Etnomuzicologie

Schițe de curs
 Definiții – arie de semnificații
DEX on line :Ramură a muzicologiei care cercetează culturile muzicale ale popoarelor
sau culturile muzicale de tip arhaic.
Disciplină care studiază activitatea muzicală a unei comunități etnice.
DTM ( 2010): „Etnomuzicologia, ramură a muzicologiei care se ocupă de culturile
muzicale ale tuturor popoarelor. Termenul a pătruns treptat în literatura de specialitate,
începând cu 1953. În 1954, după primul Congres internațional de la Wégimont (Belgia) se
înființează „Cercul internațional de etnomuzicologie.”.
Domeniul de cercetare al etnomuzicologiei nu este încă unanim admis, unii cercetători
circumscriindu-l exclusiv la popoarele
- „care trăiesc departe de tradiția culturală și de influența occidentală ” (Marius
Schneider)
-la „culturile muzicale originale de tip arhaic” (Claudie Marcel-Dubois)

Etnomuzicologia a înlocuit alți termeni, a căror problematică este comună: folcloristica,

demologia, etnografia muzicală, muzicologia comparată.
Etnomuzicologia a luat un mare avânt după nașterea Școlii de muzicologie comparată
(germ. Vergleichende Musikwissenschaft) de la Berlin, ai cărei specialiști se grupează în
jurul lui Carl Stumpf, von Hornbostel și Curt Sachs, puternic influențată la rândul ei de
Școala vieneză de etnologie”.
 Problematica specifică
Este extrem de largă:
- - originea muzicii,
- - trăsăturile proprii, intonaționale și cristalizate în sisteme ritmice, melodice, arhitectonice, modale
- - legile de creație și de evoluție,
- - funcționalitatea,
- - originea polifoniei ( în muzica vestică)
- - tendința spre sistem

Cu toate că exponenții școlii berlineze studiau cu prioritate muzica „primitivă” și pe cea savantă extraeuropeană .,
cercetările ulterioare au arătat că „nu există nici o diferență înnăscută între muzica primitivă a celorlalte
continente și, la grade variate de dezvoltare, cea din satele europene: aceeași legătură cu viața, preponderența
tradiției, modalitatea de transmitere orală, predominarea colectivității”.
O serie de probleme au fost clarificate de etnomuzicologie ca:
-evoluția „marilor culturi extraeurop.” (Curt Sachs),
- legătura culturii antice grecești cu cea chineză, ambele avându-și centrul în interiorul Asiei,
-cunoașterea muzicii savante exotice și importanța acesteia pentru compozitorii europeni,
- geneza și evoluția scărilor sonore
Dacă „muzicologia comparată” avea în vedere, cu prioritate, geneza și locul de naștere al artei muzicale, în
ultimele decenii începe să se constituie, pe baza documentelor muzicii scrise și a tradițiilor orale, o nouă disciplină:
„protoistoria” (Frühgeschichte), intuită, încă din 1936, de Curt Sachs (Prolégomenes à une préhistoire musicale de
l’Europe)”.
 ETNOLOGIA - știința culturii populare
Știința care se ocupă cu studiul culturilor populare, are o vechime de un secol și jumătate, cercetarea muzicii înscriind doar un secol.
Delimitarea mai precisă a domeniilor culturii populare care poartă prefixul de etno- din greacă ethno+ popular, cuprinde toate ramurile
ETNOLOGIEI: și poartă prefixul ETNO
astronomie (v. astro-, v. -nomie), s. f., disciplină care studiază motivele și riturile tradiționale cu caracter astronomic aparținînd unei comunități
etnice; ~axiologie (v. axio-1, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază geneza, structura și funcția valorilor culturale dintr-o comunitate etnică;
~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., autobiografie a unui popor; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., știință care tratează despre raporturile dintre
om și mediul ambiant; ~etnocid (v. -cid), s. n., 1. Ucidere în masă a unei comunități etnice. 2. Modificare forțată și programată a structurii
biosociale sau culturale a unei unități etnice; ~coregrafie (v. core/o-1, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază activitatea ludică (jocul și dansul)
a unei comunități etnice; ~crație (v. -crație), s. f., conducere a unei comunități etnice de către proprii ei reprezentanți; ~cultură (v. -cultură), s.
f., cultură proprie unei comunități etnice; ~demografie (v. demo-, v. -grafie), s. f., demografie a unităților și a grupurilor etnice; ~ergonomie (v.
ergo-, v. -nomie), s. f., ergonomie*; ~filie (v. -filie1), s. f., afecțiune deosebită pentru tot ceea ce privește viața unei comunități etnice; ~filozofie
(v. filo-3, v. -zofie), s. f., totalitatea conceptelor filozofice ale unei grupări etnice; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de tot ceea ce
aparține unei comunități etnice; ~genealogie (v. genea-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază geneza popoarelor și legăturile lor etnice;
~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a unui popor ca unitate social-istorică; ~genie (v. -genie1), s. f., ramură a antropologiei care
studiază originea și filiația raselor și a popoarelor; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază influența reciprocă dintre mediul
geografic și comunitatea etnică; ~geologie (v. geo-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază stratigrafia civilizației și culturii unei comunități
etnice; ~gonie (v. -gonie), s. f., concept care cuprinde geneza, evoluția și dispariția unui popor din perspectiva mitologiei; ~graf (v. -graf), s. m.
și f., specialist în etnografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază felul de trai, viața materială și spirituală a unui popor; ~gramă (v.
-gramă), s. f., reprezentare grafică a unor fenomene etnografice; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., disciplină care tratează despre datinile, obiceiurile și
practicile medicale ale unei comunități etnice; ~id (v. -id), s. m., element constitutiv al unei unități etnice, care nu posedă autonomie; ~lit (v. -
lit2), s. m., element constitutiv al unui fenomen de civilizație sau de cultură, extras prin etnoliză; ~liză (v. -liză), s. f., analiza calitativă a unui
fenomen, fapt de civilizație sau de cultură; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în etnologie; ~logie (v. -logie1), s. f., știință care studiază liniile
directoare ale structurii și evoluției popoarelor; ~metodologie (v. metodo-, v. -logie1), s. f., metodologie de tip epistemologic a cercetării
etnologice; ~metrie (v. -metrie1), s. f., disciplină care se ocupă de măsurarea elementelor, relațiilor, proceselor etnoculturale și
etnocivilizatoare, proprii unei unități etnice; ~muzicolog (v. muzico-, v. -log), s. m. și f., specialist în etnomuzicologie; ~muzicologie (v.
muzico-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază activitatea muzicală a unei comunități etnice; ~pedagogie (v. ped/o-1, v. -agogie), s. f., știință
a educației permanente a maselor de adulți; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază viața unui popor și producțiile sale
după însușirile lui psihologice caracteristice; ~sociologie (v. socio-, v. -logie1), s. f., disciplină care interpretează fenomenele sociale cu ajutorul
datelor etnologiei; ~tanatologie (v. tanato-, v. -logie1), s. f., disciplină etnologică avînd ca obiect de studiu riturile de înmormîntare ale unei
grupări etnice; ~tip (v. -tip), s. n., formațiune biopsihică specifică unui grup etnic, înainte și după procesul de educație complexă; ~zoologie (v.
zoo-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază relațiile reciproce dintre comunitatea etnică și mediul zoologic înconjurător.
istoric
• În clasificarea ramurilor muzicologiei 1885 ( știința muzicii) Guido Adler
introduce muzicologia comparată, scopul acesteia fiind: ” compararea
produselor sonore, în special cântecele folclorice ale diferitelor popoare,
țări și regiuni în scopul unor finalități etnografice,,,”(Ioan Haplea ,f.a. p.3
apudMGG). Cercetările muzicologiei comparate au reliefat similitudinile
între:
• - muzica comunităților primitive
• - muzica culturilor asiatice și arabe
• - muzica folclorică
• încercând răspundă unor întrebări referitoare la originea și vechimea arte
muzicale europene.
Școala de muzicologie comparată de la
Berlin
Căutând să întrevadă originile muzicii pe baza teoriei evoluționismului Carl Stumpf consideră
culturile exotice sau primitive ca fiind faze timpurii ale evoluției muzicii. Cercetarea sa
muzicologică bazată pe științele naturii a fost impulsionată și de inventarea fonografului Edison
în 1877 care a permis înregistrarea cântecelor diferitelor culturi. Astfel în 1893 se înființează pe
lângă Institutul de Psihologie a Univ. din Berlin secția de Muzicologie comparată, a căror
cercetători, Carl Stumpf și asistenții lui, Erich M von Hornstobel ( muzică și științele naturii)
Otto Abraham (medicină și psihologie, vor efectua cercetări interdisciplinare.„Muzicologia
comparată are în primul rând scopul de a stabili trăsăturile comune și relațiile evoluțiilor
muzicale de pe glob pe baza materialului cules și supus unei filtrări critice, și în al doilea rând
intenționează să explice diferențele pornind de la relațiile culturale specifice și sfârșit încerca să
localizeze originile cu ajutorul extrapolării” (Haplea p 6 apud Hornstobel)
Campaniile de culegere pentru arhivele din Berlin și Viena erau finanțate pentru teritorii din
America, Africa, Asia. Modelul cercetărilor etnomuzicologice va deschide calea formării unor
centre importante la Viena, Paris, Budapesta, New York, și după 1950 în toate țările lumii.
Cercetarea contemporană în etnomuzicologie este îndreptată către mai multe direcții:
- documentare; culegere; clasificare; analiza structurii muzicale; etnografia muzicală; analiza
etnopsihologică; analiză funcțională (socială psihică, estetică, religioasă, magică, etc); analiza
textului poetic; analiza interdisciplinară, antropologia culturală, lingvistică, etnomedicină,
antropologie, lingvistică, semiologie, structuralism; metode experimentale în domeniul acusticii
Istoric continuare
• Se dezvoltă scoli de etnomuzicologie În Austria, în Olanda, ( Jaap Kunst) în
Anglia . În SUA etnomuzicologia este privită mai mult din punct de vedere
antropologic- descriptiv lipsind o metodologie de cercetare științifică
riguroasă în pofida recoltei enorme de cântece culese de la indieni sau
europeni asimilați. Caracteristica perioadei interbelice este aceea a
culegerii intensive de material de pe teren culegere întreruptă de cel de-al
doilea război mondial. După război are loc o recalibrare a etnomuzicologiei
pe criterii științifice dar și practice. Exemplu. În SUA se preia metoda de la
Amsterdam a lui Jaap Kunst care susține ideea că „nu putem pătrunde,
înțelege limbajele muzicale folclorice decât în calitate de
executanți”cântând și dobândind prin practică statutul de insideri.”Astfel
grupuri de studenți ( performance groups) conduse de muzicieni autohtoni
(din Jawa, India, Japonia) sunt cooptați în învățământul muzical specializat.
Istoric continuare
• Privită din perspectiva celor două direcții metodologie existente în anii
1970, muzica folclorică este
• O cultură și implicit parte a modului de viață al unei comunități ( direcția
antropologică)
• O cultură a cărei structuri în sine ( melodie, ritm, formă) reprezintă surse
primare de cunoaștere ( direcția muzicologică sistematică)
• Anii 70 ai secolului XX marchează mișcarea de eliberare a coloniilor astfel
etnomuzicologii sunt interesați de: „renașterea aztecă”
„ afrocubanism”indigenism în Peru, aspecte ale muzicilor tradiționale din
China, Țările arabe, Australia, Japonia, Africa.
• Obiectivele majore rămân:
• descoperirea structurilor muzicii și cultura societății (Alan P. Merriam)
• Studierea comparativă a sistemelor muzicale în cadrul culturii ca rezultat al
cercetărilor de teren și ca studiu comprehensiv al tuturor tipurilor de muzici
și fenomene muzicale . (Bruno Nettl)
Introducere: aria de semnificații
Ca știință care se ocupă cu culegerea şi studierea creaţiei populare
etnomuzicologia este în secolul XXI o ramură a etnografiei cu o largă aplicație
interdisciplinară
Domeniile de studiu:
• geneza producțiilor folclorice, ale evoluţiei lor și a funcţiei lor sociale
d.p.d.v. istoric
• metode de analiză și investigaţie sistematică a speciilor, genurilor, tipurilor
şi variantelor
• studiul sociologic al mediului, a condiţiilor de creaţie, interpretare
• rolului culturii folclorice în contextul culturii universale prin specificul
creației originale a unui spațiu cultural matcă
Munca etnomuzicologului
• Etapele muncii etnomuzicologului sunt realizate de echipe de cercetători
care:
• Culeg, înregistrează, realizează chestionare sociologice
• Transcriu muzica și textul
• Sistematizează materialul pe diverse criterii și metode de organizare
• Elaborează concluziile în studii sau cărți de specialitate de diverse tipuri:
monografii,antologii, colecții didactice sau de popularizare a rezultatelor
cercetării. Obiectivul principal este realizarea unui corpus general al
folclorului unei națiuni.
Metode de cercetare
Observaţia directă în teren: înregistrarea,cronometrarea, întocmirea unor fişe
de observaţii, descrierea în detaliu, corelarea datelor
Observaţia indirectă în teren: pe bază de chestionare confruntarea cu mai
mulţi informatori,cercetarea prin anchetă pentru observarea funcţiei, a
frecvenţei, a istoricului şi a circulaţiei
Metoda comparativă: stabilește tipologii ale cântecelor, interferențe cu alte
zone folclorice sau cu alte etnii. Stabilește o anumită succesiune sau evoluție
istorică , diacronică
Metoda olandeză: stabilirea unor caracteristici, înțelegerea unor particularități
a cântării, structurii cântecelor pe baza însușirii directe, prin interpretare
Metoda finlandeză: criterii de sistematizare prin care se reconstituie o forma
primă, un arhetip a unui produs folcloric, originea lui, evoluția istorică și
modul de difuzare a acestui produs
Metoda statistică: stabilește prin frecvența existenței unor tipuri, genuri a
raportului dintre stilurile vechi şi nou pe categorii de vârstă, etc
 Caracteristici comune ale producțiilor folclorice în comparație cu creația cultă

• Creațiile folclorice sunt păstrate și transmise prin tradiția ORALĂ. Procesul de învățare se
bazează doar pe memorie, prin învățare exersare spontană cu diverse ocazii oferite de
comunitate .
• Creația folclorică nu este consemnată în scris, singura modalitate de existență este
INTERPRETAREA. Aceasta de obicei este liberă, interpretul aducând spontan modificări după
bunul plac, astfel creația se suprapune interpretării. Rezultă că producțiile folclorice nu au o
formă fixă , definitivă , ci există numai în variante ( Szenik, p2.) . Astfel nu se poate afirma
științific că există o variantă originară- d.p.d.v. al variantelor, cercetătorul va alege varianta
( tipul) care întrunește cel mai clar trăsăturile tipice ale unui grup sau poate e cea mai veche.
( idem)
• Creatorul în producțiile foclorice originare este NECUNOSCUT. Dacă au existat, numele
acestora nu este păstrat în conștiința colectivă (chiar dacă există oameni care-și atribuie
crearea unui cântec, de obicei acesta este varianta unui tip aflat în circulație). Nu se crează
tipuri noi ci doar variante noi.
• Creația folclorică are un caracter COLECTIV și reprezintă suma infinită a creațiilor ( variantelor)
individuale. „ Creatorul popular folosește elemente întipărite în conștiința sa ... pe care le-a
însușit din tradiție, ....el poate să adauge elemente și combinații noi, dar întotdeauna în
spiritul modelelor existente în conștiința colectivă. Aceasta este garanția pentru ca noua
creație să supraviețuiască, să intre în circulația practicii folclorice” ( Szenik . P 3 )
• Tradiția folclorică păstrează elemente vechi suprapuse cu cele noi. Circulația
unor tipuri preluate din alte culturi a fost conservată doar prin acceptarea
lor de către comunitate. Dezvoltarea sau evoluția folclorului este un proces
foarte lent, vârsta unor genuri depășind secole chiar milenii. Conservarea
tradiției este extrem de puternică procesul de înnoire fiind foarte lent spre
deosebire de arta cultă.
• În practica populară producțiile folclorice au o funcție socială specifică –
tematica versurilor reflectă funcția obiceiului și este utilitară ( c. De leagăn,
c de seceriș).Riturile ancestrale bazate pe credințe magico-religioase au avut
ca reflecție producții folclorice sincretice (muzică, mișcare, poezie,
reprezentări vizuale simbolice – măști , costumații, etc) Motivațiile practice
au un rol foarte important: de tămăduire a bolilor, pentru aducerea ploii,
etc, ...însă azi, a dispărut credința în aceste obiceiuri, astfel, ele au o funcție
pur estetică. Sincretismul poate fi și structural astfel legătura text-muzică-
dans la unele producții este un tot unitar unele elemente neputînd fi
explicate fără celelalte ( folclorul copiilor- bocete - apare improvizația
melodică pe o metrică dată)
• Folclorul are și o funcție evocativă – de transmitere către noile generații a întâmplărilor ,
credințelor ( legende cântece de vitejie) cu un scop moral sau practici - plugușorul care descrie
procesul agrar de la arat la coacerea pâinii sau cu funcție de parodiere, avertisment.
• Evoluția folclorului de la funcția magic- utilitară la funcția estetică s-a produs în milenii. Astfel
producțiile cele mai vechi sunt considerate a fi legate de rituri străvechi iar genurile cele mai noi
sunt cele care nu sunt legate de un prilej ( c. de cătănie) Totuși nu se poate afirma că și genurile
vechi nu au primit trăsături ale folclorului nou.
• Interferența cu genurile muzicii culte s-a produs în general dinspre culturile etnice străvechi înspre
muzica cultă. De asemenea, repertoriul folcloric s-a îmbogățit în ultimul secol și cu melodii de
proveniență cultă sau semicultă.
• De asemenea, stabilirea caracteristicilor unei culturi naționale este dificilă deoarece, de-a lungul
secolelor în procesul formării unei culturi naționale au intervenit foarte multe influențe. Lămurirea
problemei originilor are importanță numai din punct de vedere științific: se știe până acum că cele
mai vechi stiluri muzicale au avut o au avut o circulație geografică foarte extinsă și vestigiile
acestora s-au păstrat în folclorul diferitelor etnii. Peste aceste straturi vechi s-au suprapus altele,
mai noi. Cercetarea științifică, prin comparații, întrevedeschițarea stratificărilor stilistice, respectiv
al procesului de evoluție generală în muzica orală ...
• Privind din unghiul practicii populare, problema nu are importanță căci poporul simte a fi al său
totul, ce a fost asimilat prin tradiție, fie că provine din repertoriul altei etnii, fie că provine din sursă
cultă.
Izvoare ale etnomuzicologiei
Mișcarea pentru constituire a națiunilor, a ideilor de libertate socială și suveranitate
națională sub influența ideilor Iluminismului în secolul al XVIII-XIX. J.G. Herder ( poet și
filosof 1744-1803) afirma nivelul scăzut a civilizației unui popor nu exclude crearea unei
iteraturi valoroase, ...literatura populară este oglinda constituției psihice a poporului.
Acest curent a influențat mișcările revoluționare ale secolului XIX și interesul pentru
cunoașterea folclorului. Sursele istorice sunt:
-scrierile cronicarilor, însemnările unor călători străini manuscrise, codexuri-
Jean de Lublin Conradus:
https://www.youtube.com/watch?v=ydTM21MGSOg
Daniel Speer Balet Valah nr 4 nr 22
https://www.youtube.com/watch?v=z4PFOsKNLKY
https://www.youtube.com/watch?v=IjmcZFoSjfU

Cîntecul Voievodesei Lupu- Ioan Căianu min. 6.21

https://www.youtube.com/watch?v=C6jXHpZhSZ0
Exemple muzicale
• D. Cantemir https://
www.youtube.com/watch?v=EDMDY6wRPEI
• A. Pann Bordeiaș bordei, bordei
• https://www.youtube.com/watch?v=LM2bPPoQRas
• Carol Miculi Doina
• https://www.youtube.com/watch?v=_dAIaC_XbA8
Istoric: prima jumătate a secolului XX
• În primele două decade ale secolului XX, interesul muzicienilor începe să se concentreze cu precădere pe
muzica provenită din mediul rural, considerat a fi păstrătorul unui repertoriu pur (nealterat de influențe
urbane sau străine) și, în același timp, reprezentativ pentru „spiritul” național.
• Tot acum apar și primele culegeri sistematice de folclor muzical, datorate lui Alexandru Voevidca
(Bucovina), Tiberiu Brediceanu (Maramureș) și Béla Bartók (Transilvania), sunt formulate principii
metodologice (Breazul, Bartók) și sunt avansate primele concluzii pertinente referitoare la originea,
evoluția și interacțiunea diferitelor stiluri (sau dialecte, așa cum le numea Bartók) muzicale regionale.
• În 1928 ia naştere Arhiva de Folklore a Societății compozitorilor condusă de Constantin Brăiloiu, şi în
1927Arhiva Fonogramică, sub conducerea lui George Breazul, T. Brediceanu, S. Drăgoi
• Rolul acestora a fost aceala de a realiza culegeri monografie, de a stabili metode de cercetare pe teren.
• În 1930 se fondează Şcoala de sociologie de la Bucureşti, director Dimitrie Gusti
• În 1949 se înfiinţează Institutul de Folclor condus de Sabin Drăgoi, filială Cluj- îmbogățirea arhivei și
continuarea culegerilor în zone neacoperite, sistematizarea și publicarea de monografii. Obiectivu
principal
• În 1950 se înfiinţează Societatea pentru istorie, filologie şi folclor
• Compozitori și/sau culegători de folclor a căror creații sau colecții au fost publicate la Editura Muzicală
înființată în 1958, sunt: Gheorghe Cucu şi D.G.Kiriac (Muntenia), Alexandru Voievidka şi G.Galinescu
(Moldova) George Fira şi D.Bistriţa (Oltenia), Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi şi Nicolae Ursu
(Transilvania)
• Prima generație de etnomuzicologi :Tiberiu Alexandru, Alexandru Amzulescu, Harry Brauner, Constantin
Brăiloiu, G. C. Breazul, Paula Carp, Ion Chirescu, I. C. Chiţimia, Ilarion Cocişiu, Emilia Comişel, Viorel
Cosma, Gh. Cucu, Adrian Fochi, M. Kahane, D. G. Kiriac, E. Nestor, V. D. Nicolaescu, Mihai Pop,
Dumitru D. Stancu, Gruia Stoia, Ghizela Suliţeanu, Adrian Vicol, Gh.Ciobanu
 Contribuția lui C. Brăiloiu la dezvoltarea etnomuzicologiei
• Scurtă biografie:

• Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor, critic muzical, sociolog, profesor, considerat de Bela Bartok "cel mai
remarcabil cunoscǎtor al folclorului românesc și unul dintre cei mai buni folcloriști ai Europei„s-a născut pe 23 august
1893 la București.
• Studiazǎ muzica începând de la vârsta de 8 ani la Viena, Vevey și Lausanne (1901 - 1912) și apoi la Paris (1912 -1914),
unde îl are profesor de compoziție pe André Gédalge.
• Reîntors în țarǎ, activeazǎ pe mai multe planuri: în 1920 participǎ la fondarea Societǎții Compozitorilor din România
împreunǎ cu George Enescu, Dumitru Georgescu Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora etc; în cadrul acestei societǎți,
Constantin Brǎiloiu este secretar general pânǎ în 1944 și în 1928 înființeazǎ Arhiva de Folclor. Ȋn perioada 1921 - 1944
desfǎșoarǎ o redutabilǎ activitate didacticǎ la Conservatorul din București, unde predǎ istoria muzicii și înființeazǎ clasa
de folclor.
• Ȋn paralel, înființeazǎ Academia de Muzicǎ Religioasǎ în cadrul Patriarhiei Române, unde predǎ istoria muzicii și folclor
între 1929 - 1935, îndeplinind și funcția de rector. Duce o amplǎ activitate de etnomuzicolog, stabilind criterii științifice
de organizare a materialului sonor în funcție de gen și regiune, elaborând metode de cercetare, conferențiazǎ la radio
(București, Luxemburg, Praga etc), la Universitatea din București, la Institutul Francez din Atena etc; în țarǎ publicǎ
culegeri și studii despre folclor: 30 de cântece populare (1928), Colinde și cântece de stea (1931), Cântece bǎtrânești din
Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina (1932), "Ale mortului" din Gorj (1936), Bocete din Oaș (1938). De asemenea
semneazǎ articole în importante enciclopedii franceze și germane.
• Ȋn 1944 fondeazǎ la Geneva "Arhivele Internaționale de Muzicǎ Popularǎ", institut pe care-l conduce pânǎ în 1958; în
paralel este, din 1948, conferențiar la Centrul Internațional de Cercetare Științificǎ de la Muzeul Omului și la Institutul
de Muzicologie a Universitǎții din Paris.
• Deși studiile de folclor îi acapareazǎ aproape tot timpul, Constantin Brǎiloiu abordeazǎ probleme de istoria muzicii
în Pentatonismes chez Debussy (1956) și Școlile naționale. Ȋn istoria folcloristicii mondiale, cele trei studii ale sale despre
ritmica muzicii populare sunt fundamentale: Giusto-silabic, Aksak și Ritmul copiilor. Se stinge din viațǎ la Geneva, în 20
decembrie 1958.
• https://www.youtube.com/watch?v=FNqb3jKjRuQ&list=RDEMBatzmMflre3Is0Kzw05ztA&index=3
C. Brăiloiu, contribuții
• În primele decenii ale secolului al XX-lea noţiunile şi metodologia cercetării folclorice nu
erau foarte clare. Studierea folclorului, ca expresie culturală etnică, a fost trecută apoi, de la
jumătatea veacului al XX-lea, prin filtrul comparatismului. C. Brăiloiu a trasat direcţiile
fundamentale de cercetare ale noii discipline.
• De la funcţiile magice, sociale, utilitare sau estetice până la structurile de organizare sonoră
şi ritmică, de la studierea muzicilor europene până la analizarea celor "exotice", toate aceste
reprezentări şi niveluri de analiză au constituit, în epocă, tot atâtea coordonate importante
în devenirea ulterioară a etnomuzicologiei.

• Constantin Brăiloiu, a fost cooptat în cadrul echipelor sociologice interdisciplinare,

coordonate de profesorul Dimitrie Gusti. În urma cercetărilor de teren, din epocă, au
rezultat lucrări monografice de excepţie şi experienţe culturale unice, din care Constantin
Brăiloiu a ştiut să discearnă cele mai importante caracteristici ale folclorului din ţinuturile
româneşti. El a inclus aceste muzici tradiţionale româneşti (împreună cu alte eşantioane
reprezentative din lumea întreagă) în discurile-document editate în cadrul Arhivelor
Internaţionale de Muzică Populară, de la Geneva. Ulterior, interesul cercetătorului român
pentru studiile comparative avea să fie cunoscut de comunitatea academică şi prin
intermediul prezentărilor pe care el le-a făcut într-o serie de emisiuni difuzate la Radio
Suisse Romande, între 1951-1955. https://
www.youtube.com/watch?v=conuEJolftg&list=OLAK5uy_mhfZkpuB80PPlBzMD3H9OJ5Ybs_
HSUGx8&index=2
Direcții de cercetare
• Importanţa monografiilor sonore, privind muzica unor popoare, ţări sau regiuni geografice; aceste "instrumente de
lucru" conţin toate elementele necesare şi suficiente pentru inventarierea genurilor şi stilurilor muzicale (vocale şi
instrumentale) şi pentru instituirea unui model de analiză comparată.
• Studiile lui C. Brăiloiu privind sistemele sonore şi ritmice, (ritmurile aksak, giusto silabic, folclorul copiilor, pentatonia)
care au devenit şi au rămas prototipuri exemplare în arealul metodologiei analitice

• Studiile despre horea lungă (doina) şi despre structurarea "melopeelor infinite", din cadrul folclorului românesc sau de
pe alte meleaguri;

• Preocupările vizând distribuirea geografică a cimpoiului în Europa; https://www.youtube.com/watch?v=obKIHfWeaNo

• Arhiva Brăiloiu
• analiza ritmului copiilor sau a celui asimetric, aksak, prezent în Balcani;
• diferenţierile dintre muzicologie, folcloristică şi etnomuzicologie 
• Chiar dacă Brăiloiu nu şi-a expus niciodată complet, coerent şi sistematic toate aceste teorii, ansamblul articolelor sale
ne oferă, astăzi, măsura valorii incontestabile şi omogene a ideilor sale, constituind tot atâtea direcţii de cercetare care
au fost dezvoltate, de etnomuzicologii români, în deceniile ulterioare.

• A elaborat un ansamblu coerent de criterii teoretice, pe identificarea funcţiilor sociale şi spirituale, pe coexistenţa lor
cu structurile muzicale şi pe o permanentizare a transmiterii lor pe cale orală, din generaţie în generaţie.
• https://www.youtube.com/watch?v=d12MChPCirY
• Rău mă doare inima
Dimensiunea sociologică a cercetării etnomuzicologice
• Cercetările pe care Brăiloiu le efectuează în satele românești în perioada
interbelică, alături de echipele monografice conduse de Dimitrie Gusti sunt
puternic influențate de principiile vestitei școli de sociologie din București. În
urma acestor campanii rezultă o serie de studii referitoare la modul în care ar
trebui să se desfășoare o anchetă etnomuzicologică (Esquisse d’une methode de
folklore musical, 1931), cât și exemple de utilizare a acestor metode într-o
situație concretă (Despre bocetul de la Drăguș, 1932). Ocazia de a lucra alături de
echipele de monografiști îl constrâng pe Brăiloiu să adapteze instrumentarul
etnomuzicologului la cerințele unei cercetări sociologice pentru a putea stabili, în
final, poziția și rolul pe care muzica îl ocupă într-o anumită comunitate rurală.
Astăzi, când principiile școlii culturaliste de antropologie (reprezentată în
etnomuzicologie de autori precum Alan P. Merriam sau John Blacking) fac parte
din instrumentele fundamentale de cercetare a folclorului muzical, apropierea
realizată de Brăiloiu între etnomuzicologie și sociologie poate părea un lucru
natural, de la sine înțeles. Însă pentru perioada anilor interbelici, dimensiunea
sociologică propusă de cercetător era cu siguranță o noutate, dacă nu pe plan
internațional, atunci în cazul României cu siguranță.
Clarificări teminologice și metodologice

• Brăiloiu propune renunțarea la echivalența dintre „popular” și „țărănesc” și la țelul

identificării stilurilor melodice populare autentice. Deoarece „nu este cu putință
înțelegerea nici unui rod al vieții fără înțelegerea vieții acesteia însăși”, termenul de
„popular” ar putea desemna, potrivit autorului, „complexul melodiilor ce trăiesc la
un moment dat într-un mediu țărănesc dat, oricare ar fi originea și stilul lor.”
• Concluzia pe care Brăiloiu o trage de aici este că sarcina etnomuzicologului se
transformă astfel din cercetarea muzicii populare în cercetarea vieții muzicale
populare, fapt care ar însemna un viraj puternic către sociologie. Astfel, accentul va
fi pus pe cercetarea realităților prezente, fără a mai încerca stabilirea unor origini
istorice incerte sau a unor profiluri psihologice fără baze empirice.
• În acest fel, rezultatele vor putea surprinde fenomene organice precum alterarea
unui repertoriu arhaic, pierderea caracterului dialectal al unui stil regional sau
ivirea unor specimene muzicale hibride prin asimilarea pripită a muzicii culte.
• Interesul pentru prezent, pentru „faptul viu, direct”, determină o schimbare în
abordarea metodologică a cercetărilor de folclor muzical, deplasând punctul de
greutate dinspre metoda istorică (o abordare de tip evoluționist) spre una
comparativă, în care realitățile muzicale sunt judecate prin prisma rolului pe care
acestea îl joacă într-o configurație socială oarecare.
• Brăiloiu pledează pentru o viziune sincronică în etnomuzicologie, în defavoarea celei
diacronice, dominante la acea vreme în toată Europa. El susține că o cercetare
etnomuzicologică de teren trebuie să ia în calcul toată muzica unei comunități,
indiferent de stilul, proveniența sau calitatea artistică a acesteia.
• O asemenea afirmație era, la acea vreme, în contrast cu opiniile curente exprimate
de diverși muzicieni care încercau o ierarhizare a muzicilor sătești în funcție de gen
(doina sau colinda fiind considerate reprezentative în mai mare măsură pentru cultura
țărănească), de zona de proveniență (preferința fie pentru arta muzicanților rurali, fie
pentru cea a lăutarilor de mahala sau din restaurantele din centrul orașelor), sau de
etnia interpreților (romi sau români). Brăiloiu renunță la toate aceste distincții
(inclusiv la cea dintre muzicanții romi și români, unde, pornind de la funcția socială a
acestora, remarcă faptul că nu etnia, ci relațiile sociale pe care aceștia le stabilesc în
comunitate sunt răspunzătoare de felul în lăutarii aleg să își alcătuiască și să își
prezinte muzica) pentru ca, laolaltă cu toate informațiile ce pot fi obținute în legătură
cu muzica culeasă, să poată determina stilul muzical al unei regiuni, la fel ca și
factorii care au determinat nașterea, dăinuirea și, eventual, dispariția acestuia.
• Probleme fundamentale pentru disciplina etnomuzicologiei precum cea a variației la
care sunt expuse exemplarele acestei muzici în momentul interpretării lor, sau cea a
evoluției genurilor sau stilurilor muzicale pot fi de asemenea clarificate prin
cercetarea de tiup sociologic.
Cercetarea monografică a satului Drăguș
• În anul 1928, Brăiloiu se alătură echipei de monografiști în cercetarea pe care aceștia au
realizat-o în satul Drăguș. Experiența de la Drăguș va lua, un an mai târziu, forma unui
„manifest” („Despre folklorul muzical în cercetarea monografică”) a cărui intenție
principală este de a contribui la definitivarea unui set de legi destinat funcționării
adecvate a etnomuzicologiei și unde autorul alcătuiește un îndrumar pentru cercetările
de teren:
• rolul și importanța folosirii fonografului,
• muzica ce trebuie culeasă,
• criteriile de clasificare a materialului cules (cu problema adiacentă a variației),
• chestionarele ce trebuie aplicate informatorilor pentru a putea completa informația strict
muzicală cu date auxiliare,
• necesitatea alcătuirii unor mici „tratate de estetică muzicală” cu prilejul fiecărei
monografii,
• a unui dicționar cu terminologie muzicală,
• analiza repertoriului instrumental, a muzicii rituale și a legăturii sale cu momentele
ritului, sau
• studierea materialului poetic al cântecelor. Prin toate aceste instrumente de lucru,
Brăiloiu urmărea să poată integra cât mai coerent muzica în ansamblul de obiceiuri
rituale sau ocazionale ale unei comunități.
• Prima sarcină a etnomuzicologului a fost aceea de a culege, pe cât posibil, muzica
aflată în uz în acel moment în Drăguş. Într-o primă instanţă, repertoriul cules
conţinea, după o anumită triere, un total de 120 de piese, „variate ca epocă şi
esenţă.” Brăiloiu este conştient, însă, de faptul că acest inventar de piese nu era un
bun indicator al situaţiei reale care se cerea definită, deoarece, în această etapă,
totul figura, de fapt, pe acelaşi plan, însă valoarea şi frecvenţa atribuită fiecărei
melodii culese diferea de la caz la caz. Pentru a putea stabili „coeficientul de
frecvenţă prin mijloace experimentale, pe cât posibil mecanice, care să permită, în
ipostaza cea mai favorabilă, formularea lui în cifre”, cercetătorul decide formarea
unor eşantioane de informatori-tip (un eşantion principal de 24 de indivizi şi unul
auxiliar, cu rolul de control al rezultatelor), selectaţi astfel încât să surprindă
diversitatea de vârstă, şcolarizare, deplasări sau stare civilă prezentă în Drăguş. Cu
aceste eşantioane, Brăiloiu a testat gradul de răspândire a repertoriului de 120 de
melodii culese, întocmind pentru fiecare dintre acestea câte o fişă de frecvenţă.
Această tehnică de analiză nu asigura însă decât o cunoaştere „orizontală” a
situaţiei repertoriului muzical din această localitate, şi nu o cunoaştere „verticală”, a
intensităţii folosirii individuale a melodiilor culese. Brăiloiu este conştient de
caracterul incomplet al răspunsurilor pe care această metodă de anchetă
sociologică și statistică le poate oferi, atrăgând totodată atenţia asupra pericolului
pe care îl reprezintă absolutizarea procedeelor statistice.
• Pe baza acestei abordări descrise mai sus, Brăiloiu este, într-adevăr, capabil să dea o
reprezentare, mai mult sau mai puțin fidelă, a vieții muzicale din Drăgușul anului 1928. Tabelele
de frecvență pe care le întocmește îi permit să tragă concluzii referitoare la vitalitatea genurilor
muzicii tradiționale sau la preferințele muzicale manifestate de diferitele categorii de vârstă sau
gen.
• Astfel, autorul susține că Drăgușul, la vremea anchetei monografice, era o localitate aflată în
mijlocul unui veritabil proces de transformare, asta în ciuda faptului că, cel puțin în privința
muzicii, se dovedea a manifesta un pronunțat conservatorism. Acesta se manifesta îndeosebi
prin răspândirea cântecului zis „de jale” (mai ales în rândul fetelor și al femeilor), prin prezența
riturilor ancestrale însoțite de muzică (nuntă, colindă, seceriș), existența sporadică a doinei
(Brăiloiu estimează că acest gen începuse să decadă începând cu anii 1890-1895), perpetuarea
manierei de schimbare a textelor pe o aceeași linie melodică sau supraviețuirea câtorva
exemplare de cântece hexasilabice.
• Însă viața muzicală a Drăgușului era în permanență „asaltată” de corpuri străine (cântece de stil
nou, romanțe, refrene de musical sau cuplete de operetă), introduse fie prin sistemul școlar, fie
prin apariția radioului sau a călătoriilor pe care locuitorii le făceau în diferite zone ale țării sau
chiar peste graniță (o bună parte a bărbaților din acest sat emigrase, până la primul război
mondial, în America).
• Această influență, exercitată probabil de foarte mult timp, a căpătat în amploare după Unirea
din 1918, cu atât mai mult cu cât acest eveniment a permis unui anumit segment al populației
Drăgușului o anumită doză de mobilitate, dacă nu socială, cel puțin una spațială, mulți tineri
fiind tentați să-și încerce norocul în vechile provincii românești.

•  
Ca urmarea a acestor interferențe tot mai pronunțate ale civilizației moderne
în lumea, încă tradițională, a satului Drăguș, Brăiloiu proclamă, nu fără o umbră
de regret, procesul de ireversibilă eroziune în care se afla tradiția muzicală a
acestei localități rurale. Ca urmare a acestei situații, o parte din repertoriu
dispăruse: colindul semiliturgic, Vifleimul, capra, cântecul de șezătoare,
cântecul de seceriș se aflau într-o situație problematică; la fel, cântecul de
mireasă. Toate acestea reprezintă, pentru Brăiloiu, „o șubrezire a riturilor,
ținând de o dezagregare morală a mediului.” Chiar dacă, potrivit aceluiași
autor, „la sosirea noastră la fața locului se stabilise un echilibru între cântecele
vechi și melodiile în stil transilvănean, pe de o parte, și fluxul neîncetat de
aluviuni, pe de alta”, această stare de echilibru este una temporară, succesul
primelor în defavoarea celor dintâi fiind ușor de prevăzut, cu atât mai mult cu
cât România se afla, irevocabil, pe drumul modernizării, atât în mediul urban,
cât și în cel rural, o modernizare care, chiar dacă discutabilă și insensibilă la
realitățile lumii țărănești, presupunea tocmai eliminarea formelor pre-moderne
de cultură materială sau spirituală.
•  
•Brăiloiu a contrazis cu argumente teoria europocentriștilor cu privire la evoluția sistemelor muzicale etnice către cele
superioare , culte, prin studii comparative de mare anvergură asupra autonomiei sistemelor (ritmice sau melodice)
care stau la baza creațiilor muzicale tradiționale (românești și nu numai) și prin care acestea se delimitează de muzica
savantă, studii considerate acum ca fiind cea mai importantă contribuție a savantului în domeniul etnomuzicologiei.
•În finalul articolului-manifest din 1929 „Despre folklorul muzical în cercetarea monografică”, cercetătorul afirmă că, la
finalul unei extinse și laborioase analize comparative, pot fi detectate particularitățile stilistice ale muzicii de pe un
anumit teritoriu sau, mai precis spus, „vom identifica simbolurile muzicale ale originalității noastre etnice.”
•Însă Brăiloiu se grăbește să relativizeze această sarcină spunând: „Se prea poate ca această originalitate să nu fie
neapărat exprimată prin elemente proprii exclusiv nouă, ci numai printr-o îmbinare anume, o folosire originală a unor
elemente răspândite pe tot globul, sau pe tot continentul sau în tot Orientul mediteranean: s-ar putea adică să nu fie
stilul muzial românesc, în datele lui esențiale, decât o manifestare a preferinței colective de care a fost vorba. Se prea
poate iarăși ca instinctul muzical românesc să întrebuințeze materiale cu totul necunoscute altor popoare. Nu știm.”
•Această afirmație era, cu siguranță, de o îndrăzneală evidentă pentru acea perioadă în care, după cum am văzut,
cercetarea folclorului era indestructibil legată de demonstrarea particularităților geniului etnic al poporului român.
Faptul că Brăiloiu recunoștea că metoda schițată de el poate fi oricând contrazisă de realitățile folclorice (și de mediul
social în care acestea se dezvoltă), îl poziționează pe acesta în contrast cu o bună parte din colegii săi de breaslă, dar îl
apropie semnificativ de viziunea colegilor săi monografiști.
•Bibliografie citată:
•Theodor Constantiniu: Constantin Brăiloiu and the sociological dimension of ethnomusicology , Revista
TRANSILVANIA, nr.8-9/2016
•Constantin Secară: Constantin Brăiloiu - întemeietorul etnomuzicologiei moderne,articol on line
• Brăiloiu , Constantin: Opere vol V, Editura Muzicală, București, 1981
•Szenik, Ilona : Foclor muzical, suport de curs DECID ANMGD, Cluj- Napoca
•Haplea Ioan, Curs de etnomuzicologie, ANMGD f.a.

•  
Model de chestionar Brăiloiu
Teme
• Identificați în chestionarele lui C. Brăiloiu genuri și secvențe de
ceremonial existente în zona folclorică pe care o cunoașteți.
•
Contribuția lui Bela Bartok
- A făcut cunoscute lumii peste 3.500 de cântece populare românești
• A descris pentru prima dată stilurile regionale din Transilvania
• - A fost primul care a formulat legile versificației românești.
• _ A fost primul care a deschis drumul cercetării pe baze științifice cu argumente a folclorului romînesc.
• - A pornit în clasificare de la indicațiile finlandezului Ilmari Krohn dar și perfecționat sistemul afirmând că fiecare
repertoriu își poate avea propriul sistem de clasificare și sistematizare.
• - A cules timp de 9 ani, din 1909 3.500 de melodii : 650 din Bihor, 375 din Maramureș, cam 500 din Hunedoara, 400 din
Timiș și Torontal, 1560 din Arad Alba, Cluj, Mureș, Satu mare, Someș și Turda. Materialul se află pe 1.200 de cilindri de
fonograf, dintre care 794 sunt în păstrare la Muzeul național de etnografie Budapesta.
• - Prima publicație a fost Cântece poporale românești din Comitatul Bihor publicată în 1909 în care clasificarea a fost
făcută după genuri:
• - doine(hore)
• -arii de dans cu text
• Colinde( corinde)
• - Cântece de nuntă https://www.youtube.com/watch?v=sqtOYZGZnH0

• Bocete(vaiete) https://www.youtube.com/watch?v=uNekv6PwyqE

• - Muzică instrumentală de vioară, fluie, cimpoi drâmboaie ( jocuri când ciobanul și-a pierdut oile).
• https://www.youtube.com/watch?v=3IZEIBQotzo semal bucium
• https://www.youtube.com/watch?v=MhCoDIiWtzw
• https://www.youtube.com/watch?v=uTyXbB_KXUE
• https://www.youtube.com/watch?v=FIXHWs0U1Do fluier fără dop
• https://www.youtube.com/watch?v=tYkM8-hVZug vioară cu goarnă
• https://www.youtube.com/watch?v=XOPvt1d9IDs bucium zona Timocului
În Maramureș, Transilvania,
scrieri
• Muzica populară a românilor din Maramureș 1923 Munchen
• 399 de melodii culese din Vișeu și Sighet predată în 1913 la
Academia Română pentrua fi publicate împreună cu culegerea lui T
Brediceanu 170 de melodii și cu poeziile culese de Ioan Bîrlea-
războiul a zădărnicit această întreprindere.

• Melodiile colindelor românești, Viena, 1935 484 melodii culese între

1910 și 1917 din Transilvania.
• A elaborat studiul Dialectul muzical al românilor din Hunedoara 1920
• Alte studii : Versul cântat, Clasarea melodiilor populare, Despre
diferitele categorii ale cântecului popular românesc, Colindele,
Melodiile de nuntă, Melodiile de înmormântare, Jocurile, Hora lungă
maramureșană, Cântecele propriu zise ( dialectele musicale
ardelenești. Repertoriul păstoresc, Instrumentele muzicale populare.
Clasificarea melodiilor populare
• 1. Transpunerea tuturor melodiilor pe aceeași finală sol.
• 2. Clasificarea de la simplu la complex astfel:
• - după numărul rîndurilor melodice
• - după cezura (cadența principală) din cuprinsul strofei melodice
• - după cadențele celorlalte linii melodice
• - în caz de identitate criteriul ambitusului devine important ( cele
cu ambitus mic înaintea celor cu ambitus mare)
SISTEMATIZARE
• Cadența principală încadrată în pătrat celelalte antecedentă și
consecventă în semipătrat. Numărul silabelor scrise cu cifre arabe la
începutul clasificării.
Sistematizarea colindelor
Colindele sistematizate diferit după structura versurilor: octosilabice și
hexasilabile, a treia categorie, nedefinite sunt de origine semicultă, sau
cu refren lung ( colinda de pricină)
• - Clasele - după structura versurilor se împart în
• – Subclase după numărul rândurilor melodice
• - Tipuri după criteriul ritmului ( giusto- silabic transformat în parlando
rubato de stil mai nou)
• Subtipuri: după sistemul cadențial sau după ambitus
• Alte criterii de clasificări: după starea modală
• În 1960 Paula Carp a propus sistemul de transpoziție generalizat
pentru finala sol (cântece de mod major) și finala mi (Cântece de mod
minor)
 Despre categorii ale cântecului
popular românesc vechime
• Stabilește importanța funcției - și vechimea folclorului neatins ... De
secole, necontaminat de cultura urbană.
• La țăranii români, ... Nici o întâmplare însemnată a vieții omenești,
sărbătorile Crăciunului, secerișul , nunta) nu poate să aibă loc decât
legate de anumite cântece de anumite rituri tradiționale....care se
desfășoară aidoma unei acțiuni religioase după reguli severe. Toate
cântările rituale se cântă, bineînțeles numai cu prilejul ceremoniei ... Nu
se cade ca asemenea cântece să fie cântate de distracție. ...
• Toate categoriile. Genurile... Sunt cunoscute pretutindeni la români
( paparuda- dodoloaia, băbăruța, bloj, cântecele de seceriș).
• De aceea nu există o mare varietate de cântece dar ele aparțin numai
acelui teritoriu dialectal. Nu sunt amestecate ca la maghiari, sîrbi.
• O mare varietate crescută din aceeași tulpină. Unitate organică a
întregului c popular românesc ceea ce exprimă vechimea lui și valoarea
lui inestimabilă.
Gh. Ciobanu:Despre originea
folclorului românesc
• Opinii asupra originilor străvechi ale muzicii românești sau fost
formulate pe criterii extramuzicale. ( literare lingvistice, etnologice)
Unanim există 2 păreri:
- A originii romane ( în secolul XIX)
- A originii dacice. ( începând cu D. Cantemir)
- Ipoteze: muzica există de 40000 ani ( J. Chailley) rezultă că și pe
teritoriile de azi ale românilor s-a cântat înainte de formarea
poporului român.
- Dintre cele mai vechi straturi se desprind: cântece ritualice de
incantație, cântece ale copiilor legate de sărbătorile de iarnă, rituri
agrare, - pe sisteme tonale oligocordice, structură melodică
rudimentară, antecreștine.
- G. Breazul afirmă apartenența folclorului românesc la cultura
muzicală geto-dacă (ramură a tracilor). Structuri muzicale cu sunete
puține există pe tot globul.
Ipoteze:
• Care populație a transmis fondul folcloric muzical românesc și care a
fost factorul care a dus la unificarea unor creații muzicale diferite ca
structură?
1) Înrudirea cu folclorul popoarele balcanice, dintre aceștia bulgarii și
sîrbii prezintă înrudiri mai multe decât ruși, polonezi, cehi sau
slovaci. - la baza folclorului muzical balcanic stă un puternic fond
muzical comun. Acesta este fondul muzical tracic.
Numeroasele formule de incantație străvechi, cântece rituale păstrate în
fondul românesc mai bine decât în fondul celorlalte popoare, conduce la
concluzia că BAZA FONDULUI MUZICAL AL FOLCLORULUI ROMÂNESC
ESTE CEL DACIC.
2. Legătura strânsă dintre vers, melodie și ritm asigură particularități
specifice fondului românesc față de cel al altor popoare vecine.
Diferențele de organizare structurală a c. populare se datorează
LIMBII. Sistemul de versificație organizează ritmul și melodia diferită
la români față de sistemul de versificație al limbii popoarelor vecine
• Se desprind astfel intervale specifice care dau o muzicalitate aparte
cum ar fi „protocelula formativă” de secundă mare și terță mică și
cvartă perfectă (G Breazul) care stau la baza constituirii unor sisteme
tonale și de modulație. Paralel cu formarea limbii, a formulelor
ritmice, melodice, a sistemului modal s-a format și tiparul propriu
care a asimilat alte culturi cu care a intrat în contact și s-a constituit
tradiția folcloric- muzicală românească.
• CONCLUZII:
• MUZICA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ ESTE DACICĂ PRIN FONDUL
MUZICAL MOȘTENIT ȘI PRIN SENSIBILITATEA MUZICALĂ TRANSMISĂ
• ȘI LATINĂ PRIN LIMBĂ PRIN MODUL DE ORGANIZARE STRUCUTRALĂ,
A MELODIEI , A RITMULUIȘI PRIN PREFERINȚA PENTRU ANUMITE
INTERVALE. - așadar la nașterea acestei creații stau la bază cele două
popoare mamă- dacii și romanii.
• Prin acestea muzica națională alături de limbă definește națiunea
română în spațiul cultural al lumii.
• Maramures https://
www.youtube.com/watch?v=jgi2sODZQOs&list=PLCkDS4wAQ9cSGVCyOJau14Ip63ynqicBk&index=2 De danț
• https://www.youtube.com/watch?v=geTDbdWFEo0&list=PLCkDS4wAQ9cSGVCyOJau14Ip63ynqicBk&index=3
Tropotită
• https://www.youtube.com/watch?v=jMZiZyXy6pw Învîrtită cu țîpurituri
• https://www.youtube.com/watch?v=joZbXbpI7ag Bărbătește

• Colindă Basarabia Voinicul și cerbul prelucrare

• https://www.youtube.com/watch?v=ZidS1Tg4LSk
• https://www.youtube.com/watch?v=Sk7WjK9bUkI
• https://www.youtube.com/watch?v=M9BJWr1n3z0 Doina de pe deal Fluier

• Brîu din Banat

• https://www.youtube.com/watch?v=fQHdQ-pQltw&list=PLCkDS4wAQ9cSGVCyOJau14Ip63ynqicBk&index=4
• Posovoaica Banat
• https://www.youtube.com/watch?v=OCSJTLonKtU
• Brîiul lui Iovan
• https://www.youtube.com/watch?v=f8xS3LO4BLo
• https://www.youtube.com/watch?v=KHadbPXsGOs
• Deasupra capului meu
• Valea Timocului Serbia Luiță luniță
• https://www.youtube.com/watch?v=M9BJWr1n3z0

• https://www.youtube.com/watch?v=Hbd1bVA2BuE&list=PLA8203644AE7E584D&index=3 Maramures Hora

lungă din trișcă tilincă
• Sibiu C propriu zis
• https://www.youtube.com/watch?v=k1v1opDLy9s
• https://www.youtube.com/watch?v=W_pcgA1Vdww
• Hundedoara Colindă Juni cu juni
https://www.youtube.com/watch?v=HL2TyByLTcw Ursul

• Cînd ciobanul și-a pierdut oile https://www.youtube.com/watch?v=r8iKPjoFiYs Fundu Moldovei

• https://www.youtube.com/watch?v=8EFewHf5nss Vrancea
• https://www.youtube.com/watch?v=qY-WT8KCclQ Basarabia
• cu text doină
• https://www.youtube.com/watch?v=p0d2k-lVJIg Tudor Gheorghe Gorj
• https://www.youtube.com/watch?v=CyLE20PKAtA Maramures
• https://www.youtube.com/watch?v=iqMTc0QDBwA Bistrița
• https://www.youtube.com/watch?v=I5MM3-rBPLI Călata jud Cluj
• https://www.youtube.com/watch?v=eQnUH3h4Ghs Tatiana Mihali adaptare
• https://www.youtube.com/watch?v=4F6DCPTB3A&list=PLA8203644AE7E584D&index=2 Doina
ciobanului Basarabia
• https://www.youtube.com/watch?v=J_Bc0tN-2V0&list=PLA8203644AE7E584D&index=7
• Crișana Covășînț
Miorița
• Maramureș https://www.youtube.com/watch?v=d9zDHqBZi4Y&list=PLA8203644AE7E584D&index=25
• Argeș
• https://www.youtube.com/watch?v=VlAyonL2c8k&list=PLA8203644AE7E584D&index=10
• Moldova caval
• https://www.youtube.com/watch?v=iDtXBIICwmo&list=PLA8203644AE7E584D&index=6
• Vlașca Muntenia
• https://www.youtube.com/watch?v=iewqQXa5GiA&list=PLA8203644AE7E584D&index=33
• Basarabia cu recitator
• https://www.youtube.com/watch?v=ZcEF4uYdSO4&list=PLA8203644AE7E584D&index=39
• Moldova Vrancea
• https://www.youtube.com/watch?v=U7ccfhcbI_k&list=PLA8203644AE7E584D&index=92

• https://www.youtube.com/watch?v=SX-8gOzd2Ew&list=PLA8203644AE7E584D&index=98
• 1939
• Teleorman 1939
• https://www.youtube.com/watch?v=jFWAWTvuipM&list=PLA8203644AE7E584D&index=99

• Vlașca Muntenia
• https://www.youtube.com/watch?v=sXcgneg_Mc4&list=PLA8203644AE7E584D&index=101
• 1956
 Folclorul obiceiurilor: vechime
și stabilitate Genuri ocazionale
Legat de dată sau eveniment, obiceiul este un ansamblu de manifestări cu un
caracter colectiv, transmis din generație în generație, și este alcătuit dintr-un
ansamblu de ceremonii care se desfăşoară în secvențe și în care ritul are un
singur act. Ele reprezintă, în cele mai vechi straturi vestigii ale cultului soarelui
sau vegetaţiei, ritului a purificării prin foc sau apă fiind rezultatul credinței în
a puterea magică a sunetului sau a cuvântului.
Ele au evoluat în ziua de astăzi pierzându-şi semnificaţia primară, unele au
dispărut, altele au intrat în repertoriul copiilor.
Obiceiurile mai spectaculoase au devenit rituri-spectacol, cum ar fi ritul
Călușului. Fiecare creație trebuie să fie înțelească în contextul ei inițial.
Folclorul obiceiurilor cuprinde o un repertoriu vast: în versuri urări, oraţii,
mulţămite, descântece, strigături, muzical ( melodii vocale şi instrumentale),
dramatic (dialoguri, pantomime, jocuri de travestire, măşti) şi coregrafic
(dansuri, singure sau însoţite de versuri scandate sau cântate).
Obiceiul colindatului – origini
• DATINILE DE IARNĂ – apar în Cronica lui Nestor ( 1067-1068) – obiceiuri de fertilitate: portul de idoli de Rusalii scamatorii și cîntece vesele cu
măști, ... Colindatul cu măști zoomorfe de urși și lei, acare sunt considerate ca fiind preluate din vechea cultură dacică.

• Rădăcinile obiceiurilor şi sărbătorilor de iarnă îşi au sorgintea în credinţa popoarelor antice

• păgâne. La multe popoare, ziua care marca solstiţiul de iarnă, c era o sărbătoare importantă. În religiile antice
• semnificaţia acestei zile avea tangenţă cu producerea bunurilor materiale, fapt ce reiese chiar din ceremonialurile
• legate de ea, toate având la bază felicitări
• pentru împlinirile anului care a trecut şi urări de sănătate şi belşug în cereale şi animale pentru anul care vine
• . Peste ciclul păgân al sărbătorilor de iarnă s-au suprapus ulterior sărbătorile creştine: Crăciunul
• , Anul Nou, Boboteaza. Biserica creştină este nevoită să preia unele obiceiuri şi ceremonialuri ale acestor sărbători
• păgâne, încercând să le dea un conţinut religios, astfel încât numele şi
• obârşia lor să fie uitate.
• La romani, anul începea odată cu reînvierea naturii, prima lună a anului fiind martie. Cu introducerea calendarului iulia
• n, prima lună a devenit ianuarie. Biserica creştină a adoptat acest nou calendar,
• astăză fiind folosit aproape în întreaga lume.
• Urmele vechii sărbători de primăvară se mai găsesc şi azi în ceremonialul de Anul Nou, şi anume,
• ieşirea cu plugul în plină iarnă. Deosebit de răspândite în Dacia şi în întreaga lume orientală,
• Calendele însumau o serie de elemente din celelalte serbări. Predominant este ciclul de iarnă,
• manifestat prin jocuri, cântece de urare, interpretate de grupuri de băieţi şi fete care mergeau din casă
• în casă. Erau invocate mai ales recolta bună, roadele muncii agricole, belşugul, prosperitatea.
• Aceste echipe executau adesea dansuri care, însoţite de travestirile în piei de animale, preluate din Saturnalii, exprimau
• aceeaşi viaţă a muncii agricole. Saturnaliile (17-23 decembrie) erau o sărbătoare închinată zeului Saturn şi soţiei sale
• Ops, care personifica rodnicia pământului. Cronos-Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe. Saturn este comparat
• de Ovid Densuşianu cu bătrânul nostru Crăciun. La Saturnalii, orice respect faţă de lege şi moralitate dispărea complet. Petrecerile de carnaval se
ţineau lanţ, iar stăpânii îi serveau la masă pe sclavi. În întregul imperiu roman ordinea era
• răsturnată. Tot atunci se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn. Se crede că aceasta s-a
• transmis şi la noi prin obiceiul cu Siva şi Vasilea. Crăciunul şi Anul nou constituie cele două zile de sărbătoare ale
• ciclului de iarnă, de care se leagă o bogată şi variată tradiţie folclorică (colinde, cântece de stea, urări cu pluguşorul,
 Cronicari despre obiceiul
colindatului
• În secolele IX-X are loc în Transilvania o „ propagandă” de înlocuire a
vechilor cântece păgâne cu texte religioase fenomen cunoscut în
întreaga Europă a timpului( contrafactum). Treptat însă datorită
pericolului care o reprezenta pătrunderea repertoriului păgân în
repertoriul bisericesc apare fenumenul luptei împotriva acestor
obiceiuri populare. În secolul XIII Papa Grigore al IX lea într-o
scrisoare adresată regelui Bela al Ungariei se arăta nemulțumit față de
românii ortodocși care nu voiau să treacă la catolicism și păstrau
„ diferite rituri și obiceiuri necreștine”. Pastorul luteran Heltai Gaspar
de la Cluj se ridică împotriva colindelor și a obieciușui numit
„ praznicul diavolului” săptămâna în care tinerii se adunau și
sărbătoreau cu cântece jocuri, praznice. Pastorul Andreas Mathesius a
descris obieciu în totalitate și s-a revoltat împotriva tăranilor care nu
doreau să înlocuiască cântările „diavolești” „ nelegiuitele colinde” pe
care le păstrau de la bunici, cu psalmi. ( E Comișel p 12)
 Alți cronicari
• Franco Sivori secretarul lui Petru Cercel scria că valahii sărbătoresc
Crăciunul și Paștile „ cu muzici după obiceiul lor, mai curând barbare”.
• Paul Alep în secolul vorbește despre fluierași care colindă în bandă
toată noaptea.
• Dimitrie Cantemir recunoaște caracterul profan al colindului și al unor
obiceiuri de fertilitate. Și specifică obiceiurile: cu turca, chiraleisa,
vergelatul (vergelele erau utilizare în ghicirea viitorului). Cantemir
presupune că originea acestor obiceiuri este latină – de la calendele
vechi romane. Despre ritualul cerbului (capra) în 1656 ofițerul sudez
Conrad Jakob Giltebrandt afirmă că finalul este omorîrea măștii de
animal, obiceiul fiind însoțit de dans și pantomimă.
• Sec XVIII Franz Sulzer... Aseamănă cântările colide, mai curând cu un
geamăt și în compară cu cel al slovacilor și polonezilor, rezultat al
transhumanței păstorilor, ciobanilor valahi.
Răspândirea obiceiului la toate popoarele europene confirmă vechimea
acestuia. Comune ca practici rituale sunt:
• - focuri aprinse pe locuri înalte (relicvă a mithraismului)
• -pelerinajul la râu cu cântece (de Bobotează)
• - întrecerile cu cai de Bobotează
• Tematicile mitologico- legendare organizate în forme sincretice cu
manifestări dramatice ample aparțin repertoriului străvechi
• Vlașca Muntenia
• https://www.youtube.com/watch?v=sXcgneg_Mc4&list=PLA8203644AE7E584D&index=101
• 1956

În Evul Mediu apar colinde cu teme realiste eroice- colindul lui Pintea, Ștefan
cel mare, luarea robilor, lupta cu fata din cetate, referitoare la îndeletniciri:
vânătoarea, păstoritul, pescuitul, agrare. Teme: lupta cu elementele naturii, cu
ființe reale sau fantastice, balaur, scorpie, leu șarpe cerb, bour, animale-
oracul, vidra, dulful cel mare, metamorfoze)
• Colindă Basarabia Voinicul și cerbul prelucrare
• https://www.youtube.com/watch?v=iqMTc0QDBwA
• https://www.youtube.com/watch?v=Sk7WjK9bUkI
• https://www.youtube.com/watch?v=W_pcgA1Vdww
• Hundedoara Colindă Juni cu juni
Colindele semireligioase: în care apar personaje apropiate de
viața oamenilor: Dumnezeu- cioban la oi, Sfântul Nicolae care
ajută pescarii, Blestemul Maicii Domnului; Coborârea lui
Dumnezeu și a Sf. Petru pe pământ pentru a vedea ce fac boierii
cu iobagii.
Refrenele care își au originea în termeni bisericești: ler, aler
Doamne ( Aleluia, Doamne dainam ). Nu este exclus să fi fost
introduse prin presiunea bisericii și inițial să fi fost scandate iar
mai târziu înglobate în melodie.
Influența muzicii bisericești s-a concretizat în creații specifice
Cântecul de stea , (după modelul misteriilor) Teatrul religios,
Irozii, Vicleimul, Trei Crai, Teatrul de păpuși. ( Cântecul lui Adam ,
Steaua sus răsare, Moise și Aron, Cîntecul pustiei, O pricină
minunată, Cana Galilei.
tipologic muzical I Szenik- I
Bocșa
• Clasificare:
Supragrupele: I-II-III-IV-V-VI
Colindele de copii
Colinde cărturărești și de influență străină
Supragrupa: criterii, PROFILUL GENERAL AL MELODIEI:
Supragrupa I- uniliniar
Supragrupa IV Boltit, combinat
Suragrupa V Descendent
Alte criterii: Supragrupa II profil concav, Supragrupa III foram ABA
GRUPE- Numărul rândurilor melodice, după starea modală și structura metrică (tripodice-
tetrapodice), structura arhitectonică, sistem de cadențare
Tipuri
Subtipuri
Grupe de variante
Stare modală: 1) minor, 2) major, 3) plagal
Ambitusul, pentahexacordic, substratul tetra- pentatonic,
Caracteristici;: forme de două și trei rânduri
Ritmul : giusto silabic
 Supragrupa I
• - Cadențe în registrul grav pe re și mi
• Formă de două sau trei rânduri A-B, A-Av sau ABB, ABC
• Refrenul la final
• Nu au variante numeroase șunt mai multe tipuri pregnante
• Grupa IA modele de profil A1 și A2 uniliniar
• Forma A-B
• Profiluri melodice descendent – boltit
• Ambitus redus
Teme
• Realizați fișa colindelor după modelul atașat la curs
 Cântecul de stea
• Sunt cântece de origine semicultă, cărturărească. Originile se găsesc în obiceiuri atestate
încă din Evul Mediu atât în Biserica catolică cât și Ortodoxă dar și în unele texte
protestante. Uneori interferează ci Teatrul de Irozi, unele dintre cântece fiind preluate și de
unii și de alții
• Se cântă de copiii care pornesc în Ajunul Crăciunului cu o stea confecționată de ei.
Obiceiul are mai multe secvențe:
• - Cererea de intrare în casă Primiți cu steaua.? Sau Steaua frumoasă și Luminoasă de la
Dumnezeu trimisă
• „Cine primeşte Steaua cea frumoasă Şi luminoasă Cu colţuri multe Şi mărunte, De la
naşterea lui Hristos dăruite?”
• https://www.youtube.com/watch?v=WNdeIRSfvmg

• Colinda ( Trei Crai sau colinda cu textul ce evocă Nașterea Domnului Isus Hristos) https://
www.youtube.com/watch?v=sjr0ofMfu2w religioasă

• Stea sus răsare https://www.youtube.com/watch?v=Uq1Ig9ZhRGY

• Urarea către gazde.

• https://www.youtube.com/watch?v=rxqiBaMiE3Q prelucrat cu acomp.
 Irozii, Vicleimul
personaje:

• https://www.youtube.com/watch?v=6rHQpqt30pI
• https://www.youtube.com/watch?v=AQ8a7ylspj0 Bihor
 Datini de primăvară-vară
• Sunt legate de anumite date calendaristice sau de sărbători ale vieții de
familie. Repertoriul sărbătorilor este alcătuit din cântece, jocuri, secvențe
cu caracter dramatic. Sunt în special legate de cultul feritității și de anul
calendaristic agrar:
• Pregătirea recoltei: Plugarul, Cucii, Bricelatul (Alegerea crailor),
Lăzărelul, Sângiorzul, Junii, Căluşul, Boul înstruţat
• Pentru strângerea recoltei: Paparuda, Scaloianul, Cununa, Drăgaica
• obiceiurile legate de viaţa individului şi cea de familie: Hăulitul, Înfrăţitul,
Homanul, Strigarea peste sat, Alimori, Refeneaua, Câţu-mâţu, Toconelele
• Muzica în aceste ritualuri are rol secundar, gesturile și acțiunile simbolice
fiind importante. Există totuși cîteva cântece rituale cum ar fi Paparudă şi de
Scaloian, Drăgaica, Cununa, Hăulitul, Lioara, Căluşul, Lazărul cu funcție fixă
. În general muzica instrumentală sau cea care însoțește anumite sărbători
împrumută piese din mai multe genuri ( colinda, cântecul propriu-zis, doina,
balada)
•
Dragobetele
• Dragobete – 24 februarie sărbătoarea fertilității sub semnul zeității
mitice cu același nume- Zeul Dragostei, Cap de PrimăVară, fiul
Dochiei. Este ziua în care păsări și oameni își găsesc perechea. Legenda
spune că era un fecior frumos care lua minţile fetelor şi nevestelor
tinere fapt pentru care a fost transformat de Maica Domnului în floarea
cu acelaşi nume.
• Identificat la Greci ca Eros și la romani ca și Cupidon
• la creștini Tăierea capului lui Ioan Botezătorul – s-a arătat Împăratului
Constantin în vis poruncindu-i să-i fie dezgropat capul.
• https://www.youtube.com/watch?v=j_E4IP1jITo
• Fetele şi feciorii adunaţi în cete culegeau primele flori ale primăverii spânzul
având efecte curative, iar cu zăpada netopită cu multiple utilizări în medicina
populară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele și nevestele tinere
se spălau pentru a fi iubite și admirate la diversele sărbători. Nu se lucrează
de Dragobete. Fetele sărutate de Dragobete rămân alese pentru tot anul.
Desfăşurarea ceremoniilor şi actelor rituale sunt atestate în Muntenia,
Oltenia, Dobrogea, Transilvania.
 Plugarul, Crai Nou sau Fugarul
• Sărbătoare păstorească avea loc înaintea plecării păstorilor cu turmele la
munte.
• Originile ancestrale precreștine se recunosc în secvențele ritualului.
• - Duminica, după slujba de la biserică, tinerii își aleg un Plugar ( dintre
cei care urmau să plece în armată) și apoi dansează și cîntă în curtea
acestuia în timp ce este îmbrăcat în frunze și ramuri de brad
• - Îl conduc în alai pe străzile satului în cântece și chiuituri până la râu ,
unde-l aruncă în apă. Apa simbol al fertilității și și bogăției este în centrul
ritualului.
• - După scăldarea ritualică și dezbrăcarea de îmbrăcămintea din brad,
Plugarul îi stropește pe cei care însoțesc alaiul , pe tinerii care joacă și
sărbătoresc pentru a le aduce prosperitate .
• - Alaiul de feciori îl conduc înapoi pe Plugar în în cântece și dansuri pe
ulitele satului
• https://www.youtube.com/watch?v=_1AngEHTouM
 Sîngeorzul sau Sângeorgiu
• Are loc în 23 aprilie, de Sfântu Gheorghe, manifestările obiceiului
fiind s legate de cultul vegetaţiei. Înrudit cu Plugarul, obiceiul
atestă secvențe identice:îmbrăcarea în verdeață , udarea în apă a
unui tânăr. Udarea fetelor și a băieților între ei în râu, ( criș sau
vali în Bihor) .Obiceiul era urmat de cântece și dansuri.
• Se puneau obiecte de argint în cofe și se spălau tinerii ca să se
curețe de bube. În ajunul Sângeorzului se puneau crengi de
trandafir sau măceș ( rug) la ferestre, la poartă, la grajd, la
coteţe etc., pentru a nu lua Marţolea laptele de la vaci sau de la
oi şi pentru a alunga duhurile necurate.
• Tot la Sângeorz se tocmeau slugile, simbriile lor, în produse ,
haine, încălțăminte
• https://www.youtube.com/watch?v=8Bf_8fh_Tbg
 Bricelatul
• Bricelatul – atestat încă din 1683 de către mitropolitul Sava Brancovici
din Alba –Iulia care cere interzicerea unora dintre credințele și practicile
superstițioase, inclusiv Bricelatul.
• Atestat în Transilvania, Bricelatul sau Alegerea cailor este un obicei
practicat doar de către feciori, care coincide cu prima sau a doua zi a
Paştelor.
• Primul fecior ieșit la arat în primăvara respectivă era învestit de către
ceilalţi în funcţia de crai-judecător.Era purtat pe braţe de patru sau
şase tineri, era dus la râu şi udat. Era aşezat pe un jilţ în curtea bisericii
unde judeca şi emitea pedepse, mai mult sau mai puţin simbolice (de
obicei o bătaie uşoară la tălpi) adresate tuturor feciorilor din sat care, în
decursul anului ce trecuse, au comis fapte reprobate de comunitate.
Pedepsele sunt puse în practică de către ajutoarele craiului şi nici un
fecior nu li se sustrage.
•  Urmează o petrecere a feciorilor, desfăşurată la casa craiului, la care
sunt invitate şi fetele necăsătorite.
 Lazărul –obicei de Florii
• Lăzărelul Lazărul sau Lăzărița, dedicat zeului vegetaţiei cu acelaşi nume în Sâmbăta
Floriilor. Este un ceremonial al cetei de fecioare, structurat după modelul colindelor.
Tinerele surate se prind în cerc iar Lăzăriţa în mijloc, îmbrăcată mireasă cu coroniță
de flori pe cap, cântă despre drama eroului vegetaţiei. Lazăr plecat cu oile sau cu
caprele, se cațără într-un copac pentru a le da frunze animalelor dar cade și moare.
Surioarele îl caută îndelung, îl găsesc mort, îl plâng, îl aduc acasă, în scaldă în lapte
dulce, îl îmbracă în frunze de nuc, aruncă laptele în care l-au scădat sub nuc, iar Lazăr
învie, metamorfozat în flori și iarbă, moment marcat de hora veselă a
colindătoarelor. Moartea şi renaşterea anuală a eroului din textul folcloric păstrează
reminiscențe ale ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Adonis,
Afrodita, Attis, Osiris). După alte atestări, corpul neînsufleţit al lui Lazăr a fost găsit şi
bocit de sora lui mai mare, care era nevasta lui Dragobete şi nora Babei Dochia. De
atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort (Dobrogea, sudul Munteniei).
• În Transilvania fetele puneau în seara de Florii o oglindă şi o cămaşă curată sub un
păr altoit, pentru ca dimineaţa să răsară soarele peste ele. Cu aceste obiecte se
făceau apoi farmece de dragoste şi sănătate.
• Obiceiul a fost întâlnit și la iugoslavi, la macedoneni cu variante recitate și cântate.
• S
Structuri melodice pentatonice,
pentahexacordice cu refren

https://www.youtube.com/watch?v=c0KC-_xcBfk
https://www.youtube.com/watch?v=4RowDA1EmoM

https://www.youtube.com/watch?v=LoiOT2knd3o
 Cucii
Cucul, este o pasăre-oracol atestată şi la vechii greci, care avea un rol purificator. Ziua Cucilor este o veche
sărbătoare cu origine paleocreştină, provenind din sărbători păgâne romane.
Se credea că masca păsării alungă spiritele malefice împreună cu sunetul clopotului. De asemenea atingerea
cu opinca de către mascat aducea feritlitate pentru fetele si nevestele tinere prin arderea fulgilor din glugă
se gonea u bolile.
Cucii reprezintă ceremonialul de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul
Secului de Paşte prin practica magică a bătutului ritual cu opinca, împlinită de feciori şi bărbaţi tinerimascaţi
Este o datină de primăvară cu valenţe purificatoare atestată numai în sudul ţării. ( Brănești)
Participanţii acordau o importanţă deosebită mascării în cuci, în special confecţionării glugii, lucrată cu multă
iscusinţă, frumos ornamentată din hârtie colorată sau oglinzi. Cucii erau feciori înjugaţi la un plug cu care se
ara simbolic în cerc, în curtea gospodarului şi în jurul satului. Îmbrăcaţi în fuste, ca femeile, cu glugă pe cap,
cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, Cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului,
uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre
mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă ruptă sau o cârpă cu cenuşă şi urmau alte
alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor.
Seara, cucii mergeau în grup, din casă în casă, pentru a face câte o horă în curte. Interesante sunt şi
credinţele localnicilor despre cuci: "Cel ce se face cuc trebuie să se faca de trei ori sau de nouă ori în nouă
ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol". "Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile
ca să afume pe cei ce suferă de frică", "Dacă omul sau oricine nu primeşte o lovitură de la Cuci în această zi,
se zice că acela nu va fi sănătos peste an".

https://www.youtube.com/watch?v=GjRm663zxfc
 Junii
• Era un obicei de Paşti care cuprindea alegerea conducătorilor din grupul bărbătesc, azvârlirea buzduganului în mijlocul horei,
plecarea la fete pentru a primi în dar ouă, împlântarea brazilor în faţa porţii conducătorului, înmormântarea parodiată,
răscumpărarea feciorului, jocul cu măşti. Toate acestea erau însoţite de petreceri.
• Serbarea junilor
• 1 Întâlnirea înainte de Paşte, în Postul mare, în ziua Buna-Vestire sau de Florii, pentru a alege un un vătaf, un armaş mare şi
un armaş mic. Vătaful şi cei doi armaşi sunt conducătorii serbării, iar ceilalţi sunt membrii acesteia. Vătaful poartă trei
cocarde naţionale la pălărie şi o panglică lată roşie peste umăr şi înnodată la subsoară, armaşul mare poartă două cocarde şi o
panglică albastră, armaşul mic poartă o cocardă şi o panglică galbenă, iar restul membrilor poartă panglici înguste naţionale.
• Vătaful şi armaşii mai poartă câte un buzdugan. După ce şi-au ales conducătorii şi au tocmit lăutarii şi au stabilit unde se vor
întâlni, se pleacă acasă.
• Întâlnirea în ziua de Paşte la biserică, iau parte la vecernie şi după aceea se duc acasă la protopop.
• Intrând în curtea acestuia, junii cântă “Hristos a înviat” şi după ce termină de cântat se face o listă cu toţi junii care iau parte
la serbare. Dupa ce termina de scris şi de citit lista, de vătaf şi de armaşi se joaca o horă – hora junilor. În timpul jocului,
vătaful iese din rând, și aruncă buzduganul de trei ori apoi vin armaşii. După ce au terminat de aruncat buzduganul şi de
cântat se duc în sat și aruncă buzduganul.
• A doua zi de Paște se împart în trei cete, fiecare cu lăutarii şi cu surlaşii ei şi merg pe la casele oamenilor unde se află fete
mari, să adune bani şi ouă pentru petrecerea junilor care are loc până seara.
• Ziua cea mai importantă este a patra zi, adică miercuri. În această dimineaţă toţi junii se duc călare într-o luncă şi petrec cu
alți oameni până după patru după-amiaza când se întorc la oraş cu alai. În fruntea coloanei merg mai mulţi băieţi călare,
urmaţi de lăutari, surlaşi, purtătorii de brazi, junii călare, care cu femei vesele. Trecând spre partea de apus se duc pe un deal
unde petrec până seara.
• Joia după Paşti şi în Duminica Tomii ies sub Tâmpa şi se ospătează, se veselesc, joacă şi aruncă buzduganul până seara.
Duminică seara, după ce au petrecut, junii se duc pe Prund unde mai joacă până la lăsarea întunericului şi se despart apoi cu
salutul “Hristos a înviat”. La români, sărbătoarea Paştelui reprezintă Învierea Domnului nostru Isus Hristos, revenirea la viaţă
a naturii după iarnă, lăsarea în urmă a relelor şi începerea unei vieţi noi, mai bună, mai sănătoasă şi mai plină de bucurii.
• https://www.youtube.com/watch?v=dADa5W6FlWI
 Înstruțatul boului
• Înstruţatul boului este un vechi obicei agrar ce se practică şi în prezent cu ocazia
sărbătorii Rusaliilor. Cu rădăcini în cultul zeiței Cibele, divinitate a pământului și a
fertilității. Coincide și cu apariția cohortelor romane întrucât mașcații poartă bote
simbolizând sulițele romane. Sărbătoarea Rosalia (florilor) a fost adusă în Dacia tot
de romani. Boul poartă și crucea creștină semn al asimilării credinței în ziua
Pogorârii Duhului Sfânt.
• Pregătirile pentru această sărbătoare încep cu câteva zile înainte. Boul este oferit de
cel mai avut om al satului fiindcă organizarea acestui obicei presupune şi oferirea de
mâncare şi băutură participanţilor. În ziua înstruţării, boii sunt spălaţi cu apă curată
din fântână sau pârâu, potrivit unui ritual de purificare a animalelor.
• Spălarea are ca scop “curăţirea” tuturor de păcate pentru ca satul să fie ferit de
grindină şi vremuri grele. Împăunarea se face dis-de-dimineaţă în afara satului cu
panglici şi cununi de flori atârnate la gâtul şi în coarnele animalului. Un alai de 30-40
de tineri însoţeşte boul înstruţat într-o procesiune care începe din faţa bisericii şi
străbate întreg satul. Din fiecare casă prin faţa căreia se trece se aruncă găleţi de apă
asupra boului, ceea ce semnifică fertilitatea şi bogăţia. Din alai fac parte şi fete de
măritat care rostesc versuri şi chiote de-a lungul întregii procesiuni, care se încheie
cu o petrecere.
• https://www.youtube.com/watch?v=2D5xThhibXs
 1 MAI ARMINDENI
• Ziua dedicată zeului vegetaţiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, viilor şi livezilor, se numeşte Armindeni în
Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, unde este celebrată la 1 mai, şi Sângiorz în Muntenia şi Oltenia, unde este prăznuită
la 23 aprilie. În Ţara Lăpuşului el este sărbătorit la Rusalii.

• Obiceiurile specifice acestei zile sunt: împodobirea cu ramura verde, substitut al zeului vegetaţiei, a stâlpilor porţilor şi
caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti pentru protecţia oamenilor şi animalelor de forţele
distrugătoare ale spiritelor malefice;

• împlântarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, în ţarină, între hotare, a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau
chiar a unui arbore întreg curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu numit Arminden,
Maial, Pomul de Mai; organizarea petrecerilor câmpeneşti, la iarbă verde, la pădure, la vii şi livezi unde se mânca miel fript şi
se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă:
• „Frunză verde de pelin,
• Iată-ne la Armindeni,
• Beau mesenii şi mănâncă,
• Şi de ciumă nu li-e frică!”;
• rostogolirea (tăvălitul) prin iarbă, spălarea pe mâini şi pe faţă cu rouă;
• strigarea pe nume a strigoilor pentru a-i împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate;
• purtarea pelinului la pălărie, în sân, în buzunare, împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănarea
primelor cuiburi de fasole şi castraveţi.
• Local, Armindenul se considera început de vară şi limita calendaristică până când se mai putea semăna porumbul. Obiceiul
prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost amalgamat cu tradiţia inspirată de episodul din Noul Testament al
omorârii copiilor de Irod.
• Conform legendei, după ce acesta ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, ar fi pus seara, ca semn,
o ramura verde la locuinţa unde a ajuns şi de unde urma să reînceapă a doua zi măcelul. Dar, în timpul nopţii, oamenii au pus
ramuri verzi la toate casele, înşelându-l pe Irod şi salvându-l pe pruncul Isus.

• https://www.youtube.com/watch?v=w_A0dx1vAME
Lioara
Obicei al tinerelor fete aflate la vâ rsta dintre copilă rie şi adolescenţă , şi
uneori de că tre nevestele tinere întâ lnit în Bihor. Ceremonialul se
constituie dintr-un dialog între membrele cetei feminine împă rţite inegal,
reprezentâ nd „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, purtat pe mormintele
din cimitire, în jurul bisericilor, pe uliţele satelor şi pe câ mpurile dintre
acestea pentru trecerea suratelor „dintr-o parte în alta” în scopul de a
petrece şi a-şi potoli dorul între cei plecaţi şi cei ră maşi într-una din
să rbă torile care urmează Paştelui, Duminicii Tomei, Paştelui Morţilor sau
Rusaliilor. Textul rostit sau câ ntat pe o melodie caracteristică folclorului
copiilor sau specifică ceremonialului are versuri penta-hexasilabice
caracteristice poeziei ritualice vechi. Melodia este considerată de
etnomuzicologi un gen muzical aparte, bine închegat şi diferit faţă de alte
câ ntece. În prezent, aspectul magic al obiceiului s-a pierdut, ră mâ nâ nd
ludicul. Jocul suratelor promovează sentimentul de solidaritate şi de
prietenie feminină . Există precizate de că tre specialişti câ teva subtipuri
melodice în funcţie de caracteristicile modale majore sau dorice.
https://www.youtube.com/watch?v=w7L10Nl7meM
Teme
• Realizați fișa tipurilor melodice exemplificate:
• - Lioara
• - Lăzărelul

• https://www.youtube.com/watch?v=I0k9kQvF8qo