi cu ocazia dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan
Cuza. Din acest moment, hora a devenit simbolul înfrăţirii tuturor românilor. La 24 ianuarie 1859,
cântecul şi dansul s-au contopit în ritmul aceleiaşi simţiri:

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României”.

De atunci, pentru România, hora devine un dans şi un cântec al chemării revoluţionare, un simbol al
biruinţei şi legământului celor care, înfrăţiţi se simt ai acestui neam şi ai acestui pământ. Ca într-o horă,
parcă îşi dau mâna Carpaţii şi formează un minunat brâu toate apele. Hora are ceva din ritmul fluierului
sfânt al lui Iancu, din faptele măreţe ale lui Cuza, din dangătul clopotelor de la Putna şi Alba Iulia, din
îndemnul spre marea Unire cu Ţara. Ea este astăzi expresia cea mai fidelă a permanenţei şi libertăţii,
este metafora renaşterii noastre naţionale.

Hora simbolismul cosmic

De la începuturi, Hora, concomitent cu dificultăţile cotidiene ale omului, a participat semnificativ la

declanşarea spirituală a colectivităţii prin dramatismul psihologic provocat de euforia dansului, prin
relaxare, liniştire, reţinere şi plăcere, bucurie. Eleganţa corpului jucătorului şi a paşilor lui de horă
creează o înălţare spre divinitate, o încredere în viitorul fericit, o rugă către Univers şi asigură
(inconştient poate) unitatea dintre Cer şi Pământ. Hora este inspirată de simbolismul cosmic, anume
prin forma circulară de desfăşurare: „prin dispunerea dansatorilor în cerc, prin mişcarea ritmică şi prin
rolul ei de solidarizare emoţională, hora simbolizează o lume perfectă şi solară” .Dansul respectiv
ilustrează o semnificaţie aparte ce implică relaţii cultural-spirituale româneşti.

În tradiţia noastră acest dans, dintotdeauna, oferea numeroase privilegii tinerilor de a frecventa hora, a
merge la bal, la cârciumă, a umbla cu colindatul, a dansa cu fete/flăcăi la joc etc.: „Tânărul trebuia să
treacă o serie de probe de putere şi de bărbăţie, pentru a dovedi că este capabil să facă faţă îndatoririlor
care îl aşteaptă în noua stare. Dansul Hora scoate în prim plan un scop bine determinat, promovează
producerea „bucuriei, voioşiei. Căci dansul ţărănesc este, întâi de toate, vesel, el incită la zburdare, la
dezlănţuirea întregii fiinţe” celebrează binefacerile naturii şi ale oamenilor, asigură coeziunea
comunităţii româneşti prin reactualizarea faptelor strămoşilor, fiind simbolul suprem al bunăstării
societăţii. Hora reprezintă dansul indispensabil al afirmării vieţii, întocmai ca munca şi hrana. Astfel
concepută, Hora ilustrează perfect factorul fundamental al spiritualităţii poporului român pentru că este
legată de opinia comună şi universală despre viaţa şi lumea autohtonului, concepţia unei lumi unitare, în
care există legităţi izvorâte din echilibrul pământesc, al forţelor cosmice de ordin divin.

Hora în literatura romanească

Cei care aveau să-i dea suprema expresie artistică prin simţămintele atâtor “Zamfire” şi “Ioni” de pe
meleagurile năsăudene au fost iluştri pontifi ai literaturii noastre, George Coşbuc şi Liviu Rebreanu.

“Trei paşi la stânga linişor

Şi alţi trei paşi la dreapta lor

Se prind de mâini şi se desprind

Se-adună-n cerc şi iar se-ntind

Şi bat pământul tropotind

În tact uşor”.

Este o descriere inegalabilă pe care numai Coşbuc o putea face cu atâta măiestrie. Aceleaşi elemente
sunt surprinse şi în romanul “Ion” de Liviu Rebreanu. Nici Creangă nu rămâne mai prejos, atunci când
spune:

“Dragi-mi erau şezătorile, clăcile şi horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare
însufleţire”.

Genuri de dans Hore

Hora Câmpulungului

Hora ceasului

Hora de la Munte

Hora de la Poiana

Hora fetelor

Hora mare

Hora miresei

Hora taie rața si cocoșul

Hora țigăncii de la Moceriș

Hora Ilenuței

Hora nunții

Hora satului

Hora de la Galați

Hora de la sud ( R. Moldova )

Hora în două părți

Hora de la Aninoasa

hore în cerc închis şi hore în cerc deschis (la daco-români)

hore în spirală (la macedo-români)

hore bătute pe loc

Hore în salturi

hore ţinute de mâini pe umeri

hore ţinute de brâu,

hore de feciori

Hora fetelor

hore de bătrâni şi bătrâne

hore de copii

Dragaica

Nuneasca

Floricica

Hora în doi

Hora în patru

Hora de la munte

Hora de la Soroca

Hora de la Titu

Hora ca la Colibasi

Hora de la Cahul

Hora ca la Iași

Horă țigănească

Horă moldoveneasca

Horă bănațeană

Hora din Ardeal

Hora din Oltenia

Hora di n Dobrogea
Hora de la Bacau

Horă Greceasca, Bulgarească, Armenească, Rusească etc.