This is a reproduction of a library book that was digitized

by Google as part of an ongoing effort to preserve the

information in books and make it universally accessible.

https://books.google.com
HARVARD COLLEGE LIBRARY

Boughtwiththeincomeof
THE KELLER FUND

BequeathedinMemoryof
JASPERNEwToNKELLER
BETTY ScoTTHENSHAWKELLER.
MARIAN MANDELLKELLER
RALPHHENSHAwKELLER
CARLTILDEN KELLER.

să; SNN - ş*
Ă.
Ă; E;
s RS : z N.
 NASCEREA
LA

R O MANI
STUDIU ETNOGRAFICU
DE

S. FL. MARIANU
MEMBRU ALU ACADEMIEI ROMÂNE.

EDIŢIUNEA ACADEMIEi RoMÂNE.

BUCURESCI
L I TO-TI PO G R A FI A CA ROL G () BL
16, STRADA DóMNEI, 16
1 89 2.
2.6227, 5OO
/

HARVARD
UNIVERSITY
LIBRA RY
JUL 17 1962
 PRECUVÎNTARE.

Cele mai însemnate momente din viaţa omului sunt nascerea,

nunta şi înmormîntarea.
Multe şi frumose sunt datinele şi credinţele Româniloră usi
tate în aceste momente.
De multă am dorită a scote la lumină măcar o parte din
acestă tesaură nepreţuită.
Timpulă de multă așteptată a sosită şi dorinţa mi sa îm
plinită.
«Nunta» am publicat'o în anulă 1890, «Inmormîntarea» înainte
de-o lună, iar astădi presenteză On. publică cetitoră «Nascerea».
Însă cu aceste trei opuri lanţulă de datine şi credinţe, cari
înferică vieţa. Românului dela nascere pâna la morte, nu e
completă.
Spre completarea lui ne-ar fi mai rămasă încă de descrisă
şi „Juneţea la Români.“
Cu ajutorulă lui Dumnedeă și a omeniloră bună, cari sciă să
preţuiască munca celoră ce se ocupă cu astă-felă de lucrări,
speră că în scurtă timpă voiă scote și „Junețea“ la lumină.
Până atunci priméscă toţi acei P T. Domni, cari mi-aă stată
mână de ajutoră la alcătuirea și publicarea acestui studii, mul
ţămirile mele cele mai profunde.
AUTORULU.
Suceva, în 18/30 Novembre, 1892.
 I.

DORULU ROMÂNCEI.

Ună proverbă străvechiă qice; «mulţimea copiiloră, bucuria

Românului» sau «mulţimea copiiloră, averea Românului.» Deci
una dintre dorinţele cele dintâi ale noiloră însurăţei, şi cu
deosebire ale tinerei neveste e şi aceea ca prea bunulă
şi prea puterniculă Dumneqeu să-i binecuvinteze cu nascere
de fii şi fiice sau, cum se mai qice, cu glótă.
Câtă de mare şi ferbinte e însă dorinţa nevestei românce
de a avé şi ea, dacă nu mai mulţi, măcară ună singură co
pilaşă, credă că nime n'ar puté-o esprima mai bine şi mai
potrivită, de cum a cântat o ilustrulă şi nemuritorulă nostru
poetă V. Alecsandri, în poesia întitulată « Dorulă Româncei»,
care urméză aici:

De-ar vré bunulă Dumneqeă

Să-mi asculte dorulă meú !
De-aşi avé ună copilaşi,
Dragulă mamei îngeraşi!

Câtă e qiua, câtă e nópte,

I-aşi şopti cu blânde şópte,
Câtă e nópte, câtă e qi,
Totă la sînu-mi laşi păzi !
Mariană, Nascerea la Români.
 – 2 –

Laşi păzi, laşi desmerdă,

Mii de sărutări i-aşi dă,
Şi i-aşi qice 'ncetişoră:
Nani, nani, puişoră !

De-ar fi cerulă cu priinţă

Să 'mplinésc a mea dorinţă.
De mi-ar da ună băieţelă,
Dragulă mamei voinicelă!

N'ar fi pruncă mai fericită

Şi pe lume mai iubită!
Altă copilă n'ară fi ca elă
Mititelă şi frumuşelă!

Obrăjelu-i ca de spume
N'ar avé sémănă pe lume!
N'ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochişorii lui !

Iar eu mândra măiculiţă

Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţă
Ne 'ncetată laşi sărută,
Săruta şi i-aşi cântă.

Şi i-aş face-o descântare

Să ajung'ună vitéză mare,
Ună vitéză ce-ar străluci,
Cum na fostă, nici n'ar mai fi !

Şi laşi pune să se culce

Pe ală meă sînă, légănă dulce,
Şi i-aşi qice 'ncetişoră:
Nani, nani, puişoră!

Acésta e dorinţa româncei!

Şi daca nu se vede curândă în stare binecuvîntată, dacă
dorinţa ei nu se împlinesce în primii ani ai căsătoriei sale,
 – 3 –

atunci, temându-se ca nu cumva să rămâe lungă timpă

sau chiar pentru totă-da-una sterpă, şi bărbatulă ei să nu prindă
mai de grabă au mai târqiă a se plânge şi a se căină pe
dînsa, a se supără şi-a o mustră, numind-o stârpitură, cau
tă tóte chipurile şi mijlócele încuviinţate, cum ar puté mai
de grabă purcede grea. Incepe mai întâi şi întâi a se rugă
din tótă inima lui Dumneqeă, a umblă pe la mănăstiri şi
biserici ca să i se cetéscă, a face lumină câtă statulă ei de
lungi şi a le aprinde, ca să ardă la icóna Maicei Domnului,
apoi atâtă ea câtă şi bărbatulă ei a plăti sărindare, acatiste
şi liturghii, a încunjură biserica şi a îngenunchiă sub daruri (1),
şi în fine a ţiné posturile, cu deosebire însă postulă Vinerii
mari (2) şi Lunile (3).

(1) «Ce ţi-e scrisă, în frunte ţi-e pusă“ poveste publ. în «Ţéra nouă, Tom.
lII. Bucuresci 1887. p. 444.
«Ună neguţătoră fórte bogată era însurată de vr'o qece ani şi nu avea nici
ună copilă, totă se ruga lui Dumneqeă să le dea şi loră ună copilă. Ba ce aca
tiste ! ce liturghii ! ce sărindare ! nu le mai rămăsese biserică la care să nu se fi
dusă; şi în sfîrşită dete Dumnedeă de li se împlini pofta . . . Dumnedeă le
ascultase rugăciunea şi făcuse să aibă şi ei ună copilă.»
Ioană Kövary, Stati-Cotă, poveste, publ. în «Gazeta Transilvaniei »an. LII,
Braşovă 1889, No. 259: «Stati-Cotă avea de tóte cu prisosinţă, dar pentru
aceea elă numai fericită nu era, căci îi lipsia fericirea săracului, averea Ro
mânului, – îi lipsiau copiii. Elă n'avea copii, şi acestă lucru îlă punea pe gân
duri. Făcut'a rugăciuni, ţinuta posturile, data sărindare, cunjurata biserica,
înghenunchiata sub daruri . . In zadară, lui Dumnedeă nu i se făcu milă
de elă.» -

(2) Sub «Postulă Vinerii mari, se inţelege o săptămână întrégă, în care ne

vasta, ce sa prinsă să postéscă, nu mănâncă numai o dată pe qi de secă şi
anume după asfinţitulă sórelui, iar în Dumineca ce urméză, plătesce o slujbă.
Vinerile în genere se ţină şi pentru furtune, apoi ca să capete fetele no
rocă şi să le ajute S-ta Vineri ca să se potă câtă mai curîndă mărită.
(3) E o credinţă veche şi forte lăţită la Românii din Bucovina, că celă ce
se apucă să postescă Lunia, aceluia în multe privinţe îi merge bine. Aşa ne
vestele, cari naă copii şi dorescă să aibă, dacă postescă două-spre-dece Luni
după o laltă, eredă că voră nasce copii. Asemenea mulţi şi dintr-aceia, cari
căpăta dureri crîncene de ochi, că mai nu potă vedé nimica, încă se apucă
a posti mai multe Luni, unii chiar şi tótă viéţa. Alţii iarăşi se prindă a
 – 4 –

Dacă rugăciunile şi închinările pe la mănăstiri şi biserici,

precum şi plătirea de liturghii şi sărindare naú ajutată
nimică, atunci nevasta îşi iea refugiulă la alte mijlóce, prin
cari speréză ea că-şi va ajunge scopulă, şi anume la pre
pararea şi băutura unoră sucuri de plante. Cele mai usi
tate plante, cari le întrebuinţéză ea spre scopulă acesta, sunt:
unele dintre orchidee, apoi trandafiră albă, liliacă albă, rujă
etc. Pe tóte acestea le pune şi ferbe în miere sau vină şi
suculă ce ese dintrînsele îlă bea.
Neajutându-i băutura acésta, iea nouă fire de usturoiu,
le pune pre tóte în jumătate litru de rachiă, în care le lasă
să stee nouă dile pe hornă, iar după a noua qi începe a
bea din rachiu de acesta câte atâta câtă cugetă ea că-i va
ajunge pentru nouă dile ce urméză.
Afară de acésta mai bea ea încă şi sămînţă de epure şi
epuróică, iea adecă bóşele unui epure şi matca unei epuróice,
le usucă bine, după ce saă uscată de ajunsă le piséză până
ce se facă ca pulberea; le pune apoi, fie-care deosebită, în
câte unu şipuşoră cu rachiă, iar şipuşórele bine astupate
le pune într-o cahlă, unde nu se face focă, şi acolo le lasă
nouă qile. După a noua qi, luându-le din cahlă, bărbatulu
bea sămînţa cea de epure, iar nevasta cea de epuróică.

posti Lunia, din causă că li se bolnăvescă şi pieră vitele. Mai pe scurtă fie
care pentru ce voesce şi pentru ce-lă dóre inima, şi qică că de când saă
apucată a post? Lunia, de-atunci şi-au ajunsă scopulă dorită. E de nsemnată
şi aceea, că cei ce saă apucată să postéscă tótă viaţa loră, postescă chiar
şi'n Lunia Pasciloră, iară ceia-lalţi, cari se prindă a posti numai ună numără
anumită de Luni, nu mănâncă de felă până în qiua următóre. Şi dacă, fiindă
apucată, se infruptă în vre-una din aceste dile, atunci, spună ei, că că nu
li se arată, adică le merge rău. De aceea fie-care apucată observă cea mai
mare stricteţă în postirea acestoră qile. De-aici apoi, dela acéstă datină stră
veche, sa născută dicala postesce Lunile,» şi se aplică mai cu sémă acelora,
ce ori că nu aă sărmanii de multe ori nimica ce mânca şi postescă de nevoe,
ori că nu au de fruptă saă, în limbagiulă Transilvăneniloră, de dulce.
 – 5 –

In fine se scaldă într-o apă, în care au fostă fierte: he

meiă, capusnică (crepusnică) şi flóre de româniţă (1).
După ce sa scăldată îşi cumpără o cordică roşiă de mă
tasă aşa de lungă ca să se pótă încinge cu dînsa, o duce
la biserică, o dă pălimariului ca acesta so puie sub cămeşa
mesei celei sfinte din altară, unde o lasă să stee până ce
se împlinescă 12 liturghii, şi la fie-care din aceste 12 litur
ghii plătesce preotului câte o liturghie, adecă câte 10–12 cr.,
după cum se plătesce de obiceiă, anume ca să fie amin
tită totă-deauna în decursulă serviciului dumneqeescă. După
acésta îşi iea nevasta cordica acasă şi, încigându-se cu dînsa
pe sub cămeşă, o pórtă ună timpă mai îndelungată (2).
Ne ajutându-i nici acestea nimică şi temându-se ca nu
cum-va să rămâe pentru totă-deauna stérpă, şi din causa
acésta apoi să fie nu numai certată şi asuprită de bărbatulă
săă, ci chiar şi bătută, pentru că nu e în stare să nască
copii, umblă sate întregi de-a lungulă şi de-a latulă, ca dóră
dóră ar da peste vre-ună lécă. Ba cele mai multe dintre
nevestele sterpe, în desperarea loră că tótă viaţa voră ră
mâné astă-felă, nu se mulţămescă numai cu atâta, ci-şi iau
în urma urmeloră refugiu la descântători şi descântătore,
vrăjitori şi vrăjitóre, cari după credinţa loră, sciă tóte tai
nele până chiar şi cele mai ascunse, şi ca atari trebue nu
mai decât să le ajute şi loră, ca să facă şi să aibă copii (3),
cari să le fie urmaşi, să aibă cui încredinţa averea, ca

(1) Com. de d-lă Pancraţiă Prelipcenă, învăţătoriă superioră în Şcheia, co

mună aprópe de Sucéva.
(2) Com. de d-lă Vasile Turturénă, preotă în Vicovulă-de-sus, comună în
districtulă Rădăuţului.
(3) P. Ispirescu, Legende saă basmele Româniloră, Bucuresci 1882, p. 243:
«A fost odată ună împărată şi-o împărătésă. Amândoi eraă ômeni de trébă
şi frumoşi. Ei se iubiaă, nevoe mare. Dar erau totă mâhniţi şi amărîţi, că
nu făceau copii. Tóte lécurile ce luase împărătésa de pe la vraci şi vrăjitore
nu-i folosise întru nimică.»
 – 6 –

acéstă să nu se iroséscă şi pustiéscă; iar după mórte să aibă

cine-i comânda şi pomeni (1).
Mai pe scurtă se pune luntre şi punte şi nu se lasă până
ce nu-şi vede dorinţa înplinită! (2).
Multe femei sunt de părere, că ele ar fi avândă ună felă
de morbă lăuntrică, numită matriciă, matrice sau mătrice,
şi din causa acestuia nu potă să nască copii.
Deci unulă dintre descânteoele cele mai usitate, cari le în
trebuinţéză ele spre ajungerea scopului dorită e şi celă de
matriciă saă matrice, care sună precum urméză:
Stăi matriciu ! Matriciă prin deochiă,
Nu hui, Matriciu prin ostenélă,
Nu pocni, Matriciu prin fierbinţélă
Prin 6se nu te porni ! Matriciă prin spaimă,
Matriciă prin sete, Matriciu prin neodihnă.
Matriciu prin fóme, Matriciă de 99 de feliuri,

(1) N. D. Popescu, Carte de basme. Culegere de basme şi legende popu

lare. Vol. I, Ed. II. Bucuresci 1892, p. 73:
«A fost odată ună împărată şi o împărătésă, cărora le dăruise Dumnedeă
trei fete totă una şi una de frumose, care cu câtă cresceaă, cu atât înnebu
nea lumea de frumuseţea loră.
«Părinţii loră nu erau de locă mulţumiţi de astă întreită dară, fiindă că
ei doriaă din inimă ună coconaşă, care să le moştenéscă tronulă şi averea. Ei în
totă-deauna se rugau lui Dumnedeă să le dăruéscă ună băiatu, şi alergaă şi
pe la vrăjitori şi descântători, ca să li se împlinéscă dorulă.
«Dumnedeă le îmdeplini cererea, le dărui ună coconaşă, dar nu lăsă să trécă
nepedepsită cârtirea loră împrotiva şartului dumneqeescă, şi mai cu samă
pentru că alergase la lucruri necurate, ca să siluéscă mila sa.»
(2) Femeile, cărora cerulă nu le-a fostă cu priință, cari au perdută tótă
speranţa că voră mai avé când-va copii proprii, voindă cu töte acestea a
avé în casa loră ună copilă, ca să aibă pe cine desmierda şi cu cine se mân
gâiă, se pună în cale cu bărbaţii loră şi iaă ună copilă de sufletă, de regulă
dela unu frate saă dela o soră, care e împovărată cu multă glótă, sau, cum
mai qice Românulă, care are casă grea. Unii Români însă, cari nu au copii,
adese-ori iau de sufletă şi pe ună copilă ţipată, lepădată şi apoi aflată, cre
dândă că e forte bine a ocroti ună ast-felă de copilă găsită şi nevinovată,
care de altmintrelea ară puté să fie espusă celei mai mari miserii.
 – 7 –

Matriciu de 99 de soiuri, Din trupă şi din tóte încheeturile

Ieşi de unde eşti : Te-oiă luă
Din pieptă, Şin Marea-négră te-oiă mână
De sub pieptă, Şi acolo te-oiă aşeză,
Din inimă, Acolo-i sta,
De sub inimă, Acolo-i bea,
Din şéle, Acolo-i mâncă,
De sub şéle. Şi pe N. în pace îi lăsă.
Din braţe, N. să rămâe curată
Şi din maţe, Şi luminată
Din tóte încheeturele Ca Dumnedeă, când a făcut-o,
Şi din tóte ciolanele ! Ca maică-sa, când a născut'o,
-

Că tu de nu mi-i eşi, Ca argintulă strecurată,

Cu 99 de cóse te-oiă cosi, Cum e de Dumnedeă lăsată,
Din trupă şi din tóte ósele Ca sórele pe senină,
Te-oiă porni. In vecii veciloră, amină!
Cu 99 de seceri te-oiă seceră,
Descânteculă acesta, după cum mi-a spusă Gafiţa a lui
Iacobă a Luchi din comuna Mălini, judeţulă Sucéva, plaiulă
Muntele, în Moldova, care mi la dictată, se descântă numai
Luni diminéţa, până a nu răsări sorele, în rachiu, vină saă
borşă próspătă împlută, din care nu sa gustată de felă,
rostindu-i-se versurile de trei ori după olaltă. Din rachiulă,
vinulă saă borşulă astă-felă descântată se dă apoi femeei
de trei ori de gustată şi anume pe nemâncate.
Poporulă română din ţinutulă Chiorului, comitatulă Sat
mară, în Ungaria, numesce «matriciă» morbulă numită alt
cum «sgârcuri» sau «cârcei».
Dacă vre-o femee e atacată ori pătimesce chiar de mor
bulă acesta, chémă pre atare descântătoră sau descântătóre,
ca să-i cóte – descânte – de mătriciă.
Acésta cotare – descântare – se face aşa, că se iea un
tură râncedă, veche de mai mulţi ani, şi aceea se pune
întrună vasă. Apoi cu ună cuţită de şatră, închegătoră şi
 – 8 –

baremă cu două tăişuri (custuri), la care cuţită e de lipsă

să fie ceva parte făcută din aramă, ţinându-lă în mâna
dréptă şi atingândă continuă cu elă untura cea râncedă, qice
următorulă dăscântecă :

Mă luai, Dela masa mea,

Mă dusei
Dela casa mea,
Dela masa mea
Pe cale,
Pe cărarare.
Când fusei la mijlocă de cale,
La mijlocă de cărare,
Mătricele mă întîmpinară,
Mătricele cu frecatulă celă mare,
Mătricele de 99 de feliuri,
Mătricele de 99 de némuri.
Pe gură mi so băgată,
Prin Öse mi s'o 'nşirată.
Io prinsei a mă cânta,
Prinsei a mă văeta.
Nime'n lume nu mă vede,
Nime'n lume nu m'aude,
Numai singură Maica sfîntă
De-asupra pămîntului,
Din naltulă cerului,
Din pórta raiului.
Maica sfîntă mă întrébă:
–Ce te cânţi,
Ce te vaeţi ?
–Da cum nu m'oiă cântă,
Cum nu m'oiă văetă.
Mă luai de la casa mea,
Aici atâtă femeea morbósă câtă şi descântătorulă sau des
cântătórea scopescă de trei ori şi scopitulă îlă frécă bine cu
piciorulă.
Pe cale, pe cărare.
Când fusei la mijlocă de cale,
La mijlocă de cărare,
Matricele mă 'ntîmpinară,
Matricele cu lucru rău,
Matricele cu rândulă loră,
Matricele cu frecatulă celă mare,
Matricele de 99 de feliuri,
Matricele de 99 de némuri,
Pe gură mi so băgată
Prin 6se mi s'o 'nşirată.
– Oh ! fiica mea !
Nu te cântă,
Nu te văetă,
Nu gândi nemică,
Nu ţi-a fi nemică.
Cuţită de şatră
In mâna dréptă
Lua-oiu,
In untură râncedă cota-ţi-oiu
La Marea-roşie duce-le-oiu.
Acolo să peie,
Să respeie
Ca spuma de mare,
Ca scopitulă sub picióre,
Tu sănătósă să rămâi.
-

Cu untura descântată se unge femeea morbósă pe unde

 – 9 –

o dóre, iar descântarea numai Marţia şi Sâmbăta séra se

póte face ca să aibă folosă (1).
Femeea, căreia i sa descântată descânteculă acesta, crede
că trebue numai decât să aibă copii.
Femeea, care nu are copii, se qice că nu e bună la Dum
nedeú, şi din causa aceea nu pote avé (2); iar aceea, care
anume face ca să nu aibă e, după părerea poporului, dră
cóie şi în cea-laltă lume o sugă gândacii, adecă şerpii, de
ţîţe, iar fătulă ei, ce ar fi avută să-lă nască viă, e pier
dută (3). -

(1) Acestă descântecă, dict. de economulă Ioană Botă din Vălenii Şomcutei
mari, se află publ. de d-lă Elia Popă în «Gutinulă» an. I. No. 30, Baia-mare 1889.
(2) Cred. Rom. din Mahala, districtulă Cernăuţului, com. de d-lă Ionică ală
lui Iordachi Isacă, agricultoră.
(3) Cred. Rom. din Şomcuta-mare (Chioră) şi împrejurime, com. de d-lă Elia
Popă, învăţătoră.
 – 10 –

II.

IN A L TĂ ST A RE.

Pe câtă de mare i-a fostă mai nainte tinerei neveste téma

că nu va binecuvînta o Dumneqeă cu glótă, pe atâtă de
mare îi este ei grija, după ce a purcesă acuma grea (1), ca
să nu pierdă fătulă, pentru că în genere tóte nevestele, cari
se află în altă stare, fiindă fórte gingaşe şi simţitóre mai
pentru tótă nimica, sunt mai multă sau mai puţină espuse
de-a nu puté purta copilulă totú timpulă câtă se cere ca
să-lă pórte. Dreptă aceea fie-care nevastă caută acum a se
feri de tóte acelea, cari ară puté să-i fie atâtă ei câtă şi
copilului, ce-lă pórtă, spre 6re-şi care scădere sau daună,
şi acésta ferire, împreunată cu diferite datine şi credinţe

(1) Femeea, care se află în stare bine-cuvîntată, se numesce în limba

poporului din Bucovina grea, îngreunată, îngrecată, însărcinată, încărcată, în
povărată, grósă, în altă stare, neslobodă, iar în ţinutulă Năsăudului din Tran
silvania, pe lângă unii din termenii înşiraţi mai sus, se mai întrebuinţéză
încă şi aceştia: tărósă şi în starea darului.
O fată mare însă, care se află în asemenea împrejurări, se dice că e bur
duhósă, burduhănosă, cu pântecele până la gură, cu ciolane în pântece, iar, după
ce-a născută, se numesce în cele mai multe părţi din Bucovina, cu deosibire
însă la munte, vădană.
apucate din moşi strămoşi, duréză totú timpulă de când a
simţită că a purcesă grea şi până după nascere, atâtă în de
cursulă ocupaţiuniloră sale de tóte dilele, câtă şi în timpulă
mâncării şi a băutului, atâtă în decursulă gătirii, preumblării
şi petrecerii, câtă şi în celă ală odihnei, mai pe scurtă la
ori şi care ocasiune. -

Aşa din momentulă când a simţită că e în altă stare,

se încinge necontenită peste totă timpulă îngreunării. De
lucrată nu-i vorba că se apucă ea singură la lucru, atâtă
prin casă câtă şi pe-afară, unde şi când cere trebuinţa, dar în
totă timpulă însărcinării se feresce de a se osteni din cale
afară, prea bine sciindă că ostenéla cea mare precum şi
rădicăturile fórte lesne potă să-i strice.
Cele mai usitate datine şi credinţe în timpulă lucrării
sunt deci următorele:
Ca o femee însărcinată să facă lesne, de câte ori mătură
şi iea gunoiulă în pólă, aruncându-lă, să qică: «cum aruncă
gunoiulă acesta de iute, aşa să şi facă de lesne!»
Femeea însărcinată, care va culege surcele în pólă, copi
lulă ce-lă va face va avé pe corpă nisce pete de diferite mă
rimi ; iar aceea, care va culege în polă surcele eşite din
rîndea, va face copilulă cu părulă creţă (1).
Să nu pună vre-o legătură după capă ca so depene, că
apoi are să fie copilulă cu buriculă pe după capă (2); iar
dacă trece cine-va peste o femee îngreunată şi nu-şi aduce
de grabă aminte, atunci copilului i se învîrte buriculă pe
după grumază (3).
Să nu desculţe pe nime, nici să nu tragă ciórecii cui-va,

(1) G. S. Ionénă, Mica colecţiune de superstiţiile, pop. rom. Buzeă 1888, p. 6.

(2) Com. de d-lă Romulă Simu, învăţătoră din Orlată în Transilvania.
(3) Dict. de Mariuca Nistoră, Româncă din comuna Mălinii, jud. Suceva,
pl. Muntele în Moldova.
 – 12 –

că apoi nu pote nasce până ce acela, pe care la descul

ţată sau desbrăcată, nu-i va da apă din opincă sau cismă, etc.
Să nu dee nimărui apă în timpulă stării bine-cuvîntate,
căci apoi nu péte nasce până ce acela, căruia i-a dată ea
apă, nu-i va da apă de băută din pumni.
Să nu sufle în coptorulă cu pâne, că face copilulă cu
limba prinsă (1).
Prin răsboiulă de nvălită pânza să nu trécă nici o fe
mee, pentru că nasce copii gemeni (2).
Când gată femeea pânza de ţesută trimete pe ună co
pilă ală ei afară călare pe fuşteii răsboiului cu ochii închişi.
In drumă îi deschide şi ce vede întâi, bărbată ori femee,
de acelă sexă are să fie celă mai de aprópe născută ală
femeii (3).
In timpulă mâncarii şi ală băutului:
O femee grea nu se prea lasă a se duce într-o casă,
unde se mănâncă, ca nu cum-va să râvnéscă şi ea, cu töte
că o astă-felă de femee, ori-unde sar duce şi ar afla Ömeni
mâncândă şi bândă, 6menii respectivi nu mănâncă nici nu
beă nimică până ce n'o îmbie şi pre dînsa, dându i în ace
laşi timpă din fie-care specie de mâncare şi băutură să
guste şi ea măcară câtă de puţină, ca să nu i se întîmple
vre ună răă, sciindú fie care prea bine că töte femeile în
greunate fără deosebire, capătă felurite gusturi de mâncare
şi băutură (4), şi dacă nu li sar da de gustată, forte lesne
ar puté să pérdă.

(1) Com. de d-lă R. Simu.

(2) «Luminătoriulă,» an. X. Timişora 1889. No. 27. în «Foişóră.»
(3) Călindarulă poporului pe anulă com. 1889. an. IV. Sibiiu, p. 73.
(4) Sa observată adeseori că o sémă de femei îngreunate, cari avândă pe
de-o parte mare jigă pe de altă parte însă căpătândă felurite gusturi, unele
mai ciudate decât altele, mâncaă, dar mai multă pe ascunsă, cridă, bucăţi
de sare, vară, cărbuni, humă, cărămidă, lută dela gura cuptorului, etc.
 – 13 –

Şi femeea, de ar fi câtă de sfiiciósă şi ruşinósă, nu se

opune, sciindú ea prea bine că, dacă n'ar gusta, lesne ar
puté mai pe urmă să-i fie răă (1)
Dacă o femee îngreunată poftesce dela cine-va vre-ună felă
de mâncare sau băutură şi acela nu-i dă, atunci spună
Românii din Bucovina că e păcatulă celui ce nu i-a dată,
şi cu câtă e femeea mai pofticiósă, cu atâta şi păcatulă res
pectivului e mai mare.
Românii din Moldova credă şi spună că dacă ţi-a cere
ceva o femee însărcinată şi nu i-i da, aă să-ţi ródă şórecii
lucruri din casă (2).
Dela credinţa cea fórte răspândită în töte părţile locuite
de Români, că adecă e păcată a nu da femeii îngreunate
ceea ce poftesce, vine apoi şi datina că cei mai mulţi, când
vădă pre vre-o femeie îngreunată şi credă că i-ar fi din ceva
răă, îndată îi daă de gustare.
Adese-ori însă se 'ntâmplă că unele femei îngreunate, fără
să vadă pre cine-va mâncândă sau bândă, capătă poftă ca

(1) Pretutindene în Bucovina, apoi în Transilvania com. de d-nii R. Simu

şi I. Georgescu. –In Moldova dict. de M. Nistoră: «femeea îngreunată să nu
poftéscă nimică, iar dacă poftesce să i se dea ori ce ar fi, că de nu perde.»
– «Şedătórea», directoră Artură Gorovei, an. I. Fălticeni 1892. p. 52: «Fe
meea îngreunată trebue să guste din totă ce vede, să-şi aducă aminte că-i
îngreunată la vederea tuturoră lucruriloră urîte, şi să nu ţie mânile în cru
cişă pe pântece.» -

In Banată, com. de d-lă Ioană Popovici, învăţătoră în Opatiţa: «Sunt unele

femei greóie, cărora vădândă ceva bună şi gustosă de mâncare, îndată li
se lasă (poftescă) a mânca. Deci femeile cele sciute şi păţite în dale de astea,
îndată daă din cele ce au femeii celei îngreunate, qicândă: «na, că sciă ca ţi
sa lăsa, şi să nu lepedi băiatulă.» Iar cele nepractice şi nepăţite nu-i dau
şi apoi femeea, ce a vădută şi na căpătată să guste, fiindu-i gândulă totă
acolo, şi dacă-i este ruşine şi nu cere, nu multă după aceea lapădă băiatulă.»
–In Ungaria, com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare: «Femeea
îngreunată, dacă intră în cutare-va casă şi vede atare mâncare prin care i
sar căşuna ceva, trebue să-i dai să mănânce saă celă puţină să guste."
(2) El. Sevastos, Călătorii prin Ţéra-românéscă, Iaşi 1888, p. 48.
 – 14 –

din senină te miri de ce lucru. Atunci bărbaţii loră se facă

luntre şi punte ca să le aducă lucrulă poftită (1).
Neputândă însă bărbaţii a le aduce şi a le da la timpă
cele poftite şi văqândă că începe a li se face rău, alérgă de
grabă la móşă sau la o babă sciutóre, care se pricepe în
ale lécuriloră, şi o chiamă ca să vie să le facă ceva, dóră
nu pierdă.
Móşa saă baba sosită iea de grabă 8–9 sîmburi de pepene şi
vr'o două rămurele de cimbru bună, adecă cimbru de gră
dină ; piséză bine atâtă sîmburii câtă şi rămurelele şi puin
du-le apoi în rachiu saă şi apă, dă femeii bolnave rachiu
de acesta să bee. După ce a băută, pune vr'o câte-va coji
de cépă întrună hârbă cu cărbuni şi o afumă cu fumulă
ce iese din coji. Băutura şi afumatulă acesta se repeţescă
mai adese-ori.
Făcându-se acésta se qice că femeii i se face bine, nu pierde,
şi dacă copilulă e viă, îlă pórtă mai departe, până ce-i so
sesce timpulă ca să nască (2).
Alte femei din contră, văqândă pre una îngreunată că e
fără vreme pălită şi că se află în periculă de a perde, o
afumă cu nasă (nări) de vulpe. Făcândă acésta, femeea, dacă
nu i-a fostă sosită timpulă, nu perde, iar dacă e cu vreme,
nasce cum se cade, fără să i-se intâmple ceva din causă
că a afumato.
Cu nări de vulpe se afumă nu numai acele femei, cărora
li sa făcută rău din causă că au fostú poftită ceva şi nu
li sa dată la timpă, ci şi cele ce saă spăriată de ceva (3).
In Moldova unele femei, cari sunt în periculă de-a perde,

(1) Com. de d-lă Ioană Berariă, parochă în Stroesci.

(2) Dict. de Catrina Racolţa din Calanfindesci.
(3) Dict. de Paraschiva Lehaciu-Leuşténă din Fundulă-Moldovei, districtulă
Câmpulungului.
 – 15 –

caută de grabă cruce de nucă (1) şi sămînţă de pepini (cras

taveţi), le râşnescă sau piséză binişoră la ună locă, le
amestecă cu rachiu, vină, apă, adecă cu ce le vine mai de
grabă din demână, şi apoi le beă. Altele ardă bumbi de
sumană de ori şi ce colóre, pună scrumulă ce se face dintr-în
şii în apă, şi apă de aceea beă în trei restimpuri. Şi iarăşi
altele, avândă códă de păună (2) strînsă, o usucă, o rîşnescă
bine, şi apoi, amestecându-o cu apă, iarăşi o beă.
Dacă e chemată móşa saă o altă babă sciutóre, aceea,
pe lângă întrebuinţarea mijlóceloră mai sus arătate, mai
încăldesce încă şi o cărămidă, o aruncă într-o strachină
cu rachiă, şi apoi cu aburulă ce iese dintr-acesta aburesce
de jos în sus corpulă femeii, ce e în periculă de a perde.
Dacă nu-i ajută acésta, spală icóna Maicii Domnului şi-i dă
apă de aceea de băută; sau iea o cósă, deschide o feréstră,
prinde cósa de măsea, o plécă puţină cu vîrvulă în jos pe
feréstră afară, tórnă apă de trei ori pe pânza cósei, astă-felă
ca să se scurgă pe lângă vargă într'ună vasă şi apoi din
apă de acésta dă femeii de trei ori de băută, iar cu restulă
o spală mai întâi pe capă, apoi pe totă corpulă.
După tóte acestea, care trebue să se facă câtă se póte
de iute, iea tortă de învăţătură, adecă de acela la care sau
învăţată întâia oră copilele a tórce, îlă deşiră, îlă udă pu
ţină, şi apoi o légă cu dînsulă peste pântece, şi astă-felă
legată trebue să umble trei qile, adică până ce a trecută
tótă primejdia (3).
O femee îngreunată trebue mai departe să se feréscă fórte
tare de-a mânca fie ce, pentru că şi acésta încă póte fórte
lesne să-i strice.

(1) Sîmbure de nucă, pentru că acesta e cu cruce.

(2) Códa de păună –ună felă de floricică.
(3) Com. de mai multe românce din Bucovina şi Moldova.
 – 16 –

Aşa nu e bine să mănânce două póme, cari sunt cres

cute şi lipite una de alta, sau, după cum spună Bucovinenii
şi Moldovenii, să nu mănânce nici ună felă de pâme înge
mănate, căci va face copii gemeni (1).
Nu e bine să mănânce din mără ruptă, începută, adecă
netăiată, că face copilă cu semnă, ca şi când ar fi muşcată
de-ună câne (2).
Să se feréscă, în timpulă cât e grea, de mâncarea pâme
loră crude, dar avândă poftă să i se împlinéscă, căci la din
contră nasce fără timpă, şi neîmplinitorului i se imputéză
acésta ca ună păcată din cele mai mari (3).
Asemenea nu e bine să mănânce Duminica fructe păs
tăióse, căci copilulă se face bolândă şi tîmpă la minte, şi
tótă viaţa lui comite numai fapte rele. « Dacă Dumneqeă vrea
să te bată, îţi iea mintea, » qice proverbulă, dreptă aceea se
cuvine ca prin postă să se depărteze acéstă nenorocire dela
copilă (4).
Să nu mănânce carne netăiată din frigare că face copi
lulă cu limba prinsă (5).
Să nu mănânce borşă umplută în qi de secă, căci copi
lulă va avé ună felă de bubuşóre numite focuri (6).
Să nu mănânce nici când, câtă timpă e îngreunată, aripi
de găină, raţă, gâscă, saă şi de altă pasăre, căci copilulă,
după ce-lă nasce, capătă morbulă numită aripi (7).

(1) In Bucovina şi dict. de M. Nistoră. Veqi G. S. Iónenă, op. cit. p. 5.–

«Şedătórea», dir. Artură Gorovei, an. I, p. 127: «Lucruri îngemănate să nu
mănânci, că faci copii gemeni.»
(2) Com. de d-lă R. Simu.
(3) Aurelă Iana: «Credinţele la nasceri. din părţile Oraviţei, publ. în «Fa
milia» an. XXV. Oradia-mare 1880, N-ro 41, p. 483.
(4) Dr. Ileinrich v. Wlislocki, Aus dem Leben der Siebenbürger Rumänen.
Hamburg 1889, p. 6.
(5) Com. de d-lă R. Simu.
(6) El. Sevastos, Călătorii, p. 69.
(7) Dict. de mai multe românce din Bucovina.
 In fine, în totă timpulă îngreunării, trebue să se feréscă
ca să nu fure nimică de ale mâncării, pentru că fiindă
prinsă, în ruşinea ei, lesne ară puté să se prindă cu mâ
nile de obrază, şi prinqându-se, copilulă ce-lă nasce se
ivesce cu semnulă lucrului furată pe trupă (1).
De-aceea în Țera-Românéscă se recomadă mameloră, cari
puftescă la ceva şi cari dorescă mai cu sémă póme, pe cari
nu le potă avé îndată, de a nu pune mâna pe corpulă loră,
de témă ca copilulă să nu pórte aidoma însemnată în acelă
locă obiectulă ce ele au voită să aibă

Credinţa acésta se găsesce şi în Francia, Lotaringia, şi

la multe alte popore, deşi sciinţa modernă o respinge ca
ne 'ntemeiată, cu tótă autoritatea contrarie a lui Hippocrată,
Galienă, Aristotă şi Voltaire (2).
In timpulă gătirii :
Să nu-şi înnéde pletele, că face copilulă cu limba împiedecată.
Să nu-şi pue flóre la brâu, că face copilulă cu semnă (3).
In timpulă preumblării.
Femeea îngreunată, când va fi cu o lună înaintea vremii
nascerii, să umble multă, şi să bea mintă fiértă cu vină sau
limbricariţă albă (4).
Femeii împovărate să nu-i trécă nimeni pe dinainte totă
timpulă câtă se află în acéstă stare, căci acela în ceea-laltă
lume o pórtă în spinare. Asemenea să nu svîrle cu vr'o
flóre într'însa, că copilulă se face cu semnă (5).
Femeea îngreunată, atâtă după credinţa Româniloră din

(1) Com. de d-lă Victoră Tocariu, învăţătoră în Valea-Puntei.

(2) T. G. Djuvara, Superstiţiuni populare la Români şi la diferite popore,
publ. în «Ţéra nouă» an. II, Bucurresci 1885, p. 248.
(3) Com. de d-lă R. Simu. -

(4) Lupaşcu, Medicina babeloră, p. 62.

(5) Com. de d-lă R. Simu.
Mariană, Nascerea la Români. 2 -
 – 18 –

Bucovina câtă şi a celoră din Transilvania, să nu se uite

nici când lungă şi cu prea mare pasiune la lucruri şi 6meni
sluţi, urîţi, ologi, schiopi, orbi, mai pe scurtă să nu se uite,
cum se spune, uitându-se la ceva, fie omă, animală defec
tuosă, însemnată, ci îndată cum a văqută ceva să-şi aducă
aminte că e în stare bine-cuvîntată şi că, prin urmare, nu
e bine a se uita multă şi lungă la nimică, că atunci copi
lulă se nasce după cum a arătată lucrulă sau omulă ce la
văqută.
In părţile Oraviţei din contră e datină că, văqândă femeea
în restimpulă stării bine-cuvîntate ceva urîtă (omă şchiopă,
orbă, sau altă lucru), spre a nu fi nou-născèndulă asemenea, qice:
«nu vădú unulă, ci vădú doi. » Asemenea nu este iertată
să fure în acestă restimpú ceva şi de se va întîmpla ună
astă-felă de casă, apoi să nu ducă mâna la faţă, în credinţă
ca nu cum-va acelă obiectă să se facă la celă nou-născândă,
şi să qică: «nu ieaă unulă, ci ieaă doi» (1).
In alte părţi ale Banatului se dice că muierea greóne, sub
totú decursulă însărcinării, nu e bine să iasă din casă şi
să mérgă în locuri de acelea, unde ar avé prilejă să
vadă lucruri stră-ordinare, prin cari i sar puté apoi atra
ge şi însuşi fătului, ce-lă pórtă, nisce asemănări şi mişcări
de ale aceloră lucruri, persone sau animale, ce le-ar vedé.
Dacă însă o muere prin vedere şi mirare a atrasă dejà
fătului său unele însuşiri nefiresci, cari după nascere şi până
într'o lună de qile se cunoscă fórte bine, atunci trebue să
urmeze astă-felă:
Să iea într'o Duminică tînăra (2), pe timpulă acela când

(1) Aurelă Iana, Credinţe la nasceri, publ. în «Familia» an. XXV. Oradia
mare 1889, No. 41, p. 483.
(2) Sub „Duminica tînără“ se nţelege duminica dintâi după lună nouă.
 – 19 –

se află 6menii în bisercă, şi anume cam pe la mijlocul li

turghiei, pe copilulă celă cu semnă în braţe, să se aşeze
cu dînsulă pe pragulă sobei (a chiliei), unde locuesce şi,
ţinându-lă în póle, să-i dee ţîţă, aducându-şi în acelaşi timpă
aminte şi gândindă la aceea ce a văqută şi sa mirată, să
se róge în gândulă săă lui Dumneqeu ca acesta să depăr
teze tóte însuşirile nefiresc şi neomenesci dela fiulă sau
fiica ei. Cam la vr'o două minute după acésta să se scóle
de acolo şi să se pună să şédă pe pragulă dela cuină (cu
lină) în mijloculă uşei şi iarăşi să-i dea ţîţă. Apoi şi de
aci să se scóle şi, puindu se pe pragulă dela coridoră, să
şéqă, ţinândă piciórele pe pămîntă, chiar unde picură apa
din ştreşină casei, asemenea să-i dea ţîţă gândindă la celea
ce le-a văqută, rugându-se la Dumnedeú şi qicândă:
«Dómne, Dumneqeule, a-totă-puternice, care ai făcută pe
omă după chipulă şi asemănarea ta, îndepărtéză dela fiulă
(fiica) meú N.

Tóte apucăturile
Şi tóte 'nsuşirile
Cele nefiresci
Şi neomenesci.
N. să rămână.
Curată
Şi luminată
Ca aurulă strecurată,
Ca sfânta Maică Marie,
Ce la lăsată,
Ca róua 'n câmpă,
Ca stéoa 'n cerú !
Amină !

Acéstă procedură să se repeţéscă de trei ori, adecă în

trei Dumineci tinere, în timpă de trei luni, şi după ce va
 – 20 –

fi făcută acésta, se crede că tóte semnele şi însuşirile cele

neomenesci şi nefiresci trebue să dispară de la copilă (1).
In Transilvania, dacă copilulă are semne pe faţă ori pe
trupă, mama sa se pune şi şéde în timpulă acela, câtă stă
în casă, pe pragulă casei în şése Vineri şi totă-deauna
scuipesce pe copilă. Iar dacă nu-i trece în restimpulă
acesta, face şi de altă dată ori şi când póte umbla prin
casă (2).
In Bucovina şi n unele părţi ale Transilvaniei se crede
că dacă femeea îngreunată va fura ceva, copilulă ce-lă va
nasce, va fi hoţu (3).
Dacă va vede vre-ună focă mare, vre-una sau mai multe
case arqândă, să nu pue de felă mâna la faţă, nici să nu
se mire, căci noulă născută va avé pete roşii pe obrază, şi
mai alesă acolo, unde a pusă mai întâi mâna (4).
Vădândă ună mortă, spre a nu fi colórea nou-născutului
palidă, rostesce cuvintele, ce le rostesce când vede pe vre-ună
omă diformă, adecă: «nu vădă unulă, ci vădă doi (5).»
Mai departe femeea îngreunată să nu dee cu piciorulă
în vre-ună câne, căci copilulă ce-lă va face, va fi cânosă
la inimă (6), sau după cum spună şi credă Românii din
Transilvania, copilulă femeii ce va da cu piciorulă în vre
ună câne sau mîţă, va fi flocosă şi părosă ca animalulă, pre
care la lovită (7).
Dacă vre-o femee în stare bine-cuvîntată prinde vre-ună
porcă de pără, saă umblă şi cu peri de porcă în mână,

(1) Com. de d-lă I Popovici, învăţătoră

(2) Com. de d-lu B. Iosofă.
(3) Com. de d-lă R. Simu.
(4) Pretutindene în Bucovina.
(5) Aurelă Iana, op. cit. N. 41, p. 483.
(6) G. S. Ionénă, op. cit. p. b.
(7) Com. de d-lu R. Simu.
 – 21 –

atunci copilulă, după ce-lă nasce, capătă morbulă numită:

părulă porcului (1).
l omânii slavisaţi din Moravia spună că unei femei îngre
unate nu-i este iertată să umble cu capulă golă, nici să
lovéscă vre-ună câne sau mâţă cu piciorulă, pentru că în
casulă acesta va nasce prea de grabă. Iar despre caii, pe
cari călăresce o femee îngreunată, se crede că asudă tare (2).
Femeea însărcinată care va călca cu piciorulă pe vre-ună
toporă, va face copilulă cu nisce semne pe pieptă ca cres
tăturile de toporă, iar care va călca cu piciorulă pe focă,
va eşi pe copilulă ce-lă va nasce unú feliă de focă numită
«focă viu» (3).
Femeea însărcinată să nu stea jos pe vre-ună pragă, căci
póte veni în urmă-i vre-ună vrăjmaşă să dea cu toporulă
în pragulă pe care a stată, şi atunci face copilulă cu o
buză crăpată ca o tăietură.
Femeea îngreunată să nu trécă peste o funie, că face co
pilulă cu buriculă încurcată pe după gâtă; nici nu trebue
să stea pe vre-ună sacă, că va nasce greu.
Femeea însărcinată, care va şedé pe treptelele unei scări
dela casă, va face copilulă anevoe, iar aceea, care va şedé
pe vr'o alvie, va nasce fată.
Femeea însărcinată, care cunună, îi va muri prunculă;
iar aceea care se scie că este însărcinată şi nu spune când
este întrebată, va nasce copilulă mută.
Femeea îngreunată, care portă mai greu, va nasce băiată,
dacă pórtă mai uşoră, va nasce fată (4).

(1) Cred. Rom. din Ilişesci, comună în district. Sucevii.

(2) I. Nep. Enders, Der Molkencurort Roznau în Măhren und seine Umge
bungen. Wien 1872. p. 39.
(3) G. S. Ionénu, op. cit. p. 6.
(4) Com. de Ionică ală Iordachi Isacă, agricultoră în Mahala, districtulă
Cernăuţului.
 Dreptă aceea tóte femeile însărcinate, cari sciă ciş ceva carte,
să citéscă în fie care di Visulă Maicii Domnului, căci atunci
voră nasce uşoră şi le va trăi prunculă (1).
In fine o cimilitură din Bucovina descrie pre femeea în
greunată ast-felă:

Merge duda pe cărare,

Patru ochi, patru picióre,
Patru-deci de unghişóre.

Iar o chiuitură din ţinutulă Săliştei, în Transilvania, adre

sată unei femei îngreunate, care uită că în scurtă timpă
are să se răstârne carulu, sună precum urméză (2):
Lasă-ţi, mândră, dragostea
Şi-ţi caută faşia;
Lasă-ţi, mândră, urîtu
Şi-ţi caută scutecu ,
Peste-o lună, peste două
Iţi trebue trócă nouă,
Trócă nouă de lemnă verde,
Că prunculeţulă ţi se vede

(1) G. S. Ionénu, op. cit. p. 5 şi 6.

(2) Com. de d-lă B. B. Iosofă.
 – 23 –

III.

SB U RĂ T 0 RIU L U.

De multe ori femeile îngreunate sunt espuse a perde

copiii, după credinţa poporului, nu numai din causa celoră
arătate în capitolulă premergătoră, ci şi din causa unoră
spirete rele..
Unulă dintre acele spirite e şi Sburătoriulă.
Sburatoriulă, după credinţa poporului din Țăra Românesca,
e ună spirită răă, ca ună Smeă, care întră nóptea pe coşă
saú hornă în casele 6meniloră, sub formă de şérpe şi cu
aparenţă de flacără, şi care chinuesce tótă nóptea pre fe
meea, ce are lipitură, adecă pre aceea, care se scólă demi
néţa fără puteri, sdrobită de ostenélă şi cu vineţèle pe corpă.
Femeea, care e cuprinsă de acéstă fiinţă rea, simte pe
totă corpulă ei o mare greutate, muşcături, ciupeli şi gâdă
lituri, şi din causă acésta apoi, dacă se află în stare bine
cuvîntată, nasce copilulă mortă. -

Deci fie-care femee îngreunată, care a avută nenorocirea

să fie visitată de Sburătoriă, voindă a scăpa câtă mai de
grabă de lipitură, adecă de bóla căusată de acestă spirită,
 – 24 –

chiamă într'o Marţi saă Vineri pre móşă sau şi pre o altă
babă sciutóre, ca să-i descânte şi so vindece.
Móşa sau baba chemată aduce apă ne'ncepută şi o tórnă
într'o căldare. Iea apoi nouă feluri de plante şi, punându-le
şi pre acestea pre rîndă în căldare, qice:
Avrămésă,
Cristinésă,
Leuşténă,
Şi odolénă,
Mătrăgună,
Sânge de nouă fraţi,
Iarba ciutei,
Şi mama pădurii (1).
Cum se sparge târgulă,
(Cum se sparge oborulă),
Aşa să se spargă faptulă
Şi lipitura
Şi sburătoriulă
Cum se răspândescă respântiile,
Aşa să se spargă farmecele
Şi lipitura -

Şi sburătoriulă.
Cum se respândescă respântiile,
Aşa să se răsipéscă vrăjile
Şi lipitura
Şi sburătoriulă!

După acésta pune căldarea la focă ca să fiarbă dimpre

ună cu cele nouă feluri de plante.
După ce a fiertă de ajunsă şi anume pe timpulă când
«se sparge târgulă» (în Bucuresci «oborulă»), bolnava se scal
dă în scăldătórea într'acestă chipă preparată.
Gătindu-se de scăldată, móşa, sau cine este, iea scăldătura

(1) Aceste plante şi rădăcini sunt adunate de babe sau ţigance în luna lui
Maiă de prin păduri şi de pe câmpuri.
şi o aruncă la răspântii co mare 6lă nouă, în trei qile,
pronunţândă versurile de mai sus dela 1–13.
Afară de scăldătórea şi descânteculă acesta se mai facă
contra lipiturei şi a Sburătoriului încă şi hapuri cu lucruri
dise «sfinte», adecă cu tămâe, smirnă, miră mare, târnosélă,
prafă de foi sfinţite, cari se pună la icóne pe timpulă câtă
femeea e însărcinată, iar când nasce şi până ce «iese la
moliftă», peste 40 de qile, iea câte două hapuri de acestea,
după ce se închină şi face câte 15 mătănii (1).

(1) G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române. Bucuresci 1885, p. 379-380.

 – 26 –

IV.

SAMCA SAU AVESTIŢA.

Ună altă spirită necurată, cu multă mai înfiorătoră şi

pericolosă decât Sburătoriulă, este Samca, numită altmintrelea
în Bucovina şi Spurcata, iar în Ţéra-Românéscă Avestița, aripa
Satanei.

Acestă spirită răă, care după credinţa Româniloră şi cu

deosebire a celoră din Bucovina, e celă mai viclénă şi mai
pericolosă dintre tóte spiritele necurate, şi care după unii
are 19, iar după alţi până la 24 numiri şi totă pe atâtea
răutăţi în sine, se arată femeiloră îngreunate mai alesă când
acestea se află în patulă nascerii şi nu numai că le înspăi
mîntă, ci totă-odată le şi frămîntă, le torturéză şi le smintesce,
aşa că cele mai multe dintre dînsele sau moră îndată, mai îna
inte de ce ar fi apucată a nasce, saă rămână pentru totă
deauna schimosite şi neputincióse.
Totă aşa face elă şi cu pruncii nou născuţi, de cum-va
aceştia nu moră mai nainte de a se nasce, adecă pe când
aă fostă mamele loră maltratate de dînsulă. Pe aceştia încă
 – 27 –

îi torturéză şi schimosesce în totă chipulă, aşa că partea

cea mai mare dintre dînşii trebue numai decât să móră,
iar cei ce mai rămână în viaţă capătă bóla numită, pe lângă
Samcă, încă şi Răulă saă Răutatea copiiloră şi Spasmă, care
asemenea îi muncesce şi schimosesce în totă chipulă, şi din
causa căreia, dacă nu se caută din bună vreme, încă moră.
Samca se arată femeiloră îngreunate şi pruncilnră atâtă
diua câtă şi nóptea în diferite chipuri, precum : ca muscă,
cărăbuşă, pasăre, mâţă, câne, păingenă, găină, capră, porcă,
cióră, bróscă, precum şi ca multe alte animale şi insecte,
numai ca 6ie, viţelă şi porumbelă nu se pote arăta, fiindă
că acestea representă nevinovăţia şi curăţenia, şi din causa
acésta apoi nu se pote nici când preface în chipulă loră.
De casa sau persona aceea însă, la care se află tóte numi
rile sale scrise, nu se pote nici de cum apropia, de 6re-ce
ea pe când avea să nască prea-curata fecióră Maria pre
Domnulă nostru Isus Christosă, voindă a merge ca so smin
téscă şi pre dînsa, fiindă întîmpinată de Arhanghelulă Mi
hailă şi aflândă acesta din propria ei mărturisire ce are de
gândă să facă, atâta ce mi-o bătu cu ună biciu de focă,
până ce-i promise că nu se va apropiă nici decum de casa
saú persóna la care se voră află numirile ei scrise (1).
Dreptă aceea mai fie care femee îngreunată şi mai alesă
acelea, cari au fostă, încă pe când erau mici, atacate de acestă
spirită răă, temându-se ca nu cum-va să fie cuprinse şi
maltratate de dînsulă şi în timpulă nascerii, pună ca să li
se scrie în formă de cărticică ună felă de rugăciune, numită
în unele părţi ale Bucovinei «rugăciunea sf. Arhangelă Mi
hailă, » care nu numai că cuprinde în sine tóte numirile
sale, ci e totă-odată şi îndreptată în contra lui, şi pre care

(1) Com de d-lă G. Tomoiagă, cant. bis. Dar să se vadă şi rugăciunea

ce o reproducemă mai la vale.
 – 28 –

femeile o portă apoi ca amuletă la sine, de cum saă sim

ţită că au purcesă îngreunate şi până după nascere, unele
chiar şi tótă viaţa.
Se caută însă totă-deauna ca să li-o scrie ună moşnégă
bătrână şi neputinciosă, care, cum se qice, «şi-a trăită tra
iulă şi şi-a mâncată mălaiulă;» nici când însă ună fecioră sau
o fată mare, ună bărbată sau o nevastă, pentru că Samca
se légă apoi de celă ce a scriso, pe când de moşnegi nu
se légă aşa de uşoră, şi chiar dacă se şi légă, nu le póte ni
mică alta strica decât dóră numai că-i face să crisce nóptea
prin somnă din dinţi şi din măsele, mai multă nimică.
Celă ce se prinde că va scrie-o, şi care dreptă răsplată
pentru întreprinderea şi munca sa capătă de multe ori şi
până la 4 fl. v. a, o scrie totă-deauna pe numele femeii ce
are Samca sau se teme că va căpăta-o, şi care apoi trebue
să o pórte la sine, dacă voesce să nu se lege Samca de
dînsa.
Scriitorulă, dacă e deprinsă, desémnă mai întâiă chipulă
Samcei şi ală Arh. Michailă, bătându-o cu ună biciă de focă
sau străpungându-o cu o sabie, şi apoi îi scrie tóte numele
şi rugăciunea îndreptată contra ei (1).
Mulţi inşi îndătinéză de-a scrie cele 19–24 numiri ale
Samcei şi pe unulă dintre păreţii casei saă şi în altă locă
din casă, creqândă că de nimeni apoi din casa, unde-i sunt
scrise numele şi-i e desemnată chipulă cum o bate Arh.
Michailă, nu se pote apropia, iar dacă cine-va din casă a
fostă atăcată de dînsa, îlă părăsesce şi nu se apropie mai
multă de dînsulă.
Iată acuma şi rugăciunea, despre care ne-a fostă mai sus
vorba : -

(1) Dict. de Paraschiva Lehaciu-Leuşténă din Fundulă-Moldovei, comună

în distr. Câmpulungului.
 – 29

«In numele Tatătui, şi ală Fiului şi ală sfîntului Duhă,

Amin. S. S. S. D. S.
«Eă sfintulă Arhanghelulă Mihailă voevodulă oştiloră
ceresci, pogorându-mă în munţii Eleonului, întîmpinai pe
Avizucha, aripa satanei, şi era forte gróznică: părulă capu
lui ei era până în călcâi, şi mânile ei erau de fieră şi un
ghiile la mâni şi la picióre ca la secere ; ochii erau ca stelele.
Şi o întrebară Arhanghelulă Mihailă: «de unde vii tu, duhă
«necurată, şi în cotro mergi, şi cum îţi este numele tăă?»
Iar ea a disă: «Eă sunt vaşcă-Avizuha, aripa satanei, şi mă
«ducă în Vefleemulă Iudeei, cam auqită că vrea să nască pe
«Isusă Chr. din Maica fecióră Maria, şi mergă să o smintescă
«pe ea.» Atunci o luă Arhang. Mihailă de părulă capului
ei, şi o băgară în lanţă de fieră şi i-a pusă paloşulă în
cóstele ei şi o bătură fórte tare, ca să-i spună tóte
meşteşugurile ei. Iar ea a qisă: «Eă mă facă ogară, şi
«bróscă, şi cióră, şi porumbă (1), şi muscă, şi păiajenă, şi să
«gétă gróznică, şi aşa întru în casele 6meniloră şi le smin
«tescă bărbaţii şi le bolnăvescă femeile şi pruncii, şi omoră
«în pripă şi dobitócele loră. Şi am 19 nume: 1 mă chiamă
« Vestița, ală 2-lea Navodaria, ală 3-lea Solnomia, ală 4-lea
«Silina, ală 5-lea Linicoida, ală 6-lea Avizuha, ală 7-lea
«Scarmila, ală 8-lea Miha, ală 9-lea Lepiha, ală 10-lea Gripa,
«ală 11-lea Stana, ală 12-lea Naconta, ală 13-lea Atana, ală
«14-lea Hubiba, ală 15-lea Huba, ală 16-lea Giona, ală 17-lea
«Glubina, ală 18-lea Isprava, ală 19-lea Tihana; şi unde
«sunt aceste nume ale mele scrise şi chipulă meă, eă de
«acea casă nu mă potă apropia atâtă câtă de 70 hotare de
«locă.» Atunci i-au disă ei Arhangelulă Mihailă: «Iată îţi
«spuiă şi-ţi qică ţie şi te legă cu numele Domnului nostru

(1) Póte că aice ar trebui să stee cióră porumbă, căci în porumbă, după
cum sa arătată mai sus, nu se pote preface.
 – 30 –

«Is. Hris. Dumneqeú, să n'ai putere a te apropia de casele

«robiloră lu Dumnedeă N. N., şi de fiii loră N. N., nici de
«dobitócele loră, nici de câştigulă loră dată. Dumneqeu qice
«să te duci în munţi pustii, unde omulă nu locuesce şi co
«coşulă nu cântă, în pietre seci, acolo să-ţi fie locuinţa ta în
«veci. Şi iar te jură cu numele Domnului nostru Is. IIrist.
«şi cu prea curata lui maică pururea fecióră Maria, şi cu
«Ioană Botezătorulă, şi cu cei 12 prooroci, şi cu cei trei Ierarhi
«Vasilie celă mare, Grigore bogoslovulă, şi cu Ioană Zlataustă,
«cu Maftei, Luca, Ioană şi Marco, cu cei 4 evanghelişti, cu cei 318
«părinţi de la Nichea, cu sfîntulă m. m. Gheorghe, şi sfîntului
«Dumitru, şi Ierarhulă Nicolae, Teodoră Stratilată, şi cu
«Ioană celă nou dela Sucéva, şi cu toţi sfinţii cuvioşi şi cuvió
«sele mucenice, şi cu toţi sfinţii acum şi pururea şi în vecii
«veciloră amină (1).»
O variantă a acestei rugăciuni, scrisă pe-o jumătate de
cólă de hârtie, care mi-a comunicat-o d-lă C. Sorocénă, can
toră la biserica sfintului Nicolae din Sucéva, şi care la rîn
dulă săă a căpătato, după cum mi-a spusă, de la unu călugără
din mănăstirea Dragomirna, sună precum urméză:
«In numele Tatălui, şi ală fiului şi ală sfîntului Duhă,
Amină!

«Eă sf. Arhangelă Mihailă, pogorîndu-mă din muntele

Elionului, întâlnii pe acestă duhú necurată, cu pielea gólă,
ochi ca sticlele, cu ţîţele pâră la genunchi, cu părulă capu
lui pâră la călcâi, unghiile ca secerile; şi lam întrebată:
«unde mergi tu duhă necurată?» şi a respunsă: «mergă,
«că am auqită că vrea să nască Maria fecióră pruncă din
«tr'însa, şi eă mergă să o smintescă pe ea!»

(1) Acéstă rugăciune am reproduso dintr'o cărticică mică tipărită în Sibiiă

la 1862, în care se mai află tipărite încă şi «Epistolie a Domnului nostru
Is. Chr., ce a trimis-o D-qeă din ceră,» apoi «Epistolia Maicii Domnului" şi
«Afurisaniile Arch. Mich. asupra satanei de Saca. »
 – 31 ––

«Şi acésta auqindă Arh. Mihailă, sa mâniată fórte rău,

şi laă luată de părulă capului, şi laă bătută cu paloşulă
celă de focă, şi laă legată de grumază cu lanţă de fieră,
şi laă întrebată cum îi este numele. Iar acelă duhú ne
curată a răspunsă, că are 19 nume, precum: Aripa Sa
tanei, Abaroca, Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra, Hluchica, Sarda,
Viniţa, Zoiţa, Ilinca, Merana, Feroca, Fumaria, Nazara, Hlu
bică, Nesatora, Genţia, Samca; iar unde sunt numele mele
scrise, nu mă potă apropia de aceea casă şi de acelă omă
de 100 mile de locă.
«Şi iar îlă scutură Arh Mihailă şi-lă întrebă: «cum
«poţi tu intră în casele creştiniloră de smintesc pe femei şi
«pe pruncii loră?»
«Şi a răspunsă Satana cătră Sf. Arh. Mihailă, că se
preface în felurite chipuri, precum : mâţă, muscă, păingenă,
pasăre, umbră, şórecă, şi aşa intru în casele 6meniloră de
smintescă pruncii femeiloră!
«St. Arh. Mihailă la blăstămată cu numele Domnului
nostru Is. Christosă şi a Maicei preacurate fecióră Maria, şi
cu tóte puterile ceresci, cu Heruvime şi Serafime, cu An
ghelă, Arhanghelă, cu cetele muceniciloră, proorociloră, pa
triarhiloră, cuvioşiloră, drepţiloră , şi cu marele Vasilie,
Grigorie cuvîntătorulă de Dumneqeu şi Ioană gură de aură,
cu Aftanasie şi Chirilă, cu Antonie şi Teodosie, cu Niculaiu
dela Mira şi Spiridonă făcătorulă de minuni, şi cu toţi sfinţii,
şi-i qise: «Să nu te apropii de 7 mile de casa robiloră lui
«Dumneqeú, şi a fiiloră loră, nici de ograda loră, nici de
«tóte câte le-aă dată Dumneqeú loră, că toiagulă celă de fieră,
«şi foculă celă nestinsă, şi pedépsa răsplătirii ţi-au rînduită
«ţie, diavole, Dumneqeú, ca să te muncesci, tu duhú necu
«rată, şi cu cele-lalte duhuri necurate şi cu toţi slujitorii tăi,
«cari aţi căqută din lumina cea de sus din ceră, şi vaţi fă
 – 32 –

cută din îngeri luminaţi, draci întunecaţi, că însuşi Dumne

deă va rînduită ca să muriţi cu toţi slujitorii în fundulă
Tartarului, unde vermele nu dorme şi foculă nu se stînge
nesăvârşiţi în veci! Amin.»
Ce se atinge în specială de rugăciunea acésta, care în
unele esemplare tipărite e însoţită de o iconiţă, ce repre
sintă de-o parte pe Sf. Sisoe cu ună copilă mică în braţe,
iar de altă parte pe St. Arhangelă Mihailă străpungândă
cu sabia pe Samca sau Avestiţa, (veqi figura I şi II), şi
asupra căreia d-lă B. P. Hasdeă a scrisă ună studiă fórte
interesantă şi instructivă, argumentândă că e de origine bo
gomilică, adecă alcătuită de ereticulă Bogomilă (1), trebue
să amintimă aice că ea este forte răspândită nu numai la
Români, ci şi la popârele slave,
Ba ea se află chiar şi la Evrei într'o formă aprópe iden
tică cu cea română, servindu-le şi loră ca amulete pe lângă
nepóte saă leuze, ca şi Românceloră, cu acea deosebire
numai că în legenda Evreiloră în loculă Arh. Mihailă se
întâlnesce proorocului Ilie cu Lilithú, spirită, care iea loculă
Samcei saú Avestiţei; în colo fondulă, ba chiar şi vorbele
sunt mai aceleaşi. Lilith, ca şi Samca, se duce să smintéscă
femeea, ce se află pe patulă nascerii şi să omére prunculă
nou născută, dar este bătută de Ilie, căruia îi spune apoi
ună şiră de numiri ce are, şi pe urmă îi promite că se
va depărta de acea casă, unde-şi va vedé numirile scrise (2).
Incât pentru numele Samca sau Avestița, care i se dă
mai cu sémă acestui spirită necurată şi răutăciosă, şi în
contra cărui a fostu dintru începută alcătuită rugăciunea
acésta de cătră ereticulă Bogomilă, trebue să amintescă aice
că elă nu e nimică alta decât numai personificarea frigu

(1) – Cuvinte din bătrâni. t. II, Bucuresci 1879, p. 263–291 şi 717 –720.
(2) Dr. M. Gaster, Literatura populară română. Bucuresci 1882, p. 396.
 （~~~~
----*
|-→eu eqesedue
~ ‘ēį11 seaſ
* [[ e q ſſºſ
·:g
• （ſød ‘ſupuxoºſ oſ watoosoN （twº-toſ
riloră şi a fierbinţelei, de cari sunt cuprinse mai alesú fe
meile cele slăbănége în timpulă nascerii (1).
In fine, merită a fi amintită aice încă şi aceea, că şi Ro
mânii din unele părţi ale Transilvaniei încă credă că esistă
ună spirită necurată şi răutăciosă, care omóră pre copiii
cei nebotezaţi şi care se numesce Baba Cója.
Baba Cója, care corespunde fiinţei mitologice germane
« Frau Brechta mit dem Klumpfuss» şi care e regina tutu
roră spiriteloră celoră necurate şi rele, are, după credinţa Ro
mâniloră transilvăneni, ună picioră de fieră, unghii de aramă
la degetele mâneloră, şi ună nasă lungă de sticlă. Ea omóră pre
copiii nebotezaţi, iar sufletele loră le închide în tufişe de
socă, unde petrecă apoi până ce le putredesce corpulă.
Din causa acésta apoi Românii nici când nu strică sau
sapă bucurosă socă (2).
Din cele arătate în şirele de mai sus resultă, după păre
rea nóstră, ca Baba Cója nu e alta, ci una şi aceeaşi fi
inţă mitologică, care în Bucovina se numesce Samca şi
Spurcata, iar în Ţéra-Românéscă Samca şi Avestița.
Rugăciunea, despre care ne-a fostă mai sus vorba, fiindă
fórte răspândită în tóte ţările locuite de Români şi förte
adese-ori întrebuinţată, sa prefăcută cu timpulă în gura po
porului de rîndă, care nu scie scrie şi ceti, şi mai cu sémă
în gura babeloră descântătóre, într'ună descântecă de Samcă
saă de ciasă răă, care se întrebuinţéză spre acelaşi scopă
ca şi dînsa.
Deci dacă nu se află nimeni, care ar puté scrie rugăciunea

(1) Vedi mai pe largă despre chipulă şi faptele Samcei precum şi despre
rugăciunile şi mijlócele ce le întrebuinţéză Românii contra ei, pe lângă stu
diile citate mai sus, încă şi Samca» (din mitologia daco-română), studiu publ.
de S. Fl. Mariană în «Amiculă familiei» an. IV. Gherla 1880, p. 70 şi 87.
(2) Dr. Heinrich v. Wlislocki, Aus dem Leben der Siebenbürger Rumänen,
Hamburg 1889. p. 8.
Mariană, Nascerea la Români. 3
acésta şi a o da femeii îngreunate so pórte ca amuletă la
sine, atunci spre a evită ori şi ce pericolă, care ar puté să
se întîmple, se chiamă o babă sciutóre, aceea îi descânta
de Samcă. -

Iată şi ună astă-felă de descântecu din Ţera Românesca :

Au purcesă N. pe cale,
Pe cărare.
Când la jumătate de cale
A întâlnit-o o Samcă
Cu patru picióre,
Cu pără de ursă îmbrăcată.
Bine o a'ntâlnită
Trupu i-o schimosită,
Pieptu i-o stricată,
Ochii i-o păinjenită
Sângele I-o băută,
Carnea i-o mâncată,
Tóte puterile i-o luată.
Nime n-o vădut'o
Nime n'o auqit'o
Numai Maica Domnului
Din pórta cerului,
O audit'o
Şi-o văqut'o,
Şi-o întrebat'o:
–Ce te văicărezi
Şi te câinezi?
–Cum nu m'oi văicără,
Şi cum nu m'oi câină,
Că am purcesă pe cale,
Pe cărare,
Grasă
Şi frumósă;
Când la jumătate de cale
Descânteculă acesta se descântă în trei luni, în fie-care
lună câte trei qile, şi la fie-care dată câte de trei ori, cari
M'o întâlnită o Samcă
Cu patru picióre,
Cu pele de ursă îmbrăcată,
Trupulă mi la schimosită,
Pieptu mi-a stricată,
Ochii mi-a păinjenită,
Sângele mi-a băută,
Carnea mi a mâncată,
Puterea mi-a luată,
Şi nime nu m'o audită,
Şi nime nu m'o văqută !
Şi i-a qisă Maica Domnului:
– Du-te la cine scie descântă.
Cu mătura de a mătură,
Dela tine la depărtă;
Cu aculă la împunge
Şi la străpunge,
Dela tine sa duce;
Cu biciu la biciui,
Dela tine sa porni.
Peste marea négră la aruncă
Unde popa nu tócă,
Lui Dumneqeu nu se rógă.
Acolo să-i fie cina
Şi odihna.
Şi N. să rămâe luminată
Ca cristalulă de curată,
Cum Dumneqeu a zidit'o
Şi mă-sa ce a făcut'o.
 – 35 –

facă de 9 ori pe qi, cu unu paiu de mătură, cu ună acă

şi o biciuşcă de găsită, în rachiă, cu care se spală femeea
şi din care şi bea (1).
Altă descântecă de Samcă din Bucovina şi anume din
Vicovulă-de-sus, districtulu Rădăuţului, în care însă numele
Samcă e schimbată în Borză iar Arh. Mihailă e înlocuită
prin Cosma şi Diamină-Dămiană, sună precum urméză:

Borză înborzată, La mare duceţi-lă.

Borză blăstămată, Pe l'apusă de sóre,
Cu dinţii rînjiţi, La marea cea mare,
Cu ochii beliţi, Că acolo este
C'urechi dâbalată, O mrénă galbănă
Cu gura căscată, Cu códa gémănă.
Cu mâni crăpăcióse, Pe-aceea cătaţi-o
Cu mâni flotocóse, Şi înspăimîntaţi-o
In cotro ai purcesă Şi înferbîntaţi-o,
Cu dinţii rînjiţi, Fărmaţi-o,
Cu ochii beliţi ? Ingroziţi-o,
– Am purcesă la N. Sdrobiţi-o,
Ca so 'nspăimînteză, Inima scoteți-i,
So înferbinteză Sângele beţi-i,
Şi s'o înfioreză, Carnea mâncaţi-i
Să mi-o îngrozescă, Viaţa luaţi-i.
So fărmă, s'o sdrobescă, Că carnea Ilenii)
Sângele să-i beă Nu e de mâncată,
Viaţa să i-o ieă, Că-i de câne turbată.
Carnea să-i mănâncă Mergeţi în fuga mare
Viaţa să i-o stîngă! La ostrovulă mare,
–Tu Cosmă Diamină! Că acolo este
Borza înborzată, O mrénă galbănă,
Borza blăstămată Cu códa gémănă.
Şi ciasulă celă răă Pe-aceea cătaţi-o
Din N. N. scoteţi-lă Şi înspăimîntaţi-o,

(1) Lupaşcu, Medicina babeloră, p. 8.

 – 36 –

Şi înfierbîntaţi-o, Acolo locuiţi,

Şi înfioraţi-o, Acolo să periţi
Fărmaţi-o, Ca róua de sóre,
Ingroziţi-o, Ca spuma de mare.
Sdrobiţi-o, N. să rămâe curată
Inima scoteţi-i, Şi luminată
Sângele beţi-i, Cum e de Dumnedeă lăsată,
Carnea mâncaţi-i Sănătósă
Viaţa luaţi-i. Şi voiósă! .

Descântătârea, care descântă descânteculă acesta, iea unu

vasă, bună 6ră o strachină, pune într'însa aghiasmă, ori
şi rachiă, – ce se întîmplă, – şi rostindă cuvintele de sus
asupra vasului dă puţină apă sau rachiă, în chipulă acesta
descântată, femeii ca să guste, iar cu restulă o spală (1).
Făcându-se acésta, credú Româncele din Bucovina, că
Samca sau Spurcata nu se péte mai multă apropiă de fe
meea îngreunată.

(1) Com. de d-lă V, Turturénă, preotă.

 – 37 –

V.

N A S C E R E A.

In tóte ţările locuite de Români este datină, ca femeile

îngreunate, când vădă că se apropie qiua ca să nască, să
se ducă la biserică ca să se mărturiséscă şi să se cuminice.
In părţile Oraviţei din Banată femeea, care a ajunsă în
stare bine-cuvîntată, adecă care simţesce că i sa apropiată
acuma timpulă ca să nască, iea apă într'o 6lă şi aruncându-o
peste stréşina casei, o sprijinesce cu ună ciură, din jos de
care să fie ună blidă sau altă vasă, şi qice:
– «Cât pestesce apa pe stréşină, şi cât pestesce apa în
ciură, atâta să pestéscă şi băiatulă sau fata;» sau: «cum
nu stă apa pe stréşină, aşa să nu potă sta băiatulă sau
fata.»

Apoi o bea de trei ori, făcându-şi înainte cruce şi din

care îşi udă puţină şi pântecele (1).

(1) Aurelă Iana, «Credinţe la nasceri, din părţile Oraviţei, în «Familia» an.
XXV. Oradia-mare 1889 No. 41, p. 483 şi No. 51, p. 603 şi 604;–com. de d-lu
Ios. Olariu din Domană.
 – 38 –

Iea apoi ună oă, îlă pune în spuza focului şi când pocnesce
oulă eşindă dintr-însulă albuşulă şi gălbănuşulă, rostesce
din nou cuvintele de mai sus (1).
Curândă după acésta se duce la o punte peste o apă,
avândă cu sine o frîmbie (legătură) de breciri, pe care le slo
bóde de pe punte în apă în spre partea ce curge rîulă şi
dice: – Câtă pestesce apa sub punte, atâta să pestéscă prun
culă sau prunca!
Venindă apoi a casă, ia plosconiţă de cânepă (2), şi lobo
qitură de móră (3), pe cari aprinqându-le se afumă. După
acésta merge la o vrăjitóre spre a-i descântă de lécă.
Cele mai usitate descântece, cari se descântă la acéstă
ocasiune, sunt: descânteculă de pază, de isdată şi de întorsă.
Descântarea de pază se face totă da-una Marţia în ur
mătorulă chipă : Descântătórea iea o frîmbie de breciri, din
care măsură trei coţi, şi qice:

Pe cotă am cotită,
Pază am sprijinită,
Pază dela améqi,
Pază de séră,
Pază dela miequlă nopţii,
Pază din vărsatulă zoriloră,
Pază venită,
Pază năprătită,
Pază întâlnită,
Pază mânată,
Pază cu muma codrului,
Pază cu moşu codrului,
Pază cu fata pădurii.

(1) Com. de d-lă Ios. Olariu.

(2) Flórea de cânepă de vară.
(3) Prima făină măcinată de petrele nouă de móră
 – 39 –

Iea apoi un cuţită cu care face semnă pe breciri ca şi

cum le-ar tăia şi qice:
Nu tai brecirile,
Ci tai muma codrului,
Moşu codrului,
Cu fata codrului.
Tai tóte pezele,
Tóte năprătiturile.
Cu cuţitulă le-am tăiată
Şi 'napoi le-am înturnată.

Merge atunci în grădină, avândă cu sine şi cămaşa bol

navei şi puţină făină de grâu şi o bucată de pânză, care
este aşternută lângă o buriană numită scéva. Face din făină
nouă colaci pe degetulu celă mică dela mâna dréptă, îi pune
iarăşi pe pânză şi pe fie-care pune câte ună cruceră. In
jurulă acestora înşiră apoi brecirile şi pe tóte le ocolesce
cu cărbuni aprinşi pe ună vătrală cu tămâe şi qice:
Pază venită,
Pază năprătită,
Iacă te cinstescu
Şi te dăruescă
Cu nouă colaci de grâu,
Cu o pânză nouă
Să te laşi de cea betégă,
Să n'o strînesci,
Să nu o pocesci.
Tóte acestea le lasă apoi acolo până diminéţă. Dimineţa
(Miercuri) merge descântătórea şi vede de cum-va sa veş
tejită buruiana şi din colaci 6re mâncată e ? şi daca da,
atunci femeea, pentru care se descântă, are lécă şi nasce
în césă bună, iar dacă colacii nu sunt mâncaţi, este semnă răă.
Se crede că în nőpte aceea vine o insectă négră, numită
Pază, care mănâncă din colaci şi róde rădăcina buruenei
 – 40 –

şi prin acésta făcându-i-se în destulă, nu mai pocesce pre

bolnavă.
Cămaşa se dă spre îmbrăcare femeii celei ce pătimesce,
iar cu brecirile se încinge, însă pânza şi crucerii rămână
descântătórei de lécă şi pentru ostenélă
După acésta, venindă mai pe urmă descântătórea la pa
tulă bolnavei ca să-i descânte de izdată, îşi face cruce de
trei ori şi qice:
Crepi izdate De şépte-qeci de ori şi şépte.
Necurate Şi să fugă netrebnică,
Odată; Ogrisîtă,
Crepi izdate Urîtă
Necurate Izdată,
De două ori ; Din capă, din mâni,
Crepi izdate Din vâni,
Necurate Din picióre,
De trei ori; Din inimióre,
Crepi izdate Din jigîricióre,
Necurate Din fiere,
De patru ori; Din putere,
Crepi izdate Din crescetă până în degeţele.
Necurate Ieşi din tóte închieturile
De cinci ori; Şi să apuci pădurile,
Crepi izdate In codri muţi
Necurate Şi surqi,
De şése ori; Unde nu-i ieşchie aşchie sărită
Crepi izdate De voinică tăiată,
Necurate Nici glasă de cocoşă,
De şépte ori; Să se ducă'n petri muşchiate,
Crepi izdate Ne mai umblate !
Necurate

In fine, temându-se bărbatulă sau altulă Öre-care dintre

familianţi ca nu cum-va prin vre o vrajă să se vatăme fe
meea bolnavă, iea cămaşa acesteia şi o duce la descântătóre
spre a-i descânta de întorsă.
 – 41 –

Descântătórea, luândă cămaşa, o întórce în continuă şi

pe faţă şi pe dosă până descântă şi qice:
Cine-o fi făcută cu una Napoi să se'ntórcă.
Io-i întorcă cu două, De-o fi mânată de străini
Cine-o fi făcută cu două De vecini
Io-i întorcă cu trei, Napoi să se'ntórcă,
Până la nouă De-o fi din Hale
Cu nouă noi, Lécă să slobódă.
Cu nouă-qeci de boi De-o fi dela Dumneqeu
Indărăptă înapoi. Mila să-şi întórcă.
Şi mai înfocate Să se întórcă
Şi mai pipărate, Şi mai înfocată
Tóte făcături, Şi mai mâniată
Tóte mânături, Beteşugurile,
Tóte unsuri. Visurile rele,
De o fi unsă Visurile grele
De o fi pusă Dela N. N. (1)
Vrăji pe N.
După cele arătate până aici femeea nu se depărtéză de
felă de pe lângă casă. Iar când o cuprindă durerile nasce
rii începe a pregăti tóte cele trebuincióse pentru copilă, precum
şi patulă în care are să petrécă totú timpulă câtă va fi
bolnavă, iar bărbatulă e celă d'întâiă, care alérgă după mâşă.
Sosindă móşa, lucrulă ei celă d'întâiă este ca tóte cele
trebuincióse la moşită să-i fie dindemână (2).
Intre multe altele trebue să fie pe lângă pată şi o ţevă,
ca fiindă pericolă de mórte, să-i pótă inspira aeră pe gru
mază, sau fiindú astupată, o femee sciutóre îi scote ceva
materie de pe grumază, prin care sa împedecată respirarea (3).
Depărtéză apoi pre toţi copiii cei mai mari, dacă sunt, de
acasă, trimiţându-i în vecini sau pe la consângeni, ca să se
(1) Aurelă Iana, «Credinţe la nasceri, din părţile Oraviţei, în «Familia»
an. XXV. Oradia-mare 1889, No. 41, p. 483, No. 51, p. 603 şi 604.
(2) Pretutindene în Bucovina.
(3) A. Iana, Familia cit. p. 483.
 – 42 –

jóce, căci copiiloră mai mărişori nu le este încuviinţată a

petrece în odaia, unde se află muma loră. Cei mai mici de
regulă se scotă în altă odae sau, după împrejurări, rămână
şi acolo.
Bărbatului, în totă timpulă nascerii, îi este iertată a intră
în odaia soţiei sale. Despre unele femei se qice chiar că
nici nu potă nasce, pâna ce nu vină bărbaţii loră şi asistă
la actulă nascerii (1). Nu-i este însă iertată nici lui şi nici
móşei a istorisi despre casuri nenorocite (2). Cei mai mulţi
bărbaţi însă nu stau în casă, unde se află soţiile loră, parte
pentru că nu sunt nici de cum suferiţi de soţiile loră, parte
din causă că sunt prea miloşi (3).
In părţile Oraviţei nemijlocită înainte de ce nasce femeea
se pune lângă pată o furcă de torsă, ună toporă şi o botă
(măciucă), însemnândă că de va nasce pruncă, să tragă la
furcă, iar de se va nasce pruncă ca să tragă la toporă sau
botă, qicândă:
De va fi fată
Să iasă la furcă,
De va fi fecioră
Să iasă la toporă (4.
Dacă móşa se pricepe bine la moşită, dacă e uşâră la mână,
femeea bolnvă nu se muncesce multă, ci îndată hălăduesce.
Când o femee nasce greu se pune în genunchi şi începe
a se ruga.
Romanii credeau că îngenunchiarea grăbesce nascerea (5).
In unele părţi ale Transilvaniei, când o femee nu pote
să nască, bea apă de pe icona Maicii Domnului, iar bărba

(1) In Bucovina, com. de d-lă V. Turturénă şi alţii.

(2) A. Iana. Familia, an. XXV, p. 483. .

(3) In Bucovina, com. de d-lă Vict. Tocariu şi V. Turturénă.

(4) A. Iana, Familia, an. XXV. p. 483.
(5) L. Preller, Römische Mythologie. Dritte Auflage. II. Bd. Berlin 1883, p. 209.
 – 43 –

tulă ei dă cu puşca peste casă, şi móşa de trei ori cu pi

ciorulă în uşă (1).
In alte părţi, totă din Transilvania, când începă durerile
nascerii, bărbatulă iea două topóre şi le împlântă încrucişă
în unulă dintre stâlpii acoperemîntului dela casă (2).
Unele móşe din Bucovina văqândă că femeea nu pote
iute nasce, pună sub aşternutulă ei ună toporă, ună cu
ţită sau altă lucru de metală, anume ca să-i alineze durerile
şi să grăbéscă nascerea (3).
Alte moşe, nu numai din Bucovina ci şi din Ungaria, sunt
de părere că, afară de dînsele, altuia nimărui nu-i e iertată
să scie că cutare femee se trudesce de nascere, pentru că
câţi 6meni vor sci, atâtea ore nu va puté femeea nasce (4).
In Macedonia, când o femee este aprópe să nască, se ieau
tóte precauţiunile de mumă-sa sau de sócra ei, ca să nu afle
cum-va vecinii sau rudele de momentele nascerii. Îndată ce se
manifestă primele dureri, o femee bătrână chémă o babă (mó
şă), care trebue să vie pe ascunsă, ca să nu o afle nimeni,
căci este credinţă în poporă, ca şi în Dacia traiană, că femeea
nasce cu mare anevoe, dacă lumea scie despre acestă lucru.
Simplulă faptă că o femee scie că alta are să nască
esplică, după credinţa Macedoneniloră, truda la facere, şi
pentru a uşura pre bolnavă, se chémă femeea presupusă că
are cunoscinţă, so stropéscă cu apă din gură, sau so afu
me cu o bucăţică din vestmîntulă cu care e îmbrăcată.
În Vlaho-Clisura este obiceiulă numai, că aceea femee
să-şi scótă veriga din degetă şi so pună la bolnavă (5).
(1) Călindarulă poporului pe anulă comună 1889, an. IV. Sibiiu, p. 73 -
com. de d-lă B. Iosofă.
(2) Dr. H. v. Wlislocki, op. cit. p. 7.
(3) Com. de d-lă Tocariu, învăţătoră în Valea-Putnei,
(4) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă, şi d-lă Elia Popă.
5 T. T. Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră poporului română din
Macedonia, în «Convorbiri literare, an. XXVI. Bucuresci 1892, p. 39.
 – 44 –

Nesciindú nime şi cu tóte acestea neputândú nasce, atunci

móşa iea şi întórce tóte lucrurile din casă, câte se potă în
tórce, şi anume: coveţi, lopeţi, cociorvă, vătraiu, mătură,
óle, ceaóne etc. în credinţă că în urma acésta va nasce mai
uşoru.
Întîmplându-se ca atunci, când se trudesce femeea de
nascere, să vie cineva străină la acea casă, móşa prinqendă
de veste, îi iase de grabă înainte şi-i qice, dacă e bărbatu:
«nu te băga în nuntru că ţi-oră lua cuşma ori pălăria!»
iar dacă e femee : «nu întra că ţi-oră lua brâneţele!»
De cum-va însă a întrată pe nesciute şi pe nesimţite în
casă, atunci nu-i dau drumulă să mérgă de unde a venită,
ci-lă ţină în casă până după nascerea pruncului. Dacă sar
lăsa să mérgă, ar urma o nascere şi mai grea (1).
In Banată precum şi n alte părţi, din contră, cum a sim
ţită femeea simptomele nascerii, cari se numescă curmături sau
strînsuri, şi nu pote nasce în restimpă de o oră, iea tămâe ori
smirnă, şi mai alesă de aceea ce o are din cădelniţa preo
tului dela sărbători mari, precum: Crăciună, Boteză şi Pasci,
despre care crede ea că-i cu multă mai folositóre; o pune
pe cărbuni aprinşi, îşi face cruce şi, afumându-se cu dînsa,
se rógă lui Dumneqeu, şi mai cu sémă la preacurata fecióră
Maria, în speranţă că acésta, ca protectórea femeiloră ce
nască fii, cunoscândă durerile şi greutăţile nascerii, macar
că ea na născută în dureri şi chinuri ca femeile cele pă
cătóse, se va pune pentru dînsa pe lângă fiulă său, şi
acesta, ca Dumneqeu a-totú-puternică, îi va ajuta şi uşura
greutăţile nascerii (2).
Dacă cu tote acestea femeea bolnavă totuşi nu pote na
sce de grabă, dacă îngăduesce şi se chinuesce mai multe

(1) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă şi d-lă Elia Popă.
(2) Com. de d-lă Ios. Olariu şi I. Popovici.
ore sau chiar şi dile întregi, atunci este datina în Bucovina
şi Moldova că se adună mai multe mueri la ună locă, mai
alesă dintre némuri, şi se consultă între olaltă ce e de în
cepută şi de făcută ? Unele dintre femeile adunate, fiindă
de părere că póte prunculă are o construcţie puternică, şi
din causa acésta mă-sa nu-lă póte nasce de grabă, altele ia
răşi că póte bolnava sa ostenită prea tare pe timpulă pur
tării, sau na umblată de ajunsă, ci a stată mai multă pe
acasă, sau că prunculă e prinsă prin ceva în năuntru, între
buinţéză tóte mijlócele ce cugetă ele că ar puté folosi şi
grăbi nascerea. Şi iarăşi altele, credândă că i-a făcută cine
va pe ursită, adecă vre-o fată bătrână – stătută, ce a trasă
mai nainte nădejdea bărbatului ei, sau vre-o vădană, căreia
i-a murită bărbatulă, şi acuma, umblândă cu vrăji şi fă
cături, i-a făcută să moră anume ca bărbatulă bolnavei mai
târqiù so ien pe dînsa de soţie, sunt de părere ca, de cum-va
nu i-a desfăcută sau întorsă mai înainte de ce a apucată a
se bolnăvi, să-i desfacă acuma (1).
Credinţa din urmă mai cu semă e fórte respândită la po
porulă de rîndă. Din causa acésta apoi, în credinţa sa cea
deşartă, poporulă în casuri de acestea alérgă până şi prin ală
treilea sată, ba une-ori şi mai departe, până ce află şi aduce
pre nisce babe sau moşnegi, despre cari aă auqită că ară
puté desface de ursită, şi care desfacere babele vrăjitóre o
întrebuinţéză la tóte bólele cele mai grele, precum: lungórea

(1) Com. de mai multe Românce din Bucovina, precum şi de d-nii G. To

moiagă, cant. bis., şi V. Turturénă, preotă: «Când e o femee spre nascere,
în cele trei luni din urmă şi o lună după nascere, duşmancele îi potă face
pe ursită, şi când are să nască, potă so omóre. Dacă femeea capătă înainte
de nascere de repeţite ori cercări, e ună semnă că i-a făcută cine-va, deci
e bine să se caute şi să-şi desfacă de ursită. Asemenea e bine să-şi alégă de
patronă ună sfîntă, care so păzéscă şi feréscă.»
Com. de M. Nistoră şi alte românce din Mălini în Moldova: «Dacă se întîmplă
la facere că o pălesce de ursită, şi nu se află nime ca să-i desfacă, atunci móre.»
 – 46 – -

nebuna, felurite friguri, la dureri de dinţi şi de măsele şi la du

rere de capă, însă mai cu semă la nascere.
Deci, presupunându-se că bolnavei i sa făcută pe ursită
şi temându-se ca nu cum-va să móră în cele mai crâncene
dureri ale nascerii şi ale ursitei şi pe urmă să-i ocupe
loculă fata bătrână sau văduva, care i-a făcută pe ur
sită, una dintre femeile adunate, care se pricepe în ale
descăntării, apucă de grabă ună toporă, merge mai întâi
în unghiulă casei de cătră icóne spre răsărită; şi, făcândă
acolo cruce cu toporulă, qice:
Ho! vacă roşă, Nu-ţi amestecă
Poroşă, Bidele
(Ho! vacă négră Şi lingurile,
Ponégră) (1) Şi strachinele
Nu te asupri; Olele,
Nu te nărăvi, Tindeicile
Nu te năvăli, Şi strecurătorile,
Nu te năpăsti, Casa
Copiii nu-mi serăci ! Şi masa,
Nu te-amestecă, Că de te-i apucă
Nu te apucă, Şi te-i amestecă
Nu amestecă Cu toporulă acesta,
Copiii tăi cu acesteiă! Capulă ţi-oiă tăià !
Nu te apucă,
După ce a sfîrşită da rostită cuvintele acestea, împlântă
toporulă în unghiulă casei. Apoi merge la cele-lalte unghiuri
şi face asemenea. In urmă se duce la meşter-grindă, de este,
împlântă întracésta toporulă din tóte puterile, şi acolo îlă
lasă apoi peste tótă nóptea următóre. In chipulă acesta
crede şi qice descântătórea că légă pre femeea ce-a ursită,
şi deslégă pre cea îngreunată, care, născândă, se mântuesce
de mórte şi se însănătoşéză (2).

(1) Adecă după cum e fată sau văduvă, despre care se presupune că ară
fi făcută femeii bolnave pe ursită.
(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 –– 47 –

Altă descântecă, totă de ursită, şi anume din Satulă-mare,

districtulă Rădăuţului, care asemenea se descântă nu o dată
femeiloră ce nu potă nasce, şi mai alesú celoră mai tinere,
sună precum urméză :
Ho vacă roşă, i le-oiă scóte în şeqută
Poroşă! i le-oiu bate 'n şeqută,
Ho vacă négă i ţi le-oiu scóte în cópse
Ponégră! i ţi le oiă bate în cópse,
Ho haită fărmecătóre, i le-oiu scóte în genunchi
Ho haită de fată mare, ţi le-oiă bate în genunchi,
Hochi înapoi să te 'ntorci ţi le-oiă scóte în pulpă
Dela N. N. ţi le-oiă bate in pulpă,
Că de nu te-i înturna, -
ţi le-oiu scóte în flueră
Eă îndată voiă lua ţi le-oiă bate în flueră,
De-unde-oră fi, de-unde-oiù afla i ţi le-oiă scóte în glesnă
Vr'o câți-va ţeruşi i ţi le-oiă bate în glesnă,
Ori nisce ţepuşi
Şi ţi le-oiă bate ;
-
i
i le-oiă scóte în călcâiă,
ţi le-oiă bate 'n călcâiu
In creştetulă capului, Şi le-oiă scóte în căpută,
Şi ţi le oiă scóte în ochi Şi ţi le-oiu bate n căpută,
Şi ţi le-oiă bate în ochi, Şi le-oiă scóte n degetulă celă
Şi le-oiù scóte în măsele IIlal'e

Şi le-oiă bate în măsele, Şi le-oiă arunca în cale.

Şi le-oiă scóte în andrele
Şi le-oiă bate în andrele,
Şi ţi le-oiă scóte în pieptă
Şi ţi le-oiă bate în pieptă,
Şi le-oiă scóte în plămâi
Şi ţi le-oiă bate 'n plămâi,
Şi le-oiă scóte în inimă
Şi le-oiă bate 'n inimă,
Şi le-oiă scóte în rărunchi
Şi le-oiă bate în rărunchi,
Şi ţi le-oiă scóte în splină
Şi ţi le-oiă bate în splină,
Şi ţi le-oiă scóte în şele
Şi ţi le-oiă bate în şele,
–Bună calea, juncană negru!
–Mulţumescu-ţi N. N!
–Hochi înapoi să te 'ntorci,
Că de nu te-i înturna,
Eă focă că mi-oiă aţîţa,
Bolohani voiă 'nfierbînta
Şi te-oiă arde şi te-oiă frige
Până ce mi te vei stînge;
Şi apoi mi te-oiă luă
Şi n móră te-oiu măcină,
Şi n vântă că te-oiă vântură,
Să nu remâi de felă
Nici câtă unu grăunte de macă
In 44 despicată
 – 48 –

In mare aruncată. Şi-aruncatulă,

N. să rămâe curată, Tótă făcătura
Luminată, Si-aruncătura
Ca argintulă strecurată Să péră
Ca aurulă celă curată Să respéră,
Ca sórele luminată, Cum piere spuma pe mare
Ca mă-sa când a născut'o. Şi stupitulă în cărare
Iar faptulă Şi bruma de sfîntulă sóre.
Şi totă datulă

Sfîşindă descântórea de rostită cuvintele acestea, cari se

repeţescă de 3–9 ori, stupesce după fie-care descântare
asupra bolnavei ca să se depărteze totă răulă dela dînsa (1).
Unele descântătore din Transilvania desfacă sau întorcă
într'ună casă ca acesta în următorulă modă: ieau apă sfinţită
dela Bobotéză şi turnându-o într'ună vasă nou, daă femeei
suferinde să bea de trei ori dintr'însa; apoi spălându-i totă
de atâtea ori corpulă, rostescă în gura mare următorulă
descântecă:

Nemernica mea ! Din sgârciulă nasului,

Nu tuna în curtea mea, Din tâmplele capului,
Nu tuna in poiata mea, Din rădăcina măseleloră,
Nu mulge vaca mea, Din vinele grumajiloră,
Nu tuna în casa mea, Din lumina ochiloră,
Nu şedea pe vatra mea ! Din măduva spinării,
Nu te culca 'n patulă meă ! Din născută,
Nici cu bărbatulă meú ! Din şeqută,
Tu văduvă grasă, Că voi, de nu veţi înturna,
Tu fată rămasă ! Prin inimă vă voiă săgeta.
Să eşiţi din femeea acésta, Să vă duceţi, unde-să
Din osulă spinării, Două mături după uşă ! 2
Din baerele inimei, Acolo să locuiţi,

(1) Com. de d-lă Panc. Prelipcénă, învăţătoră în Şcheia.

(2) In casa, unde stau două mături după uşă, se crede că e multă cértă
şi gâlcévă, şi prin urmare puţină norocă:
 – 49 –

Să vă îmbătrâniţi ! Cum e de Dumneqeă lăsată !

N. să rămâe curată, De la noi numai isbânda,
Luminată, Dela Dumnedeă dobânda !

Descântătórea rostesce cuvintele acestea de trei ori după

olaltă şi anume cu uşa deschisă. În urmă tămâiază odaia
cu tămâe, anume ca să depărteze spiritulă celă răú ală fa
cerii pe ursită şi din odae, de cum va acesta se mai află
óre unde ascunsă într'însa. Iar vasulă îlă îngrópă pe la
miedulă nopţii întrună locă pe unde numai rară se um
blă (2). -

In fine, o seamă de românce, creqândă că femeea îngreu

nată arú fi de cine-va diochiată, şi din causa acéstă nu pote
să nască, îi descântă şi de diochi în următorulă chipă:
Descântătórea iea mai întâi nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă
într'ună vasă cu apă ne'ncepută; după aceea iea nouă bucă
ţele de fieră de găsită sau trei frigări, le légă pre tóte la
ună locă cu o brăţare de cósă, le pune la încălqită şi apoi,
scoţându-le din focă şi începândă a descânta cu dînsele apa
din vasulă, în care sau aruncată mai nainte cei nouă căr
buni aprinşi, qice:
Sub o salce răsădită Diochiulă de la N.
Şade-o fată despletită Diochiulă de omu negru,
Cu unú ochiă de apă Ponegru;
Şi unulă de focă, Diochiă de femee négră,
Şi-o dată celă de apă Ponégră;
Peste celă de focă, Diochiă de fată négră,
Şi cum l'o cuprinsă Ponégră,
Pe locă l'o şi stînsă. Diochi de câmpă veştedită,
Aşa să se stîngă, Diochiă de vântă răă cumplită,
Şi să mi-se ducă Diochiă de multe

2) Robert Prexl-Mühlbach, Besprechungsformeln der Rumänen in Sieben

bürgen, în «Zeitschrift für Volkskunde, lI Bd. 2. IIeft, Leipzig 1889. p. 78.
Mariană, Nascerea la Români. 4
 -

0 -

Ş i mărunte : Să pice,
De strigare, Să respice
Restrigare, Ca róua de sâre,
Şi căscare; Ca stupitu 'n cărare,
De răhnă Ca spuma de mare.
Şi ne-odihnă. . . N. să saie,
Pasăre albă, Să resaie
Cu dalbă ! Curată,
Pici de ici, pici de colea, Luminată,
Pici dela nepóta mea. Ca Dumneqeă, când o făcut'o,
Pici diochiu Ca maica-sa, când o născut'o
Dintre ochi ! Ca argintulă străcurată,
Să nu rămâe răă. Ca aurulă celă curată,
In trupulă săă Ca sórele pe senină
Câtă ună firă de macă In veci, amin!
In patru despicată, Dela mine descânteculă,
In drumă aruncată, Dela Maica Domnului léculă !

După rostirea de trei ori a acestoră cuvinte, descântă

tórea spală cu o parte de apă descântată pre femeea ce
se crede a fi diochiată pe faţă şi pe tâmple, o parte i-o dă
de băută, iar restulă dimpreună cu cărbunii îlă aruncă pe
ună pară (1).
La Romani, loculă descântătóreloră române de astăqi îlă
ocupaă două qeiţe, numite Carmentes, cari, ca şi descântă
tórele nóstre, ajutaă femeiloră îngreunate a nasce nu numai
prin rostirea de descântece şi formule magice, ci în acelaşi
timpă puindă şi singure mâna; de aceea se şi deosebiaú
ele între olaltă numindu-se una Prosa sau Porrima iar ceea
laltă Postverta, adecă după cum sosia copilulă pe lume: cu
capulă saă întorsă (2).

(1) Dict. de Aniţa Pletosă din Rădăşeni şi Gafiţa a lui Niculai Iacobă a
Luchi, din Mălini, comune în Moldova, judeţulă Sucéva. -

(2) L. Preller, Röm. Myth. II, p. 208–209.

 – 51 –

In unele părţi din Bucovina, precum bună-óră în Poiana

Stampii respective Pilugani, cum a haladuită femeea şi nou
născutulă a sosită pe lume, mâșa care la rădicată, nemij
locită după ce la prinsă în mâni, i-a tăiată şi legată bu
riculă, qice, dacă e băiată:
Acestă băiată,
Ce l'am rădicată,
Să fie norocosă
Şi mintosă
Şi voiosă,
Şi drăgăstosă,
Şi sănătosă
Şi 'nvăţată
Şi bogată,
Omă de trébă
Şi luată în sémă !

Iar dacă e copilă qice:

Acéstă copilă
Să fie frumósă
Şi mintosă
Şi voiósă,
Drăgăstósă,
Sănătósă
Şi 'nvăţată
Şi bogată
Şi femeie de trébă
Şi luată în sémă! (1)

In Căndreni, cum se nasce copilulă, móşa qice:

– Cine-i acesta ? ori vorniculă?
– Vorniculă ! – răspunde totă móşa.

(1) Dict. de Maria Vasiluţă, móşă din Poiana-Stampii.

 – 52 –

– Cine-i acesta ? ori dascălulă ?

– Dascălulă ! răspunde iarăşi móşa
– Ori îi omă de omenie,
Ori nu-i omă de omenie ?
– Ba îi omă de omenie !
Omă cu minte şi de trébă
Şi de toţi luată în sémă;
Omă frumosă, voinică, bogată,
Cu cei săraci îndurată.
Nu-i beţivă, dar îndrăsneţă
Ca ômenii cei isteţi,
Ca toţi 6menii cei mari,
Cari au fostă mai de demultă
Din moşi
Din strămoşi
Şi răstrămoşi!

Apoi îlă lipesce de masă şi qice:

–Acesta să fie la capă de masă, şi cuvîntulă lui luată
în sémă de toţi câţi îlă voră auqi!
In fine, însemnându-lă cu semnulă s-tei cruci şi qicândă
de trei ori după olaltă: «în numele Tatălui, şi ală Fiului
şi ală sf. Duchú, amină, » îlă spală cu apă călduţă, de
regulă însă rece, anume ca să fie deşteptă, şi apoi, în
vălindu-lă într'o cămeşă de-a tatălui săă, îlă pune de-o
parte (1).
In Fundulă-Moldovei, móşa, îndată ce a rădicată copilulă,
după ce i-a tăiată şi legată buriculă, îlă pune într'o covă
ţică cu apă rece, fie iarnă fie vară, şi aşa îlă spală. Apoi,
învălindu-lă într-o cămeşă saă şi în altă haină, care-i pică
mai de grabă din dămână îlă pune, dacă e iarnă, pe cup
tioră, iar dacă e vară, pe laiţă sau pe vatră, adică unde
crede ea că e mai caldă, ca nu cum-va să se răcéscă (2).

(1) Com. de Petru Ursulă, fostă cant. bis.

(2) Dict. de P. L. Leuşténă.
 – 53 –

In cele mai multe părţi din Bucovina şi Moldova (1) însă,

cum a hălăduită femeea, rădicândă móşa copilulă şi ţinân
du-lă de-asupra unei baleuţe saă covăţele, tórnă de-asupra lui
apă rece, şi aşa îlă spală anume ca să fie nesimţitoră şi târ
diă la frigă. Iar după ce-lă spală şi învălesce bine într'o
cămeşă sau altă pândătură, îlă pune pe ună momentă josă,
de regulă sub masă.
In Istria, când se nasce ună copilă i se pune în gură o
bucăţica de mără muiată în vină ca să fie voinică şi veselă (2).
Grecii cei vechi, cum sosia ună copilă pe lume, îndată
îlă spălaă, ca şi Româncele, cu apă (3).
Romanii aveau ună şiră întregă de deităţi, parte bărbătesci
parte femeesci, cari scutiaă şi grijiaú pre copilulă nou-născutu.
Augustină (IV, 11,) numesce întâi pe Ops, adecă Mama pd
mîntului, ca qeiţă îngrijitóre de copii. De aceea Romanii,
conformă datinei străvechi, puneau sau aşezaă îndată pe
copilulă nou-născută pe pămîntă (4).
De aice se vede că vine şi datina Româniloră de a pune
copiii, după nascere, sub masă.
In acelaşi timpă, când pune móşa copilulă sub masă,
toţi cei ce au fostú de faţă la nascere, numai dacă sunt
în stare, aruncă peste capă o pétră qicândă : « Acesta în gu
ra strigoiului ». Prin acéstă datină se vede că poporulă ro
mână, fără să scie, face alusiune la Saturnă, care-şi înghiţia

(1) Dict. de M. Nistoră.

(2) T. T. Burada, O călătorie în satele românesci din Istria, în «Tribuna»
an. VIII. Sibiu 1891. No. 161 în Foiţă.
(3) L. Fürstedler, Die Götterwelt der Alten. Kurze Darstellung der My
thologie der alten Griechen, Römer und Deutschen. Pest 1886, p. 154: «So
bald die Kinder zur Welt kamen, wurden sie mit Wasser gewaschen.»
(4) Ovid. trist. IV. 3, 46: tactaque nascenti corpus haberet humus. –Sueton,
Octav. 5: esse se possessorem ac velut aedituum, soli, quod primum D. Augus
tus nascens attigisset. – Preller. Röm. Mith. II. p 209.
 – 54 –

copiii şi care mai pe urmă fu înşelată prin petre învălite în

pelinci (1), apoi şi la strigile, despre cari vomă vorbi mai
la vale.
Nemijlocită după ce a rădicată copilulă, la spălată şi la
pusă în unele din locurile arătate mai sus, móşa se întórce
la nepótă (2), ca să-i dea ajutorulă trebuinciosă, ca nu cum-va
în urma crânceneloră dureri şi vărsare de sânge să se în
tâmple vre o nefericire sau chiar nenorocire.
Intre multe alte mijlóce, ce le întrebuinţéză ea la acéstă
ocasiune, e mai cu sémă în părţile dela munte şi celă ur
mătoru:
O unge cu untă de oi sau de lemnă ori şi cu holercă
(rachiă) peste totă corpulă, apoi punându-i o perinuţă la
matcă (3), o încinge bine şi strînsă cu ună brâă lată sau
cu o chingă.
După ce a încins o fierbe holercă cu zahără şi cu săcărea
pisată mărunţelă şi-i dă ună pahară sau două, câtă socóte
că nu i va fi spre stricăciune, de băută; dacă e slabă atunci
nu-i dă nimică de băută, pentru că o săóră la inimă. De
mâncată însă mai nici o móşă nu îndrăsnesce a-i da de
grabă, temându-se ca să nu-i strice. Totu-şi după câte-va

(1) W. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung und Brauch der Romă
nen Siebenbürges. Hermannstadt. 1866. p. 26.
(2) In cele mai multe părţi ale Bucovinei, apoi în Dobrogea, în unele părţi
ale Transilvaniei, Banatului, Ungariei şi Moldovei, femea ce-a născută, din qiua
nascerii şi până după 40 de qile, se numesce nepótă, iar acésta spune celei ce
a moşită, fie ori şi cine va fi aceea, móşă dem moşică. Eă credă că numirile
acestea sunt usitate a se da astă-felă din timpurile cele mai străvechi, când
nu erau móşe învăţate, ca în timpulă presentă, ci mai fie-care móşă respec
tive bunică rădica copiii nepótei sale. In unelele părţi din Bucovina, Moldova
şi Ţéra-Românéscă însă femeea ce-a născută se numesce c'ună termină sla
vonă lehuză, lăuză sau leusă.
(3) O sémă pună în loculă perinuţei simple, o petică, sau o perinuţă anume
spre acestă scopă făcută, în care se află lută frămîntată învălită.
ore dela nascere, îi daă şi de mâncată, şi anume: zamă,
lapte dulce şi acru, mai pe scurtă cine are, dar şi de-acestea
cu măsură (1).
După ce a dată nepôtei ajutorulă trebuinciosă se întórce
iarăşi la copilă, şi rădicându-lă de unde la pusă caută şi
de rîndulă acestuia.
După scăldarea copilului, despre care vomă vorbi mai pe
largă în unulă din capitolele următóre, şi mai cu sémă după
sloboqirea casei, unde acésta din urmă este usitată în diua
nascerii, póte ori şi cine să visiteze pre femea ce-a născută.
Intre cei ce o visitéză fórte lesne se pote întâmpla ca unulă
sau altulă să aibă ochi răi şi so dióche. Deci móşa, ca să
previe unei asemenea întâmplări, mai nainte de ce apucă
a întrà vre-ună străină sau străină în casă, îi descântă de
diochi. Móşa îşi face cruce, făcându-şi şi nepota de trei ori,
apoi suflă peste capulă bolnavei şi qice:
Nu suflai sufletă, Tóte mirături
Numai suflai deochetă, şi tóte pocituri.
Din creerii capului, De-o fi deochiată de nevastă
Din merele obrazului, Pieptulă să-i plesnéscă,
Din sgârcele nasului, Laptele să-i pornéscă;
Din ficăţei, De-o fi deochiată de ună voinică,
Din rărunchei, Pântecele să-i plesnéscă;
Din totă sângele ei. De-o fi deochiată de fată mare,
De o fi deochiată Părulă să-i pice,
De ochi mâţoşi, Ochii să-i împăinjenéscă,
De ochi negri, Buzele să-i pişcănéscă,
De ochi verqi, Să nu se mire de N.
De ochi de 99 de feluri, Să se mire de ei
Napoi să se 'ntórcă Cum o să facă,
Tóte deocheturi, Cum o să petrécă,

(1) Dict. de P. L. Leuşténă, din Fundulă-Moldovei, şi de M. Nistoră din

Mălini.
 Să se mire de Staticotă Cine-lă vedé
Cu barbă-i cu totă, Orbià,
Cu ună cală şchiopă, Cine gustă
C'o sarcină de drogă, Crepă.
C'o străcătore (1) de caşă roşă. Să crepe tóte deochituri,
Şi elă aşa striga: Tóte mirături,
«Hai la caşă roşă (de 3 ori! | Tóte năprătituri,
Cine-lă auqiă Tóte pocituri.
Surqià,

Apoi, udându-o cu limba pe frunte şi scuipândă jos, qice

mai departe; -

Cum îşi linge 6ia mielulă

Şi vaca viţelulă,
Aşa spălă eú pe N.
De tóte deochituri,
De tóte mirături.
Cu limba o spălai
Şi la pămîntă îlă lepădai.

Calcă apoi scuipatulă cu piciorulă şi iară-şi qice:

Să se aşeze tóte deochituri,

Cum aşéză pămîntulă
Sub lume, sub ţéră,
Sub tóte cară,
Aşa ca să aşeze
Tóte durerile,
Totă deochiatulă dela N.
Să rămână curată,
Luminată,
Maica Maria
Cum a lăsat'o.

(1) Străcătóre = strecurătore, prin care se strecură laptele închegată (în

Bucovina ori şi care lapte).
 Că ea pe mine m'o îndemnată,
De cu sufletă i-am suflată,
Cu limba o am spălată
De deocheturi,
De mirături.

Lângă pată josă în nemijlocită apropiere a scuipatului, ba

une-ori şi peste scuipată, face pe pămîntă cruce şi qice:

Cine s'o află

Să măsóre cerulă de maltă
Pămîntulă de lată,
Acela să mai pótă deochiă pe N. (1).

Nemijlocită după ce i-a descântată de deochi saă şi înainte

de acésta, îi légă ună firă roşă la gâtă, pe care leuza trebue
să-lă ţină până ce iese la biserică, asemenea ca să nu se
deóche (2).
Móşele din Bucovina, cum nasce nepóta, facă ună ca
nafă de lână roşia şi-lă bată cu ună cuişoră de-asupra
uşei. Acestă canafă are aşişderea putere de-a apără ori-ce
diochitură şi fărmecătură (3).
Cele din Moldova, totă pentru acestă scopă, pună de-a
supra uşei, unde se află copilulă şi mama, o lécă de stră
mătură roşie împlântată cu ună acú (4).
Cele din Istria împlântă în pragulă uşei unu cuţită, iară
în légănă pună două ace, pentru ca, după credinta loră,
să nu se apropie spiritele cele rele să iea copilulă (5).

(1) Aurelă Iana, «Din credinţele la nasceri», în «Familia» an. XXV, p. 603.
(2) Iónenă, op. cit. p. 13. -

(3) Dict. de P. L. Leuşténă.

(4) Dict. de M. Nistoră din Mălini.
(5) Burada: «O călătorie în satele românesc din Istria», în «Tribuna», an.
VIII. Sibiă 1891, No. 161.
 – 58 –

In Macedonia se pune de-asupra uşei din odaia, unde se

află lehuza, ună firă de aţă albă şi altulă roşă răsucită,
formândă numai unulă ca mărţişorulă în România, pentru
ca toţi cei ce întră să vadă pe lehuză, să trécă pe sub
acestă firă; acésta se face pentru ca copilulă să fie ferită
de-a se umplé de vre-o bólă lipiciósă dela cei ce au in
trată în casă. Ună asemenea firă se légă şi la lehuză îm
preună cu inelulă de cununie, ca să fie ferită de ochi răi
(deochiă). Atâtă firulă dela uşă câtă şi celă dela gâtulă le
husei se păstréză 40 de qile.
In Vlaho-Clisura se obicinuesce ca să se lege de-asupra
patului lehusei două fire de aţă, unulă roşu şi altulă albă,
în formă de cruce, pentru ca să aibă în totú dauna sem
nulă sfintei cruci de-asupra capului ei, fiindă că ea 40 de
qile nu-şi face cruce, nefiindu-i iertată acésta (1).
Romanii aveau o deiţă, numită Carna sau Cardea, despre
care credeau că păzesce odaia, în care se afla femeea ce-a
născută, stândă la uşă şi la feréstră ca să nu între spiritele
cele rele în năuntru; de-aceea era ea apoi considerată ca o
deiţă a întrării şi a eşirii, pentru că se pricepea la artele
miraculóse şi iubia ascundişulă. Atributulă acestei deiţe era
măceşulă sau păducelulă (spinum album), căruia nu numai
în Italia, ci şi în Asia şi Grecia, i se atribuia o putere mare
contra influenţeloră demonice. din care causă se anină elă
apoi la nasceri şi înmormîntări de-asupra uşei din afară,
sau se ardea de naintea uşei, sau se ungeaă atâtă pe sine
câtă şi casele cu alifie făcută dintr-însulă (2). -

Măceşulă e apărătoră contra spiriteloră celoră necurate

şi rele, mai alesă însă contra Ieleloră, şi după credinţa Ro

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, op. cit., p. 42.

(2) Preler, Röm. Myth. II. B. p. 237–239.
 – 59 –

mâniloră. Dar, de 6re-ce nu fie-care móşă póte să aibă mă

ceşă din dămână, de aceea pune de-asupra uşei ună canafă
saă şi altă materie roşie, care după credinţa generală, are
asemenea putere apărătóre şi mai cu sémă în contra dio
chiului.
Totă atunci, când se bate canafulă, saă se împlântă stră
mătura, i se pune la piciore şi la gâtă usturoiă, ca să nu
capete, după credinţa Românceloră din Ţéra-Românéscă, Böla
babiţeloră (1), iar după credinţa celoră din Bucovina ca să
nu se apropie strigóicele de dînsa.
Dacă o femee, în decursulă timpului câtă a fostú îngreu
nată, a mâncată póme îngemănate atunci, după credinţa ge
nerală a Româniloră, nasce de comună câte doi copii de
odată.
Despre copiii aceştia cari pretutindeni în Bucovina se
numescă copii de a gemenea, gemeni, gemănări şi gemenari,
sing. gémănă şi gemănară, se crede pe de o parte că potă
face fórte multe lucruri bune, potă ajuta la diferite bóle (2),
pe de altă parte că au o putere fórte mare de a fărmeca,
descânta şi vindeca (3).
Mai departe totă despre gemeni se crede, că unulă din
tre dînşii trebue mai timpuriu ori mai târqiă numai decât
să móră. Dacă supraveţuescă anulă ală treilea, atunci ambii
potă să trăiéscă ună timpă mai îndelungată (4).
Din contră, despre copiii născuţi afară de cununie şi mai
alesă de fete mari, numiţi în Bucovina spuri, sing. spură,
fem. spuróică, apoi urzicari, feciori şi copii din flori, feciori
de isbelisce, iar în Transilvania : copii din flori, copii de lele,

(1) Ionénă, op. cit. p. 9.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) «Familia» an. VI, Pesta 1870. p. 555
(4) Com. de d-lă V. Turturénă.
 – 60 –

copii de căpătată, copii dela umbra sau propteua gardului,

foachi de la mag. faty şi bitongi dela mag. bitang (1), se cre
de în genere că sunt cu multă mai talentaţi, mai deştepţi
mai isteţi, mai întreprindători şi mai frumoşi decât mulţi
dintre copiii născuţi din căsătorie legitimă, dar totă-odată
şi mai desfrânaţi, căci qice proverbulă : «pe unde a sărită
capra, mai pe sus va săr) iada,» sau :

Capra sare peste masă,

Iară iadă peste casă

Ba nu o dată o mărturisescă acésta chiar ei singuri.

Iată, spre esemplu, ce spune o fată mare, care sa năs
cută în asemene împrejurări:

M'a făcută mama pe ghiaţă

Duminecă diminéţă
Să fiă iute şi istéţă.
M'a făcută mama pe vântă
Să fiă iute la cuvântă.
M'a făcută mama 'ntre văi
Să fiă dragă la flăcăi! (2)

In privinţa spuriloră, de cari, după credinţa Româniloră

din Ţéra-Românéscă, nu se prinde nici ună farmecă, vrajă
sau blăstămă (3) şi cari de regulă pârtă numele mamei

(1) Com. de d-lă R. Simu.– Totă aşa se numescă copiii aceştia şi n distric
tulă Bacăului din România. Veqi «Columna lui Traiană», an. IX, Bucresci
1882, p. 426: «Atâtă băeţii câtă şi fetele născute din flori poporulă îi numesce
bitongi şi-i secotesce ca nelegiuiţi.» – In judeţulă Sucéva din Moldova se nu
mescă şi orfani.
(2) Din Horodniculă-de jos, districtulă Rădăuţului.
(3) Dumitru Teleoră, Scene şi portrete, Bucuresci 1886 p. 279: «Parcă era
copilă din flori, saă fiă de lele, căci nu se lipia de elă nici ună descântecă,
nici o vrajă, nici ună blăstămă.»
 – 61 –

loră (1), până la eventuala căsătorie a acelora, cari au avută

împreună respectivulă spuriă mai sunt încă următórele de
însemnată :
Pe cei mai mulţi dintre spuri tatălă loră nu voesce a-i
recunosce de ai săi. Din causa acésta apoi se nască adese
ori procese.
Dacă prin judecătorie se pote constata recunoscerea, fe
ciorulă trebue să plătéscă fetei ruşinea ce i-a făcut-o şi o
sumă 6re-şi care de bani pentru crescerea până la ală şép
telea ană ală spuriului, în casă când nu voesce a o lua de
soţie. La avere însă are spuriulă numai atunci dreptulă, când
adevăratulă părinte la recunoscută ca ală săă înaintea mar
torilorú. In casulă din urmă pórtă de regulă şi numele de
familie ală tatălui său şi nu ală mamei sale (2).
In unele părţi din Moldova, precum în districtulă Bacăului,
copiii din flori, fiindă cunoscuţi părinţii loră atâtă de dînşii
câtă şi de alţii, au totă dreptulă la moştenirea averii aceloră
părinţi numai atunci, când părinţii respectivi naú alţi copii
legitimi sau niscai rude de aprópe (3).
Ce se atinge de credinţele şi mai cu sémă de datinele usi
tate la nasceri, despre cari amă vorbită până aici şi despre
cari vomă vorbi în capitolele următóre, când nasce o fată
mare, numită în casulă acesta în unele părţi din Bucovina

(1) Datina acéstă esistă la Români din timpurile cele mai depărtate. Porecla
dată bună oră lui Ioană Vodă celă cumplită de Arménulă, precum îlă numesce
Urechiă şi vestitulă diplomată şi istorică franceză contimpurană Hubert Lan
guet, venia dela mama lui, o Arméncă, soţia lui Sarpega. Şi fiindă că copii
naturali, numiţi de obiceiă după mama loră, apoi Ioană deveni Arménulă, după
cum Petru, fiulă naturală ală lui Ştefană celă mare, devenise Rareşă, şi Ale
randru (Petru) fiulă naturală ală lui Bogdană şi ală unei Lăpuşnence, căpă
tase numele de Lăpuşnénu. Vedi A. D. Xenopol, Istoria Românilor, t. III,
Iaşi 1890. p. 94.
(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) Columna lui Traiană, an. IX., p. 426–427.
 – 62 –

vădană, nu sunt mai de felă luate în sémă. Nimene nu-şi bate

capulă cu ceea-ce e bine şi ce e răă de făcută. Totă ce se
face, se face câtă se póte pe scurtă şi în taină.
Afară de cele înşirate până aici merită a fi însemnate
încă şi următórele credinţe, cari există la Români în timpulă
nascerii, şi anume:
Când se nasce ună copilă şi pică pe mâna dréptă, tótă
viéţa lui va fi cu dreptate, iar daca pică pe mâna stângă,
va trăi numai cu strîmbulă (1).
Când se nasce ună băiată, atunci de bucurie rîdă şi che
torile de la casă, şi asta din causă că băeţii se potă fórte
lesne cresce şi căsători, iar când se nasce o fată, plângă,
pentru că fata e pétră în casă, şi dacă mai are încă şi minte
rea, atunci e vai şi amară de dînsa (2).
De aici vine apoi că Românii, în genere, se bucură cu
multă mai tare când capătă ună băiată, decât când capătă
o fată.
Cum se nasce unú băiată sau o copilă, tot-d'a-una se în
scrie în ceră într-o carte, care se numesce cartea sorţii, nu
numai numele, ci şi totă viitorulă săă cum are să fie: bună
ori răă, de unde vine apoi şi qicala: «aşa mi-a fostă scrisă,
aşa mi-a fostă scrisă în slovcle ursitóre» saă: «aşa mi-a fostă
sórtea » Daca sa născută într'ună ceasă bună, în tótă viaţa
lui are să fie norocosă şi fericită, iar dacă sa născută în
tr'ună ceasă răă, în tótă viaţa lui are să fie nefericită (3).
Pe lângă acésta se mai crede că fie-care copilă capătă la
nascerea sa o stea, şi câtă timpă stéua căpătată lucesce pe
bolta cerului, până atunci trăesce şi individulă, căruia i sa

(1) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.

(2) Dict. de mai mulţi Români din Bucovina, de M. Nistoră din Mălini în Mol
dova şi de d-lă El. Popă din Şomcuţa-mare în Ungaria.
(3) Despre acésta să se vadă mai pe largă în cap. despre Ursitóre.
 – 63 –

dată, iar când îi cade stéua din ceră, atunci i se curmă şi

lui qilele, atunci trebue numai decât să moră.
Acéstă credinţă, forte răspândită în tóte ţările locuite de
Români, se vede că la inspirată şi pe poetulă care cântă:
Pe cerulă, unde stau presurate,
Cu ochi de aură, nenumărate
Stele, ce vecinică parcă privescă,
Totă omulă are stéua-i amică,
Fie lucéfără, fie stea mică,
Care-lă păzesce cu doră cerescă !

Când florea vieţii se ofilesce,

Stéua pe bolta-i şi ea pălesce,
Apoi apune în infinită.
Când în natură cadă triste şópte,
Lunecă stele în négra nópte,
Noi plângemă fiinţe ce ne-au iubită!

De-aici vine apoi şi altă credinţă totă atâtă de răspân

dită, anume că de câte ori se vede picândă câte ună meteoră,
care de cătră poporulă de rîndă e considerată ca stea, de
atâtea ori more câte ună omă.

Şi dacă pe vr'ună omă îlă ameninţă vre-o cursă sau ne

norocire mare, atunci se qice că i sa întunecată steua (1),
iar dacă-i merge fórte rău, dacă e fórte necăjită, asuprită
şi nefericită, atunci, în desperarea sa, qice că n'are stea în
ceră, cu alte cuvinte, că n'are nimică ce mai aşteptă aici
pe pămîntă, că i sa curmată totă binele şi fericirea.
Afară de acésta nu odată auqimă pre 6menii cei necă
jiţi sau cei ce se află în vre-ună pericolă mare esclămândă:
vai de steua mea! – vai de steua nőstră ! - vai de viaţa
nóstră!

V. Alecsandri, Poesii pop ale Rom. Bucuresci 1866. p. 4.

 Din contră, dacă unui omă îi merge bine, dacă e deplină
sănătosă şi fericită, atunci, după cum arată şi următórea
chiuitură din Transilvania, stéua lui nu se urnesce de felă
de pe bolta cerului, ci ea câtă e nopticica de mare stă lo
cului şi lucesce:
Câte stele sunt pe ceră
Până în diuă tóte pieră,
Numai stéua mândrului
Şade 'n vîrfulă muntelui,
Nici nu sue, nici cobóră,
Gândesci că-i pétră de móră (1).
Asemenea se crede că dacă ună copilă sa născută într'o
Duminică sau într'ună prasnică mare, bună-óră în qiua de
Crăciună sau Pască, e fórte norocosă şi va ajunge la tim
pulă săă unú omă însemnată (2). Din contră dacă se nasce
Sâmbăta se crede că nu va trăi lungă timpă.

(1) I. Popă Reteganulă, Chiuituri, Gherla 1891, p. 29,

(2) Cred. Rom. din Bucovina. – Veqi şi VV. Schmidt, Das Jahr. pag.
25 – 26: «Deosebită de norocită e considerată copilulă acela, care zăresce
lumina lumii într'o Duminică. Pe acela îlă iubesce Dumneqeă mai multă.»
Dr. Emilian Voinţchi, Despre superstiţiuni, discursă ţinută în 4 Oct. 1892
cu prilegiulă inaugurării sale festive ca rectoră la universitatea din Cernă
uţă, publ. în «Gazeta Bucovinei» an. II, No. 79: «La Români sunt în fie-care
lună două dile rele sau nenorocóse. In aceste dile nici o întreprindere nu
póte se succédă, şi femeia care nasce într-una din aceste dile, trebue chiar
să móră. In privinţa dileloră de peste săptămână există în generală regula
că nenorocóse sunt: Lunia, care e favorabilă numai pentru totă ceea ce are
să créscă; Marţia, care e bună numai pentru afaceri judecătoresc şi de con
tracte; Joia, în care di acolo unde locuescă elemente slave nu e permisă să
se serbeze nici o cununie, căci altă-felă va fi vijelie în viéţa conjugală, şi
Vinerea care e cea mai nenorocósă dintre tóte dilele din săptămână. La qi
lele cele norocose se numără Sâmbăta şi în specială Dumineca, care se are
în vedere mai alesă la nasceri şi acţiuni bisericesci. Copii născuţi Dumineca
sunt copiii norocului şi potă să vadă şi să cunâscă multe ce altora nu le e dată
să vadă şi să cunâscă şi, dacă voră fi botezaţi într'o Duminecă, ei potă să vadă
şi spiritele şi să ceră multe lucruri dela ele.»
Aurelă Iana, «Din credinţele poporului rom. din Maidană, de lângă Oraviţa,
 – 65 –

Care copilă în ce zodie se nasce, aşa are să-i fie noroculă

şi firea. Dacă zodia-i bună va fi norocită, dacă-i rea, va fi
nenorocită. De aice vine apoi şi qicala: «aşa i-a fostă zodia.»
Norocoşi se credă a fi şi aceia, cari se nască uşoră. Mai
norocoşi însă sunt cei ce se nască după miequlă nopţii
până în diuă.
Mai departe se qice, atâtă în Bucovina câtă şi n Moldova,
că dacă ună copilă se nasce în cămeşă, adecă învălită întrună
felă de peliţă, va fi fórte norocosă, iar dacă se nasce fără
cămeşă, va fi mai puţină norocosă.
In Țéra-Românésca asemenea se crede că copilulă, care
se va nasce cu căiţă pe capă, va fi norocosă. Acea căiţă
însă să se usuce şi să se lege de gâtulă copilului din când
în când, fiindă bună de deochi (1).
In alte părţi, totă în Ţéra-Românéscă, din contră se crede
că copilulă, care se nasce cu căiţă pe capă, după mórte se va
face strigoiă (2).
In Macedonia, de se întîmplă ca noulă născută să se
nască în cămeşă, ceea ce se întîmplă fórte rară, toţi se bu
cură în casă, căci are să fie cu norocă tótă viaţa sa, iar
de este băiată, acea cămeşă se pune la o parte pentru mo
mentă, căci se crede că este ună talismană de mare preţu,
ce are putere de a apăra viaţa celoră ce sară afla în pri
mejdii, şi a veni în ajutorulă celui ce se servesce de ea
pentru ca să i se împlinéscă totă ceea ce doresce. Pentru
ca acestă talismană să capete acea putere, trebue mai întâi
să stea patru-qeci de qile în altarulă bisercii sub s-ta masă,
apoi să fie purtată prin trei oraşe mari, capitale a trei ţări,

în «Familia» an. XXVI. Oradia-Mare 1890, p. 7: «Cine se nasce în diua de

Pasci, sub restimpulă tragerii clopoteloră la biserică, este omă norocosă în
întréga viéţă.»
(1) Ionénă, op. cit. p. 11.
(2) Ionénă, op. cit. p. 41.
Mairană, Nascerea la Români. 5
 – 66 –

pe urmă să se potrivéscă, ca să fie pusă sub ună podă,

pe când are a trece peste elă vre-ună împărată sau vre-ună
paşă, vre-ună mitropolită sau vre-ună archiereu, acésta însă
în trei rînduri diferite; după aceea acelă talismană îşi ca
pătă putere, şi celă ce are nevoe se póte servi de elă, aşa
d. e. avândă cine-va o judecată, pentru ca judecătorulă să-i
facă dreptate, şi să nu-lă strîmbăţéscă, să iea acea cămeşă
pe care o cose mai întâi într'o bucăţică de postavă şi o
anină de gâtă cu ună găitană negru de mătasă, puind o
subsuara dréptă sub strae ca să nu se vadă. Când vine
înaintea judecătorului şi acesta nu vorbesce în favorea lui,
atunci apasă mâna de corpă ca să strîngă legătura în care
se află cămeşa, acésta o face pentru ca vorba judecătorului
să nu aibă putere să mérgă mai departe şi să rămâe numai
acolo, în judecătorie, fără efectă; iar dacă voesce ca vorba
lui să fie ascultată de judecătoră, atunci ridică mâna ce
apasă cămeşa, pentru ca să-i mérgă vorba mai departe şi
să fie ascultată, qicândă atunci în gândulă săă: cum are
trecere vorba Împăratului, a Mitropolitului saă a Paşei, aşa
să aibă trecere şi vorba mea.
Mai departe credă şi spună Românii macedoneni ca în
tîmplându-se să se nască copilulă pe timpă răă şi furtunosă,
atunci are să aibă multe valuri în viaţa lui de întimpinată,
iar dacă timpulă e frumosă, atunci are să fie cu norocă.
Când se nasce vre-ună monstru, se crede, ca şi în ţă
rile române de dincoce de Dunăre, că femeea sa uitată la
vre-o dihanie, sau că părinţii au păcătuită fórte; şi de aceea
trebue să se pocăéscă tótă viaţa loră prin rugăciuni şi po
meni, pentru ca să le fie bine pe lumea cea-laltă.
De se nasce copilulă însemnată cu vre-o pată pe corpă,
 – 67 –

atunci se crede că femeea însărcinată a mâncată vre-unu

fructă pe care la furată (1).
Când ună copilă se nasce şi are testicule cam mari saă,
cum spună Bucovinenii, capă mare, qică Românii din Ţéra
Românéscă că are apă în ele (2).
In casulă acesta, ca să péră acea apă, se duce mă-sa la
ună puţă de unde se bea apă, şi tórnă apa dintr'o doniţă,
dicândă : «nu tornă apă din doniţă, ci pe cea din testicu
lele copilului meu (3).»
Dacă ună copilă are o vână albastră pe frunte, credă
Românii din Transilvania, că va fi espusă periculeloră de
apă; dacă însă are o dunguţă roşă pe grumază, atunci va
muri de focă. Deci, spre a delătura periculele acestea, e bine
ca tatălă şi mama lui să se taie la degetulă celă mică dela
mâna stângă şi să lase ca să cadă trei picuri de sânge sub
légănulă copilului, qicândă în acelaşi timpă : «iea şi ne
apără pe noi pe toţi de focă şi de apă, de fieră şi de petra,
de bólă şi de nepricepere (bolândie.») Aceste cuvinte sunt
îndreptate cătră schima casei, o fiinţă cobaltică, pe care ori
şi care familie o veneréză fórte multă (4).
Romanii aveau o deiţă scutitóre de légănă, numită Cunina,
care, după credinţa loră, păzia copilulă în légănă de ori şi
ce stricăciune şi vrăjitorie (5).
Românii au înlocuită pre deiţa acésta cu schima casei.
Dacă o mamă a avută şése fete după olaltă şi tóte tră
escă, şi a şepte 6ră a căpătată iară-şi o fată, crede popo
rulă română din Bucovina, că cea de pe urmă trebue numai

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p.

39, 40 şi 41.
(2) Ionénă, op. cit. p. 11.
(3) Ionénă, op. cit. p. 18.
(4) Wlislocki, op. cit. p. 8.
(5) Preller, Röm. Myth. II. p. 210.
 – 68 –

decât să fie strigóică. Dreptă aceea strigóicele acuma din qiua

nascerii sale începă a o cerceta şi a o învăţa tóte meşteşu
gurile loră, şi nu o părăsescă nici odată, fie botezată ori nu (1).
Dar nu numai strigóicele sunt acelea, cari vină după
nascere ca să smoméscă pre copilele, despre cari ne-a fostă
vorba, ci şi Samca saă Baba Cójă, despre care amă vorbită
în cap. IV, apoi Ielele, Tricolici, Stahiile, Moroii, Mama
pădurii, Uscaciunea, Pociturile, şi multe altele,
Tóte spiritele acestea se crede că vină de regulă înainte
de miequlă nopţii şi nu numai că chinuescă şi schimosescă
în totă chipulă pre copiii nebotezaţi, ci pre mulţi chiar îi şi
fură, înlocuindu-i cu alţii urîţi şi schilodi de-ai loră.
Deci, ca să nu aibă spiritele cele necurate şi rele putere
de-a se apropia de casă şi copilulă nou născută, e, după
credinţa poporului din Bucovina, de neapărată trebuinţă, ca
din qiua nascerii începândă şi până după botezulă copilului
să ardă în fie-care nópte ne 'ntreruptă o lumină de céră cu
rată în casa unde dórme elă (2).
Românii din unele părţi ale Transilvaniei din contră credă
şi spună că o femee, pre care au lovit o durerile nascerii,
ca să potă lesne nasce; şi mulţimea spiriteloră rele, precum
Strigele, cari aă chipă omenescă şi códă lungă ca de câne,
însă mai cu sémă Baba Câja, regina tuturoră spiriteloră rele,
să nu pótă strica nemică copilului nou născută, e bine să
se încingă cu unu săcuşoră umplută cu ţernă din ţinterimă
amestecată cu busuiocă, şi aprindându-se lumini sfinţite de
preotulă să se pue la gura hornului ca să ardă, pentru că
fiinţele cele rele vină de regulă prin hornulă casei. Ase
menea se aprinde şi o candelă, care se află mai în fie-care

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă, şi alţi Rom. din Bucovina. -

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă, cant. bis, precum şi de alţi Români din
Bucovina.
 -- 69 –

casă românéscă, de naintea iconei familiare, în genere a

sf. Ioanu Botezătorulă, a sf. Petru sau sf. Nicolae, şi atâtă
odaia câtă şi patulă se stropescă cu apă sfinţită. Iar după
ce sa născută acuma copilulă e bine ca până la boteză să
ardă o lumină lângă légănulă săú, şi să se păzéscă nóptea (1).
In alte părţi din Transilvania, precum bună Öră în Or
lată, câtă timpă e nebotezată copilulă, se aprinde în tótă
séra în casă o sdranţă de lână négră, şi atâtă copilulă câtă
şi muma se afumă cu dînsa în totă timpulă acesta, ca să
nu se apropie lucru slabă de dînşii (2).
In Macedonia, se vede că spre acela-şi scopă, îndată după
nascere se aprinde în odaia lehusei candela care arde ne
contenită 40 de qile (3).
In acela-şi timpă nu e bine, după spusa Româniloră din
Transilvania, ca nepóta să iasă fără lumină aprinsă séra
nici măcară până în tindă, iar în alte locuri fără mătură (4).
De asemenea se bagă de sémă ca să nu se pue nóptea
lumînarea prea aprope de ochii copilului, căci nebăgândă
după aceea móşa de sémă, copilulă crudă şi slăbănogă
fiindă încă la vedere, fórte lesne ar căpătă aprindere de
ochi, şi uşoră şi-ar puté apoi perde vederile (5).
Ce se atinge de spiritele cele rele şi mai cu sémă de
Strige (6) amintimă alce că şi Romanii încă credeau că ară
fi periculose copiiloră, atâta numai că ei aveau cu totulă

(1) VVlislocki, op. cit. p. 6–8.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, op. cit. p. 40.
(4) Com. de d-lă Rom. Simu.
(5) Audită dela mai multe Românce din Bucovina.
(6) Aceste fiinţe mitologice, se numescă în Bucovina mai multă strigóice,
sing. strigóică, masc. strigoiă; în unele părţi din Transilvania şi Banată însă
mai multă strige sing, strigă.
 – 70 –

altă închipuire despre forma corpului loră de cum au astăqi

Românii.

Strigele, după închipuirea Romaniloră, erau nisce fiinţe

înaripate fórte urîcióse, cu capă mare, cu ochi boldiţi, cu
ciocă ca de pasăre răpitóre, cu pene cenuşii şi cu ghiare
mari ascuţite, cari, dacă doica nu lua bine sama, se furişau
nóptea în casă, luau copilulă din légănă şi-i sugeau sângele.
Ele se numescă strige dela stridere, atpt etv, pentru că
şoşăescă nóptea întrună chipă înfiorătoră; însă cum sau
născută nu se scie, ori de sunt ună soiă anumită de pa
seri sau póte nisce femei bătrâne, cari după mórtea loră sau
prefăcută în asemenea paseri prin influenţa unoră vrăji.
Strigele întrară şi n odaia lui Proca, fiulă regelui latină,
care, fiindă abia de cinci qile, era câtă pe-aci devină
prada loră. Ele îi subseră sângele din inimă, şi copilulă în
zădară ţipa după ajutoriă. Doica, auqindă, alérgă la dînsulă
şi vede urma ghiareloră pe obrazulă lui celă fragedă; co
pilulă avea deja o colóre ca frunda cea veştedă de pomă.
Doica, văqândă acésta, îşi iea refugiulă la deiţa Carna, care
pe locă se apropie de légănulă micului principe, mângâe pre
părinţi şi le ajută la nevoe. Ea atinge mai întâi uşorii şi
pragulă uşei de trei ori cu frundă de frăgară (Erdbeerbaum),
apoi stropesce întrarea cu apă şi iea măruntaele unui pur
celă în mâna sa. După acésta rostesce formula: „cruţaţi,
voi paseri nocturne, măruntaele copilului, gingaşa vită să fie
pentru gingaşulă băiată, inima pentru inimă, măruntae pentru
măruntae, sufletă pentru sufletă“. După acésta doica pune
bucăţelele de purcelă afară şi nimănui nu-i este iertată a
se uita îndărăptă după dînsele. In fine pune varga cea de
păducelă a lui Ianus în feréstră şi apoi nici o strigă nu póte
întra mai multă în casă, şi copilulă capătă iarăşi colórea sa.
Strigele, după credinţa vechiloră Greci şi Italieni, mănâncă
 – 71 –

inima şi măruntaele copiiloră morţi, puind în locul aces

tora paie, sorbă măduva celoră vii şi şoşăescă în aeră ca
strigele sau strigóicele nőstre (1).
Din cele înşirate până aici resultă că Românii au mai
totă acea credinţă despre Strige şi întrebuinţéză mai totă
acelea-și mijlóce în contra loră ca şi Romanii, cu acea de
osebire simplă numai că, pe când Romanii credeau că ele
mânâncă inima şi măruntaele copiiloră morţi şi pună în
loculă loră paie, pe atunci Românii spună că pre cei mai
mulţi îi fură şi-i înlocuescă cu de ai loră; mai departe, pe
când Romanii puneau o vargă de măceşă sau păducelă în
feréstră, Românii de pretutindene pună usturoiă, credândă
că acesta e mijloculă celă mai bună de apărare în contra
strigeloră. In fine, pe când deiţa Carna le punea spre mân
care măruntae de purcelă, Românii, după cum ne vomă
încredinţa mai la vale, le aruncă meiă şi grâă.
Ce se atinge de datina Româniloră de-a aprinde după
nascere o lumină şi a o lăsa apoi în fie-care nópte până
după boteză ca să ardă în casa unde petrece copilulă nou
născută, trebue să amintimă aice că ea, de şi în altă înţe
lesă, se afla şi la Romani. Aşa una dintre qeiţele romane,
cari ajutau la nascere, era şi Candelifera, pentru că la nas
cere se aprindea o lumină, probabilă ca simbolă ală luminei,
la care ajungea copilulă prin nascere, şi anume trebuia să
fie numai o lumină, nici de cum însă o candelă, pentru că
mirosulă unei candele, care se stînge, se considera de forte
periculosă (2).
Grecii cei vechi adoraă asemenea o qeiţă de nascere, nu
mită Eileithya, pre care monedele din Aegion ne-o înfăţişéză

(1) Preller, Röm. Myth. II. p. 238 şi 239.

(2) Plin. H. N. VII. 43: Miseret atque etiam pudet destimantem quam sit
frivola animantium superbissimi origo, cum plerumque abortus causa odor
a lucernarum fiat extinctu. – Preller, Röm. Myth. II, p. 208.
 – 72 –

dela capă şi până la picióre învălită într-o ţesătură, c'o mână

spre ajutoră, iar în ceealaltă ţinândă o făclie, simbolulă nas
cerii la lumina lumii (1).
In fine se caută ca femeea, ce a născută, să nu dórmă
de felă nemijlocită după nascere, şi anume dacă a născută
nóptea, tótă nóptea aceea, iar dacă a născută diua, totă
restulă dilei pentru că se crede că la femeea care dórme;
se arată spiritele cele necurate şi o chinuescă până ce móre.
Dreptă aceea fie-care móşă înţeléptă nu o lasă de felă ca
să dórmă, ci o deştéptă anume ca să nu-i înceteze circu
larea sângelui, ceea ce fórte lesne ar puté să-i aducă mórte.

(1) L. Preller, Griechische Mythologie. I. Band. III. Auflage, Berlin 1872. p. 422.
-
 – 73 –

VI.

P E R D E R E A.

Dacă o femee, câtă timpă e îngreunată, nu caută ca să se

feréscă de tóte acelea, cari puteau să-i fie spre stricăciune,
adecă dacă muncesce şi se obosesce prea tare, dacă alérgă
sau rădică ceva prea greă, dacă se încórdă şi se întinde
prea sus, dacă nu se feresce de récélă; mai departe dacă
se spărie sau cade de undeva forte rău, dacă-i vine doră
de ce-va să mănânce sau să bea şi nu capătă îndată, ori
dacă capătă poftă când vede pre alţi 6meni mâncândă sau
bèndă şi nu se încumetă a cere ca să-i dee şi ei de gus
tare; în fine dacă viséză prin somnă că vede ceva bună de
mâncată sau de băută şi când se trezesce nu află ceea ce
a visată ca să guste , atunci nasce fără vreme, şi copilulă
născută e mai totdeauna mortă.
Multe femei însă nască copii morţi încă şi din causa Spur
catei adecă a Samcei, care având-o de copile mici, adese
ori le trântesce şi le maltratéză, precum şi din causa mor
bului numită matrice (1).
(1) Dict. de Măriucă Nistoră, Româncă din comuna Mălini, jud. suceva,
în Moldova : «Matricea sparge loculă copilului, de aceea perde femeea. Şi
ca să nu pérdă i se descântă de Mătrice.»
 – 74 –

Despre o atare femee, care nasce copii morţi, se qice

pretutindene în Bucovina şi Moldova că a perdută, mai rară
că a avută păcate sau a născută fără vreme, iar în Tran
silvania, Ungaria şi Banată că a lepădată, a stîrpită, i sa
căşunată sau i sa lovită răă (1).
Femeea, care a perdută saă a lepădată, credă Românii
din unele părţii ale Transilvaniei că trebue să fie de cine
va legată. Deci, ca să nu i se mai repeţéscă lepădarea, tre
bue numai decât să fie deslegată şi anume de cătră preo
tulă (2). Mai departe atâtă în Transilvania câtă şi n Bu
covina se crede şi se qice că o atare femee a perdută co
pilulă pentru păcatele sale sau ale părinţilor săi, şi e mare
întristare în familie când se ntîmplă aşa ceva (3).
Când o femee îngreunată a fostă maltratată şi bătută de
bărbatulă săă sau de altulă cine-va şi din causa acésta a
perdută, atunci tótă vina şi păcatulă cade asupra aceluia,
iar ea nimică n'are să respundă înaintea lui Dumneqeu pen
tru perderea pruncului. Când însă prin nebăgare de sémă
şi nepăsare a pierdută adecă a născută copilulă mortă, atunci
se qice că a mâncată sau a perdută ună sufletă, pre care
nu-lă póte mai multă nicăeri află. Prin urmare are unu
păcată fórte mare, pentru care va trebui să-şi dea séma
înaintea lui Dumneqeă în cea-laltă lume (4).
O femee, care a perdută cu intenţiune, adecă care a fă
cută nisce boscóne saă a băută lécuri veninose anume ca

(1) Com. de d-nii Rom. Simu, I. Georgescu şi Elia Popă ; veqi şi «Şedă
tórea» an. II. Buda-Pesta 1876, p. 29 şi 47. – Verbulă a lepăda sau lapăda,
de unde subst, lepădare sau lăpădare, în inţelesă de a perde (abortiren), e
cunoscută şi'n Bucovina, însă elă se 'ntrebuinţéză numai cu privire la ani
male, nici când însă la femei. Iar sub verbulă a stîrpi se inţelege când a în
cetată de a mai da lapte.
(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) Com. de d-lă I. Berariu, parochú în Stroesci şi I. Georgescu.
(4) Com. de d-lă V. Turturénă şi El. Popă.
să-lă omóre şi să-lă pérdă ca să scape de grijă şi să re
mâe tot-deauna frumosă, după cum crede ea, nu numai că
e fórte răă văqută şi vorbită de 6meni, nu numai că după
credinţa generală are fórte mare păcată pentru acésta, ci
totă-odată se crede că n cea-laltă lume va servi ca talpă ia
dului şi va fi acăţată de limbă, iar copiii ce i-a lepădată,
se voră preface în şerpi veninoşi, cari voră suge-o (1).
Ce se atinge de copiii perduţi, respective morţi născuţi,
precum şi de aceia, cari moră nebotezaţi şi cari de re
gulă se înmormîntéză întrună locă separată, într-o margine
sau ungheră ală ţinterimului, crede poporulă română din
Bucovina că se prefacă întrună felă de spirite necurate şi
reutăcióse numite Moroi, cari iesă nóptea din mormîntă,
facă 6meniloră şi cu deosebire mameloră loră diferite ne
plăceri şi daune şi până la ală şéptelea ană strigă în fie-care
nópte boteză. -

In Moldova atâtă copiii perduţi, câtă şi cei ce saă năs

cută vii dar au murită nebotezaţi, se numescă, ca şi în
Bucovina Moroi, şi făcându-li-se ună secriaşă îi îngrópă
tatălă loră saă móşa mai la o parte în ţinterimă. Ei, după
credinţa Româniloră din unele părţi ale acestei ţări, iesă
la şépte ani, după ce saă îngropată, şi se arată în vedenii
mai alesă când e lună, şi atunci intră pe feréstră în casele
omenesci şi sugă rărunchii copiiloră celoră mici. De aceea
omulă la casa căruia se arată, trebue neîncetată să stee cu
ferestrile astupate. Dară ei se arată 6meniloră şi-i supără
atâtă pre aceştia câtă şi pre vitele loră, nu numai atunci când
sunt îngropaţi lângă casă, ci şi când îi supără şi pre dînşii
cine-va. Dacă sunt îngropaţi în ţinterimă se qice că atunci
nu se arată nici la o casă (2).

(1) Com. de d-lă Rom. Simu, I. Georgescu şi El. Popă.

(2) Cred. Rom. din Mălini, judeţulă Sucéva, dict. de Mariuca Nistoră. -
Vedi şi Sevastos, Călătorii, p. 98.
 – 76 –

In Țéra-Românescă, comuna Grebănă, copiii ce moră ne

botezaţi sunt socotiţi ca mortăciuni, nu merge să-i îngrópe
nici popa, nici dascălulă; se ducă fără cosciugă, fără pomene
şi fără rugăciuni şi se îngrópă în grădină sub perji, în pă
tulă, sau după casă (1).
Românii din unele părţi ale Banatului credă că copiii per
duţi, fiindă nebotezaţi, mergă în cea-laltă lume la ună locă
răă, şi nici de cum la ună locu bună împreună cu cei bo
tezaţi. Acolo se prefacă apoi în tălhari şi trăescă numai
din cea ce fură de pe la copiii cei botezaţi, cărora ma
mele loră le dau felurite lucruri de pomană. Tot-odată se
mai spune că fie-care copilă perdută are în cea-laltă lume
câte o traistă, o 6lă şi ună băţă, cari obiecte le ceră şi le
capătă dela mamele loră de pomană. In traistă pună atâtă
celea ce li se dau şi loră din când în când de pomană
în lumea acésta, cât şi celea ce le fură şi le răpescă de pe
la alţi copii; 6la o umplu cu apă, care asemenea li sa dată
în lumea acésta de pomană, iar cu băţulă se apără şi fugă
de alţi copii, cari voescă să le iee cu de-asila celea ce le
aă în traistă şi în 6lă, şi care, uitândă mamele loră cu to
tulă de dînşii şi nedându-le nimică de pomană, nu au alta
ce mânca şi ce bea decât numai ceea ce fură.
De copilulă, care nu are traistă, 6lă şi băţă, e vai şi
amară; acela nu are nimică în cea-laltă lume, căci totă ce
ară puté să aibă vină ceialalţi copii şi saă i-o fură sau
neavândă cu ce se apăra, i-o icaă cu de-a sila (2).
Românii din împrejurimea Şomcutei mari, Comitatulă
Satmară în Ungaria, credă şi spună că copiii perduţi se

(1) Sevastos, Călătorii, p. 98 : «Aici în Grebănă nici morţiloră celoră-lalţi

nu li se facă pomene ca pe la noi (adecă ca în Moldova) de 3 qile, de 6 qile,
de 9 qile, totă câte nouă colaci frumoşi şi de fie-care colacă câte o lumînare.»
(2) Com. de d-lă Ioană Popovici, înv. în Opatiţa.
prefacă în diavoli saă draci, şi ca atari qi şi nópte plângă,
ţipotescă şi se vaetă prin întunerică, qicândă:
«Vai de noi şi de cine ne-a făcută pre noi.»
Apoi începu a cere botezulă, şi dacă-i aude cine-va şi-i
botéză, e bine, iar de nu, începă a-şi blăstămă părinţii de
ce nu i-au făcută cu vreme şi de ce nu i-au botezatu.
Astă-felă plângă şi se vaetă ei prin întunerică unu ană în
tregă. Iar la qiua Sfîntului Adreiă li se luminéză şi loră
şi dacă părinţii le dau atunci ceva de pomană, au şi ei în
cea-laltă lume, dar din întunerică totă nu scapă (1).
Românii din Transilvania totă despre aceşti copii credă că,
nefiindă curăţiţi prin taina sântului boteză de păcatulă stră
moşescă, mergă în iadă.
Şi dacă i se face lui Dumneqeă milă de dînşii, atunci îi
scóte din iadă, îi preface în Vârcolaci, şi astă-felă apoi um
blă ci prin aeră până ce ajungă la lună de o mănâncă (2).
Dar nu numai Dumneqeu singură, ci şi mamele loră, ba
chiar şi alţi 6meni, dacă voescă, potă să mântuéscă pre aceşti
copii nefericiţi de munca cea eternă a iadului şi să-i pre
facă din Moroi, din spirite necurate şi răutăcióse, în copii
ca toţi copiii cei morţi, cari nu iesă nici odată din mormin
tele loră, ca să facă cui-va vre-ună răă.
Aşa în unele părţi ale Bucovinei este datină ca înainte
de ce se îngrópă asemenea copii, să se spele cu aghiasmă
şi să se însemneze cu semnulă s-tei cruci, iar în mormîntă

(1) Com. de d-lă Elia Popă, înv. în Şomcuţa-mare.

(2) Com. de d-nii Rom. Simu şi I. Georgescu. – W. Schmidt, Das Jahr,
p. 26: «Copiii nebotezaţi, dacă moră, nu au nici o speranţă ca să mérgă în
ceră, ci ei se ducă în lună pe care o mănâncă. Dacă scade saă se 'ntunecă
luna, e ună semnă de durere şi întristare, simţindu-se prinsă ca într'ună
clesce de aceşti Vârcolaci». – Com. de Aurelă Chintoană, stud. gimn. «Des
pre Vârcolaci se crede că sunt copiii cei perduţi şi nebotezaţi şi aceştia sunt
causatorii întunericimii de sóre şi de lună. Poporulă qice, când se întunecă,
luna, că o mănâncă Vârcolacii !»
 – 78 –

să se pue piperă, tămâe şi usturoiă, şi acésta anume că să

nu se potă preface în Moroi (1).
In ţinutulă Câmpulungului este datină ca nănaşulă sau
nănaşa să care prin 40 de qile aghiasmă la mormîntulă
copilului mortu-născută şi să o tórne în mormîntă printr'ună
canală anume spre acestă scopă lăsată la înmormîntare din
fundulă mormîntului până sus. Făcândă acésta credă Ro
mânii că prunculă se botéză şi nu este mai multă Moroiă (2).
In ţinutulă Dornei din contră ducă şi tórnă pe mormin
tele copiiloră perduţi sau cari au murită înainte de-a fi
botezaţi aghiasma dela şépte Bobotezi spre acelaşi scopă ca
şi cei din ţinutulă Câmpulungului.
Insă celă mai potrivită şi mai uşoră chipă de a-i mân
tui este, după credinţa generală a poporului, ca acela care
vede pre vre-ună Moroiă, sau îlă aude strigândă boteză,
să iea o băsmăluţă albă, sau, dacă nu are la sine basmă,
să rupă o bucăţică din haina cu care e îmbrăcată şi arun
când-o asupra lui să dică: « Boteză-se robulă lui Dumneqeă
N. în numele Tatului, ală Fiului şi ală sfîntului Duhă,
amină /» şi atunci Moroiulă, botezându-se, nu ese mai multă
din mormîntulă săă afară, nici nu face nimărui nici ună rău (3).
Românii din districtulă Cernăuţului, şi cu deosebire cei
din Boiană, credă că sufletulă fie-cărui Moroiă e perdută.
Cu tóte acestea însă elă totuşi se pote mântui dacă prin
şépte ani de dile se tórnă aghiasmă în loculă acela unde
sa înmormîntată. Ba elă se póte mântui chiar şi mai de
grabă, dacă la Botéză, adecă la Iordană, se aduce apă sfin
ţită (aghiasmă) dela şépte biserici şi i se tórnă pe mormîntă.

(1) Com. de d-lă Victoră Tocariă, învăţătoră.

(2) Com. de d-lă I. Berară, exarchă şi parocă în Stroesci.
(3) Veqi mai pe largă „Moroii“, studiu de S. Fl. Mariană, publ. în “Albina
Carpaţiloră,» an. III. Sibiă 1878–1879, p. 86.
 – 79 –

Făcându-se acésta, se crede că Moroiulă sa botezată şi

că mai multă nu e de felă periculosă.
Neturnându-i-se aghiasmă pe mormîntă după şépte ani
de qile Moroiulă învie, se preface întrună spirită rău şi
luândă diferite forme, mai alesă însă de copilă mică, umblă
prin lume sbuciumându-se, văetându-se şi cerândă séra pe
la amurgă şi nőptea boteză.
Intîmplându-se să-lă audă cine-va, când cere boteză, să
se îndure de dînsulă şi să-lă boteze, rostindu-i formula bo
tezului şi aruncându-i în acelaşi timpă o bucăţică de pânză,
o batistă sau ce are mai din demână, în semnă de crijmă,
sufletulă săă se întórce şi se duce voiosă la sufletele cele
curate.

Neaflându-se nimene cine să-lă boteze, Moroiulă, după

cum am spusă, devine spirită răă şi fórte periculosă pen
tru toţi cei ce trecă pe loculă unde e elă înmormîntată,
precum şi pentru toţi cei ce clădescu vre-o casă sau altă
ceva pe loculă acela. Aşa bună-óră, dacă se pune vre-o ca
să pe loculă acela, supără şi primejduesce pre 6meni; dacă
se pune ună grajdă sau ocolă, nenorocesce vitele, din care
causă de multe ori proprietarulă acareteloră respective,
dacă voesce să aibă pace, trebue să strămute casa, grajdulă,
saă ce este, sau să le părăséscă cu totulă. Altmintrelea nu
póte eşi în capătă (1).
In Moldova cine voesce să boteze şi să scape pre Moroi
dela osânda cea vecinică, le tórnă în qiua de Boboteza aghias
mă dela Iordană pe mormîntă (2), iar preotulă, când iese
cu învierea, le face şi loră moliftă. Acésta se repeţesce
şépte ani după olaltă, iar după ală şéptelea ană copiii ne
botezaţi scapă din rîndulă Moroiloră (3).

(1) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă.

(2) Dict. de M. Nistoră din Mălini.
(3) Sevastos, Călătorii, p. 98.
 – 80 –

Mai de multă era datină în Moldova că mamele copiiloră

perduţi sau nebotezaţi strângeau în qiua de Bobotéză aghias
mă dela şépte biserici sau mai bine qisă dela şépte Ior
danuri, şi a doua qi de Bobotéză, turnându-le desdiminéţă
aghiasmă de acésta pe mormîntă, îi botéză punându-le la
băieţi numele Ioană iar la copile Ioana (1).
In multe locuri, totă din Moldova, părinţii copilului ne
botezată, adecă a celui oprită ca să-şi mântuéscă sufletulă,
facă în qiua de Moşii Duminicei mari ună prasnică, la care
învită 40 de băieţi şi copile de aceeaşi măsură, adecă dela
2–3 ani, şi le dau de sufletulă copilului perdută sau
mortă nebotezată 40 de ulcele cu apă curată şi 40 de co
vrigi câte cu o lumină aprinsă. Prasniculă acesta se face de
regulă afară pe iarbă verde. Copilulă nebotezată, se crede
că în urma acestui prasnică, se mântuesce (2).
In Transilvania se facă pentru mântuirea sufleteloră co
piiloră perduţi 40 de cocoloşe cópte din aluată de făină de
grâu. Trei deci şi cinci din acelea se dau la 35 de copii,
iar 5 cocoloşe se aruncă pe apă, pentru ca, precum isvoresce
apa din isvoră, aşa să apară şi sufletele celoră morţi-năs
cuţi în raiu. Apoi se mai facă şi trei parastase şi trei pres
curi mai mari, cari se ducă la biserică ca ună felă de
jertfă pentru cei morţi-născuţi, cari cu vreme se ducă şi
ei în raiu (3).

(1) Dict. de M. Nistoră şi A. Pletosă din Rădăşeni.

(2) Dict. de M. Nistoră şi alte Românce din Mălini.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu, înv. în Orlată.
 – 81 –

VII.

SC Ă L D Ă T 0 R E A.

Nu multă după nascere, atâtă în Bucovina câtă şi în cele

lalte ţări locuite de Români, urméză scăldătârea nou-năs
cutului.
Unele móşe prepară scăldătórea acésta îndată după nas
cere, altele însă nici nu mai aştéptă până ce se va nasce
copilulă, ci cum vădă ca sa apropiată timpulă şi nu mai
este multă până ce va haladul femeea bolnavă, caută o 6lă
şi umplând'o cu apă curată o pună la focă ca să se în
căldéscă.
Ola, care se folosesce de astă dată la încăldirea apei,
trebue să fie nouă şi anume de aceea ca, precum sună 6la
cea nóuă, aşa şi copilulă nou născută să aibă o voce cu
rată, pătrundătóre şi plăcută (1).
Apa trebue să fie numai ciş-ceva calduţă, nici decum
însă fierbinte, cu atâta mai puţină clocotită; şi acésta parte
de aceea ca copilulă nou-născută să nu devie desfrânată (2),

(1) Com. de d-lă Victoră Tocariă, învăţătoră.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu. Veqi şi «Luminătorulă» an. X. Temişóra 1889,
No. 65 în «Foişóră:» Scăldarea nou-născutului prima oră să nu se facă cu apă
clocotită, pentru ca să nu fie curvară.»
Mariană, Nascerca la Români. 6 -
 – 82 –

şi parte de aceea ca viaţa lui să nu fie neliniştită ca apa

când fierbe şi clocotesce, adecă ca să naibă necontenită
neastâmpără, certe şi supărări.
In genere se caută ca scăldătórea cea dintâiă, numită
altminterea în Bucovina încă şi scaldă, scalduşă şi scălduşcă,
în Ţéra-Românéscă baie, iar în unele părţi ale Transilvaniei
şi Ungariei ciupd (1), în care se scaldă nou-născutulă pentru
prima oră, să fie mai multă rece decât caldă, şi acésta pentru
ca copilulă scăldată într'însa să nu bage sémă de recélă,
nici să nu se sparie, pentru că elă de regulă, când se vîră
pentru prima oră în apă, se sparie (2).
Unele moşc iarăşi, înainte de-a scălda pre nou-născutulă
copilă în scăldătóre şi anume cum îlă prindă în mână, au
datină de a-lă spăla mai întâiă cu o lecă de apă rece, anu
me ca să fie vioiă, sprintenă voinică, deşteptă, isteţă (3).
După ce a rădicată acuma copilulă, după ce i-a legată
buriculă şi după ce a dată femeii ajutorulă trebuinciosă ca
să nu i se întâmple nici ună răă, iea móşa o vănuţă, sau
o covăţică numită altmintrelea şi albie (4), mai pe scurtă
vasulă, care mai înainte de acésta a fostă în stare să-lă pre
gătéscă părinţii copilului, aşéză vasulă unde-va pe-o laiţă sau
pe ună scaună şi tórnă într-însulă apă din 6la cea nouă. Iea
apoi o rămurică de busuiocă dela Diua Crucii, unulă sau
mai mulţi bani de argintă, o flâre de bujoră, lemnulă Dom
nului, o bucăţică de fagură de miere, una de pâne şi alta de

(1) Dr. I. U. Jarnik şi And. Bârsénă, Doine şi strigături din Ardélă. Bucu
resci 1885. p. 18. şi 331; – Com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta
mare; – M. Pompiliu, «Graiulă românescă din Biharia, în «Convorbiri lit.»
an. XX. Bucuresci 1887 p. 1007: «Ciupă = apă călduţă în care se scaldă
copiii, când sunt în legănă.»
(2) Datina Rom. din mai multe părţi ale Bucovinei.
(3) Dict. de Maria Vasiluţă din Poiana-Ştampii.
(4) «Şedătórea» an. I. Fălticeni, 1882. p. 19 «Albie e covăţica în care se
légănă copiii ţăraniloră şi în care se scaldă.»
zahără, ună oă, puţină lapte dulce precum şi o lécă de aghias
mă sau apă sfinţită, şi pre tóte obiectele acestea le pune în
scăldătore.

Busuioculă însemnéză ca nou-născutulă, şi mai ales dacă

e copilă, să fie curată, iubită şi atrăgătore ca busuioculă.
Banii de argintă, ca să fie scumpă şi nepătată ca argin
tulă, şi precum iubesce fie-care omă argintulă, aşa să iu
béscă şi pre copilulă nou-născută. Mai departe, precum sa
scăldată întâia oră în scăldătóre cu bani, aşa să nu-i lipsé
scă banii în tótă viaţa (1).
Bujorulă, dacă e băiată, să fie rumenă şi voinică ca
bujorulă.
Mierea să fie dulce la vorbă ca mierea, şi precum fie-care
iubesce mierea, aşa să iubéscă şi pre prunculă nou-născută.
Pânea, să aibă tótă viaţa sa îndestulare şi să fie bună
ca pânea de töte qilele.
Zaharulă, să-i fie viaţa dulce ca zahărulă.
Oulă, să fie sănătosă şi întregă ca oulă.
Laptele dulce, să fie curată şi albă la piele ca laptele;
mai departe să fie bogată. – In fine
Aghiasma sau apa sfinţită, ca să nu se potă apropia spi
ritele cele necurate de pruncă (2).
Mai pe scurtă ca să fie:
Scumpă ca argintulă,
Dulce ca mierea,
Bună ca pânea,

(1) T. Frâncu şi G. Candrea, Românii din Munţii apuseni (Moţii). Bucuresci

1888, p. 147. «In cea d'întâiă scaldă a copilului se pună bani de argintă ca
viaţa lui să rămâie nepătată ca argintulă.»
(2) Pretutindene în Bucovina. – In unele părţi ale Transilvaniei, după cum
ne spune Wlislocki (op. cit. p. 7), apa pentru prima scăldătóre a copilului nou
născută o aduce móşa dintr'ună părîă, şi dacă e cu putinţă din sus de móră;
iar după ce se sfinţesce de preotă, caută ea ca totă-deauna în fie-care scaldă să
tórne numai câte atâta din acéstă apă sfinţită, ca să-i ajungă în decursulă
a şése săptămâni. - -
 – 84 –

Sănătosú ca oulă
Rumănă ca bujorulă -

Atrăgătoră ca busuioculă
Şi albă ca laptele.
In Banată şi Ungaria, unde asemenea este datină a se
scălda copilulă nou-născută în apă numai de abia călduţă,
care se aduce în genere dela unu isvoră şi se încăldesce
cu vréscuri culese de pe drumuri (1), se pune în prima
scăldătóre a acestuia moliftă, adecă aghiasmă sau apă sfin
ţită adusă cu puţină mai nainte de acésta dela preotulă ;
apoi puţină lapte dulce ca să-i fie pielea albă ca laptele,
ună oă ca să fie sănătosă ca oulă, felurite flori ca să fie
drăgălaşă ca florile, una sau două nuci ca să nu se vateme,
o pietricică ca să fie răbduriă ca pétra, adecă ca să pótă re
siste frigului precum şi altoră neajunsuri, şi ună bană de
argintă (ună deceră saă taleră), ca să fie curată şi ca
să nu se prindă de dînsulă farmecele, vrăjile şi aruncă
turile, adecă bubele rele, cum nu se prinde rugina de ar
gintă (2).
In unele părţi din Moldova, precum bună 6ră în judeţulă
Sucéva, se pune în prima scăldătură lemne (3) ca copilulă
să umble de grabă în picióre, apoi sdreveţă (4), popchişoră (5)
şi câtuşnică, ca să fie vârtoşelă, cânepă ca să créscă ca câ

(1) Com. de d-lă Ios. Olariu, învăţătoră în Domană: «In Banată apa pentru
prima scaldă o aduce moşa dela isvoră şi când vine cu dînsa acasă adună
şi nisce vréscuri de lemne, pe cari, sosindă acasă, le pune îndată pe focă,
ca nepoţelulă să-i fie sîrguitoră şi adunătoră.»
(2) Com. de d-lă Ios. Olariu, I. Popovici, învăţătoră în Opatiţa, şi Elia Popă
învăţătoră în Somcuţa-mare.
(3) Lemnie e ună felă de plantă lemnósă, care cresce pe prunduri şi are
frunze asemenea pelinului. -

(4) Sdreveţă e o plantă, care cresce prin lunci şi din care facă 6menii gră
dinuţe. -

(5) Popchişorulă e o buriénă mică cu flóre galbănă.

 – 85 –

nepa, ună oă ca să fie sănătosă ca oulă, şi untură de

porcă că să se îngraşe ca ună purcelă (1).
In Ţéra-Românéscă este iarăşi datină ca în apa, în care
se scaldă ună copilă mică pentru întâia 6ră, să se pună
ordă, porumbă şi flori, şi acésta anume ca copilulă să aibă
parte de cereale şi să fie plăcută ca florile.
Totă în Ţéra-Românéscă se mai pune în întâia scăldătóre
încă şi sare, care după unii însemnéză ca copilulă să nu se
opăréscă, iar după alţii ca simbolă ală prieteniei, apoi puţină
untă de lemnă şi o moneda, cari representă belşugulă, în urmă
se sparge ună oă în ea, ca să créscă şi să se împlinéscă
copilulă ca oulă (2).
Unele méşe îndătinéză a pune în scăldătórea primă nu
mai ouă de raţă. De aice vine apoi, după credinţa Româ
niloră din Ţera-Românéscă, că le place copiiloră a se juca
în apă, când se scaldă (3).
O sémă de móşe, când pună obiectele înşirate mai susă
în scăldătóre, rostescă, ca şi nemijlocită după ce au rădi
cată copilulă, următórele cuvinte, şi anume, dacă e băiată:
Să fie sănătosă
Şi norocosă
Şi mintosă
Şi voiosă
Şi frumosă
Şi drăgăstosă
Şi nvăţată
Şi bogată,
Omă de trébă
Şi luată la sémă!

(1) Dict. de Măriucă Nistoră din Mălini.

2) Ionénă, op. cit. p. 13 şi 14 –T. G. Djuvara, în «Ţéra nouă» p. 248–
249: «Indată ce se nasce copilulă, se pune în baia, în care va fi scăldată,
puţină untă-de-lemnă, o monedă şi sare. Untă-de-lemnulă şi moneda representă
belşugulă, iar sarea e simbolulă prieteniei.»
(3) Ionénă, op. cit. p. 25.: «Copiiloră le place să se jóce în apă, căci când
se nască, móşele în scăldătóre pună ouă de raţă.»
 – 86 –

Iar dacă e copilă:

ă fie sănătósă
i norocósă
i mintósă
i voiósă,
i frumósă
i drăgăstósă
i 'nvăţată
Şi bogată
Femee de trébă
Şi luată la sémă! (1)
După ce a aruncată tóte obiectele, cari se înţelege de sine
că trebuescă să fie de mai nainte preparate, în năuntru, móşa
începe a-lă scălda, adecă a-lă spăla peste totă corpulă până
chiar şi în gură.
Dacă sunt gemeni se scaldă de regulă în una şi aceiaşi
scăldătore.
In Macedonia, îndată ce noulă născută a văqută lumina
qilei şi sa dată mumei primele îngrijiri, móşa îlă scaldă
cu apă caldă într'ună lighiană mare de aramă, păzindă ca
să nu-lă ajungă apa pe capă, căci atât în Magaroza câtă
şi în alte părţi, este obiceiulă ca copilulă, după ce a împli
nită unu anu, atunci numai să se spele pe capă.
In Vlaho-Clisura, îndată ce se nasce copilulă, móşa îlă
presură cu sare multă peste totă corpulă, şi-lă lasă aşa
timpă de două-spreqece ore şi mai multă (2); şi după aceea
numai îlă scaldă cu apă caldă, în care tórnă şi vină, spă
lându-lă şi pe capă. Acésta se face pentru ca copilulă să
fie sănătosă (3).
(1) Dict. de M. Vasiluţă din Poiana-Stampii.
(2) Presurarea copiiloră nou născuţi cu sare e usitată şi la Armenii ori
entali din Bucovina. Româncele din Dacia-traiană şi cu deosebire cele din
Bucovina, după câtă sciă eă până acum, n'o facă acésta nici când, din causă
că, după cum spună ele, numai viţeii şi mieii de curândă fătaţi se presară
('ll Sal'e.

(3) Burada: Obiceiurile la nascerea copiiloră, publ. în op. cit. p. 41.

 – 87 –

Móşele din unele părţi ale Transilvaniei, nemijlocită îna

inte de-a vîrî pre copiii nou-născuţi în prima scăldătóre,
îndătinéză a-i cumpeni, măsură, creqândă că copilulă, care
înainte de acésta se cumpenesce, nici când nu se deoche (1),
măcară că, după credinţa unora, copilulă nebotezată nu se
deóche nici odată, căci nu este creştinată (2).
Totă aşa facă şi móşele din unele părţi ale Ţărei Româ
nesci. Iată ce ne spune în privinţa acésta d-lă Ionénă: «In
dată ce ună copilă se nasce, să se cântăréscă, ca să nu se
lipésca farmecele de elă nici odata. »
«Dacă ună copilă la nascere este cântărită, să se ţină
minte câtă greutate a avută, ca descântându-i se vre-odată
de lécă, să i se descânte în atâta apă câtă a cântărită
la nascere, căci numai aşa va avé lécă (3).»
In alte părţi, totă din Ţera Românéscă, copilulă, până nu lă
botéză, îlă trecă prin spiţele róteloră de cară anume ca să
nu turbeze (4).
In Vlaho-Clisura este asemenea obiceiulă, ca îndată ce se
nasce copilulă să se cântăréscă, punându-se de o parte a
cumpenei copilulă, iar pe cea-laltă parte o pétră de aceeaşi
greutate ca copilulă, ca să nu bată cumpăna mai multă de-o
parte sau de alta, apoi îlă ducă la biserică şi-lă pună pe
pragulă bisericei ca să-lă găséscă cine-va şi să-lă boteze,
făcându-se apoi obiceiulă, care se face în casulă când nu
trăescă copiii în familie (5).
Dacă din întâmplare se află şi alte femei de faţă pe când
scaldă móşa copilulă, atunci femeile respective în cele mai
multe locuri îndătinéză nu numai de a arunca în scăldătóre

(1) Com, de d-lă Rom Simu.

(2) Ionénă, op. cit. p. 17.
(3) Ionénă, op. cit. p. 7.
(4) Revista pentru ist. şi arch. an. II. vol. III, p. 388.
(5) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, publ. în op. cit. p. 50.
 – 88 –

diferite flori şi bani de argintă, ci totă o dată de a pune

pe ună momentă la capulă copilului şi diferite unelte, mai
alesă de acelea, cu cari nou-născutulă ar avé să se ocupe
îu viaţă sa, anume ca, după ce va cresce mare, să fie har
nică şi pricepătoră la tóte. In multe locuri băeţiloră li se
pună în mână cărţi şi condeie spre a avé talentă la carte
şi scrisă, iar alţii şi mai alesă meseriaşii acă, sulă, ferestreă,
sflederă, bardă, gialăú, mai pe scurtă la ceea ce dorescă
ei ca copilulă loră să aibă mai mare aplecare şi talentă (1).
Moţii asemenea pună la capulă copilului töte instrumentele
meseriiloră pre cari le profeséză ei, ca semnă privitoră la
sórta ce îlă aştéptă (2).
Móşele din unele părţi ale Ungariei, pe lângă acésta, îi
mai daă încă şi puţină apă de băută dintr'ună clopoţelă
sleită, anume ca să fie cântăreţă mare (3).
După ce la gătită de spălată, îlă trage puţină de nasă,
ca acesta să nu fie turtită saă borcănosă, apoi îlă măsură
în crucişă, adecă îi aduce genunchiulă piciorului dreptă până
aprópe de cotulă mânei stânge şi genunchiulă piciorului stângă
până la cotulă mânei drepte. Măsurarea acésta se face pentru
aceea ca, fiindă cum-va copilulă sclîntită saă şoldită, să se
îndrepte.
Sfîrşindu-lă şi de măsurată îlă scóte de capă afară, anume
ca să nu fie scurtă ci lungă în grumază, şi acésta cu scopă
ca, după ce va cresce mare, să nu fie espusă la o mulţime
de bóle de gâtă, precum: gâlci, şopârlaiţă, etc.
Cum la scosă afară suflă asupra scăldătorei în crucişă
şi apoi stupesce într'însa. Acéstă suflare şi stupire însem
néză ca să se depărteze tóte spiritele cele rele, însă mai cu

(1) Com. de d-lă G. Tomóiagă, cant. biser.

(2) Frâncu şi Cândrea, op. cit. p. 147.
(3) Com. de d-lă Aurelă Chintoană.
 – 89 –

sémă strigóicele, să nu se pétă apropia de copilă, căci pe

la cei nou-născuţi, după cum am amintită, adese-ori um
blă strigóicele ca să-i fure. Apoi urméză înfăşarea.
Obiectele, cari servescă de comună unei femei mai avute
dela ţéră spre înfăşarea unui copilă, sunt următórele:
O faşă, ună brâneţă sau frânghie, mai multe pelinci, nu
mite altmintrelea şi cârpe, apoi vr'o câte-va scutece, ună
oghelaşă, ună tulpănaşă şi o căiţă.
Fașa e ună felă de brâuşoră lătăreţă, făcută din lână
sau din bumbacă.
Româncele din unele părţi ale Transilvaniei îndătinéză
a lega, respective a cóse, într'ună capătă ală acestei faşe trei
fire de usturoiă, trei de piperă, trei fire de grâu de primă
vară şi trei de tómnă, trei de tămâe, trei de sare, trei sfă
râmături de pâne şi trei bucăţele din casa copilului, de tóte
nouă feluri anume ca copilulă să nu se deoche (1).
In Banată, unde este datină ca faşa să se facă în genere
din lână de 6ie împletită în trei viţe şi cam de 2 metri de
lungă, moşa légă în unulă din capetele acesteia unu petică
de pânză nouă, în care se află ună banu de argintă, tămâe,
puţină praú (pravă), sare şi aiă (usturoiu). Totă la capătulă
acesta mai légă încă şi trei toporele de metală cam de 2
cm. de mari. Tóte obiectele acestea se crede a fi apărătore
pruncului de Mama-padurii şi de Moşulă Codrului.
De multe ori însă móşele din acéstă ţéră, când înfaşă
prima oră pre copii, îi încingă cu ună lanţă ca să fie tari ca
fierulă (2).
Brâneţulă pl. brâneţe, e ună brâuşoră asemenea celoră
ce le întrebuinţéză femeile la încinsulă catrinţeloră.
Frânghia, care e asemenea fașei, o împletesce de regulă

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) Com. de d-lă Ios. Olariă.
 – 90 –

românca singura din lână colorată, mai alesă însă tricoloră:

albastră, galbénă şi roşie. -

Pelincele, sing. pelincă, sunt nisce bucăţele mici de pânză,

de regulă să întrebuinţéză spre scopulă acesta cămăşi vechi
Scutecele, sing, scutecă, sunt nisce mindiraşe sau salteluţe
pătrate şi făcute din pânză cu multă mai grósă decât cea
din care se facă pelincele:
Unele Românce, mai alesă pe la oraşe, întrebuinţéză în
locă de scutece chilotuţe sau chiloțele, făcute ca nisce perinuţe.
Oghelaşulă e ună oghială în miniatură. In fine:
Caiţa e o cepsuică mică sau bonetă, care se pune co
piiloră pe capă, anume ca să le fie mai caldă şi să arete
mai frumoşi.
Atâtă în Bucovina câtă şi în cele-lalte părţi locuite de Ro
mâni e datină ca să se puie în partea de dinainte a căiţei,
care vine pe frunte, ună semnă specială, precum o corde
luţă roşie sau ună bănuţă, şi acésta anume ca văqându-lă
omenii şi în specială femeile cele rele de ochi să-şi aducă
aminte pre cine aă dinaintea loră şi să nu-lă dióche (1).
Totă în contra diochiului îndătinéză Românii din cele mai

multe părţi a lega copiiloră mici încă şi o cordeluţă, dar

mai alesă lână roşie la mâna dréptă, iar la grumază a le
pune ghiocei (2).
Romanii, voindă a apăra pre copiii loră de ori şi ce făr
mecătórie şi vrăjitórie (fascinatio), le puneau la grumază în
qiua lustrării (dies lustricus) diferite mărunţişuri înzestră

(1) In Bucov. şi Trans.com. de d-lă I. Georgescu. – Djuvara în «Ţéra-nouă»

p. 251: «Se obicinuesce a se îmbrăca copiii cu roşu sau a le atârna de scu
fiţe funde de panglică roşie.»
(2) Pre ghioceii aceştia îndătinéză Româncele din Bucovina a-i pune mai în
tâi la ună locă cu pasca pe care o sfinţesce preotulă în diua de Pasci, anume
ca să-i sfinţéscă şi pre dînşii, şi abia după aceea a-i lega la grumazulă co
piiloră.
 – 91 –

tóre (crepundia) precum şi bulla, adecă ună medailionă sau

în forma inimei, care conţinea în sine diferite materii de
apărare în contra diochiului şi a invidiei numite praebia (1)
şi care se purta regulată de cătră băeţi până la primirea
togei virile (toga virilis), iar de cătră copile până ce se
măritaă. Bulele acestea, cari se purtaă de cătră toţi pueri
ingenui, erau de două feluri, şi anume unele de aură iar
altele de piele, pre cele de aură le purtau numai copiii cei
nobili (2), iar pre cele de piele cei sărmani (3).
Tóte obiectele arătate mai sus şi le prepară fie-care femee
singură cu vre-o câte-va qile sau chiar săptămâni înainte de
nascere. Unele dintre dînsele le capătă după botezulă copi
lului dela cumatra cea mare, nânaşa copilului.
In Ţéra-Românéscă, dacă părinţii voescă ca ună copilă
să ţină mai multă la tatălă săă, îlă înfăş6ră, când se nasce,
într-o cămaşă de-a tatălui său, iar de voescă să ţină mai
multă la mamă-sa, îlă înfăşóră într'o cămaşă de a ei (4).

(1)Varro de l. L. 7. 108: praebia a praebendo, quod sint remedia in collo

pueris.
(2) Statius silv. 53, 116, dice despre tatălă săă:
Non tibi deformes obscuri sanguinis ortus,
Nec sine luce genus etenim te divite ritu
Ponere purpureos infantia adegit amictus
Stirpis honore datos et nobile pectoris aurum. -

Juven. 5. 164: antiquitus nobilium pueri bullas aureas habebant, pauperum

de loris, signum libertatis.
Ună exemplu despre ună băiată, care, fiindă că a devenită cu totulă săr
mană, nici bulla de aură nu o poseda mai multă, ni-lă arată Cic.ac. in Verr.
1, 58, 152.
(3) Juven. 5, 164:
quis enim tamnudus, est illum
Bis ferat, Etruscum puero si contigit aurum
Vel nodus tantum et signum de paupere loro.
Copiii cei sărmani aşa dar purtaă amuletulă într'o punguţă de piele, saă
îlă înnodaă într'o cureluşă, pe care o purtaă în prejurulă grumazului. -

Vedi despre tóte acestea mai pre largă: Preller: Rom. Myth. II. p. 210, şi
I. Marquardt: Das Privatleben der Römer. I. Th, Leipzig. 1879, p. 81-84.
(4) Ionénu, op. cit. p. 15.
 – 92 ---

Totă aşa facă şi Româncele din unele părţi ale Banatului

şi Bucovinei, precum bună Öră cele din ţinutulă Dornei (1).
O sémă de móşe, după ce laă înfăşată în obiectele mai
sus arătate, astă-felă ca faşa să formeze o cruce la pieptă
şi una la spate, anume ca să nu se potă apropia spiritele cele
necurate de dînsulă (2) şi după ce laă îmbrobodită ceva
cam strînsă cună tulpănaşă ca să nu capete capă mare, bo
locănosă, ci mică, rotundă şi frumosă, îi facă cruce cu de
getele pe faţă (3), şi apoi îlă ducă la feréstră, ca să vadă
lumea, şi acolo îlă închină Ursiteloră. Iar după ce laă
dusă la feréstră, móşa qice:
– Uită-te la lume: cicia ! cica ! (frumósă, plăcută) (4).
Apoi îlă ducă şi-lă daă mamei sale, care, mai alesă dacă
nou-născutulă e copilă, sărutându-o pe frunte, îi uréză:
– Draga mamei ! cum te iubescă eă, aşa să te iubéscă
lumea! . . . Să fii norocosă şi frumosă, şi ori-ce lucru vei
prinde în mână să-ţi fie dragă a-lă găti !
În acelaşi timpă îi pune degetulă dreptă pe barbă, cre.
dândă că făcândă acésta, sar face în mijloculă barbei o
aşeqatură (bortiţă, gropiţă), care, când cresce copilulă mare,
mai alesă dacă e fetiţă, îi stă fórte bine. Apoi îi pune de
getele cele mari dela amândouă mânile la amândouă feţele
obrazului spre acela-şi scopă, adică asemenea ca să capete
gropiţe şi în obrază. După acésta, luându-o în braţe, o să
rută din tótă inima pe obrază qicândă:
–«Draga mamei ! dragă să fii la 6meni şi la tótă lumea!»
saă «Draga mea! dragă şi cinstită să fii la tótă lumea! (5)»

(1) Com. de I. Popovici şi de Petru Ursulă, fostă cant. bis. în Căndreni.

(2) In Bucovina şi Transilvania, vedi Wlisloki, op. cit. p. 9: «auch wird das
Band mit welchem die Bindeln befestiget sind, so umgeschniert, dass es
eim Kreuz bildet.»
3) Datină fórte răspândită în Bucovina.
(4) Com. de d-lă I. Berariă, preotă.
(5) Com. de d-lă G. Tomoiagă şi P. L. Leuşténă.
 – 93 –

Luându-lă în braţe, fie băiată sau fetiţă, nu e bine să-lă

pue la piciore, căci punându-se la picióre se crede că totă
viaţa lui va rămâné totă la piciórele altuia (1).
Asemenea nu e bine ca maică-sa până a treia qi, adecă
până ce nu se scaldă, să-lă culce cu dînsa alăturea în pată,
pentru că în casulă acesta, şi mai cu sémă, când, ostenită
şi somnorósă fiindú, ar uita şi sar întórce cu spatele la
dînsulă, capătă rofii, iar când acuma e mare şi eşită în lu
me, tótă lumea se întórce cu dosulă cătră dînsulă. Ba, ce
este şi mai rău, în casulă acesta, chiar şi atunci când ar
fi lumînare în casă, spiritele cele necurate potă să vie la
dînsulă ca să-lă schimoséscă, să-lă omóre, sau chiar să-lă
fure şi să-lă înlocuéscă cu altulă (2).
Totă aşa credă şi Românii din Munţii apuseni ai Transilva
niei. Ei qică că după nascerea copilului mama trebue să
privigheze şi să nu dórmă cu spatele spre elă, fiind-că Sme
6icele sară folosi de o asemenea ocasiune ca să schimbe
copilulă cu ună altulă, care de regulă e tontă, habaucă, surdă,
mutu, lunatică, etc. Răpirea sau schimbarea copilului se péte
întâmpla numai înainte de a-i fi croită Ursitorele ursita (3).
Şi pe când mama desmérdă copilulă şi-i rostesce cuvin
tele citate mai sus, precum şi multe altele, pe atunci móşa
se apucă de trebi, cari ţintescă la sórtea viitóre a copilului
nou-născută, precum: mătură casa, prinde aculă în mână,
apucă furca şi fusulă de torsă; iar dacă e băiată, se apucă
de lucruri bărbătesci (4).

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

(2) Com. de Paraşchiva L. Leuşténă şi G. Tomoiagă. – Acéstă credinţă
deşartă se pare că vine de acolo, că multe femei, dormindă fórte greu şi
întorcându-se nőptea prin somnă, fără să scie, să simţéscă şi să voiască îşi
înaduşă copiii.
(3) Frâncu, op. cit. p. 148.
(4) Com. de d-lă Tomoiagă.
 – 94 –

Cele mai multe moşe din Bucovina însă, după ce au scăl

dată copilulă şi l'au înfăşată în chipulă mai sus arătată, îlă
pună pe vatră, dar mai cu sémă sub masa sau sub laiţa (1).
Totă atunci pună lângă dînsulă şi o căciulie de usturoiă, anume
ca să-lă feréscă de diochiă (2), sau îi facă, spre acelaşi
scopă, ună benghiă în frunte, adecă rădică piciorulă dreptă
cu călcâiulă întorsă îndărăptă în sus, iaă cu degetele pu
ţină tină de pe călcâiă, o frământă cu stupită, şi cu fră
mântătură de acésta îi facă apoi ună punctă rotundă câtă
ţine buriculă degetului arătatoră în frunte.
Datina acésta de-a face copiiloră benghiă, numită în Ţâra
Românéscă sbenghiă (3), iar în Moldova nu numai benghiă
ci şi benchiă plur. benchi (4), există nu numai la poporulă
română, ci ea este usitată şi la alte popore. Aşa în Pelopo
neză de abia ce se nasce copilulă şi móşa îi acopere capulă
cu ună vălă şi-i pune pe frunte puţină noroiă luată dintr'ună
vasu, unde apa a stată multă timpă (5).
Fórte respândită trebue să fi fostă datina acésta şi la
creştinii de pe timpulă Sf-tului Ioană Gura-de-aură şi cu deo
sebire la Greci, căci iată ce ne spune acestă s-tă părinte
despre dînsa: -

«Muerile pună lută în scăldătóre, apoi nutritórele şi ser

vitórele, luândă cu degetulă din acelă lută, însémnă fruntea

(1) Dict. de M. Vasiluţă, P. L. Leuşténă, G. Tomoiagă şi alţi Români din

Bucovina.
(2) Com. de d-lă Vict. Tocariă, învăţătoră în Valea-Putnei.
(3) Djuvara, în «Ţéra nouă» an II. p. 251: «sbenghiulă, pe care şi la noi
îlă întrebuinţéză mumele pentru a feri copiii de diochi.»
(4) «Şedătórea» ed. Artură Gorovei, an. I. Fălticeni 1892, p. 15: «Benghiă
e o pată négră, făcută în fruntea copiiloră mici cu cernélă ori funingine,
ca să nu fie diochiaţi de cei ce i-ară vedé.» – Dict. de Aniţa Pletosă din Rădă
şeni şi M. Nistoră: «Ca să nu se dióche, se iea lută de pe călcâiu saă funin
gene din gura cuptorului şi se unge pe frunte, făcându-se ună semnă, care
se numesce Benghiă. Omulă se uită la semnulă acesta şi nu-lă dióche.»
(5) Migne, Excyl. theolog. t. II. p. 879. apud Djuvara, op. cit. pag. 251.
 – 95 –

pruncului. Şi de-ai întreba că ce însémnă acestă lută, acéstă

imală? voră răspunde că prin acea ungere să se alunge
diochiulă (ochiulă celă răú, invidia şi pisma). »
«Uită-te! câtă putere se atribue lutului şi imalei, ca să
înfrângă puterea diavolului?
«De se întâmplă aşa ceva la Greci nu e de mirată, dar
cum că aceea se întâmplă la aceia cari adoréză crucea şi
sunt părtaşi misteriiloră, şi atâta filosoféză, acésta cu ade
vărată e demnă de multe lacrime. -

«Dumneqeă te a onorată cu ungerea spirituală, şi tu de

turpezi pre fiulă (tăă) cu lută ? Dumneqeu te-a înfrumuse
ţată şi tu te spurci? Şi când ar fi trebuită a impune în
frunte crucea, ce are putere insuperabilă, tu lăsândă acé
sta, caqi în nebunie satanică ?. . . Celă ce unge pre acelu
(pruncă), cu lută, cum să nu-lă facă despectată ? întrebă, cum
ilă va aduce sub mânele preotului ? cum te vei ruga ca cu
mâna preotului (presbyteri) să i se pună în frunte signa
cululă unde la unsă cu lută? (1).»
Din cele arătate până aici precum şi din spusa Româ
niloră, resultă că benghiulă saă sbenghiulă se face numai
în contra diochiului.
Dacă vomă lua însă bine sémă că cuvîntulă benghiă are mare
asemănare cu numele unei fiinţe mitologice, care e forte res
pândită şi cunoscută Româniloră şi care se numesce Benga (2)
precum şi cu adj. benguţă, care e usitată mai alesă în Tran
silvania şi care însemnéză ciudată, răă, ală Dracului (3),

(1) «Preotulă Română» an. XV, Gherla 1889, p. 248.

(2) A. T. Lauriană şi I. C. Massimă: Glossariă, Bucuresci 1871. p. 66 :
«Benga» s. f. după următorele esemple pare de-o însemnătate cu epilepsia,
dracă etc. : pare că a intrată Benga în elă; bagă pre Benga în tine, lua-te-ară
Benga !»
(3) Vedi «Gazeta Transilvaniei» an. LV. Braşovă 1892, No. 99, p. 4.
 – 96 –

apoi ori şi cine póte să concédă că Românii facă benghiu

rile din cestiune nu numai în contra diochiului, ci şi în
contra acestei fiinţe (1).
Ce se atinge de stupită (scuipită, scuipată), despre care amă
qisă mai sus că se întrebuinţéză la frământarea lutului din
care se face benghiulă, trebue să amintimă că şi elă ase
menea e considerată în tote ţările locuite de Români ca unu
mijlocă apărătoră în contra diochiului. De aici vine apoi şi
datina că Româncele, voindă a feri pre copiii loră de di
ochi tot-dauna de câte ori îi scaldă, după ce-i scotă, stu
pescă în scăldătore, iar când cine-va se uită prea lungă
la dînşii, îlă rógă să nu se mire şi să stupéscă (scuipe) de
trei ori spre copii (2), ceea ce ori şi cine o face, chiar şi în
casulă acela, când muma copilului nu l-ar fi făcută luătoră
de sémă, rostindă în acelaşi timpă cuvintele: «să nu-ţi fie
de diochi !» sau «să nu vă fie de diochi !»
La Romani, qice Persiă, II, 31–34, când copilulă era
de-o săptămână şi trebuia să i se dea ună nume, după ce
era îmbăiată, doica îi ungea buzele şi fruntea cu scuipată,
pentru ca să-lă păzéscă de ochii cei răi (3).
In Transilvania móşa, după ce a scăldată şi înfăşată co
pilulă, îlă închină la Maica Domnului, apoi bagă crucea în
trună blidă cu apă şi stropindă cu apă de aceea pre noulă
născută qice : .

– Inchină-se robulă saă róba lui Dumnedeú (Ioană sau

Maria) în numele Tatălui, ală Fiului şi ală s-lui Duchă!
Apoi, atingându-lă de vatră şi de uşă, urméză:

(1) In Bucovina provine numele acestei fiinţe în următorele rostiri, cari se

adreséză mai alesă copiiloră celoră neastâmpăraţi : du-te la Benga; lua-te-a ă
Benga să te iee; la Benga cu tine !
(2) Vedi şi Djuvara în «Ţéra nouă» an. II. p. 251.
(3) Djuvara, în «Ţéra nouă» an. II, p. 251.
 – 97 –

-- Să fii bună să taci ca cuptorulă, ca vatra, ca uşa!...

După acésta îlă aşéză puţină, aşa înfăşată cum este, sub
masa (1).
Cum a făcută şi acésta, móşa, luândă banii cei de ar
gintă, cari sau pusă mai nainte în scăldătóre şi cari sunt
de regulă meniţi pentru dînsa, îi strînge, iar scăldătórea
o scóte şi o aruncă afară.
Aci e de observată că atâtă scăldătorea acésta, în care
sa scăldată pentru prima oră copilulă, câtă şi tóte scăldă
torile următóre nu se aruncă în fie ce locă, ci totu-deauna
într'ună locă retrasă, curată, unde nu umblă nimene, şi
acésta din causă că, după cum amă amintită mai sus, se
pune într'însa apă sfinţita, şi fiindú acéstă sfinţită, e păcată
să se arunce în fie-ce locă (2).
Mai departe nu e nici o dată bine ca scalduşele, în cari
se scaldă copilulă, să se arunce asupra saă pre sfîntulă
sóre, pentru-că sórele dă lumii lumină şi ne încăldesce, ci
totú-deauna în altă parte, de comună spre miequlă nopţii.
Móşa sau mama, cari aruncă scăldătórea spre sóre, are
mare păcată, iar copilulă mamei respective, îndată cum îlă
scaldă, face bube pe trupă.
Asemenea nu e bine a se arunca pe focă, căci ună cân
tecă poporană din Transilvania qice:
Măicuţă, ală meă norocă
L'ai ţipată cu ciupa 'n focă.
Măicuţă, a mea ticnélă
O-ai ţipată cu ciupa 'n pară ! (3)
Intâia scăldătóre a copiiloră e bine să se arunce mai
cu sémă pe flori, anume ca copiii să fie frumoşi şi atrăgători

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) In Bucovina, Transilvania şi Banată, com. de d-lă I. Georgescu şi I.
Popovici.
(3) Com. de d-lă T. Olténă.
Mariană, Nascerea la Români. - 7
 –– 98 –

ca florile (1), ori la trupina unui nucă, mără, sau pără,

anume ca precum crescă şi rodescă pomii aceştia aşa să
créscă şi să rodéscă şi copiii, cari sau scăldată într'însa (2).
După ce a aruncată acum scăldătórea afară şi după ce
a căutată iarăşi de nevastă, ca să nu i se 'ntâmple nimică
răă, dacă nou născutulă e băiată, móşa aştéptă plină de
bucurie până ce întră tatălă săă în casă, iar dacă a întrată,
îlă poftesce să ocupe locă pe ună scaună sau pe laiţă, căci
ea are să-i aducă o veste bună, o veste forte îmbucurătore.
Tatălă copilului se aşéză pe scaunulă arătată şi aştéptă
cu cea mai mare nerăbdare vestea îmbucurătore.
Insă móşă nu-i spune de o cam dată nimică, ci se duce
mai întâi la ună dulapă sau în altă locă, scóte ună şipă
de rachiă cu miere, tórnă într'ună pahară şi după ce în
chină la dînsulă şi cinstesce ea mai întâiă un pahară, umple
din nou paharulă şi apoi întindându-i-lă qice:
Tinde mâna,
Că ţi-i vina!
Bărbatulă primesce paharulă şi-lă cinstesce şi elă de bine.
Móşa îi apucă acum cuşma şi o pune într'ună cuiă de
asupra nepotei, ună semnă acesta că nou născutulă este
băiată şi cum că are să se îngrijéscă de dînsulă ca să-i
cumpere vestminte bărbătesci, şi până ce nu şi-a rescum
păra-o cu bani sau cu vr'ună altă dară, móşa nu vrea să
i-O reîntórcă.

In alte locuri e datină că móşa, după ce întră tatălă

noului născută în casă, după ce-lă poftesce să şéqă şi-lă
cinstesce, să-lă descingă de brâu şi pre acesta să nu i-lă
dee îndărăptă, până-ce nu-lă rescumpără.
Tatălă băiatului scóte cu cea mai mare bucurie şi dă

(1) Dat. Rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei.
(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 99 –

móşei darulă pretinsă, şi acésta cu atâta mai de grabă,

de ôre-ce atâtă în Bucovina, câtă şi n cele-l-alte locuri lo
cuite de Români, tatălă totú-deauna se bucură mai multă de
nascerea unui băiată, a unui fecioră decât a unei copile,
pentru-că printrînsulă parte şi-a câştigată ună noă suc
cesorú, dela care speréză mai mare ajutoră şi hrană de
cât de la o fată, parte şi din acea causă că femeea e con
siderată cu multă mai pe jos decât bărbatulă, şi totu
odată avândă o posiţie mai grea în viaţă (1). Pe când dacă
nou născutulă e o fetiţă saă, după cum spună Transilvănenii,
băiată, se bucură mai multă mama sa (2).
Scurtă qisă: mai fie-care Română e cu multă mai bu
curosă dacă are mai mulţi băeţi decât fete, căci prin
băeţi numele de familie se perpetuéză, pe când dacă are
numai fete, acela se perde, şi numai atunci nu, când băr
batulă adoptéză numele de familie ală soţiei, ceea ce însă
fórte rară se ntâmplă.
Dacă nou născutulă e fetiţă, lasă móşa pre tatălă săă în
pace. Când întră însă vr'o femee în casă, o desbrobodesce
pre aceea de ştergară sau îi descinge brâneţele anume ca
să fie pentru nou născuta, că ei de acestea îi trebuescă, şi
până ce nu-i dă şi femeea vr'ună darú 6re-şi care nu-i întórce
lucrurile luate.
Totă aşa facă şi móşele din Moldova.
«Când întră tatălă în casă – qice repausatulă Lambrior
–baba móşă, pe a cărei sbârcită faţă, deprinsă cu poso
morîtă, se vede o rază de senină, îi sare înainte sprintenă
ca o copilă şi-i spune voiósa veste că are ună băeţelă sau

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) In Bucovina şi Transilvania, com. de d-lă V. Turturénă: «Părinţii se
bucură de regulă mai multă de băieţi decât de copile, pentru că băieţii
pórtă numele tatălui. Mamele se bucură de copile, pentru că prin copile mai
câştigă ună fiu, adecă pre ginere.»
 – 100 –

o fetiţă. Dacă noulă născută e băiată, atunci baba se re

pede şi-i smulge căciula din capă, vestindu-i prin acésta,
înainte de a-i spune vre-o vorbă, că are ună fecioră, că
ruia îi trebue astă-felă de lucruri. Totă asemenea face şi
cu alţi bărbaţi, ce se ivescă în casă (1).»
In Macedonia, când femeea nasce băiată, acésta se con
sideră ca ună evenimentă fericită şi atunci în casă este
mare veselie. Móşa vine în grabă de anunţă acésta tatălui,
luându-i ea însaşi mai întâi fesulă de pe capă, când tatălă
atunci plină de bucurie, o mulţămesce pentru vestea ce i-a
adusă, dându-i bani; din contră când se nasce fată, veselia în
familie este restrînsă, şi móşa anunţă acésta tatălui cu 6re
care vorbe de mângâere, care se mâhnesce şi simte în su
fletulă săă împreună cu nepota ună regretă, despre cea ce
i sa întâmplată.
După ce sa anunţată tata, se trimite unu băiată ca de
vr'o doi-spre-qece ani, să dea de scire despre acésta pe la
tóte némurile şi cunoscinţele mai de aprópe. Acei încunosci
inţaţi, dau dreptă mulţămire băiatului cinci sau dece parale
alţii mai cu dare de mână şi mai multă (2).
După ce i-a luată căciula sau la descinsă şi după ce a
primită banii de rescumpărare, móşa îi arată copilulă ce
se află sub masă sau sub laiţă, adecă unde la fostă pusă
cu puţină mai înainte de acesta. -

Tatălă se scolă acum de pe scaună, se duce până lângă

masă, unde se află copilulă, se plécă, îlă rădică şi sărutându-lă
îlă duce şi-lă dă maicei sale.
Acéstă datină de a rădica tatălu pre copiii nou născuţi dela
pămîntă şi a-i da maicei loră se vede că e de origine ro

(1) Lambrior, Obiceiuri şi credinţe la Români, în «Convorb. liter.» an. IX,

Iaşi 1875–76, p. 2. -

(2) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, publ. în op. cit. p. 40.

 – 101 –

mană, pentru că Romanii, când le recunosceaă paternitatea,

încă aveau datină de a-i rădica dela pămîntă.
Iată ce ne spune d-lă Dr. At. M. Marienescu în privinţa acésta:
«In qiua de nascere, după datina veche, se punea prun
culă pe pămîntă, ca să se probeze dacă e de viéţă şi dreptă
iar nu strâmbă ? Tata avea dreptă să-lă rădice sau ba, şi
dacă îlă rădica, recunoscia că e ală săú, are viéţă şi tre
bue să-lă créscă, şi atunci se invoca luno Levana (rădică
tórea); dacă nu-lă rădică, atunci saă nu-lă recunoscea de
ală săú, saă prunculă era unu monstru, şi în casulă din
urmă avea dreptă să-lă omóre de locă cum cinci vecini au
constatată că prunculă nare viéţă; iar dacă era dubiu,
atunci în alù treilea anu avea dreptă să-lă omóre, de re
gulă să-lă înnece, şi dacă abusa tata de acestă dreptă îşi
perdea jumătate din avere (2).»
Datina de-a lua bărbaţiloră cuşma din capă şi a-i des
cinge de brâă sau curea, iar pre femei a le desbrobodi saă
a le descinge de brâneţe se repeţesce din qiua nascerii şi
până după botezulă pruncului.
Aşa când întră vre-ună bărbată după nascere în casa
unde se află femeea bolnavă de nascere, luându-i cuşma qice:
«îţi iaă cuşma, că-i fecioră!» iar când vine o femee : « îţi
iaă tulpanulă, ca-i fată!»
Şi nime nu se pune de pricină, ci fie-care, bărbată aă
muere, fecioră aú fată, îi dă de noroculă copilului câte ună
mică presentă sau plătescă câţi-va cruceri móşei ca să-i
întórcă lucrurile luate. -

De aice apoi, dela acéstă datină vine şi qicala: «nu te

duce la cutare casa, ca ţi-oră lua cuşma saă tulpanulă» adecă:

(2) Cultulă păgână şi creştină. T. I, Serbătorile şi datinele romane vechi

Bucuresci 1884, p. 307 – 308.
 -– 102 –

nu te duce acolo fără de nemică în mână, pentru că acolo

sa născută ună băiată sau o copilă! (1)
In Munţii apuseni ai Transilvaniei, ori-ce străină care
întră în casa, în care sa născută de curândă ună copilă,
trebue asemenea să-i dea ună darú câtă de mică, de re
gulă în bani, altă-felă ar însemna că despreţuesce familia
şi în specială pre mama copilului (2).
In unele părţi din Ţéra-Românéscă din contră trei dile
dela nascerea unui copilă, nu se spune adevărată de este
bdiată sau fată, şi acésta pentru ca nou-născutulă să nu se
deóche şi să trăiéscă (3).
Totă în Ţéra-Românéscă, îndată după ce a născută o fe
mee, se face cruce de tărîţe de grâu, una în mijloculă ca
sei şi alta la uşă şi cine întră qice:
Aci de casa de tărîţe să te apuci,
Iar de copilă să nu te atingi!
Acésta se face anume ca copilulă să nu plângă câtă va
fi mică (4).
Când părinţii naă parte de copii, când le moră, atunci
móşa din Transilvania, cum a rădicată pre celă nou născută,
cum la scăldată şi la presentată părintelui său, spuindu-i
de ce felă de sexă e, îlă scóte afară şi-lă pune la uliţă, şi
care omă trece mai întâi şi află copilulă, acela e obligată
ca să-lă boteze. Făcândă acésta, atâtă móşa câtă şi părinţii
credă că copilulă, care a fostă astă-felă pusă, nu va muri (5).
In părţile Oraviţei din Banată, murindă în o familie în
continuă copiii, apoi la proxima nascere se prinde unu co

(1) Dat. Rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei.
(2) Frâncu şi Candrea, op. cit., p. 147.
(3) Ionénă, op. cit. p. 13.
(4) Ionénă, op. cit. p. 13.
(5) Cred. Rom. din Trans. com. de d-lă I. Georgescu.
 – 103 –

coşă, de este pruncă, iar de este pruncă o găină, şi se îm

bracă în îmbrăcămîntulă cu care a venită celă nou-născută
pe lume şi se dice: -

Daă capă
Pentru capă,
Ochi .

Pentru ochi,
Nasă
Pentru masă,
Gură pentru gură,
înşirândă tóte ce se află la omă. Se face apoi o grópă în
chilia, unde a cădută copilulă când sa născută, şi cosându-se
cioculă animalului cu aţă tare se îngrópă acolo, puindu-se
în grópă o bucăţică de marmoră, o bucăţică de tămâe
albă şi alta négră.
Se face de multe ori totă pentru acestă casă, ca şin
Transilvania, că nou-născutulă se scóte în drumă afară, şi
primulă care va trece pe lângă elă, acela se iea de naşă,
credându-se că primulă naşă este păcătosă şi pentru păcatele
sale pătimescă fiii sufletesci (1).
In alte părţi, totă din Banată, când unoră părinţi le moră
necontenită pruncii, móşa pune pre prunculă de curândă năs
cută într'ună légănă, în care mai pune încă şi ună lanţă
de fieră; apoi îlă scóte pe feréstră afară şi-lă duce în drumulă
mare, unde păzindu-lă îlă lasă să stee până ce vine ună
omă, o muere sau ună copilă, de-lă află. Omulă ce la
aflată se privesce apoi de naşă ală copilului aflată.
Prunculă se scóte pe feréstră, iar nu pe uşă, pentru că
pe uşă aă fostă scoşi fraţii săi cari au murită (2).
In unele părţi din România, precum bună-óră în judeţulă

(1) Aurelă Iana, «Credinţe la nasceri,» în «Familia», an. XXV, p. 483.

(2) Com. de d-lă Ios. Olariu.
 – 104 –

Ilfovă, când moră cui-va copiii, aruncă pre celă nou-născută

în drumă, şi cine-lă găsesce, acela să-lă boteze (1) în altele;
este datină ca móşa, voindă să trăéscă copilulă pre care
la rădicată, cum se nasce, se duce cu elă la biserică, şi
pre cine-va întâlni întâi la biserică, aceluia i-lă dă să-lă
boteze.
Totă aşa îndătinéză de a face şi móşele din unele părţi
ale Macedoniei.
Iată ce ne spune în privinţa acésta d-lă T. T. Burada:
«Când într-o familie nu trăescă copiii, ci moră de mici,
este obiceiulă, pentru a se evita acésta, ca móşa să iea co
pilulă îndată ce sa născută, fără însă ca să scie mama, să-lă
ducă la biserică şi să-lă lase la pragulă uşei, pentru ca
să-lă găséscă cei ce voră eşi din biserică. Atunci cine are
plăcere iea copilulă găsită şi-lă botéză. Móşa care era acolo,
şi nu o scia nimeni că pândesce cine-va, boteza copilulă,
vine la naşă şi-i spune ală cui este copilulă, şi acesta îlă
duce a casă la mama lui, şi atunci acésta îlă înfiéză ca şi
cum ară fi ună copilă străină (2).»
In unele părţi din România mai este încă şi aceea datină,
ca nu multă după ce se nasce copilulă, să se trécă prin
torţile unei căldări de aramă, apoi cu acea căldare nu se
mai îmblă până ce copilulă nu se face mare ca so potă
rădica singură de jos. Acésta se face asemenea ca copi
lulă să trăéscă ani mulţi şi să fie tare ca metalulă din care
se face căldarea (3).
Scăldătórea primă a copilului precum şi celea de până
la Botejune, dacă botejunea nu se întârdie prea lungă timpă,

(1) Şedătórea», ed. Gorovei, an. I. Fălticeni 1892, p. 154: «Când îţi moră
copiii, pe celă nou-născută aruncă-lă în drumă, şi cine l'o găsi să-lă boteze.
(2) Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 50. -

(3) Ionénă, op. cit. p. 12 şi 13.

 – 105 –

le face de comună móşa, saă şi altă femee. Dela botejune

începândă înainte, le face de regulă mama copilului.
Şi dacă mai nainte móşa na trecută nici una dintre da
tinele şi credinţele înşirate mai susă cu atâtă mai precaută
şi mai rigurósă e mama copilului în privinţa împlinirii loră.
Aşa caută mama cu mare scrupulositate nu numai cum,
ci totă odată când şi de unde se aduce apa pentru scăl
dătórea copilului, căci nu e totă una dacă se aduce ori şi
când şi ori de unde.
Atâtă pentra scăldătorea primă, dacă e cu putinţa, însă
mai cu sémă pentru tóte scăldătorile următóre apa trebue
să se aducă totă-deauna după resăritulă şi înainte de apusulă
sórelui (1). -

Asemenea se caută ca scăldătórea să se facă ori şi când

cu apă din unulă şi acelaşi locă, căci altă-felă, când se
amestecă apa din două fântâni sau se schimbă, luându-se
o dată dintr-o fântână, iar altă dată din altă fântână, atunci
copilulă, care sa scăldată într-o asemenea scăldătóre, nu
mai dórme cum a dormită până la schimbarea apei; şi
atunci e vai şi amară de capulă mamei: nu mai are nici qi
nici nópte odihnă de plânsetele şi răcnetele copilului (2).
Dacă apa de scăldătóre se iea dintr'ună iază, atunci co
pilulă, care se scaldă într'însa, după credinţa poporului, când
va ajunge mare, va fi numai de năcază. Iată ce ne spune
despre acésta o doină din Bucovina:

Mama mea, când m'a făcută,

Bine ei nu i-a părută,
De subsuori m'a luată
Şi în apă că m'a scăldată,

(1) Com. de d-nii Rom. Simu şi I. Georgescu.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 106 –

In apă de cea de iază,

Ca să petrecă cu năcază...
Şi 'n covăţică de-arină
Ca să petrecă totă străină.
Apuşóra na fostă bună,
Apuşóra fostă de iază
Ca să petrecă cu năcază.
Mi-a pusă la grumază mărgele
Să petrecă qilele mele
Totă cu năcază şi cu jele! (1).
Altă doină din Moldova şi anume din comuna Deleni, ne
spune în privinţa acésta următórele:
Decât maică mă făcei
Mai ghini mă prăpădei,
Ficioraşă nu mă avei.
M'ai scăldată cu-apâ di iază
Să sciă numa di năcază (2).
Insă nu numai apa cea de iază, ci chiar şi cea de părîă,
mai alesă când acésta e cam tulbure, încă nu e bună. Do
vada despre acésta avemă următórea doină totă din Moldova:
Măicuţă, măicuţă,
Tu când mai făcută
Bine ţi a părută ;
Când mai legănată
Răă mai blăstămată,
Cu blăstemă de focă
Ca să n'am norocă.
Iar când mai scăldată
Vai că mai scăldată
Cu apă din iază
Să fiă de năcază,

(1) Din Stroesci, sată în districtulă Sucevii, com. de Gr. Poleacă, stud.
gimn.
(2) M. Caniană, Poesii populare, Doine. Iaşi 1888, p. 96.
 – 107 –

Măicuţă, măicuţă,
Tu când mai făcută
Bine ţi-a părută;
Când mai legănată
Răă mai blăstămată
Cu blăstămă de focă
Ca să n'am norocu ;
Iar când mai scăldată
Vai răă mai scaldată
Cu-apă din pârăă
Să fiă cu toţi răă (1).
Cum că apa din unele rîuri sau părae are, după credinţa
poporului, o influenţă fatală asupra viitorului copiiloră scăl
daţi cu ea, se póte cunósce şi din următórele versuri, ce
le scótemă dintr-o baladă din Ţera Românéscă:
Taci, că te-am scăldată
Cu apă de Prută,
Să fii totă urîtă;
Cu apă de luncă,
Să fii totă de ducă . . . (2).
Credinţa în privinţa mărgeleloră amintită în poesia de
mai sus din Bucovina, esistă şi în Ţéra Românéscă:
«La băeţi – ne spune d-lă Ionénă – să nu se pună măr
gele la gâtă, căci făcându-se mari, şi îmbătându-se vre
odată plângă până se trezescă (3).»
Dacă apa se iea dintr'ună vadă sau dintr'ună locă, unde
se află mulţi spini, asemenea nu e bine. Dovadă despre
acéstă credinţă avemă următórele versuri dintr'o doină din
Moldova :

Frunqulénă lemnă uscată,

Când mamuca m'a scăldată

(1) Sevastos Cântece Mold., Iaşi 1888, p. 15.

(2) Teodorescu, Poesii pop., p. 438.
(3) Ionénă, op. cit. p. 21.
 – 108 –

Of! că răă m'a mai scăldată

Cu apuşóră din vadă
Să umblu din sată în sată,
Cu apuşóră din iază
Să fiă lumii de năcază,
Cu apşóră trestióră
Să umblă din ţéră'n ţéră
Cu traista subsuóră;
Cu apuşóra din spini
Să umblu totă prin străini (1).
Altă doină, totă din Moldova, şi anume din Hârlăă, în
care se amintesce apa de spini, sună aşa:
Maică duiósă,
Rămâi sănătosă,
Tu când mai făcută
Ghine, maică, ţi-o părută,
Da când mai scăldată,
Răă mai blăstămată,
Cu blăstemu ce ală de focă
Di nu mai am în lumi norocă.
Şi mai scăldată cu apă de schină,
Di sunt în lume totă străină,
Şi mai scăldată cu apă din iază
Şi sunt în lumi di năcază (2).
Mai pe scurtă ori ce apă stătută sau stătătâre, lină curgă
tóre şi în acela-şi timpă tulbure sau amestecată cu felurite
ingredienţe nu e nici de cum bună de scaldă pentru copi
lulă nou-născută, căci o astă-felă de apă e simbolulă nenoro
cirii. Dovadă despre acésta mai roproducemă încă şi ur
mătórea doină din Fundulă-Moldovei în Bucovina :

Frundişóră mără măruntă,

Mămuţa când m'o făcută

(1) Sevastos, Cântece, p. 21.

(2) Canian, op. cit., p. 183.
 – 109 –

Tare bine i-o părută,

Iară când m'o legănată
Tare rău m'o blăstămată
Cu blăstămă amară de plânsă,
Tare de mine so prinsă.
C'ună picioră m'o legănată
Şi din ochi o lăcrămată
Din gură o blăstemată .
Diminéţa m'o scăldată
M'o scăldată cu apă lină
Ca să fiă, mamă, străină,
L'amiaqă cu-apă din lătocă (1),
Ca să nu mai am norocă,
Séra cu apă din iază
Ca să fiă totă de năcază (2).
Dacă apa se iea dintr'ună părîă curată şi repede curgă
toră sau dintr-o fântână, care după credinţa poporului e
cea mai potrivită, atunci băiatulă, ce se scaldă într'însa, va fi să
nătosă şi bine crescută, iar dacă va fi luată de sub vre-o
punte, atunci va fi vitéză de munte. Iată ce ne spune o
doină poporală şi în acéstă privinţă:
Spune-mi maic adevărată
Cu ce apă mai scăldată!
Ori cu apă de părîă
Să portă pistóle la brâă ?
Ori cu apă de fântână
Să portă sabia 'ntr'o mână?
Ori cu apă de sub punte
Să fiă vitézulă de munte / (3)
Pe lângă plantele înşirate mai sus, cari sunt îndătinate
a se pune în prima scăldătóre a copilului, mama acestuia,

(1) In Moldova cuvântulă acesta se rostesce lăptocă.

(2) Dict. de Paraschiva L. Leuşténă.
(3) P. N. Oltenescu: «Cântece pop.» în «Amiculă poporului, an. I. Pesta
1867, p. 295.
 – 110 –

după ce se însănătoşéză şi se rădică din pată, mai pune

după împrejurări şi trebuinţă încă şi multe altele, parte pen
tru ca copilulă să nu se dióche (1), parte pentru ca să se
întăréscă, să fie frumosă, sănătosă şi voinică. Cele pentru
întărire sunt mai cu sémă româniţa, minta créţă şi négră.
După botezulă copilului mai pune încă şi câte-va fire de
grâă, cari însemnéză că precum e grâulă mai alesă şi mai
căutată dintre tóte pânile, aşa să fie şi prunculă nou-năs
cută. Şi grâulă de-aceea se pune abia după boteză în scăl
dătóre, pentru că elă, după credinţa poporului, e sfîntă ca
şi mirulă (2), de 6re ce, după cum arată şi următórea le
gendă din Maramureşă, e făcută din carnea Domnului nostru
Is. Chr. când a fostă restignită:
Dumnedeă când a umblată Indată în cale
Ţoţi sfinţii laă întrebată: La fântână în vale,
– «Grâulă celă curată, Rece vântă uşoră,
Vinulă strecurată, Paltină gălbinoră,
Şi mirulă celă sfîntă Sub frunqe mărunte,
Din ce-să pe pămîntă ? La umbră rotundă
Din ce sunt făcute, Boi, vaci adăpămă
De-să aşa plăcute ? Şi noi însetămú.
– «Voi prea bine sciţi, Voi aţi şi-adormită,
Deci ce mai voiţi, Eă am strejuită
Bine, fórte bine, Tiranii, Evreii,
Căci aţi fostă cu mine, Mânioşi ca leii,
Când noi am eşită Aú şi audită,
La câmpă părăsită La noi au venită,
Sus la Rusalimu, Voi toţi aţi scăpată,
Ca să mai privimă Dar eu m'am lăsată
Grâne fără spică Să paţă pentru voi
Şi vii fără vinuri Şi turma de oi.
Şi flori fără miruri. Şi ei mă legară

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) Dict. de Maria Vasiluţă din Poiana-Stampii.
 – 111 –

Şi prinsă mă purtară Cue de oţelă

Până la Pilată, Dândă cu maiă de fieră,
La casa de sfată. In mâni, în picióre,
Legea îmi punea Cuele bătea,
Din care eşia Sângele-mi curgea,
Să fiă răstignită Pe-unde picură,
Şi batjocorită Vină bună se făcea.
Pe cruce de bradă Şi spini adună
Precum vrea Pilată. Şi mă încunună,
Apoi maă întinsu Tare mă 'mpungea,
Şi tare m'au strînsă, Sudórea-mi curgea,
Carnea josă cădea, Pe unde pică
Pe unde pică Miruri înflorea (1).»
Grâă bună se făcea.

Româncele din Transilvania, pe lângă unele din plantele

arătate mai sus, mai pună încă şi o nucă mică ca aluna,
pentru ca copilulă ce se scaldă într'însa să nu se vateme,
iar dacă bóşele i sunt ceva mari, să scadă, la copile să nu
le créscă prea mari ţîţele (2).
Româncele din Țéra-Românéscă, scăldândă copiii în qiua
de Sân-Töderă pună în scăldătóre pietricele şi flori de fână,
ca să fie sănătoşi ca pétra şi drăgăstoşi ca florile (3).
Pe lângă acésta mamele mai întrebuinţéză încă şi o mul
ţime de descântece, farmece şi vrăji în timpulă scăldării, şi
anume: descântecele ca stîngerea cărbuniloră în scăldătóre,
pentru ca să nu se dióche, apoi şi pentru ca să fie ferită
de tote răutăţile, bólele şi spiritele cele necurate, iar farme.
cele şi vrăjile, mai alesă dacă e fetiţă, pentru ca acésta
să fie frumosă, atrăgătâre, încântătóre şi farmecătóre.
Iată ce ne spune, cu privire la acéstă datină fórte răs

(1) Familia, an. VIII, Pesta 1872. p. 198.

(2) Com de d-lă Rom. Simu. – O fată, care are ţîţe mari, nu e frumosă,
ci cu câtă e mai trasă cu atâta e mai frumosă.
(3) Ionénă, op. cit., p. 21
 – 112 –

pândită printre Români şi V. Alecsandri în «Legenda Rân

dunicdă :»

O qînă coborîtă din zodia ceréscă

Veni să o descânte, s'o legene, s'o créscă,
Să-i dee farmecă dulce, podóbe, scumpe daruri,
S'o apere 'n viéţă de-a qileloră amaruri.
Ea-i puse-o scăldătóre cu apă neîncepută,
De plóie neatinsă, de sóre nevăqută,
Şi în apa încălqită cu lemnă mirositoră
O trestie, unu fagură şi-o flóre de bujoră,
Menindă prin şópte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădiosă ca trestia verqie,
La graiă ca mierea dulce, la chipă fărmecătóre,
Şi ca bujorulă mândru de ochi atrăgătóre (1).
Datina de-a pune diferite plante, şi mai alesú flori miro
sitóre, în scăldătóre copiiloră, e usitată nu numai la Românii
din Bucovina, ci şi la cei din alte ţări. Dovadă desprea acé
sta avemă nu numai esperinţa de tóte qilele, ci şi o mul
ţime de doine. Iată una din Transilvania:
In cea verde dumbrăviţă
Şéde-o dalbă copiliţă
Tânără ca şi-o mlădiţă.
Câţi voinici că o vedea
Toţi din gură îi qicea:
– Copiliţă, draga mea,
Ian trageţi tu cununa
De pe códa ochiului
Mai pe vîrvulă capului,
Că tu 'n lume de-i trăi
Mulţi voinici îi nebuni.
– Nu-i de vină cununa,
Că-i de vină maica mea,
De ce ma făcută aşa.

(1) Opere complete. Poesii. Vol. III, Bucuresci 1875. Legende, p. 80.
 – 113 –

Frundă verde lemnă de bradă,

Că pe mine m'a scăldată
Totă în rosmarină şi flori
Să fiă dragă la feciori,
In rosmarină de celă verde
Să fiă dragă cui mă vede (1).
Ba, mamele trebue să iee fórte bine séma nu numai la
ceea ce pună în scăldătóre, ci chiar şi la vănuţa sau covă
ţica, în care se scaldă copilulă, din ce felă de lemnă e fă
cută acésta, precum şi la aceea, pe ce timpă se cuvine a se
scăldă copilulă.
Dacă e vănuţă, trebue să fie făcută din lemnă de bradă,
iar dacă e covăţică mai cu sémă de telă. Din arină însă
nu e bine să se facă nici una nici alta, căci în casulă ace
sta nou-născutulă copilă, când va fi mare, va petrece mai
multă prin straini.
Copilulă trebue scăldată totă-deauna înainte de apusulă
sórelui. Dacă se scaldă când apune sorele sau mai târqiă,
atunci capătă plânsori şi nu pote de felă dormi (2).
In Țéra-Românéscă credă Româncele că e bine, şi de-aceea
şi ndătinéză, de a scăldă copilulă numai diminéţa după ră
săritulă sórelui şi séra mai nainte de-a apune, ca să nu-i
piéră vederile când se va face în vârstă (3).
In timpulă scăldării, dacă copilulă e spurcată, e bine,
după credinţa Românceloră din Transilvania, să se bage în
scaldă viorele albe şi cója de salcă, după ce mai întâi par
tea de-asupra, adecă cea verde, i sa rasă (4).
Totă pentru spurcată se mai observă încă şi următórea
procedură : i se face în trei Vineri scaldă de lapte mulsă

(1) I. Popă Reteganulă Trandafiri şi viorele, p. 89.

(2) Pretutindene în Bucovina.
(3) Ionénă, op. cit. p. 15.
(4) Com. de d-lă Rom. Simu.
Mariană, Nascerea la Români. 8
 – 114 –

dela trei vaci în trei Vineri de trei mueri iertate, adecă bă

trâne. Iar nemijlocită după scaldă se unge cu untură râncedă
de căpătată. Untura acésta se pune de-asupra la unu cornă,
unde adecă se întâlnescă două garduri sau ziduri, iar lap
tele se varsă peste untură (1).
Româncele din Bucovina spală nu numai corpulă copilului,
ci şi guriţa acestuia, anume ca să nu capete plesne.
După scăldare mai fie-care româncă îndătinéză a unge pre
copilulă scăldată cu untă sau şi cu altă-felă de unsóre, anu
me ca să i se moie ciolanele, şi, dacă cum-va e sclintită,
şoldită, sau are ună altă defectă 6reşi-care corporală, să-lă
pótă din cu bună vreme afla şi îndrepta.
Datina acésta se vede şi din următórea poesie pop. din
Bârgăă în Transilvania:
Pân' ce-să negru, nu-sú ţigană,
Că-să copilă de moldovanu,
Că m'o unsă mama cu untă
Să fiă tuturoră plăcută,
Că m'o unsă mama cu zară
Să fiă plăcută la o ţéră (2).
Mai departe adese-ori îndătinéză mamele după scăldare,
nu numai a înfăşa pre copiii loră, fie băeţi sau copile, în
obiectele necesare spre acestă scopă, ci totă-odată ai şi îm
podobi cu diferite flori.
O doină poporană, care ne amintesce datina acésta, sună
precum urméză:
Mândră mămuc am avută,
Frumosă copilă ma făcută,
M'a 'nfăşată cu flori de munte,
Toţi gura să mi-o asculte,
Mândrele să mi-o sărute (3).

(1) Com de d-lă Rom. Simu.

(2) I. Popă Reteganulă, Chiuituri, de cari strigă feciorii în jocă. Gherla
1891, p. 99.
(3) Poesii pop. în «Amiculă pop.» an. I. Pesta 1867. p 264.
 – 115 –

Precum după scăldare, aşa şi după ce laă înfăşată şi

pusă în légănă ca să adórmă, fie-care mamă atâtă din Da
cia-traiană câtă şi din Macedonia, iea cu degetele stupită
din gură şi-lă unge la ochi, îi face cruce de trei ori, dacă
e botezată, şi-lă trage de masă până la 40 de qile, parte,
după cum am spusă şi mai susă, ca să nu se potă apro
pia spiritele cele necurate de dînsulă, şi parte ca să fie
vioiă şi nasulă săú să capete o formă frumosă (1).
Când aruncă scăldătórea afară nu e de ajunsă în cotro şi
unde o aruncă, ci totă-odată şi când o aruncă. Aşa, după
credinţa Românceloră din Transilvania şi Moldova, nici odată
nu e bine de a se arunca scăldătórea afară după ce înse
réză sau chiar în decursulă nopţii, ci totă-deauna înainte de
acésta. De aceea se şi qice apoi că copilulă nu e bine să
se scalde înainte de apunerea sórelui (2).
Totă aşa credă şi Româncele din unele părţi ale Româ
niei. Iată ce ne spune în privinţa acésta d-lă Ionénă:
«Lăturile, în cari se scaldă ună copilă, să nu se mai
arunce afară, dacă a scăpătată sórele, căci capătă copilulă
plânsă, suspină şi murdărie în capă (3).»
Asemenea nu îndătinéză de-a arunca scăldătórea pe vre
ună gardă, căci qice o doină poporană din Transilvania:

Spune-mi maic adevărată

Scalda unde mi-ai ţipată?

(1) Datina şi Credinţa Româniloră din Bucovina. – Burada: Obiceiurile

la nascerea copiiloră, în op. cit., p. 45: «După ce copilulă sa înfăşată şi sa
pusă în sărmăniţă (légănă) ca să adórmă, muma iea cu degetele scuipată din
gură şi-lă unge la ochi, îi face cruce de trei ori, de e botezată, şi-lă trage de
nasă până la 40 de dile, pentru ca să fie vioiă.»
(2) Com. de d-lă Rom. Simu; – «Şedătórea», edit. Artură Gorovei, an. I.
Fălticeni, 1892, p. 52: Scăldătórea copiiloră nu e bine so dai nóptea afară.”
(3) Ionénă, op. cit., p. 17.
 – 116 –

Dór în vîrvulă gardului

Să fiă sluga satului
Cătana 'mpăratului ? (1)
Altă doină, totă din Transilvania, care asemenea ne amin
tesce despre credinţa acésta, sună :
Spune, maic', adevărată
In ce scaldă mai scăldată :
In scaldă de Joi séră
Ca să 'nconjură maic o ţéră ?
Spune, maic', adevărată
Unde scalda mi-ai ţipată:
Peste ună gardă cu spini
Ca să fiu totă în străini ?
Spune, maic adevărată:
Unde scaldă mi-ai ţipată:
Peste ună gardă cu pirlază
Ca să fiu totă de năcază
Şi cu lacrimi pe obrază ? (2
Dacă voescă ca copilului să-i mérgă bine, să se îngraşe,
atunci Româncele din unele părţi ale Transilvaniei îndăti
néză de-a arunca scalda în apropierea unei cocine sau coteţă,
însă şi în casulă acesta se iea tare bine séma ca loculă, unde
se aruncă să fie curată (3).
In alte părţi, totă din Transilvania, au datină de-a vărsa
apa, în care şi-au scăldată copiii si cu deosebire copilele,
nu numai întrună locă curată, ci totü-odată şi la tulpina
unui nucă (4), şi acésta din urmă cu scopă ca tótă făptura

(1) Ioană Stapa Poesii pop. din Serpreuşiu, comitatulă Aradului, în «Ga
zeta poporului, o an. IV. Timişora 1888, No. 19.
(2) Eufrosina Sânqiană, «Doine şi hore din poporă» în «Şedătórea» ed. de
Ios. Vulcană, an. VIII, Oradia mare, 1882, p. 88.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Jarnik şi Bârsénă, op. cit. p. 332: «Asemenea facă şi fetele cu apa, în
care sau spălată. Totă-odată părulă, ce le rămâne la pieptănată, îlă vîră fe
tele într'o scorbură de nucă, căci astă-felă credă ele, că voră avé totú-deauna
códe lungi şi frumose.»
 – 117 –

şi statura corpului loră să fie frumosă şi atrăgătore. Dovadă

despre acésta avemă, între altele, şi următórele versuri dintr'o
doină poporană:
Eă, lele, de dorulă tău,
Nu potă sluji domnu-meu,
Nici s'ascultă pe tată-tăă !
–Bade, nu te supără,
Că dăó nu e vina mea
Ci-i vina măicuţa mea.
Ea frumósa ma făcută
Şi eă ţie ţi-am plăcută
Ca piperulă Greciloră,
Ca tămâia popiloră.
Când măicuţa m'a scăldată
Ea ciupa că mi-a ţipată
Totă în umbra nuciloră
Spre chinulă voiniciloră (1).
Totă spre scopulă acesta, adecă ca copilele, când voră
ajunge fete mari, să placă juniloră, îndătinéză şi Româncele
din Banată a arunca scăldătórea, în care-şi scaldă copilele
când sunt mici, în resvorulă viniloră (2). Iată o doină şi
din acéstă ţéra, care ne arată nu numai unde se aruncă
scăldătórea, ci totă-odată şi aceea în ce o încăldescă, adecă
într'o 6lă nouă, ca şi Româncele din Bucovina, şi mai de
parte ca şi ele îndătinéză a-şi scălda copiii în lapte dulce:
Pe câmpulă cu seminică
Ară badea şi-ună voinică,
–Bună lucru, bade, la plugă,
Bine tragă boii în jugă.
–Mulţamă, mândră drăgăstósă,
Ce scii da vorbă frumosă !

(1) Jarnik şi Bârsénă, op. cit. p. 17.

(2) In resvorulă viiloră.
 – 118 –

–Nu-să de vină eă, bădiţă,

Ci-i de vin-a mea măicuţă:
Că mama mea ma scăldată
Şi scălduş a lepădată
In resvorulă viniloră
Să fiă dragă juniloră.
Nu-să de vin eu, bădiţă,
Ci-i de vin-a mea măicuţă:
M'a scăldată din 6lă nouă
Ca să fiă dragă şi vouă.
Nu-să de vină eă, bădiţă,
Ci-i de vin-a mea măicuţă:
M'a scăldată din 6lă verde
Să fiă dragă cui mă vede.
Nu-să de vină eă, bădiţă,
Ci-i de vin-a mea măicuţă:
M'a scăldată în lapte dulce
Să fiă mândră ca şi-o cruce,
Şi scălduşa lepădată,
r De câte ori m'a scăldată,
In resvorulă viniloră
Să fiă dragă juniloră (1).
Precum scăldătórea nu e bine de-a se arunca în fie-ce
locă, totă aşa nu e bine de-a se pune şi vănuţa sau co
văţica, în care sa scăldată copilulă, ori şi unde.
Dacă tróca (covăţica) de scaldă se pune cu gura în josă
ori cătră părete, atunci credă Româncele din Transilvania
că copilulă móre (2).
In fine vr'o câte-va cuvinte şi asupra pelinceloră, şi apoi
închiemă capitolulă acesta.
Pelincele unui copilă se spală de regulă în scăldătórea
în care sa scăldată acela. Nu este însă bine ca ele să se

(1) G. Trăilă, în Familia, an. 1866. Pesta p. 393.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu. -
 – 119 –

spele pe dosă, până ce copilulă nu va împlini trei ani,

căci i se va întârce şi lui anusulă pe dosă (1).
Pelincele sau cârpele unui copilă să nu se usuce la sóre
nici la vântă, până nu este botezată, căci se pârlesce când
va umbla prin sâre.
Când se pună cârpele unui copilă afară să se usuce, să
nu le apuce sfinţitulă sórelui, ca copilulă capătă plânsă
multă ; dacă însă le apucă afară, să le scuture pe focă, apoi
să le aducă în casă (2). Iar dacă le-a adusă şi voesce să în
feşe copilulă, să le afume mai întâi cu secărică, căci numai
dacă le afumă nu capătă copilulă plânsori (3).
Dacă pelincele copilului rămână peste népte afară, se
crede că spiritele necurate, despre cari amă amintită deja
mai sus, le pocescă. Iar dacă au rămasă şi, aducându-se
după aceea, se întrebuinţéză, atunci lesne i se pote întâmpla
copilului ceea ce i se întâmplă în casulă când rămâne sin
gură (4).
In Banată se crede asemenea că scutecele nu este bine
a se întinde să se usce (svânteze) pe gardă, pe prăjini sau
pe sfori, ci ele să se pună la svântată pe o rótă de cară
saă de trăsură, adusă anume spre scopulă acesta şi pusă
în chilie lângă cuptoră saă sobă. Când se pună la uscată
mama saă móşa trebue să qică :
«Cum e róta de iute şi de ageră, aşa să fie şi nepoţe
lulă sau nepôta mea N. de iute, ageră şi îndămânatică!»
Făcându-se acésta se crede că copiii, pentru cari sau
uscată în chipulă acesta scutecele, voră avé o deosebită
agerime şi isteţime ! (5).

(1) Ionénă, op. cit. p. 18.

(2) Ionénă, op. cit. p. 17.
(3) Dat. şi cred. Rom. din Bucovina.
(4) Com. de d-lă G. Tomoiagă. – «Şedătórea» edit. Artură Gorovei, an I.
Fălticeni 1892. p. 52: «Scutecile copiiloră nu trebue lăsate noptea afară.»

(5) Com. de d-lă I. Popovici.

 – 120 –

Copilulă mică să nu se ştérgă la gură cu cârpe dela

şequtută lui, căci când se va face mare îi va mirosi gura (1).
Asemenea nu e bine, din qiua în care a începută copilulă
a se înfăşa şi până după boteză, ca pelincele menite pen
tru dînsulă să se întrebuinţeze de cei de casă ca obiele
(sing. obială), fiind că se crede şi se dice că acelă copilă
nici când nu pote fi omă însemnată, cu vaqă în lume, iar
când ajunge în etate de 2–3 ani începe a-i puţi din gură,
şi aşa-i pute apoi până ce móre (2).
In fine mama română din Bucovina şi Transilvania, după
ce a scăldată copilulă, după-ce la înfăşată şi i-a spălată
pelincele, trebue numai decât să se spele şi ea în altă apă
curată şi abia după aceea să-i dee ţîţă, căci alt-felă îi curgă
urechile (3).
In Ţera-Românéscă în scăldătórea unui copilă nebotezată
móşa îşi spală piciórele, ca copilulă să umble curândă în
piciore şi sa fie iute la mersă (4).
După ce sa botezată copilulă, nu e mai multă nimărui
iertată să-şi spele piciórele în scăldătóre, căci e păcată (5).

(1) Ionénă, op. cit. p. 19.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Ionénă, op. cit. p. 17.
(5) Credinţa Româniloră din Bucovina.
 – 121 –

VIII.

SLOB0DIREA CASEI.

În cele mai multe părţi locuite de Români este datină ca

în aceiaşi qi, în care sa născută prunculă, să se facă şi
sloboqirea casei.
Acésta se face ast-felă:
Preotulă, însciinţată fiindă de cătră ună familiantă ală
femeii bolnave, se duce la locuinţa acesteia, şi ajungândă
la starea locului face mai întâi sfinţirea cea mică a apei
după rînduiala bisericéscă. Apoi, aprindândă o lumină şi
cădindă tótă casa cu tămâe, începe : Bine cuvîntată este
Dumneqeulă nostru; ... Sfinte Dumneqeule; . . . Tatălă nostru;...
Ca a ta este împărăţia şi tropariulă qilei saă ală sfintului
de rîndă. După acésta, puindă epitrachilulă pe capulă ne
pótei, cetesce rugăciunile prescrise din rugăciunariu (molit
venică) pentru grabnica ei însănătoşare şi radicare din pa
tulă dureriloră precum şi pentru curăţirea de totă spurco
ciunea şi întinăciunea trupéscă, apoi pentru păzirea ei de tota
tirania diavolului şi de totă năvălirea duhuriloră celoră ne
văqute; de neputinţă, slabiciune, rîvna, invidie şi deochi ;
iar pruncului nou-născută ca să fie păzită şi ferită de tota
fermecatura şi răutatea, de totă viforulă protivnicului şi de
duhurile viclene din qi şi cele din nopte, şi ca să se potă
învrednici a se închină bisericei pămîntesci, care este de
Dumneqeu pregătită spre preamărirea numelui său celui sfîntă
într'însa.
Nemijlocită după ce saă cetită rugăciunile acestea nepótei,
luândă móşa, care a rădicată prunculă, pre acesta în braţe
şi îngenunchindă cu dînsulă, preotulă îi cetesce şi ei rugă
ciunea de curăţire.
Dacă, afară de móşă, au mai stată şi alte femei întru aju
toră nepotei la nascere, atunci preotulă le cetesce şi acelora
rugăciunea de curăţire.
Sfîrşindă preotulă de cetită tóte rugăciunile usitate la acéstă
ocasiune şi făcândă încheierea, dă nepótei din apa sfinţită
de trei ori de băută, stropesce apoi în crucişă atâtă casa câtă
şi pre nepótă precum şi pre toţi cei ce se mai află în casă,
dândă în acelaşi timpă fie-căruia s-ta cruce de sărutată.
Cu acésta apoi se încheie întréga rînduială usitată la Slo
bodirea unei case (1).
În Macedonia asemenea se chémă preotulă, nu multă după
nascere, ca să facă aghiasmă, cu care se stropesce apoi co
pilulă, lehusa şi tótă casa, apoi móşa, lehusa şi tóte fe
meile, cari au fostă în casă înainte de sosirea preotului, se
spală pe mâni cu acea aghiasmă (2).
În multe locuri însă nu e datină ca preotulă să facă Slo
boqirea casei în aceeaşi qi, în care sa născută prunculă,

(1) In Bucovina şi România vedi Ionénă, p. 8. În Banată şi Ungaria, com.

de d-lă I. Popovici şi El. Popă : «Slobodirea casei se face aşa : se stropesce
casa cu apă sfinţită, şi apoi e iertată ori şi cui a întra într'însa.»
(2) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, op. cit. p. 40.
 – 123 –

ci cu vr'o câte-va qile sau chiar şi săptămâni mai târqiu,

şi anume atunci, când nepota sa rădicată din pată şi pote
umbla prin casă.
In acele locuri deci, unde se află datina din urmă, în
dată ce o femee a născută, se duce móşa la preotulă locală
cu un văscioră, o steclă de apă curată, cu ună struţă de
busuiocă pusă în gura steclei, ca preotulă să facă rugăciu
nile apei (1). -

Preotulă face sfinţirea mică a apei, ca şi în casa nepótei,

apoi cetindă móşei rugaciunea curăţeniei, îi dă apă sfinţită
ca so iee cu sine.
Móşa, luândă apa sfinţită şi întorcându-se la casa nepotei,
îi dă cesteia dintr'însa de trei ori de băută şi totă de atâtea
ori o stropesce, apoi o spală pe mâni şi pe faţă anume ca
sa fie curată şi abia după aceea mănâncă şi bea, caci altă
felă lehuza este spurcată (2).
Stropesce după aceea şi ea tótă casa, ca şi preotulă, cu
o parte din apa sfinţită adusă; cea-laltă parte însă o păs
tréză, ca să aibă ce pune şi n scăldătórea pruncului, şi
anume cam atâta, câtă i-ar puté ajunge pentru trei, cinci
sau nouă scăldători. De regulă se păstréză cam atâta, câtă
i-ar ajunge de pusă în trei scăldători măcară câte unu mică
păhărelă. Iar apa acésta se păstréză şi se pune în scăldă
tórea copilului de aceea, ca acesta să fie ferită de bóle, de
diochiă, de fermecătorii, precum şi de multe alte răutăţi.

(1) In Bucovina, România, Banată şi Ungaria, com. de d-nii I. Popovici şi

El. Popă.
(2) In Bucovina şi la Ionénă, op. cit. p. 8–9, şi dict. de Mariuca Nistoră, ro
mâncă din comuna Mălini în Moldova: «Sloboqirea casei se face după nas
cere ; se face aghiasmă, cu care se spală nevasta şi móşa, cea dintâiă, ca să
pótă eşi până afară, cea din urmă ca să potă merge şi în altă locă. La ace
stă ocasiune dă nevasta móşei, pentru că acésta i-a turnată aghiasmă pe mâni
ca să se spele, o păreche de mâneci de móşă.
 –– 124 –

Atâtă femeea, care a născută, câtă şi móşa, care a rădicată

saă a apucată prunculă, sunt, după cum am amintită şi
mai sus, considerate de poporă ca necurate, întinate, spurcate.
De aceea atâtă uneia câtă şi alteia i se cetesce rugăciunea
de curăţire şi se stropescă cu apă sfinţită.
Despre moşă, care se ncumetă a eşi din casa nepotei
şi a întră în altă casă străină, înainte de ce i sa cetită ru
găciunea de curăţire, se crede şi se spune că spurcă totă
satulă. Dreptă aceea nici o móşă creştină, respective română,
nu se încumetă de felă a merge în altă locă, înainte de ce
i sa cetită rugăciunea acesta, dóră numai la preotulă, însă
şi aice anume numai ca să i se cetéscă rugăciunea acesta.
După ce i sa cetită rugăciunea de curăţire, móşa póte
ori şi unde să mérgă. Pe câtă timpă însă se ocupă cu pre
gătirea mâncării la nepótă, şi voesce să se ducă acasă, nici
odată nu e bine a se lăsa să mérgă cu mâna gólă, ci ori
de câte ori sar duce e bine ca să i se dee, de nu alta,
măcar o bucăţică de pâne sau ună blidă de făină şi acésta
din causă ca copilulă să nu fie sărăcăciosă, ci să aibă totu
deauna de unde da, să fie avută şi îndestulată în viaţa sa,
precum sa îndestulată şi moşa (1).
Nepótei însă până la 40 de qile nu-i este de felă iertată
să iasă sau să însereze peste hotarulă gospodărei sale.
Iar dacă iese după apusulă sórelui din casă, atunci celă
puţină să se îmbrobode; nefăcândă acésta, se crede de obi
ceiú, că spiritele cele rele potă să o pocéscă, şi ori o ame
ţescă, ori o nebunescă, ori o schimosescă; ba se crede, că
o potă lua chiar şi pe sus şi apoi nu se pote mai multă
nicăiri afla (2).
Nepóta, care cutéză a umbla fără de rugăciunea de 40

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă şi alţi Români din Bucovina.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 125 –

de dile prin sată sau numai prin vecini, e privită de cătră

cele-lalte femei ca o călcătóre de lege, necredinciósă şi mare
păcătósă. Dreptă aceea rară cine îşi face de lucru sau vor
besce cu dînsa (1).
După credinţa Româniloră slavisaţi din Moravia, nepótei
asemenea nu-i este nici când încuviinţată să iasă din odaie
şi din casă în timpulă celoră şése săptămâni. Dacă nepóta
sar încumeta să iasă sub cerulă liberă, atunci sar face
vinovată viitórei batere de ghiaţă (Hagelschlag) (2).
In Ungaria, femeii care a născută, nu-i este de felă iertată
până la 40 de qile să între în ţarină (hotară) din aceeaşi
causă, din care nu-i este iertată nici celei din Moravia.
Asemenea nu-i este iertată să mérgă la fântână şi la vale,
pentru că, dacă merge, îi rămâne acolo ţîţa. Care vrea să
mérgă la fântână şi totă-odată să aibă şi ţîţă, după ce a
ajunsă să mănânce o bucată de pâne şedândă pe lodbele
(disdelele) fântânei (3).
In Macedonia lehusa până la patru deci de qile nu iese
din casă după ce a asfinţită sórele. Când se duce pentru
prima dată prin ogradă, îşi acopere pieptulă cu părulă ca
să nu-i fugă laptele, în Vlaho-Clisura şi în alte locuri îşi
pune coqile în gură (4).
Şi precum móşei şi nepotei, până ce nu li se cetescă rugă
ciunile de curăţenie, nu le este încuviinţată a călcà peste
pragulă altei case, aşa şi ori-cărei femei care are rîndurile,
considerată fiindú de poporă asemenea de necurată, nu-i
este iertată, o săptămână începândă din qiua nascerii, chiar
șin casulă acela, când sar fi botezată copilulă în restim

(1) Com. de d-lă I Berariă, parohă şi exarhă.

(2) Enders, op. cit. p. 39
(3) Com. de d-lă El. Popă.
(4) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, op. cit. p. 48.
 – 126 –

pulă acesta (1), ba după unii chiar şi până la şése săp

tămâni (2), a se duce în casa, unde se află vre-o nepótă,
ca copilulă nou-născută să nu capete bóla numită roşaţă sau
rofit precum şi alte bube rele. Şi dacă cu töte aceste, din
nesciinţă sau din altă causă Öre-şi care, o astă-felă de femee
întră într-o casă, unde e ună copilă nou-născută, e îndătorită
să spue mamei copilului posiţia sa. Şi atunci copilulă nu
capătă roșaţa. Dar dacă tăinuesce adevărulă, atunci copilulă
de bună sémă mai de vreme sau mai târqiă capătă roşaţă.
Şi de se întâmplă una ca acésta, atunci mama copilului se
supără grozavă de tare asupra femeii, care i-a tăinuită sta
l'ea Sa.

Spre a se evită însă o astă-felă de neplăcere, ca să nu

capete copilulă roşaţă, móşa saă, dacă acésta nu e în casă,
apoi mama copilului saă şi altă femee întrébă pre femeea
ce a venită ori de este curată.
Dacă femeea este curată spune, iar de nu atunci se duce
la copilă şi prindându-lă de picioruţe qice: să fii mai curată
şi mai frumosă de cum sunt eu acum (3).
Totă pentru ca să nu capete copilulă roşaţă unele moşe
anină ună semnă roşă de-asupra uşei în casă, d. e. o bu
cată de strămătură roşă, o cordea roşă, ună pără roşă, etc.
Făcândă acésta se crede că copilulă e ferită de ori şi ce
răú (4).
In unele părţi din Transilvania se face Sloboqirea casei

(1) Dict. de P. L. Leuşténă.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(3) Dict. de P. L. Leuşténă.–In Transilvania, scrie d-lă B. Iosofă, dacă
vre-o femee care tocmai atunci este cu rândurile femeesci cercetéză pe ceea
ce a născută de curândă şi intrândă în casă nu qice, uitându-se şi admirândă
pe copilă: «eu sunt mai urîtă decât tine, atunci copilulă se umple de bube
Totă aşa e usitată şi la Românii din Ungaria, com. de d-lă Elia Popă.
(4) Com. de d-nii I. Berariă şi V. Tocariu.
 – – 127 –

abia după şése săptămâni, în altele însă, ca şin Bucovina,

mai nainte şi mai alesă când e lucrulă câmpului. Prin ur
mare în totă timpulă acesta nu-i este permisă să iasă şi
să mérgă mai departe, decât curtea (ograda) casei, nici
să cósă, sau să arunce ochii spre sóre, căci e păcată. Ba
în unele locuri femeea oprită săptămâna întâia trebue să
stee în pată, în care timpă nu se cuvine nici măcar să
atingă pămîntulă cu piciorulă (1).
Dacă femeea se duce unde-va afară din curte, până nu e
slobodită din casă, îşi pierde ţîţa. Iar dacă o slobóde preotulă
din casă, când merge întâia oră la fântână, după ce a slo
boqito din casă, trebue să verse mai întâi apă pe picióre,
şi apoi să se întórcă cu vasulă acasă (2).
Mai departe, când iese nepóta din casă până afară în
timpulă celoră şése săptămâni trebue să pună peste pruncă
saă lângă dînsulă în légănă ceva fieră precum : ună cuţită,
ună fórfece, etc.; dacă nu e fieră, măcar o mătură, iar la
capă să i se pună Visulă Maicii Domnului, că de nu face
acésta, vină Puternicele şi i-lă schimbă. Asemenea şi mama,
trebue să iee la sine vre-o bucăţică câtă de mică de fieră
anume ca să nu se apropie lucru slabă şi de dînsa (3).
«Copilulă, pe câtă timpă nu e botezată, – scrie W. Schmidt,
– se păzesce cu cea mai mare grijă ca să nu fie depărtată
din casă nici să se pue la pieptulă altei femei decât nu
mai la ală mamei sale, pentru că amândouă acestea aducă
nenorocire.

«Aşişderea copiii nebotezaţi nu se lasă nici când singuri

fără ca să li se pue sub perinuţă ca scută o bucăţică de
fieră sau o mătură contra spiriteloră rele sau contra strigeloră.

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) Com. de d-lă B. Iosofă.
(3) Com. de d-nii Rom. Simu, B. Iosofă şi I. Georgescu.
 – 128 –

Pentru acésta se mpiedică mai cu sémă ca la întórcere spre

casă să nu fie întrună chipă neplăcută suprinsă de cătră
ună copilă uriciosă, adecă de cătră unú monstru. Dacă însă
se află unulă ca atare atunci să se bată fără cruţare, până
ce spiritulă celă răă sau striga nu aduce copilulă furată
iarăşi îndărăptă (1).»
Câtă de lăţită e credinţa acésta la Românii din Transil
vania se pote vedé şi din următorulă pasagiă, pre care-lă
reproducemă dintr-o poveste întitulată « Nu minţ» :
«Nu multă după botezulă copilului, când era crăiasa sin
gură acasă şi-şi legăna copilulă, întră zîna Ilina la ea şi
O întrébă:
– «Spune-mi dreptă : întratai în casa de cătră răsărită ?
«Ea făcu cu capulă că nu.
– «Nu ai întrată ?
– «Nu!
«Atunci qîna iea copilulă din légănă şi se face nevăqută.
«Cu câtă fu bucuria de mare la nascerea pruncului, cu
atâtă fu acum supărarea mai mare. Vremea însă le schimbă
tóte. Peste ună anu are crăiasa altu copilă, mai frumosă
decât celă d întâiă.
«Acum bucuria le era nespusă de mare; ospeţe peste os
peţe, veselii peste veselii, dar odată, când era iarăşi numai
crăiasa singură acasă şi-şi scălda copilulă, se ivesce zîna
Ilina, pe unde şi cum scia ea, şi qice crăesei:
– «Fostai în casa de cătră răsărită a palutei mele?
«Crăiasa iar face din capă, că nu a fostú.
«Atunci qîna iar se face nevădută, ducândă cu sine şi pe
acestă copilă.
«Supărarea acuma nu avea mărgini. Nu se puteau din des
tulă mira cum şi cine le fură copiii, unulă din légană şi
(1) Op. cit. p. 26.
 – 129 –

altulă din ciupă (scaldă)! Unii curteni îşi dau cu socotélă,

că crăiasă e în legătură cu necuratulă şi acela-i fură copiii,
alţii qiceaú, şi cu deosebire muierile, că mamonulă a neno
rocito de sa făcută crăiasă şi că ea îi e dătóre să-i dea
lui rodulă pântecelui; alţii qiceau, că e strigóie şi-şi omoră
ea copiii, ori îi mănâncă (1).»
In unele părţi din Banată din diua nascerii începândă îna
inte şi până la botezulă unui pruncă, dacă mama acestuia
e singură acasă şi avândă trebi pe afară, e silită a lăsa
copilulă nebotezată singură în casă, pune la căpătâiulă săă
o bucăţică de ori şi ce felă de fieră, credândă, că în ab
senţa ei sau a altei persóne ce l'ar păzi, acea bucăţică de
fieră îlă păzesce şi feresce, spre a nu se apropia duhulă
celă rău şi necurată de dînsulă. Dela timpulă botezării îna
inte însă póte rămâné şi singură, căci duhulă celă răă nu
se apropie mai multă de dînsulă, fiindă copilulă acum dată
în scirea Tatălui cerescă şi avândă pe îngerulă săă păzi
torú, care-lă păzesce şi feresce nu numai de tóte relele, ci
şi de tótè spiritele cele necurate (2).
Totă aşa credă şi Româncele din părţile Oraviţei. Ace
stea încă dică că, câtă timpă e copilulă nebotezată, nu este
bine, ca să se lase singură în odae, ca nu cum-va necu
ratulă să-lă fure ; dar dacă sar întâmpla să rămâe singură,
este bine să se pună lângă dînsulă ună obiectă de metală,
de comună unu cuţită (3)
In Ungaria femeea, după ce a născută, trebue tare bine
să cóte de copilă, ca nu cum-va să vie Pădurena şi să-lă
schimbe cu ală ei, căci mai alesă când dórme copilulă atunci
îlă póte, Dómne feri, mai iute fură, şi când se scólă află

(1) I. Popă-Reteganulă, Poveşti ardelenesci. Partea V. Braşovă 1888, p. 20.

(2) Com. de d-lă I. Popovici.
(3) Aur. Iana, în Familia, an. XXV, p, 483
Mariană, Nascerea la Români.
 – 130 –

pe ală Pădurenii, care e hîdă, perită, uscată şi părosă până chiar

şi pe obrază. Iar dacă femeea are de mersă până la o ve
cină după ceva sau numai până afară după vreo trébă óre-şi
care, atunci trebue să pue pe pieptulă pruncului, care se
află în légănă, mătura dela uşă şi fórfecele, căci apoi Pă
duréna nu-lă póte nici cum schimba (1).
In Moldova se crede că copilulă mică nu e bine a-lă lăsa
singură în casă, din causă că întră Necuratulă în elă ; iar
dacă se lasă singură, trebue să se pună lângă albia lui o
mătură ori ună cuţită (2).
Românii din Bucovina asemenea credă şi spună că îna
inte de boteză, ba chiar şi după acesta până la şése săp
tămâni, nu e bine ca să se lese copilulă singură în casă
fără a i se pune, când e culcată în covăţică sau în légănă,
clescele cele de luată foculă sau vătrariulă, ori mătura sau
alte lucruri de fieră ori de lemnă din casă încrucişă pe lé
gănă, anume ca să nu se potă apropia spiritele cele necurate
de dînsulă. -

Intrebuinţarea fierului ca mijlocă de apărare contra spirite

loră necurate este de origine fórte veche. Ea era usitată
şi la Romană. Iată ce ne spune în privinţa acésta natura
listulă Pliniu (XXXIV, 44):
«Fierulă servesce încă şi spre alte mijlóce vindecătóre...
aşa folosesce elă contra vrăjitoriiloră stricăcióse atâtă la cei
înaintaţi în vîrstă câtă şi la copii, dacă se descrie cu dîn
sulă împrejurulă loră unú cercă sau dacă se pârtă o armă
(sabie) în prejurulă loră, mai departe contra spiriteloră noc
turne, dacă cuie scóse de pe mausolee se bată în pragulă
uşei... »

(1) Com. de d-lă El. Popă.

(2) «Şedătórea», an. I. Fălticeni 1892, p. 52. – Idem, p. 19: «Când eşi din
casă şi leşi copilulă în albie singură, să pui lângă elă mătura ori ună cuţită,
ca să nu între Necuratulă în elă.»
 – 131 –

Lăsându-se prunculă singură până la şése săptămâni în

casă şi nepuindă maica sa, chiar şi când iese numai până
afară sau se repede după ceva la o vecină, nisce clesce,
mătură, coleşeriă (melesteu), sau măcară ună simplu băţă în
crucişă peste légănulă sau covata, în care e aşezată, atunci
vină spiritele cele necurate la dînsulă, şi ce felă de spirită
răă vine mai întâi la dînsulă, aşa lucréză şi cu prunculă
de răă, adecă unulă e în starea să-lă muţéscă, altulă să-lă
calicéscă, ală treilea sălă schimoséscă, ală patrulea să-lă
strîmbe, ală cincilea sa-lă chiorescă, ală şéselea să-lă usuce,
ală şéptelea să-lă nebunescă, şi multe bóle şi neputinţe potă
să-i causeze.

Mai departe spună şi credă Românii din Bucovina că

până la şése săptămâni şi mai alesă până după boteză nu
e nici de cum bine de-a scóte copilulă afară după apusulă
sórelui, căci şi în casulă acesta încă pote să i se întâmple
vre-o nenorocire (1).
Totă din acéstă causă, până nu iese femeea din casă la
şése săptămâni, nu e bine să usce cârpele copilului afară (2),
Aceeaşi datină şi credinţă se află şi la Româncele din
Macedonia.
Iată ce ne spune în privinţa acéstă d-lă Burada:
«Nici odată prunculă nu se lasă singură în odae; de se
întâmplă ca muma să mérgă măcar până în odaia de alături,
atunci ea pune lângă elă o mătură, care ţine locă de o
persónă, căci altmintrelea se crede că vine strigoiulă îndată
şi-lă schimbă, vădându-lă singură, saă îlă face vampiră (li
liacă).
«Asemenea şi hainele copilului nu se lasă în ogradă
după ce a sfinţită sórele, decât numai după ce a împlinită

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
 – 132 –

ună ană. Se crede că Zînele, cari sunt forte iubitóre de

copii mici, aducă bólă în hainele loră ca să-i iee apoi cu
ele (1).»
La Sloboqirea femeii din casă móşele din Transilvania
îndătinéză de-a pune copilului aiă şi grâu la faşă pentru
deochiă; iar când ese femeea din casă afară, se crede că nu
e bine să se ducă nicăiri de acasă, ca să nu se facă copilulă
uliţarnică (2).
In Moldova esistă credinţa, că pe unde umblă o nepótă fără
molifta de 40 de qile, pe acolo arde pămîntulă. De aceea,
de cum a născută şi până după 40 de qile, nu e bine să
mérgă la fântână nici la vite, că e mare păcată. Iar trei
dile, după ce începe a eşi afară, trebue să iea cociorva în
mână, pentru diochiă, ciasă răă şi alte rele, ca să nu se
lipéscă de dînsa (3).
In Ţéra-Românéscă se crede din contră că, dacă o femee
leuză se uită pe vre-o câmpie cu érbă verde, se va usca
acea érbă. Mai departe se dice, ca şi n Moldova, că nu
e bine ca o femee leuză să se ducă la vre-ună puţă sau
fântână să iea apă, căci luândă va seca acelă puţă sau fân
tână (4).
Totă în Ţéra-Românéscă esistă credinţa, că nu e bine ca
o leuză să se vadă cu alta 40 de qile, căci dacă se vădu
le voră muri pruncii.
Când din întâmplare se vădă două leuze mai nainte de
a se împlini 40 de qile, facă schimbă între dînsele cu ace,
şi anume: ceea ce are băiată dă acă cu gămălie, iar ceea ce
are fată, unulă cu urechi, şi pórtă acestă schimbă până ce

(1) Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 44, 45.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) Dict. de Măriuca Nistoră Mălini.
(4) Ionénă, op. cit. p. 9.
 – 133 –

se împlinescă 40 de qile. Acésta se face ca să nu le móră

pruncii (1). -

In Macedonia asemenea nu este iertată ca o lehusă să

védă pre altă lehusă înainte de 40 de qile dela nascere.
Dacă se întâmplă una ca acéstă, lehusele schimbă între ele
câte o pâne, pe care după 40 de qile şi le dau iarăşi în
dărăptă (2).
O femee, câtă timpă este leuză, de câte ori iese afară,
dacă nu i saă cetită rugăciunile de curăţenie, e bine ca
să iea cu dînsa o mătură şi ună cuţită, ca să se apere contra
duhuriloră rele, căci îngerulă nu se pote apropia de dînsa
so apere, fiindă spurcată (3).
Femeea, de care nu se atinge bărbată în cele şése săptă
mâni de leuzie, când iese la biserică se qice că «se duce
6ia cu mielulă în gură, iar dacă este atinsă «se duce câţéua
cu căţelulă în gură» (4). -

Ca şi la Românii din Dacia-traiană, totă aşa şi la cei

din Macedonia, muma rămâne 40 de qile în casă până la
bine-cuvîntarea bisericei sub cuvîntă că este necurată. Focă
nu se împrumută la vecini din casa, unde este lăuză, în
aceste 40 de dile; în acea casă nu se cântă, nu se jócă
în timpulă lăuziei; şi ună străină ce ară intra nőptea în
casă, este îndătorată să păşéscă peste ună tăciune de focă
ce se aduce înadinsă în tipsie (5).
Dacă o femeie a perdută copilulă, atunci preotulă nu se
duce de felă la dînsa acasă ca să facă sloboqirea casei, nu
sfinţesce apă, nici nu cetesce rugăciunile, ce se cetescă unei
femei care a născută pruncă viă; ci femeea respectivă merge

(1) Ionénă, op. cit. p. 10.

(2) Burada, Obiceiurile la nascera copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 46.
(3) Ionénă, op. cit. p. 14.
(4) Ionénă, op. cit. p. 15.
(5 Bolintinénă, Călătorii la Românii din Macedonia, Bucuresci 1863, p. 89.
 – 134 –

singură la dînsulă de-i cetesce, şi anume numai o singură

rugăciune pentru iertarea păcateloră, pentru însănătoşare,
pentru ferirea de totă meşteşugulă diavolului şi pentru cu
răţirea de tâtă spurcăciunea.
In fine, aici e loculă de-a aminti încă şi aceea, că móşa
trebue să caute ca femeea, care a născută, până a treia di
dela nascere, să nască numai decât şi loculă sau casa, în
care sa aflată copilulă, căci numai de la nascerea acestuia
atârnă sănătatea bolnavei.
Când femeea bolnavă nu póte până a treia qi să nască
loculă, atunci, ca să nu i se întâmple vre-ună răă, móşa
o aburesce cu ovăsă, cu coji de cépă, şi o légă cu ovăsă
fiertă la mijlocă (1).

(1) Dict. de Mariuca Ursaca din Dorna.

 – 135 –

IX.

R 0 D I N I I.

După slobodirea casei şi însemnarea pruncului sau, unde

este acésta îndătinată de-a se face nemijlocită după nascere,
apoi nu multă după ce a adusă móşa apă sfinţită dela pre
otulă şi a stropită cu dînsa pre nepótă şi casa, lăţindu-se
scirea prin sată, că cutare femee a născută, începú a veni
una câte una vecinele şi prietenele, dar mai cu sémă feme
ile, ce sunt mai de aprópe înrudite, precum: surorile, cum
natele, cuscrele, nănaşele, cumetrele, finele, precum şi alte
femei cunoscute, la casa nepótei, ca so vadă, să-i ureze şi
să-i aducă fie-care, după voinţă şi putere, câte unulă sau
şi mai multe daruri, numai să nu vie cu mâna gólă.
Darurile, cari se aducă la acéstă ocasiune şi cari în Bu
covina se numescă rodină sing. rodină, în Moldova rodine (1),
în Transilvania poclonă (2) şi ploconă (3), iar în Banată cin

(1) A. Lambrior, «Conv. lit.» an. IX, p. 2, – Com. de mai multe Românce
din comuna Mălini.
(2) Com. de d-lă I. Georgescu.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
 – 136 –

stă şi cravaiă (1), constaă în prima linie din diferite bucate

gustóse, precum: zamă de găină, găini fripte, placinte, văr
zări, scoverze (lipii, clătite), chiroşte saă colţunaşi, galusce,
plachii, dumicată cu vină, chisăliţă din vină, grâă cu miere :
din fruptă: brânză cu smântâna saă samachişă, untă, ouă,
lapte, carne, pui de găină, găini; din pâne: pâne, bulci
saă jemne, turte dulci, făină de grâă saă de păpuşoiă; din
fructe: smochine, strafide, mere, pere, pâme, povirlă, pâmă
de vie, nuci, faguri de miere sau zahără etc. şi în fine: pânză,
ştergare de îmbrobodită, scutece, precum şi multe alte lu
cruri trebuincóse mai alesă pentru copilulă nou-născută.
Totă la acéstă ocasiune unele mai aducă încă şi câte ună
şipă de rachiu fiertă cu miere sau cu zahără şi o bucăţică
de sare. Vină însă nu aduce nici una, pentru că acesta, tur
burândă liniştea din năuntru a omului, lesne ar puté să
strice nepôtei (2), şi acésta pentru ori ce în lume nu ar
voi să i se întâmple.
Rodinii sau mai bine qisă aducerea rodiniloră, care se
esprimă prin a se duce şi a merge în rodină sau în rodine,
duréză în cele mai multe părţi din qiua în care sa năs
cută copilulă şi până după botezulă acestuia. După ce se
botéză, nime nu mai merge în rodini.
In totă restimpulă dela nascere şi până la boteză nu e
mai nici o singură qi, în care să nu vie una sau mai multe
femei în rodini.
Totă odată e de însemnată încă şi aceea, că Româncele
îndătinéză a merge în rodini nu numai la acelea, cu cari
sunt înnemurite, ci şi la cele străine, şi avutele nu numai
la celea de séma loră, ci şi la celea mai sărmane, numai
Românce să fie.

(1) Com. de d-lă I. Popovici.

(2) In Bucovina şi Transilvania, com. de Rom. Simu.
 – 137 –

In casulă din urmă, întrună sată cu 6meni buni şi dar

nici, adese-ori copiii unui omă nevoiaşă aă de tóte; astă-felă
că cu ocasiunea căpătării unui nou frăţioră sau sorióre tră
escă, cum qice Românulă, ca şi în sînulă lui Dumneqeú,
ne mai sciindă prin vr'o 3–7 qile ce e fomea.
După ce au sosită la starea locului, pune fie-care femee
rodinulă adusă lângă nepotă şi anume sau lângă capulă aces
teia, sau la piciórele patului, şi atingându-o cu mâna qice:
– Dumneqeă să te rădice! . . . Dumnedeă să tentă
réscă! . . . Dumneqeă să-ţi dee braţe pline! .
Saă aşa:
Bine v'amă găsită!
Intr'ună ciasă bună cu norocă !
Şi totă bine să vă fie
De-acum şi până în vecie.
Dar cu ce vă lăudaţi:
Cu fete ori cu feciori ?
Să vă trăiască odrasla
Intru mulţi ani fericiţi.
Sajungeţi so botezaţi
Şi s'o cununaţi! 1)

Apoi, întorcându-se spre copilă şi dorindu-i şi acestuia

crescere uş6ră, viaţă îndelungată, sănătate, minte şi norocă,
stupesce asupra lui qicândă: «să nu-i fie de diochiă »
Móşa saă şi altă femee, care stă deobşte lângă nepôtă,
primesce darurile aduse şi, după ce le pune întrună locă
anumită, scote dintr'ună dulapă sau de pe ună blidariă unu
şipă cu rachiă şi cinstesce pre fie-care femee care a venită
în rodini câte cună pahară sau două de rachiă, dându-i în
acelaşi timpă şi ceva de gustare.
Dacă nepôta e sărmană şi nu e n stare să priméscă pre

(1) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă.

 – 138 –

femeea ce i-a adusă daruri cu ceva dela sine, atunci móşa

o primesce şi cinstesce cu cele ce i-a adusă ea.
Femeea, primindă paharulă în mână, trebue numai decât
să-lă cinstéscă de bine, căci numai aşa pote fi copilulă curată,
pe când din contră copilulă devine mucosă pentru tótă viaţa
sa. Ună stropă însă totuşi trebue lă-lă lese pe fundă, ca să
aibă ce arunca jos, căci aşa e bine! (1)
Cele mai multe femei, după ună pahară două de cinste
şi mai cu sémă dacă vină una câte una pe rândă, luându-şi
rămasă bună, se ducă pe acasă. -

Dacă din întâmplare sau adunată mai multe femei de

odată, atunci, mai alesă în Moldova, după ce a urată fie-care
la vremea sosirei sale sănătate nepôtei şi veacă lungă cu
norocă copilului, se pună la cinste şi totă îndesândă paha
rele de rachiă îndulcită cu miere îşi deşchidă din vorbă
în vorbă tótă inima. Ieaă mai întâi prilejă de vorbă dela
nisce stative (resboiu) ce zacă în casă, saă dela nisce ghe
me, ce stau pe córdă, ori dela o furcă ce stă zăhăită pe
hornă de când gazda este bolnavă, şi apoi grăesce fie-care
de pânzele şi gospodăria sa, în vreme ce paharele se totă
umplu şi se deşértă, şi sănătăţile mergă după obiceiu. Cârma
tótă a acestei mici ceremonii o are viitórea nănaşă, cumătra
lehuzei, care de obiceiă este nuna cea mare. Câte prietenii
nu se légă şi se întărescă cu asemenea prilejuri!
Dar vremea întârdie şi bărbaţii au să vină dela móră,
dela pădure, din târgă sau dela câmpă; una mai grijilie le
vestesce acésta şi atunci se deschide vorba despre apriga
purtare şi chiar năsălnicia bărbaţiloră. Fie care dice câte
ceva despre ală săă: pe când unele îşi spună năcazurile şi
viaţa chinuită, altele se plângă, că de când sau măritată,
bărbatulă nici măcară le-a pomenită că-i sunt negri ochii;

(1) Datina Româniloră din Crasna şi Calafindesci.

 – 139 –

iar altele mai ascunse la inimă, cu tótă puterea rachiului,

răspundă oftândă: «bărbaţii ca bărbaţii, şi mai bine şi mai
răă, aşa-i la gospodărie!»
Negurile serei începă a se vărsa şi femeile se rădică şi,
luându-şi qiua bună dela lehuză, daă somnă copilului şi iesă
mai întrebândă odată: pe cândă botezulă? (1)
In Transilvania, cum a născută nevasta în pace, némurile
şi vecinele mergă de o felicită, dar, ca şi cele din Bucovina
şi Moldova, nu mergă cu mâna gólă, nu facă visită ca dóm
nele, pe * , de 6ră, ci o caută totă mereu, adesea se în
tâlnescă câte 2–4 de-odată în casa nouei mame. Una îi
aduce ună puiuţă friptă, alta nisce plăcintuţe numai cu lapte
şi cu ouă frămîntate, alta o lécă de băutură bună îndulcită
cu miere de stupă ori cu zăhară, alta tăiţei de găină şi
aşa mai departe, dar nimeni nu vine la ea cu mâna gólă.
Care cum vine îşi descopere cu vorbe prietenesci bucu
ria, că a scăpată Dumneqeă în pace pre noua mamă de
durerile nascerii.

Şi aceste visite ţină în Transilvania şése săptămâni, în

care timpă adecă mama română nu-i iertată să iasă din
casă (2).
In Banată din contră este datină că baba, adecă móşa,
după ce a rădicată copilulă şi a căutată cu cea mai mare
luare de sémă de nepotă ca aceşteia să nu i se întâmple
nimică, şi după ce i-a adusă molifta, adecă apă sfinţită
dela preotulă, se duce la dînsa acasă ca să-i aducă şi ceva
de mâncare şi de băută, precum : pogace albă, supă bună,
friptură, şi aluaturi gătite cu bună gustă, apoi póme, mere
pere, struguri şi o sticlă de rachiă de prune.
Aducerea acestoră mâncări şi băuturi, numite cinste sau

(1) A. Lambrior, în op. cit. p. 2–3.

(2) «Gazeta Transilvaniei» an. LIV. Braşovă 1891. No. 32 în «Foiletonă".
 – 140 –

cravată, se face în Banată de două ori pe qi în cele trei

dile după nascere (1).
In fine, totă cam astă-felă de daruri ducă nepótei după
nascere şi Româncele din Ungaria (2), precum şi cele din
Macedonia.
«A doua di după nascere, – scrie d-lă T. T. Burada, cu
privire la Românii din Macedonia, – rudele începă a vi
sità pre leuză; nimeni nu întră să o vadă, cu mâna golă,
i se duce ca darú simită sau gogóşe cu untă-de-lemnă nu
mite tigăni, pilafă, vină roşiă într-o sticlă acoperită cu ună
testimelă colorată, şi altele de ale mâncării, pentru ca le
husa să aibă multă lapte, căci nu se află ca o mamă să-şi
dea copilulă la doică să-lă alăpteze; simita se pune pe per
na lehusei qicându-i: «aistu puţină lucru ti laptele a fiic
lui» (3) = acestă puţină lucru pentru laptele micuţului. Dacă
noulă-născută e băiată, i se mai qice : «s'baneză, s'gione
mare, nunta ş'liu macam, curuna ş'liu băşăm» = să tră
éscă, să fie mare, voinică, să mâncămă la nuntă, să-i să
rutămă cununia ; iar de este fată se qice: «sbănéză părinţii,
s'bănéză şi nuna cu tihie, şi la fecioră s”(inim» (4) = să
trăiască părinţii, să trăiască şi naşa cu norocă, şi la băiată
să venimă! (5)
In scurtă disu Rodinii sunt pretutindene usitaţi.
Afară de cele înşirate până aici trebue să mai amintimă
încă şi aceea că femeile bătrâne din Macedonia, când intră
în casa lehusei, îndătinéză ca să-i spună încetişoră: «maşa

(1) Com de d-lă I. Popovici.

(2) Com. de d-lă Aurelă Chintoană.
(3) fi = gn italienesce.
(4) Punemă ! grecescă pentru a reproduce cu fidelitate sunetulă particulară
macedonénă, care nu pote fi reprodusă cu o literă română.
(5) Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 42–43.
 – 141 –

la», apoi tare: «ghine că déte Dumneqeă că faceşi cu uşu

réţă» = bine că dete Dumnedeă că făcuşi cu uşurinţă!
Când cei ce au venită ca să vadă pre lehusă se retragă
pe la casele loră, lehusa nu le dă mâna nici le qice după
obiceiă: închinăciuni a casă sau ursea cu sănătate (poftimă
cu sănătate), ci tace, acésta ca să nu se ducă laptele cu
cei ce au venită so vadă (1),

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 40–41.

 - 142 –

X.

L Ă PT A RE A.

Româncele de pretutindene, după câtă sciă eu până acu

ma, nu îndătinéză a da copiiloră nou-născuţi îndată după
nascere de suptă, ci abia a treia sau a patra qi, adecă până
după trecerea Ursitoriloră, când le-a venită laptele, căci ade
se ori se întâmplă că celoră mai multe mame nu le vine
laptele până după a treia qi şi anume după ce le-a scăl
dată móşa. Până atunci copiii se nutrescă cu lapte de
vacă rărită cu puţină apă şi îndulcită cu zahără.
Unele móşe din Bucovina daă pruncului nou-născută în
tâia 6ră să sugă printr'o petecuţă curată lapte acru, anume
ca să fie iute, sprintenă, să nu fie desmierdată şi gingaşă
la mâncare, să-i priéscă ori şi ce felă de bucate, şi abia
după aceea prindă a-i da lapte dulce. Totă aşa facă mai pe
urmă şi mamele, cari au puţină lapte. Acelea ieaú zahără sau
franzolă muiată în lapte dulce şi, puind o într'o petecuţă
curată, o dau copilului de suptă.
A treia qi, când copilulă póte să fie aplecată, se cade
că mă-sa să-i dee mai întâi ţîţa de suptă, iar nu altă fe
 – 143 –

mee, ca în viaţa lui să nu atârne de la bucătura altuia (1).

Atunci, înfăşindă móşa copilulă câtă se pote de curată
şi aşezându-i-lă la pieptă, mama scurge mai întâi laptele
celă răă din ţîţe, se spală apoi cu aghiasmă, şi abia după
aceea îi dă să sugă (2).
In acelaşi timpă însă trebue tare bine să iee séma ca
de astă dată dându-i de suptă să nu-lă ţie pe mâna stângă,
nici să nu-lă lăpteze din ţîţa stângă, căci tótă viaţa lui va
fi apoi stângaciă; ci să-lă ţie pe mâna dréptă şi să-i dea
de suptă din ţîţa dréptă, căci în casulă acesta îi va fi îndă
mână a lucra töte lucrurile cu mâna dréptă, iar nu cu stânga,
ceea ce causéză o mare neplăcere şi disgustă persóneloră,
cari vină în atingere cu ună omă stângaciu, care tóte tre
bile le împlinesce totă numai cu mâna stângă (3).
Dacă însă nici până a treia qi nu i-a sosită mamei lap
tele, şi fiindă temere ca nu cum-va să se bolnăvéscă co
pilulă, atunci móşa chémă pre o femee cu copilă mică din
apropiere şi mai cu sémă pre una, care e înrudită cu ma
ma sau tatălă copilului, ca aceea să-i dee de suptă. Fe
meea respectivă însă trebue să fie mai nainte de tóte cu
rata, apoi harnică şi cu minte (4), şi când iea copilulă în
braţe spre a-i da să sugă să-lă pue pe mâna dréptă şi să-i
dee de suptă din ţîţa dréptă din aceeaşi causă, care sa
amintită mai sus (5).
Aducându-se o femee ca să lăpteze copilulă mică, tatălă
acestuia, móşa, sau cine este, caută so hrănéscă şi so cin

(1) Ionénă, op. cit. p. 9, şi com. de d-lă I. Popovici.

(2) In Bucovina şi Moldova, com. de mai multe Românce din comuna Mălini.
(3) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă, proprietară în Mahala, şi I.
Popovici, învăţătoră în Opatiţa.
(4) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(5) Com. de d-nii Ionică ală lui Iordachi Isacă şi I. Popovici.
 – 144 –

stéscă cum se cuvine, ca copilulu să se sature de grabă şi

să nu umble după mâncare (1).
Femeile, cari alăptéză copiii şi li se umflă vre o ţîţă, din
care causă simtă durere, e bine să se ducă la latrină şi să
le stórcă în ea qicândă: « La ce ai poftită, aici găsesci, o
căci îi va trece , sau să caute prin sare pisată nouă peri şi
să-i pună în apă şi să-i bea (2).
Se întâmlpă nu o dată că la unele femei le vine cu multă
mai de grabă laptele decât la altele. In casulă acesta, ne
putândă copilulă suge totă laptele câtă se strînge, fiindă
prea slabă spre acesta, nu numai că li se bolohanescă ţîţele,
ci de multe ori capătă şi friguri de lapte. Deci móşa, sciindă
prea bine că frigurile de lapte sunt forte periculóse, nu aş
téptă până ce voră învechi, ci caută din bună vreme ca să
le depărteze.
Intre multe alte mijlóce, ce le întrebuinţéză móşa spre
depărtarea friguriloră acestora, e şi următoriulă descântecu:
Iea ună oú, îlú sparge la capulă celă mai grosă, în care
scuipă bolnava, şi tăindă din fie-care unghie atâtă dela mâni
câtă şi dela degetele pecióreloră, pune câte ună dărăbelă
în elu. -

Iea apoi ună iţă părăsită măsurată după mărimea bolnavei,

îlă face motchiţă (3) şi-lă pune peste spărtura de oă.
Apoi luândă unu firă de mătură cu care mestecândă în
oú qice:
«Cum se mătură gunoiulă din casă, aşa să se măture
fiorile, tremurile, frigurile dela N.»
După tóte acestea, luândă oulă, îlă duce la o proptă de
gardă şi îngropându lă qice:

(1) Sevastos, Călătorii, p. 46.

(2) Ionénă, op. cit. p. 23.
(3) Ladună pe degete.
 – 145 –

Când din ăstă oă puiu va mai înviă,

După cloţă o plecă.
Şi cloţa oră plecă,
Şi demâncare le-o dă
Şi puii oră mâncă,
Cu picióre oră umblă,
Cu ochii oră vedé,
Cu aripi oră sbură,
Atunci să mai vină frigurile,
Fiorile,
Tremurile
Dela cutare).

Iţulă îlă duce şi-lă pune unde se despartă drumurile, şi

qice:

Cum se despartă drumurile,

Aşa să se despartă de N. fiorile,
Tremurile
Şi tóte frigurile! (1)

Mai departe e de amintită încă şi aceea că, după cre

dinţa poporului, e bine ca în cea dintâiù Duminecă dela
nascerea unui copilă, să-i dea mă-sa ţîţă pe pragulă uşei, ca
să nu capete arţagă la plânsă (2).
Iar în cele şése săptămâni dintâiă nu e bine să şéqă cine
va, mai alesă bărbată, pe patulă în care e copilulă şi pe
aşternutulă mamei sale, căci dacă şede, femeii i se umflă ţîţele
şi i se iea laptele (3).
Din contră, când vine o femee ce are încă copilă mică în
casă, trebue numai decât să mulgă ţîţă pe copilulă de casă

(1) Aurelă Iana. «Din credinţele la nasceri», în «Familia» an. XXV. Oradia
mare 1889, No. 51, p. 604.
(2) Ionénu, op. cit. p. 16.
(3) Com. de d-nii Rom. Simu, şi B. Iosofă. 10
Mariană, Nascerea la Români.
 – 146 –

sau pe aşternutulă nepótei, ceea ce în semnéză că-i lasă

lapte (1).
In timpulă câtă ună copilă suge, femeea ce-lă alăptéză, sa
nu bea apă, căci iea copilulă vântă în nasă (2).
Iar dacă-i dă ţiţă cu mânile pline de aluată, capătă frasă (3).
Când unei femei, care alăptéză vre-ună copilă, îi vine ţi
ţă şi curge singură, se crede că copilulă ce alăptéză doresce
ţîţa şi trebue să-i dea (4).
Dacă unei femei până la trei dile nu-i vine ţîţă, este semnă
că nu-i va trdă prunculă (5).
Dacă unei femei, din nebăgare de sémă cu apa ce-a beuto,
i sa întâmplată să bea şi vre-ună pără, atunci capătă
morbulă numită astuparea ţîţei (6).
In Macedonia prima alăptare se face după ce au trecută
24 de ore, şi se potrivesce ca să fie odată cu răsăritulă să
relui, punându-se atunci pe capulă lehusei o sită şi înăuntru
o pâne, pentru ca să aibă multă lapte, câte odată se trece
gurguiulă printr'o verigă, lăsândă astă-felă să sugă prunculă,
apoi se rupe o bucăţică din pânea ce a fostă pe capulă le
husei şi muind'o în vină, i-o dă să o mănânce.
Din odaia lehusei, după asfinţitulă sórelui, nu se scóte nici
lumînare aprinsă, nici cărbuni aprinşi şi nici vrună altă
obiectă, căci se crede că dacă sar face astă-felă, acesta ar
atrage după sine perderea laptelui lehusei (7).

(1) Com. de d-nii Rom. Simu, şi B. Iosofă: Dacă pe cea ce a născută o cer
cetéză în timpulă acela câtă stă în casă (40 dile) altă muiere, ce încă lăptéză
ună pruncă, şi dacă acésta nu mulge lapte pe aşternutulă născutei de curândă,
îi duce ţîţa la acesta, ce a cercetat'o.
(2) Ionénu, op. cit. p. 15.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Ionénu, op. cit. p. 24
(5) Ionénu, op. cit. p. 8.
(6) Com. de d-lă Elia Popă. -

(7) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 43.

 – 147 –

In Bucovina din contră există credinţa, că până ce nu

se botéză copilulă nou-născută, nu e bine de a se da nici
ună lucru din casă, de aceea, ca nou-născutulă, trăindă, să
se ţie de casă. Dacă se dă ceva din casă, atunci copilulă
respectivă tótă viéţa lui e numai 6spe acasă, numai pe dru
muri şi prin sată trăesce (1).
Mai departe este datină la Românii din Macedonia să se
păzéscă ca nu cum-va perdelele de la fereşti să fie rădicate,
pentru ca lehuza să nu vadă lumină la vr'o altă casă, căci
atunci îi fuge laptele.
Asemenea nu se lasă lehuza singură în casă până ce nu
se botéză copilulă, nici nu pote nimene întra la dînsa după
ce sa culcată. Iar înainte de culcare se acoperă oglinqile
cu prosópe, apoi se afumă cu tămâe şi se închidă uşile;
acésta se face până la 40 de dile dela nascerea pruncului.
Lehusa nici odată nu dă cu mâna sa vr'ună obiectă sau
parale, căci se crede că-şi dă laptele (2).
In Țéra-Românéscă femeile, ce nu aă lapte, ieaă păsată cu
sămînţă de mărară şi ferbându-le, beau zama ce iese din
trînsele; sau icaú mazere cu rădăcini de pătrunjelu şi ros
marină şi flóre de nucşoră, facă ciorbă dintr'însele, şi în
tótă vremea o mănâncă nelipsită, pe lângă altele ce mai
au gustă (3).
In fine, credă Românii din unele părţi ale Bucovinei că
dacă ună copilă móre îndată după nascere, fără de a gusta
ţiţa mâne-sa (mă-sii), acela numai dacă i sa rostită formula
botezului se face îngeră (4).
De se întâmplă să fugă laptete dela lehuză, atunci se toc

(1) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.

(2) Burada, Obiceiurile la nascere, op. cit. p. 43.
(3) Lupaşcu, op. cit. p. 62.
(4) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
 – 148 –

mesce ună omă, ca să iea turta ce a fostă făcută pentru caş

mete (ursite), so înmóie în apă curgătóre sau într-o fântână,
şi după aceea so dea lehusei so mănânce, pentru ca să-i
vie laptele (1).
Româncele din Transilvania din contră, dacă îşi perdă
laptele, facă o gaură în loculă acela unde a născută, varsă
puţină apă într'însa, şi apoi bândă cu o ţévă apă din gaura
aceea, credă că capătă iarăşi laptele îndărăptă.
Mai departe, dacă o femee îşi perde laptele, este datină
totă în Transilvania, că iea o fălie de pâne se duce şi se
pune din jos de roţile morii, ţine pânea acolo unde stro
pesce róta învârtindu-se şi apoi, mâncândă acea fălie de
pâne, crede că capătă iarăşi laptele la locă (2).

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 46.

(2) Com. de d-lă B. Iosofă.
 – 149 –

XI.

U R SI T 0 R E L E.

Ursitorele, numite altmintrelea şi Ursite, iar la Românii

din Macedonia, mire, albe, hărăsite şi caşmete, sunt trei fete
sau mai bine qisă trei qîne (1), cari, după credinţa unora,
vină, ca să croéscă ursita copilului nou-născută (2), totă
deauna în săptămâna în care sa născută ună copilă, în
nopţile fără de soţă, adecă: a treia (3), a cincea şi a şéptea

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 44:

“Aceste trei mire, numite şi albele sau hărăsitele saă şi caşmetele (ursitele),
se crede că sunt trei fete mari saă neveste îmbrăcate în albă, cari stau
prin grădină sau pe sub stréşina casei, iar noptea se primbă şi prin ogradă,
de aceea este obiceiulă că, dacă cine-va iese noptea din casă, să se ducă prin
ogradă, trebue numai decât să tuşescă şi să-şi facă cruce, dicèndă vre-o ru
găciune, Tatălă nostru saă Sfinte Dumneqeule, acesta pentru ca să audă cele
trei mire şi să se feréscă, ca nu cum-va să fie călcate în picióre, ceea ce ar
fi mare păcată.»
(2) Wlislocki, op. cit. p. 9: «In aceste şése săptămâni a opta nőpte după nas
cere e de mare însemnătate pentru tótă familia, pentru că în acestă nopte
vină cele trei Ursite în casă şi hotărescă sortea nou-născutului. »
(3) Frâncu, op. cit. p. 148. – Ionénu, op. cit. p. 15. – Lauriană şi Masimă,
Dict. limb. rom. II, 543. – I. Slavici, Die Romănen in Ungarn, Siebenbürgen
 – 150 –

nópte (1); după a altora însă în cele trei nopţi dintâi după
nascere (2), şi cu deosebire în cea dintâiu (3); şi iarăşi după
a altora abia într'a opta nőpte.
Mai nainte însă de a porni, a veni şi a croi sórtea se
sfătuescă asupra urselei copilului. Cea mai bătrână întrébă
pre cele-lalte: ce sârte să-i croéscă? Cele două mai tinere
respundă să-i croéscă bine. Ea însă ursesce după cum a
fostă mulţămită sau nu, adecă bine sau răă, qicândă: «să
aiba traiulă meă din (cutare) qi şi somnulă meă din (cutare)
nópte.» Cele-lalte două, sciindă prea bine că în aceea qi şi
nópte ea na fostă mulţămită, o rógă să fie milósă (4).
După ce sau înţelesă în privinţa Urselei, se pornescă tus
trele la casa unde se află copilulă nou-născută ca să-i
urséscă.
In timpurile vechi, pe când 6menii erau mai buni, mai
drepţi şi mai priincioşi, şi nu aşa de răi, invidioşi şi pă
cătoşi ca în qiua de astăqi, se qice că mulţi le vedeau când
vină şi le audiaă cum ursescă, cu deosebire însă moşele,
cari priveghiaú pre copiii nou-născuţi precum şi pre mamele
acestora (5).
In timpurile de faţă însă nu se mai arată nici nu mai
spună nimărui nimică, pentru că móşele precum şi alte per

und der Bukovina, Viena 1881. p. 167. – «Ţéra nouă», an. III. p. 445: «Dar
veni diua Ursitoriloră, adecă la trei dile după nascere, la miequlă nopţii ve
niră să dea hotărîre de ceea ce are să păţéscă copilulă, când o să ajungă omă.»
(1) Frâncu op. cit., p. 148.
(2) «Ţéra nouă», an. II. Bucuresci 1886. p. 250. – Bolintinénu, Călătorii
în Macedonia, p. 89: «Ca şi ţăranii noştri din Principate, Românii Mace
doni aă Ursitorile. Trei dile dela nascere, credă că trei femei spirite vină în
casa unde sa născută prunculă şi ţină sfată la căpătâiulă légănului despre a
lui ursită.»
(3) Şedătórea, redact. de Ios. vulcană, an II. p. 26.
(4) Frâncu, op. cit. p. 148.
(5) Com. de d-lă I. Georgescu. – «Ţéra nouă», an. III. p. 444: «Pe când
lumea bună era şi ursitórele le auqia.»
 – 151 - -

sóne din timpurile trecute cari le văqură şi le auqiră, au

destăinuită tóte secretele loră, şi de aceea acum se ferescă
de urechile lumii şi cu atâtă mai multă de ochii săi. Afară
de acésta nici nu e bine ca omulă să-şi scie înainte ursita
sa, căci atunci, după cum spune ună cântecă din Bucovina:

De-ar sci omulă ce-ară păţi,

De 'nainte sar feri,
saú :
De-ar sci omulă ce-ar păţi,
Nici din casă n'ar eşi.

Şi de-órece în timpulă de faţă nime nu scie nici nu vede,

când sosescă ursitorele, pentru că ele vină de regulă pe la
miedulă nopţii, când toţi cei din casă dormă, şi anume
câtă se pote de încetişoră şi vorbescă şoptindă (1); de
aceea, după credinţa Româniloră din unele părţi ale Țărei
Românescă, e bine, când ună copilă se nasce şi când se
presupune că apară ursitórele la feréstră să se ţină uşile
şi ferestrele deschise, şi să fie cea mai mare linişte în tim
pulă facerii (2).
Asemenea e bine ca optă qile dela nascerea unui copilă
părinţii lui să fie totă veseli, iar nu trişti, căci dacă sunt
trişti, sentristéză şi ursitórile, şi cum voră fi ele în acele
optă dile, aşa va fi apoi şi copilulă în viéţă (3).
Mai departe fiindă ursitórele adese ori fórte tonatice şi
supărăcióse, Româncele caută din cu bună vreme tote chi
purile şi mijlócele cum le-ară puté mai bine întra în voe,

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

(2) Ionénu, op. cit. p. 8.
(3) Ionénu, op. cit. p. 11. – Negoescu, Credinţe pop. publ. în «Lumina
pentru toţi», an. III. Bucuresci 1888, p. 473: «Nu este bine ca părinţii copi
lului, în cele dintâi optă dile să fie trişti, pentru că scârbescă Uristórele şi,
cum voră fi ele atunci, aşa va fi şi noulă-născută.»
 – 152 –

ca să urséscă nou-născutului copilă o viéţă îndelungată, bună,

senină, liniştită şi fericită.
Aşa în unele părţi ale Transilvaniei nemijlocită după ce
a începută femeea a se trudi de nascere, móşa pune pe masă
ună cotă de pânză nouă, fină şi curată, iar pe pânză ună
blidă plină cu fărină cernută de grâu; apoi, sare, pâne, ună
caeră de lână şi ună deceriă. Tóte obiectele acestea trebue
să rămâe trei qile şi trei nopţi pe masă. Când semplinescă
trei dile dela nascere se vede pe fărină urma ursitóreloră.
Dacă în restimpulă acestoră trei qile, câtă umblă ursitórele,
nu află acestă dară, se supără şi ursescă ca nou-născutulă
copilă să naibă nimică în viéţa sa (1).
In alte părţi totă din Transilvania se pună asemenea pe
masă, care e frumosă şi curată aşternută, trei talgere cu
grâu fiertă, trei pahare cu apă şi trei cu untă-de-lemnă,
iar într'o scăfiţă o sumă anumită de bani, anume ca prin
acésta să le despue bine. Apa, după credinţa poporului, în
semnéză viéţă, iar untulă de lemnă, avuţie. Şi acum, pe
când membrii familiei, stândă într-o anumită depărtare de
masă, murmură unele rugăciuni, pe atunci móşa, cum se
apropie miequlă nopţii, prinde a lauda bunătatea şi puterea
ursitóreloră printr'ună cântecă, care se numesce « Cânteculă
ursiteloră (2).»
In Banată în séra a treia după nascere, când, după cre
dinţa Româniloră din acéstă ţéră, vină ursitorile ca să ur
séscă sortea pruncului nou-născută, pune móşa la capulă co
pilului o pogace făcută din făină de grâu curată, iar deasupra
pe pogace trei cruceri (3), apoi o oglindă, ună pieptene şi
(1) Com de d-lă Rom. Simu.
(2) Slavici, op. cit. p. 167.– Wlislocki, op. cit. p. 9–10.
(3) Dacă pune numai unu singură cruceriă, atunci ursitorile începă a se
sfădi, ală cărei din ele să fie cruceriulă, şi aşa sfădindu-se ursescă copilului
viéţă rea. Insă dacă sunt 3 cr. atunci fie-care ursitóre îşi iea cruceriulă săă
şi îndestulându-se cu acésta ursescă copilului bine.
 – 153 –

o lingură cu untură, anume ca, viindă ursitorile, să aibă

fie-care câte ună cruceriu de cheltuiélă, apoi ce mânca, în ce
se căuta şi cu ce se pieptăna. Totă atunci mai pune ea de
asupra pogacei încă şi o păreche de brăciri nouă.
Adoua qi de diminéţă móşa încinge cu brăcirile pre nepótă,
iar pogacea, untura şi crucerii îi duce şi-i dă porcarului satului
sau altui păstoră sătescă ce trece pe stradă şi mână vitele
la păşune, şi anume: pogacea ca so mănânce, cu untura să
se ungă pe capă, iar pre cei trei cruceri să-şi cumpere ceva (1).
In alte părţi totă din Banată móşa pregătesce în spre séra
a treia după nascere o cină, numită cina sau cinişóra ursitori
loră, în următorulă chipă:
Iea cam pe timpulă când e sorele la chindie, o sînie (2),
şi o acopere cu o bucată de pânză curată şi ne mai purtată.
Imprejurulă sîniei pune nisce brăciri noi, iar la mijloculă ei ună
blidaşelă curată, în care tórnă de 3 ori câte 3 mâni de
făină de grâu cernută prin o sită désă; de-asupra făinei
pune o lingură nouă cu sare şi alta cu untă şi ună pahară
noù şi curată cu apă de isvoră neîncepută, adecă din care
na băută nime. Prinde apoi 3 lumini de céră de tórtele
blidaşelului, iar împrejurulă lui pune totă felulă de cereale
precum: grâu, cucuruză, pasule, etc.
După ce a pregătită tóte acestea, măsură statulă pruncu
lui nou-născută cu trei fire de mătasă roşie pre cari le în
făşură apoi împrejurulă paharului cu apă de pe sînie.
Fiindú astă-felă sînia – masa – preparată o pune la capulă
nepótei şi a nou-născutului sau nepoţelă, aprinde cele trei
lumini de céră de pe tórtele blidaşelului, face de trei ori
cruce şi apoi se rógă mai de multe ori cătră Dumneqeu

(1) Com. de d-lă Ioană Popovici, învăţătoră.

(2) Sînie se numesee o masă rotundă de lemnă cam de ună metru în dia
metru de mare şi făcută de strugară.
 – 154 –

şi cătră precurata fecióră Maria ca să trimită ursitorile,

dicândă:
Dómne, Dumneqeule !
Trimite ursitorile,
Să vină tóte voióse,
Voióse şi bucuróse,
La sînie să gustéscă
Lui N. bine se mpărţéscă 1
N. puţinelă să muncéscă
Şi multă bine să trăéscă ! etc.

După rostirea cuvinteloră acestora lasă sînia să stee peste

nópte acolo, unde a pus o dimpreună cu tóte cele ce le-au
aşezată pe dînsa, iar părinţii nou-născutului dimpreună cu
móşa grijescă ca să vadă ce voră visa.
Mâne qi, după revărsatulă zoriloră, vine móşa cu trei
fetiţe de vîrstă până la şépte ani, cărora le împărţesce tóte
lucrurile de pe sînie, ori numai unele mâncări copilăresci,
precum: mere, pere, nuci, etc. ; iar cele-lalte, luându-le şi
ducându-le la sine acasă, le mănâncă ea cu casnicii săi (2).
In unele părţi din Moldova şi Ţéra-Românéscă trei dile
după nascerea unui copilă se întinde asemenea în camera,
unde se află acesta, o masă mare încărcată cu mâncare,
spre a îndupleca ursitórele, cari vină atunci noptea şi cari,
după credinţa poporului, au nevoe să mănânce, ca să-i ur
seze bine (3).
In alte părţi, şi mai alesă din Țéra-Românéscă, a treia
di după nascerea unui copilă, séra, se pune în casa, unde
elă dórme, pâne, sare, vină şi bani, căci în acea séră vină

(1) In unele părţi din Banată se întrebuinţéză verb. a împărţi în locă de

a ursi.
(2) Com. de d-lu Ios. Olariu, învăţătoră.
3) Bolintinénă, op. cit. p. 89. – «Ţéra Nouă, an. II. p. 250.
 – 155 -–

ursitórele copilului să-lă urseze şi să găséscă ele de băută,

de mâncată şi bani de cheltuială (1).
La Românii din Munţii apuseni ai Transilvaniei, adecă
la Moţi, lucrulă celă dintâiă este, după nascerea unui co
pilă, să-i dea o linguriţă cu unsóre de ursă ca să pétă re
sista influenţei ursitóreloră (2).
In Macedonia este datină ca a treia qi după nascere să
se facă masă mare, şi se procedéză la ună faptă, care se
crede că are mare înrîurire asupra viitorului noului născută :
se pune adecă ună băiată sau o fată ca de 12 ani, ai că
rui părinţi trăescă, ca să frămînte o turtă micuţă, făcută
din aluată nedospită, care se cóce în vatra casei în cenuşă.
Acea turtă se pune apoi sub perna pruncului şi se păstréză
40 de qile. Dacă este băiată,se mai pune o pungă cu bani,
o armă, o carte, călimari, hârtie şi o pană, şi alte obiecte
după profesiunea ce părinţii dorescă să îmbrăţişeze; dacă
este fată i se pune acă, degetară, forfeci şi altele.
In nóptea ce urméză se culcă toţi mai de vreme şi se
închidă uşile, cari nu se deschidă cu nici ună preţă ori
cui ar veni din afară, căci se crede că în cea nőpte aă să
vina cele trei mire sa scrie noroculă şi sârtea pruncului.
De aici este credinţa la poporulă română din Macedonia,
că omulă nu trebue să se scârbéscă despre ori ce nenoro
cire i sar întâmpla, căci ori-ce ar fi făcută ca să se evite
cea ce i sa întâmplată, ar fi fostă cu neputinţă, căci aşa
-a fostă scrisă sa paţésca.
De se ntâmplă ca la casa omului să fie câni, atunci în

(1) Ionénu, op. cit. p. 15. – Lauriană şi Massimă, Dict. II, 543. « Ursito
rile vină în acea di nóptea, şi de aceea pentru acea nőpte, se pune la ca
pulă pruncului o masă cu cele mai simple mâncări : pâne, sare, vină, etc.
din cari să mânce ursitorile şi să fie bine dispuse pentru pruncă.»
(2) Frâncu, op. cit. p. 147.
 – 156 –

nóptea acea, se trimită pe la némuri sau prieteni ca nu cum

va lătrândă, să se sparie caşmetele şi să fugă (1).
In fine, Românii din Bucovina credă şi spună că ve
nindă ursitórele şi neaflândă lumină în casa, unde se află
copilulă nou-născută, atunci se mânie, şi-i ursescă o sórte
rea. Din contră, aflândă lumina, îi ursescă o sorte bună.
Dreptă aceea, fie-care móşă precaută, cum prinde a se îngână
qiua cu noptea, aprinde o lumină şi o pune pe masă ca să
ardă tótă nóptea (2).
Sosindă acuma ursitórele, spună o sémă de Români, că
intră forte încetă pe feréstră sau pe uşa casei în care se
află copilulă nou-născută, se ducă până la légănulă aceluia,
se pună la capătâiulă lui şi acolo apoi stândă îi ţesă vii
torulă (3). Dela acéstă credinţă se vede că vine apoi şi da
tina Româniloră din unele părţi ale Țărei-Românesc de a
ţiné, când se nasce ună copilă, uşile şi ferestrele casei des
chise, ca să aibă pe unde întra ursitórele (4).
Cei mai mulţi inşi însă credă şi spună că ele, după ce
au sosită, se postéză la feréstra casei, unde se află copi
lulă (5), şi stândă acolo începă mai întâi şi întâi a-i tórce
firulă vieţei, şi anume cea mai mare, adecă Ursitorea ţinândă
o furcă în mână pune firulă şi învîrte fusulă; cea mijlocie,
adică Sórtea, îlă tórce din caerulă prinsă la furca ce o ţine
Ursitórea în brâu, şi-lă învîrtesce pe fusă; iar cea mai mică,

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p.

43–44.
(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(3) Frâncu, op. cit. p. 147. – Bolintinénu, op. cit. p. 89.
(4) Ionénu, op. cit. p. 8: «Când ună copilă se nasce, apară ursitorile la fe
réstră, de-aceea se ţină uşile şi ferestrele deschise şi cea mai mare linişte în
timpulă facerii.»
(5) «Şedătórea», ed. de Ios. Vulcană, an. II. p. 26. – I. St. Negoescu: «Cre
dinţe», în «Lumina pentru toţi, o an. III. Bucuresci 1888, p. 473. – «Familia»,
an. XIX, p. 302.
 – 157 –

adecă Mârtea, ţinândă în mână ună fórfece pintre tăişurile

căruia trebue să trécă firulă, când voesce, atunci strînge
fórfecele la olaltă şi taie firulă (1).
După ce i-au torsă firulă vieţei, dacă copilulă sa născută
întrună casă bună, prindă a cântă cu ună versă fórte fru
mosă, voiosă şi plăcută şi a-i sorţi de bine; iar dacă sa
născută într'ună ciasă răă, nu numai că prindă a dauli şi a
cântă cu ună viersă fórte duiosă şi tristă, ci totu-odată a-i
şi sorţi de răă (2); apoi începă pe rîndă: una a-i da minte
şi norocă, alta frumuseţe saă uriciune, a treia bogăţie sau
sărăcie, glorie sau robie, mai pe scurtă a sorţi sórtea noului
născută, spunândă din firă în pără tóte celea ce au să
i se întâmple, şi când va muri, de ce felă de mórte are să
móră. -

De aici apoi, dela acéstă credinţă, se vede că vine şi

datina móşeloră din unele părţi ale Transilvaniei de a nu
privi la feréstră, când se nasce vre-ună copilă, temându-se
ca nu cum-va să vie ursitorele şi prin acésta, fiindú-că nu
le este iertată să le vadă, să le supere (3).
Ce se atinge în specială de ursita loră, trebue să no
tămă aici că ea, fie 'n bine fie n răú, fie ori şi cum va fi
aceea, după-ce au rostit-o odată şi au scriso într-o carte,
numită « Cart a Sorţii» (4), nu numai că trebue să se îm
plinéscă, ci ea rămâne vecinică, neschimbată, nimene în lu.
me, afară de uniculă Dumneqeă, care e mai mare şi mai
puternică decât dînsele, de sar pune luntre şi punte şi de
ar întrebuinţa ori şi ce ar voi, nu e în stare să prefacă
ceea ce au ursită ele odată; ori să-lă scape din pericolulă

(1) «Familia», an. XIX, p. 312.

(2) «Familia», an. XIX, p. 302. 313, an. XX, p. 586.
(3) «Familia», an. XIX, p. 302.
(4) I. Popă Reteganulă, Poveşti, Partea IV, p. 50. – Credinţa Româniloră
din Bucovina.
 – 158 –

saă mórtea care i-au predestinato (1). Ună singură mijlocă

prin care sar schimba ursita unui omă, e numai acela: dacă
audindu-le ce au ursită, sar ruga nemijlocită după acésta
şi anume până ce naă apucată a i-o scrie în Cartea Sorţii,
să-i croéscă altă ursită mai bună. Dacă însă au apucată
acuma a o scrie, atunci e în zadară (2).
Ună copilă, la căpătâiulă căruia ursitórele nu saă putută
înţelege, va avé o viaţă sbuciumată în bine şi în rău (3).
Credinţa în ursitore, în nemărginita loră putere de a croi
după voinţă sortea fie-cărui omă şi nestrămutabila loră hotă
rîre, nu numai că e forte răspândită şi adâncă înrădăcinată
în sînulă poporului română, ci ea este totă-odată şi fórte
veche, de 6re-ce, după cum ne vomă încredinţa din şirele
următóre, Românii au moştenito dela străbunii loră, dela
vechii Romani.

Romanii aveau, ca şi Românii de aqi, trei qîne de nascere

pre cari le numeaă în genere Parcae, dela verb. pario-partus
a nasce, iar în specie pre una Parca, dela actulă nascerii,
pre a doua Nona şi pre a treia Decuma, dela lunile a noua
şi a decea, în cari se nască 6menii. Mai pe urmă însă,
voindă a le asimilă Moereloră (Moipa) grecesci (4), elimi
nară pre Parca şi adaoseră lângă Nona şi Decuma pe Morta
ca qînă a morţii, pentru că în nascere se cuprinde şi M6rtea.
Apariţiunea şi lucrativitatea acestoră trei surori torcătâre
saă ursitóre se citéză de cătră poeţii şi sculptura romană

(1) Com. de d-lă Rom. Simu. – «Şedătórea», ed. de I. Vulcană, an. II, p. 27.
(2) Com. de d-lă Antonă Georgiu, din Transilvania.
(3) Frâncu, op. cit. p. 148.
(4) Grecii cei vechi credeau că într-o peşteră întunecósă nu departe de tri
bunalulă suterană se aflau trei qîne de sârte, pre cari le numiaă ei cu ună
nume colectivă Moipa, iar în deosebi pre cea dintâiă Kkobi (klotho=torcătóre),
pre a doua Aayeat; (Lachesis = hotărîtóre de sórte) şi pe a treia ”Atporog (Atro
pos = neîndepărtóre dela hotărîrea sa.)
 – 159 –

cu puţine abateri întocmai după modelulă mitologiei gre

cesci. Precum Moerele grecesci, aşa şi Parcele, ca qîne de
sórte, vină la celă născută şi-i anunţă sórtea, întâia şi a
doua hotărîndu-i bine, iar a treia de regulă o mórte cu
rândă, spunându-i tot-odată din ce are să fie aceea (1).
Pe lângă Parcae Romanii mai aveau încă şi o altă spe
cie de qîne de nascere anume Fata Scribunda, cari dela
împăratulă Augustă încóce sau recunoscută a fi identice
cu Parcele şi cari se invocau în diua din urmă a săptă
mânei ca să hotărască sortea pruncului (2).
Fata Scribunda veniaú cântândă şi scriau sórtea nou-năs
cutului într'o carte sau pe o tablă, unde sunt scrise sorţile
tuturoră 6meniloră, şi ce a fostú odată scrisă a fostú fatum,
disă divină (3).
Astă-felă credeau Grecii şi Romanii !
Deci din cele reproduse până aici resultă că ursitorele
române, atâtă în privinţa numărului câtă şi apariţiunii şi
ursirii loră, corespundă întru tote cu Moerile grecesci şi
cu Parcale şi Fata Scribunda ale Romaniloră.
Se nasce acum întrebarea: de ce le numescă Românii
ursitore sau ursite, şi nu Moere saă Parce, cum le numiaă
Grecii şi Romanii ?
Atâtă Grecii câtă şi Romanii credeau că Moerele sau Par
cele nu numai că torcă firulă vieţei omenesc, din care cau
să sau numită ele apoi atâtă de unii câtă şi de alţii tor
cătóre, surori torcătâre (4), ci totă-odată că ele îlă şi urqiaú (5).

(1) Preller, Römische Myth. II. Bd. Berlin 1883, p. 193. – Marienescu, Cul
tulă păgână şi creştină. I. Bucuresci 1884, p. 309.
(2) La Greci Moerele veniaă a şéptea di să hotărască sortea. După Tertuliană
(de an. c. 39) în qiua din urmă a săptămânei, ceea ce corespunde cu a şép
tea di, iară Preller (Röm. Myth. II, 210) le învócă a noua di.
(3) Marienescu, Cultulă păgână, p. 310.
(4) Preler, Gr. Myth , I, 434.–Idem, Röm. Myth. II, 193.
(5) Senec. Apocol. At Lachesis plena orditur manu et Neroni multos annos
de suo donat.
 – 160 –

A urd, însă vine dela verb lat. ordior, orsus (orditus) sum.
Deci dela verb. ordior saă formată pe de o parte în lim
ba română cuvintele: a urq), urqire, urqită-ă, urqâie sau
urqoiă şi urqitoră, urqitóre şi urqélă, iar pe de altă parte
şi anume dela sup. orsus verb. a ursă şi preurs =a pre
destina, ursitore şi ursite = qînele ce predestinéză, ce so -
ţescă, ursită dim, ursițelă fem. ursita = persónele predes
tinate a se însoţi între olaltă, şi ursitori şi ursitore - per
sónele, respective vrăjitorii şi vrăjitórele, cari facă pe ursită (1).
Prin urmare credinţa în Ursitâre şi în ursirea sau predesti
narea loră nu póte fi de altă origine, fără numai romană,
Afară de acésta ne mai potă servi ca dovadă despre
originea loră romană, – pe lângă qicerile aşa mi-a fostă ur
sita, aşa mi-a fostă sârtea, aşa mi-i sârtea, aşa mi-a cântată
Ursita când m'am născută, – încă şi acestea: aşa mi-a fostă
partea, aşa mi-a fostă împărţită, ceea ce însemnéză atâta
câtă: aşa mi-a fostú ursita sau sórta, aşa mi-a fostă ursită
saă sorţită; apoi: asta mi-a fostă partea, adecă: asta mi-a
fostă ursita, asta mi-a fostă menită de Ursitóre ca să-mi fie
soţie, ceea ce ne aduce aminte de Parcele romane, căci
din aceeaşi rădăcina, din care se trage cuv. Parca, se trage
şi cuv. pars = parte - sórte.
In fine, ca dovadă despre originea romană a Ursitóreloră,
ne mai potă servi încă şi cuvintele forte întrebuinţate de
poporulă română, precum: asta mi-i scrisa, aşa mi-i scrisa,
aşa mi-a fostă scrisă, aşa stă scrisă în slovele ursitóre, apoi:
aşa mi-i data, aşa mi-a fostă dată să fie, ce să facă dacă
nu mi-a fostă dată altmintrelea ? etc. ne aducă aminte de
Fata Scribunda şi de fatum ală Romaniloră.

(1) De aici vine apoi că unii, bună oră ca Cihac, Dict. I, aă scrisă şi
pre dînele din cestiune cu z şi nu cu s, urditóre = (dină) în locă de ursitóre
(asemenea qînă), ceea ce însă nu e corectă.
 – 161 –

XII.

B 0 T E Z U L U.

Dacă prunculă nou-născută e de o constituţie sănătósă,

părinţii săi în genere nu-lă botéză de grabă, ci-lă lasă până
a opta qi, unii chiar şi mai târqiă, adecă până ce se în
sănătoşéză şi rădică nepóta, iar dacă e de o constituţie slabă,
bolnăviciósă, atunci caută ca să-lă boteze câtă mai de grabă,
ca nu cum-va să móră nebotezată.
In genere însă caută, ca fie-care pruncă să se boteze
câtă se póte mai de grabă, ca să nu créscă ca păgână (1).
Românii slavisaţi din Moravia credă şi spună că copi
lulă, care nu se botéză timpă mai îndelungată, va avé ochi
mari, şi asta de dorulă botezului (2).

(1) Românii din unele părţi ale Transilvaniei, după cum ne scriu d-nii R.
Simu şi B. Iosofă, credă că copiii nebotezaţi, ca păgâni, crescă cu multă mai
repede decât cei încreştinaţi. În comitatulă Solnocă-Doboca, după cum mi-a
scrisă Aurelă Chintoană, stud. gimn., dacă copilulă nu e slabă îlă ţină 2–3
dile, iar alţii îlă ţină până într'o di de sărbătóre şi apoi îlă botéză cu solem
nitate. – In Macedonia, copilulă se botéză de ordinară la a şeptea qi, potri
vindu-se ca să fie în qi de Duminecă, când pe la cei mai cu dare de mână
se face atunci şi masă mare. Veqi Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră,
în op. cit., p. 46.
(2) Enders, op. cit., p. 39.
Mariană, Nascerea la Români. - 11
 – 162 –

Mai înainte însă de ce vomă trata despre datinele şi cre

dinţele române usitate la Boteză, vomă vorbi puţină despre
naşi sau nănaşi, adecă despre persónele cari ţină pruncii la
boteză şi fără de cari nici ună pruncă sănătosă nu póte să
se 'ncreştineze.
Obiceiulă de a cere dela aceia, cari se botéză câte unu
naşă sau nănaşă, care să garanteze pentru buna credinţă
şi viéţă a loră, este forte vechiă şi ajunge până la timpu
rile apostolice. Unii vădă în persona apostolului Andreiu
pre întâiulă naşă, basându-se pe cuvintele s-tului evange
listă Ioană, I, 40–42 :
«Unulă din cei doi, cari auqiseră de Ioană şi-i urmaseră,
era Andreiă, fratele lui Simonă Petru. Acesta a aflată în
tâi pe Simonă, fratele său, şi a qisă: «noi amă aflată pe
«Mesia, adecă pe Christosă. Şi la adusă la Isusă.»
Incotenstabilă însă este, că instituţiunea naşiloră este celă
puţină totă aşa de veche ca şi botezulă copiiloră mici. Este
evidentă că copiii mici nu puteau să vic singuri şi să céră
botezarea loră, prin urmare sau trebuia să remâe nebotezaţi,
saú trebuia să fie cine-va, care să-i aducă la boteză şi să
céră pentru ei harulă sacramentală (1), care să-i ţie în bra
ţele sale în timpulă botezului (2), şi care, după cufundarea
loră în apă, să-i rădice şi să-i priméscă (3).
Afară de acesta, celă ce se boteză, trebuia să depună măr
turisirea credinţei sale şi să renunţe la diavolulă şi la operele
lui şi la cultulă lui şi la tótă pompa lui. Acéstă mărturisire
şi renunţare era imposibilă să o facă copiii; era deci necesară
ca să fie cine-va, care să mărturiséscă şi să răspundă în numele

(1) Offere ad baptismum, ad percipiendam spiritualem gratiam.

(2) Gestare manibus, tenere in baptismo, super fontem in ulnis tenere.
(3) Suscipere a fonte, a sacramento baptismale; ex sacro fonte; de baptismo,
de sacro fonte filios spiritualiter suscipere, elevare de sacro fonte.
 – 163 –

copilului şi să făgăduéscă în loculă lui, căci altă-lelă ar fi fostă

trebuinţă să schimbe orânduiala botezului păzită la botezarea
copiiloră. Dar biserica, admiţândă ca la boteză să răspundă na
şulă în loculă copilului, na avută în vedere numai ca să păs
treze tipulă sau formele obicinuite ale celebrării acestui sa
cramentă, ci a căutată dela începută a satisface şi o altă
trebuinţă superióră şi mai profundă. Biserica consideră ca o
dătorie a ei a boteză numai pre acei copii, despre cari se
putea crede că, rămânândă în viaţă şi crescândă, voră avé
o educaţiune creştină şi voră împlini promisiunile date la
boteză; de aceea ea dar considera representaţiunea copilului
la boteză prin naşă ca unu felă de garanţie din partea aces
tuia; ea privia pre aceia, cari dau răspunsurile în numele
copilului (responsores) ca răsponsabili şi garanţi (sponsores,
fidejussores).
Cine aducea ună copilă la boteză, cine cerea botezulă
pentru ună copilă şi-lă representa la celebrarea sacramentului
cu mărturisirea şi cu răspunsurile, lua prin acésta asupra-şi
o grea răspundere şi îndătorire înaintea lui Dumnedeă, a
bisericei şi a copilului. Elă garanta pentru viitórea instruc
ţiune a copilului în învăţăturile creştine şi pentru educa
ţiunea sa creştină. Ceea ce elă a mărturisită şi făgăduită
în numele copilului conţinea o promisiune din partea sa
proprie, adecă făgăduinţa că elă va îngriji întru câtă stă în
puterile omenesci ca renunţarea la diavolă şi mărturisirea
credinţei să devie în viitoră o adevărată faptă a copilului.
Din cele dise urméză dar, că instituţiunea naşiloră era o
necesitate din momentulă ce admitea şi trebuia să admită
botezulă copiiloră.
Dar noi găsimă naşi nu numai la copii, ci şi la adulţi
saă ômeni crescuţi. Trebue dar mai înainte de tóte să facemă
deosebire între naşi de copii şi naşi de 6meni mari.
 – 164 –

Naşii de copii. La începută figurau ca naşi ai copiiloră

de obiceiă părinţii loră trupesci, şi întradevără ei puteau
să împlinéscă mai uşoră dătoriile ce incumbă naşului. Căci
cine ar puté îngriji sau stărui mai multă pentru educaţiunea
creştină a copilului decât părintele săă?
Cu tóte acestea încă de timpuriu sa născută şi în fine a
predominată opiniunea că nu este permisă părinţiloră tru
pesc a fi totă-odată şi părinţi duhovnicesci, adecă naşi. Mo
tivele acestei escluderi pară a fi fostú următórele:
1) Că părinţii trupesci naú totú-deauna cultura cerută,
ca să potă da copiiloră instrucţiunea şi educaţiunea creştină,
după cum doria biserica.
2) Că, în casulă încetării din viéţă a părinţiloră, copilulă
să nu rămână fără nici ună protectoră, care să îngrijéscă
pentru educaţiunea lui.
3) Din momentulă ce părinţii creştini deja ca părinţi
trupesci sunt dători a îngriji pentru educaţiunea copiiloră
loră, aşa că din năşie nu se nasce pentru ei o nouă în
dătorire, din contră însă se péte întâmplă ca ei să negli
jeze împlinirea dătoriei loră, era forte prudentă a separă pe
părintele trupescă de părintele sufletescă (naşulă) şi prin
acésta a dobândi o garanţie mai întinsă pentru crescerea
creştină a copilului. Totă-odată prin acéstă separaţiune se
arată şi mai clară deosebirea între educaţiunea trupéscă şi
educaţiunea spirituală, precum şi valórea mai mare a acesteia
din urmă.

4) In fine, se póte că, fiindă-că naşii erau consideraţi şi

ca marturi pentru botezarea copilului, sa creqută necesară
a nu admite pre părintele trupescă ca naşă, spre a nu fi
bănuită mărturia sa.

Naşii aveau îndatorirea, după cum sa qisă mai sus, a

anunţă şi a aduce pre copii la boteză, a dă în numele loră
 – 165 –

cuvenitele răspunsuri la celebrarea sacramentului, şi ca nisce

garanţi ce sunt să îngrijéscă pentru viitórea viéţă spirituală
a finilorú loră, sprijinindu-i cu sfaturi bune ca să împlinéscă
făgăduinţele date lui Dumnedeú la boteză.
Augustină pune naşiloră îndătorirea a se gândi că, înche
indă pentru finii loră legătura cu Dumnedeú, saú sacrificată
şi pre sine însuşi lui Dumneqeú, şi de aceea sunt dători, nu
numai a îndemnă pre finii loră cu vorbe, ci să le fie chiar
prin propria loră viaţă esemplu de o viéţă sântă şi plăcută lui
Dumnedeă. Dela fericitulă Augustină avemă şi ună lungă dis
cursă adresată cătră naşi. – «Vă sfătuescă – le qice elă între
altele – ca de câte ori vine solemnitatea Pasciloră, toţi băr
baţii şi tóte femeile, cari aţi rădicată copii din boteză, să
cunoscă că ei sau pusă pe sine garanţi pentru ei la Dum
nedeú şi că de-aceea trebue să aibă pentru ei solicitudine
de o adevărată dragoste şi să-i sfătuéscă a păzi castitatea,
a conservă virginitatea până la căsătorie, a reţiné limba
loră de ori-ce blăstămă şi perjură, a nu scote din buza loră
cântece ruşinóse şi necurate, a nu fi mândri nici ambiţioşi,
a nu avé în inima loră mânie sau ură, a nu se ocupa cu
prediceri, a nu atârna nici odată nici şie-şi nici altora ta
lismane şi alte lucruri diabolice, a fugi de fărmecători şi ser
vitorii diavolului, a păstra credinţa catolică, a visită mai
desă biserica, a ascultă cu urechea atentă lecţiunile divine,
fără a vorbi, a primi bine, după cum li sa qlsă la boteză,
pre străini, a fi pacinici înşişi, şi pre cei în discordie să-i
îndemne la concordie, şi să arate cătră preoţi şi părinţi res
pectă şi o adevărată dragoste.» (Ierm. 163.)
Naşii din boteză la 6menii mari. Când celă ce se botéza
nu mai era copilă, ci omă deja crescută, regula generală
era ca să aibă de naşă pre acela care la instruită în învă
ţătura creştină şi la presentată episcopului pentru primirea
 – 166 –

botezului. Şi fiind-că cu catechizarea tineriloră erau însărci

naţi diaconii (respective diaconiţele), de aceea găsimă de obi
ceiù ca naşă, la tineri de sexulă bărbătescă pre diaconi, iar
la cei de sexulă femeescă pre diaconiţe, regulă pre care
o vedemă recomandată şi de constituţiunile apostolice (lib,
III. c. 16)
Cu tóte acestea însă nu era oprită ca să figureze ca naşă
şi alte persóne, cari stau în relaţiuni amicale cu celă ce se
boteza.

Se înţelege dela sine, că naşii de categoria acésta n'aveau

aceleaşi dătorii ca cei-lalţi; ei n'aveaú a răspunde în nu
mele celoră ce se botezaă, căci aceştia erau înşişi în stare
a da răspunsurile necesare, afară numai dacă ei erau muţi,
sau aflându-se într'o bólă gravă au perdută usulă limbei.
In privinţa acestui din urmă casă Cirilă din Alexandria
scrie următorele :
«Pentru aceia, cari se află într'o bólă periculósă şi tre
buescă botezaţi, se lépădă (de diavolă) şi se unescă (cu
Christosă) persóne, cari din dragoste împrumută limba loră
celoră ce sunt împedicaţi de bólă.»
Misiunea principală a acestoră naşi consistă întru acésta:
de a garantă pentru viaţa viitóre a finiloră loră, pentru con
stanţa credinţei loră, pentru curăţenia moravuriloră loră şi
a-i îndemna spre bine.
Din dătoriile naşiloră resultă dela sine condiţiunile ce pu
nea biserica spre a admite pre cine-va ca naşi. Naşii tre
buiau să fie membri credincioşi ai bisericei şi în stare de
a da cuvenita instrucţiune, bucurându-se totu-odată şi de o
purtare piósă şi nepătată. De-aceea nu se primiau ca naşi
necredincioşii, ereticii, catehumenii, cei aflaţi în penitenţă şi
cei posedaţi sau lipsiţi de mintea sănătósă, precum în fine
nici Ömenii neculţi. Iar pentru ca să fie sigură despre ca
 –– 167 –

pacitatea loră, biserica regulase ca numele loră să se în

scrie în registre şi să se publice înainte de a se săvârşi
botezulă.
Câtă privesce în fine numărulă naşiloră nu era fixată, se
póte însă admite ca regulă generală, că la fie-care boteză
era ună singură naşă.
Biserica desaprobă obiceiulă unora de o lua mai mulţi
naşi, căci, afară de alte inconveniente ce avea acestă obiceiu,
apoi mai era şi interesulă de a nu se întinde prea multă
rudenia duhovnicéscă, care constituiă unú impedimentă de
căsătorie (1).
Tóte aşezămintele bisericesci, câte saă înşirată până aici
în privinţa naşiloră, precum şi tóte dătorinţele faţă de fiii
loră sufletesci, cari sunt numiţi de cătră dînşii pretutindene,
în tóte ţările locuite de Români, fini sau cină sing. fină, dim.
finişoră, finucă, finuţă, fem. fină, finişóră, finucă, finuţă, ros
tită şi cină, şină, cinişóră, şinişóră, cinucă, şinucă şi cinuţă,
şinuţă, mrom. chilină fem. chilină, sunt usitate, cu puţine
modificări şi abateri, după cum ne vomă încredinţa din şi
rele următóre, până aqi la poporulă română,
Mai pretutindeni, nu numai în Bucovina, ci şi în celelalte
ţări locuite de Români, este datină ca nepóta a doua saă
a treia qi, după ce sa sculată din pată, să se pue la cale
cu bărbatulă săă cam pe când să fie botezulă nou-născutului
copilă şi pre cine anume să pue de cumătru sau cumătră (2)

(1) «Biserica ortodoxă română, jurnală periodică-eclesiastică, an. VI. Bu

curesci 1882, pag. 300–304.
(2) Cihac, voindă, precum se vede, numai decât să argumenteze că Ro
mânii aă fostă încreştinaţi de cătră Slovenii din Panonia (Dict. d'étym. daco
rom. t. II. p. VIII.), derivă cuv. rom. cumătru, cumătră şi cumătrie (cuv. dim.
cumătriţă, cumătrea, verb. a se încumătri şi adj. încumătrită-ă nu-i sunt cunos
cute) dela vsl. cămotră (compater) şi cumotra (commater).
D-lă Dr. D. Onciulă însă e de părere că cuv. rom. cumătru vine dela lat.
 – 168 –

respective de naşă (1). De regulă cei mai mulţi însurăţei în

dătinéză a lua ca cumătri respective ca naşi la primii loră
copii pre naşii, cari i-au cununată pre dînşii. De aici se
vede că vine apoi şi numirea de nănaşi saă mânaşi, care e
după părerea mea, compusă din nună şi naşă, şi care se
dă, mai alesă în Bucovina şi Transilvania, tuturoră persó

con-matrius («Convorbiri lit.» an. XIX. Bucuresci 1886. p. 183.). De aceeaşi

părere e şi d-lă A. D. Xenopol (Istoria Româniloră, vol. I. Iaşi 1888, nota
dela p. 153)
Care dintre aceşti domni are dreptate, alégă filologii. Eă numai atâta voiă
să dică că Românii, când au începută aşi boteza copiii, a întrebuinţa cuv.
boteză, butejune, botezătoriă, botezată-ă şi a boteză, cari cuvinte, după cum re
cunósce şi Cihac însu-şi (op. cit. p. XIII) vină de la lat. baptizo, au trebuită
să numéscă şi pe personele, cari le-aă ţinută copiii la boteză, asemenea cună
cuv. de origine latină.
(1) Cihac, din aceleaşi motive, cari saă arătată în nota precedentă, voindă
cu ori ce preţă să arăte că şi cuv. rom. nănaşă, naşă, nănaşă, naşă şi nă
şică (form. nânaşă, mânaşă, nânăşucă, mânăşucă şi mânăşică nu le cunosce), cu
cari întituléză copiii români de pretutindene pe personele ce i-au ţinută la
boteză, sunt de origine slavonă, le amestecă la ună locă cu cuv. rom. nană,
«enécă, nene, nea, neică, şi neiculiţă, ca cu atâta mai lesne să pótă ajunge la
resultatulă dorită. Uită însă, saă nu voesce să scie că naşii faţă de finiiloră
sunt numiţi şi părinţi sufletesci spre deosebire de părinţii corporali ai acestora.
Mai departe sau nu scie sau nu voesce să scie, că personele, cari sunt nu
mite de cătră finii daco-rom. naşi sau nănaşi, şi nânaşi, finii mrom. le nu
mescă nuni. Nună se numesce în Macedonia omulă care botéză ună copilă,
iar nu se dice naşă. Când copilulă e botezată de o muere, acesta se numesce
nună, iar nu naşă (Vang. Petrescu Cruşovénu, Mostre de dialectulă macedo
rom. Basme şi poesii pop. Bucuresci 1881, pag. 155.)
Prin boteză, după cum ne învaţă s-ta Scriptură, copiii se nască de a doua
dră, iar născătorii loră de astă-dată sunt cei ce-i ţină la boteză, adecă naşii.
Primii născători sufletesci ai copiiloră ce se botéză au fostă, după cum am
văqută şi mai sus, însişi părinţii loră corporali, iar mai pe urmă nunii,
adecă persónele, cari au cununată pre părinţii loră.
Nasii însă sunt nu numai părinţii sufletesci, ci totă-odată şi nonni sau non
nae-le finiloră, adecă crescătorii loră, căci cuv. lat. nonnus-i şi nonna-ae (Freund,
Wörterbuch der lateinischen Sprache; III Bd. Leipzig 1845 p. 436–437), dela
care credă că se derivă cuv. rom. nună şi nună = naşă şi naşă, însemnéză
nu numai călugără şi călugăriţă, ci totă-odată şi crescătoră (Erzieher); prin
urmare personele ce ţină pre copii la boteză sunt în acelaşi timpă şi nuni
şi naşi prescurtată nună -naşă = nănaşă –nănaşă.
 – 169 –

neloră, ce ţină la boteză nu numai pre primii născuţi, ci şi

pre cei-lalţi copii.
Mai pe urmă, dacă au mai mulţi copii, ceea ce se în
tâmplă celoră mai mulţi însuraţi, atunci iaă ca naşi sau
nânaşi pre cine voescă şi cine le mai e dragă, în genere însă
dintre consângeni, iar în lipsa acestora şi pre alţii (1).
Dintr'ună sată străină numai rare-ori se îndătinéză a lua
cumătri, şi dacă se şi iaă atunci respectivii trebue să fie
rudenii. De altă lege, mai alesu la poporulă de jos, se
iau numai rare-ori.
După ce saă pusă acum la cale cine să le fie cumătru
şi nou-născutului copilă naşă, iea bărbatulă ună şipă saă o
ploscă cu rachiu sau cu vină, se duce la respectivulă, pe
care doresce să-lă aibă de cumătru şi spuindu-i scopulă
pentru care a venită, îi închină cinstea adusă.
In Macedonia, când are nănaşulă să vie ca să boteze, i se
ducă cu trei qile mai înainte mai multe daruri pe ună tăftă
(tablă): cofeturi, tigani, rachiă, distimele (prosópe), pârpozi
(colţuni), căftane (batiste de mătasă), şi altele; tóte acestea
acoperite cu una cevre (batistă) brodată cu peteld, dicân
du-i: «Sursiţi la biserică a pategiune» = poftiţi la biserică
la boteză !
Celă ce a adusă aceste daruri primesce unú piat cu uriz
(o farfurie cu oreză) sau paradzi (parale) (2).
Bărbatulă sau femeea poftită ca naşă nu se pune nici
când de pricină, ci, după ce primesce pre viitorulă săă cu

(1) Com. de d-lă Vasile Turturénă, preotă: «de naşi se iau în prima li
nie cei ce au cununată pre părinţii copilului, apoi şi alte némuri şi amici."
–R. Simu, învăţătoră în Orlată, precum şi alţi Români. –Burada, Obiceiurile
la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 47: «Este obiceiulă că acela
ce a cununată să şi boteze, şi numai în casă când îi este cu neputinţă, atunci
părinţii copilului caută ună altă nănaşă.»
(2) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 47.
 – 170 –

mătru într'ună chipă câtă se póte de amicală, îi promite

că, numai dacă nu va fi cum-va împedecată, îi va împlini
cu cea mai mare bucurie şi dragoste dorinţa, şi acésta cu
atâta mai de grabă cu câtă că, după credinţa generală a
Româniloră, fie-care creştină adevărată este dătoră a se
prinde cumătru, de arú fi celă ce-lă îmbie ună omă ori şi
câtă de sărmană şi nebăgată în sémă ; de 6re-ce pentru
fie-care copilă botezată i se iartă câte ună păcată şi se face
mai plăcută lui Dumneqeu ; apoi şi de aceea pentru că şi
Domnulă nostru Is. Chr., când a umblată cu Sân-Petru pe
pămîntă, încă nu sa pusă nici odată de pricină, ci nu
odată a botezată până chiar şi celoră mai sărmani 6meni,
cari l'au poftită ca cumătru.
Celă ce refuză primirea oficiului de naşă are, după cre
dinţa poporului română, fórte mare păcată, iar celă ce pri
mesce şi botéză de bună voe, aceluia nu numai că pentru
fie-care copilă botezată i se iartă câte ună păcată, nu numai
că are pomană, ci totü-odată îi aduce fie-care încreştinare
mare norocă şi multă bine.
Domnulă nostru Is. Chr., când umbla pe pămîntă, boteză
nu numai celoră ce-lă rugaú, ci elă adese-ori se îmbiă şi
singură. Deci 6re n'ar fi ună păcată strigătoră la ceră,
credă şi qică Românii, daca ei ar face mai altmintrelea
de cum a făcută Mântuitorulă lumii? Dreptă aceea mulţi
inşi nici nu mai aştéptă a fi îmbiaţi şi rugaţi, ci singuri
se îmbie cu dile, ba chiar şi cu săptămâni înainte, ca să
fie primiţi ca cumătri.
Mai alesă cei mai avuţi şi fără de copii se apucă de-a
rîndulă ca cumătri, şi care a botezată pre ună copilă, botéză
de regulă şi pre cei-lalţi.
Datina şi credinţa acésta nu numai că e forte răspândită
printre Românii de pretutindene, ci ea se află exprimată
 – 171 –

chiar şi ntr'o sémă de cântece poporane. Aşa balada « Ro

mână Grue Grozovanulă» ne spune în privinţa acésta ur
mătórele:

Apoi Grue se pornesce

Şi 'n Moldova se ivesce
Ca ună sóre, ce incăldesce,
Incăldesce
Şi rodesce.
Că multă bine 'n lume face
Sufletulă să şi-lă împace:
Creştinéză
Şi botéză,
Dă de fină
Câte-ună tretină,
Şi de fină
O trefină. .

Iar Alecsandri, culegătorulă baladei din cestiune, qice cu

privire la versurile acestea:
«Românii sunt forte bucuroşi de cumătrie, judecândă
după marele numără de cumătre ce se găsescă în fiecare
sată (1).»
Dacă móre cumătrulă sau cumătra, dacă sunt împedecaţi
sau bolnavi, atunci copiii loră ţină la boteză. Şi numai atunci
se schimbă cumătrulă celă dintâiă, când nu mai rămâne nime
mai aprópe din seminţia lui.
Când se botéză unú Jidovă sau altă necredinciosă, atunci
de regulă se prindă mai mulţi fruntaşi ca naşi. Ii facă chiar
şi vestminte românesci, îi dăruescă bani şi pămîntă ca să
devie şi elă gospodaru în rîndă cu dînşii; iar dacă e hol
teiu caută de-lă şi însóră, ca să nu umble lela şi mai pe urmă
să devie apostată.
Ce se atinge de numără, se iea în genere pentru ună co

(1) Poesii pop ale Românilor, Bucuresci 1866, p. 81 şi 84.

 – 172 –

pilă numai câte unu singură naşă, rară câte doi, şi de totă
rară mai mulţi decât doi.
Escepţiune dela acéstă regulă generală se face numai în
casulă acela, când unei femei nu-i trăescă copiii, cu tóte
că nasce mai în totă anulă câte unulă, creqândă că dacă
va luă mai mulţi cumătri, atunci îi va trăi copilulă (1).
Asta se face, ca şi în vechime, mai multă din causă ca
să nu se lăţéscă şi înmulţéscă prea tare rudenia sufletescă, căci
la Români înrudirea prin boteză însemnéză mai multă chiar
şi decât ună frate.
Dovadă despre acésta avemă următórea împrejurare, că bote
zândă ună frate sau soră la ună altă frate sau soră, ei nu
se numescă mai multă fraţi sau bădică şi lelica, ca mai
înainte, ci cumătru şi cumatră.
Mai toţi membrii dintr-o comună sunt cumătri mai depărtaţi
Sau mai apropiaţi.
Acéstă înrudire spirituală îi ţine apoi pre toţi la olaltă,
acésta îi înşghébă şi întăresce.
Totă din acéstă causă ună cumătru are forte mare tre
cere la altă cumătru. De-aice vine apoi că cumătri cei săr
mani sunt forte multă ajutoraţi de cătră cumetrii loră cei
mai avuţi.
Şi dacă cumătrii între olaltă se ţină aşa de aprópe înru
diţi, cu atâta mai multă e considerată înrudirea dintre naşi
sau nănaşi şi dintre finii botezaţi de dînşii.
Din causa acésta apoi nici când nu se péte încheia o că
sătorie între ună fină şi naşa sa, şi vice-versa. Acésta ar fi
păcatulă celă mai mare. Dreptă aceea nime nici nu se încume
tă a gândi la aşa ceva. Ba nici chiar fiii cumătriloră, după

(1) Com. de d-lă Ionică a lui Iordachi Isacă: «Dacă unei femei nu-i trăescă
copiii, cu tote că nasce în totă anulă câte unulă, trebue să-şi iea 12 cumetri
la boteză, şi atunci îi va trăi copilulă.»
 – 173 –

credinţa poporului română, nu potă să se căsătoréscă între

olaltă, căci ei sunt consideraţi ca şi fraţi.
«In tóte părţile – scrie d-şóra Elena Sevastos, – unde am
întrebată, mi-au spusă, că rudenia în Christosă e multă mai
puternică decât cea de sânge; că bună 6ră mai curândă
ai puté lua în căsătoria sora decât cumătra, că naşulă e
mai multă decât părintele, de vreme ce unulă ţi-a dată nu
mai viéţa, pe când celalaltă te-a creştinată; şi acestă păcată
numai atunci ţi sar iertă, când, după ce ţi-ai unsă tru
pulă cu céră şi i-ai dată focă, ai puté scăpa téfără (1).»
Dovadă despre acéstă credinţă şi datină fórte lăţită avemă
pe lângă experinţa de töte qilele, încă şi o mulţime de po
esii poporane din tóte ţările locuite de Români.
Iată ce spune ună fină naşei sale, care voia ca finulă
său so iee de nevastă:

Să mă ierţi naşă, pe mine,

Nu mă potă iubi cu tine,
Nici să fiu bărbatulă tăă,
C'asta nu vrea Dumnedeu
Ună fină şi-o naşa se iubi,
Na fostă, şi nici na mai fi ! 2.
Şi acum, după ce amă văqută când, cum şi pre cine
alegă Românii de cumătri respective naşi şi ce credă ei
despre dînşii, să trecemă la credinţele şi datinele dela boteză.
Cumătri, după ce au fostă învitaţi şi au primită asupra
loră îndătorirea ca să fie naşi, prepară următórele obiecte,
cari sunt de neapărată trebuinţă, parte în decursulă botezu
lui, parte mai pe urmă, şi anume:

(1) Nunta la Români. Studiu istorico-etnografică comparativă. Ediţiunea

Academiei române. Bucuresci 1889, p. 26–27.
(2) Avramă Gorcea, «Rozană» baladă pop., în «Tribuna», an. VI. Sibiiu 1889.
N-ro 267.
 – 174 –

Luminile de boteză. Acestea mai de multă le preparaă

naşii singuri din céră curată galbănă saă şi albă. In tim
pulă de faţă însă, pe când mai totă comerciulă e în mâna stră
iniloră, le ieaă nu odată şi de prin dugheni. Luminile le
împodobescă cu diferite flori naturale, mai alesă cu bu
suiocă, apoi cu strămătură, cu bumbăcelă, cordele de mă
tasă, precum şi cu alte obiecte colorate. Pe lângă acésta
mai légă de dînsele încă şi vre-o câţi-va coţi da cită sau de
lână, ori ună şăluţă, sau ună şală dar mai cu sémă o bu
cată de pânză albă ca la doi coţi de lungă, ori ună şter
gariù sau tulpană.
Afară de acésta mai ducă la boteză încă şi o altă bucată
de pânză albă sau ună ştergară frumosă, care se numesce
crijmă, în unele părţi însă faşă, şi în care de cumună se
pune şi se învălesce copilulă, după ce-lă scóte preotulă din
apa în care la cufundată şi botezată. -

Atâtă din crijma acésta câtă şi din pânza cea albă, ce se

légă la lumină, se face mai pe urmă cămeşă pentru copi
lulă botezată (1). Cu cămeşa acésta se îmbracă copilulă, când
e de 3–4 luni.
După rânduiala bisericei însă crijma ar trebui să se păs
treze până la mórte, când se pune pe făţa repausatului; de
regulă însă i se face în cele mai multe părţi dintr'însa ună
vestmîntă albă, simbolulă vieţii nepătate.
Din coţii cei de lână îşi face mama copilului o fotă, o
fustă şi ună şarafană (2).
In fine, mai prepară şi ducă naşii încă şi scutece, căiţa
în capă, ună oghelaşă, ună brâneţă fórte frumosă ţesută,

(1) Com. de d-lă Ionică a lui Iordachi Isacă, agricultoră în Mahala, distric
tulă Cernăuţului. «Din crijma, cu care sa ţinută copilulă la boteză, se face
cămeşuică, tótă pânza se pune în acea cămeşă, nimică nu se lépădă». -

(2) Or. Dlujanski, în «Albina Carpaţiloră,» an. IV, p. 75.

 – 175 –

numită în genere «faşă, » apoi mâneci precum şi alte vest

minte mai mici menite pentru copilulă ce are să se bo
teze, acestea din urmă însă, afară de brâneţă, nu le ieaă cu
sine la boteză, ci le lasă acasă la nepotă.
In unele locuri este datină ca preotulă cu brâulă sau
brâneţulă (faşa) acesta să stropéscă pre copilă după ce la
botezată, în locă de a-lă stropi cu buretele.
In Transilvania naşa prepară asemenea scutece, cârpe, fa
şd, în cari îlă duce pre copilă la boteză. Pânza, care o
aduce naşa, trebue să fie atâta de lungă, câtă să se pétă
încinge cu dînsa, adecă să o cuprindă pre naşă (1).
In România esistă credinţa că dacă faşa, ce se dă unui
copilă de naşă, se brodesce prea lungă, se va însura copilulă
bătrână, iar de va fi scurtă se va însura tînără (2).
Totă în România se crede că cu betele dela botezulă
unui copilă nu e bine să se încingă mă-sa, pentru că îmbă
trănesce curândă şi va fi mai multă bolnăviciósă decât
sănătósă (3).
In Ungaria, comitatulă Satmară, înainte de botezulă unui
pruncă, nânaşa duce finului său ca dară o bucată de giolgiu,
numită cruşmă. Dacă se întâmplă să-i moră finulă îndată
după boteză, ori şi mai târqiă până la ună ană, atunci
nănaşa sa numai decât îi cósă o cămeşă din cruşma acésta
şi-lă îmbracă cu dînsa, credândă că la judeţulă de pe urmă
se va scula cu cămeşa acésta. Dacă nănaşa nu i-ar da cruş
ma acésta, atunci finulă săă ar trebui la judeţă să se scóle
cu pielea gólă (4).

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) Ionénu, op. cit. p. 27. – «Şedătórea» an. I. Fălticeni 1892 p. 125: «Când
botezi copii să le dai faşă lungă.»
(3) Ionénu op. cit. p. 26. – «Lumina pentru toţi, an. III, p. 473.
(4) Com. de d-lă El. Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare.
 – 176 –

In Macedonia lucrurile ce le primesce prunculă la boteză

ca dară sunt: fuştanice (rochiţă), parpoză (colţuni), fesa
(scufiţă) de zofe sau de sultănie (stofe de mătasă şi lână)
cu dantele, avândă aninată în mijloculă ei o flurie (mone
dă de aură), fesa se mai face şi din mantină, curazei şi
giamfeză (stofe de mătasă); tóte aceste lucruri se numescă
în Magarova armata a fiiclui, iar în Vlahoclisura şi alte
locuri se numescă tacâmea a fiiclui (1).
Sosindă qiua, în care are să se boteze copilulă, atâtă
móşa câtă şi cumătri, cari ieaă cu sine tóte cele pregătite
pentru boteză, se adună mai întâi la casa nepótei şi de aici
apoi, luândă móşa copilulă, se ducă cu dînsulă sau la bise
rică sau la preotulă acasă, adecă unde are să fie botezulă,
căci mai alesă în Bucovina unii preoţi îndătinéză a boteza
la dînşii, alţii însă, şi cu deosebire cei din Macedonia, nu
mai la biserică (2).
Inainte de plecare, dăcă nou-născutulă e băiată, móşa
îlă scaldă frumosă şi-lă înfaşă într'o cămeşă albă de a
tătâne-săă, dacă-i copilă întruna de a mâne-sa (3).
In unele părţi totă atunci móşa îndătinéză de a-i pune
între scutece sau în faşă şi anume pe pieptă o franzolă sau
o bucăţică de pâne şi una de sare, une ori chiar şi bani,
cu scopă ca tótă viaţa sa să aibă pâne şi sare, să fie, după
cum spune românulă, nu numai norocită, ci totü-odată şi
bună ca pânea cea de grâu (4).

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit.

p. 47–48.
(2) Burada, Obiceiurile, p. 47: «Botezulă se face totă-deauna la biserică şi
în nefiinţa părinţiloră; de obiceiă nu vine nimeni străină decât cei învitaţi
mai din nainte cu nohotă şi strafide.»
(3) Dict. M. Ursaca.
(4) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă, precum şi alţi Români din Bucovina.
 – 177 –

In Suceava precum şi în unele sate din prejurulă acesteia,

când are să se boteze prunculă, îlă îmbracă nănaşa sau
cumătra cea mare în straele de boteză, iar maică-sa îi pune
la pieptă nisce bani de argintă ca să fie cu norocă (1).
In Transilvania, când plécă la boteză, móşa vîră la faşa
copilului sare şi pâne, pentru ca să se facă avută şi noro
cosă. Iar când îlă iea în braţe, ca să se ducă cu dînsulă
la biserică, móşa qice: «ducă ună păgână ca să aducă ună
creştină.» La ntórcere qice: «am dusă ună păgână şi am
adusă ună creştină» (2).
In alte părţi, totu din Transilvania, înainte de-a plecă la
boteză sau în decursulă botezului, nănaşulă capătă ună să
cuşoră de pâne pe care-lă păstréză, ca suvenire despre
datoria sa, şi în casă de trebuinţă spre a griji pentru sus
ţinerea trupéscă şi sufletéscă a nou-născutului (3).
In părţile Oraviţei din Banată, înainte de a plecă móşa cu
celă nou-născută la biserică, îlă atinge cu crescetulă de pra
gulă uşei de jos în semnă ca să nu se prindă deochiulă
de elă, qicândă :
–Cum se aşéză pragulă sub lemnă, sub lume, sub ţéră,
aşa să se aşeze şi deochiulă la celă nou-născută.
La eşirea din casă îlă dă pe feréstră, dicândă.
–Cum se ţine feréstra de casă, aşa să se ţină şi nou
născutulă de mama sa! (4),
In alte părţi, totă din Banată, când iese móşa cu prun
culu din casă ca să mérgă cu dânsulă la biserică să-lă bo
teze, unulă dintre casnici o întrébă:
–Ce ai, móşă, în légănă ?

(1) Dlujanschi, în op. cit. p. 75.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) W. Schmidt, op. cit. p. 26, -

(4) Aurelă Iana. «Credinţe la Nasceri» în «Familia.» an. XXV. Oradia mare,
1889 p. 483.
Aariană, Nascerea la Bomâni. 12
 – 178 –

Móşa, daca prunculă ce are să se boteze e băiată, răs

punde: «ună moşă», iar dacă e copilă: «o móşa».
–Moşă–móşă – să dea Dumneqeu să ajungă! – qice la
acésta casniculă.
Eşindă şi mergândă cu prunculă la biserică caută moşa
cu cea mai mare precauţiune ce felă de 6meni va întâlni
pe drumă, căci cum e înfăţişarea şi purtarea omeniloră ce-i
întâlnesce aşa crede ea că va fi şi prunculă când va cresce
mare.

La biserică pune totă móşa mâna dréptă a nepoţelului

săă pe cartea preotului, rugândă pre Dumneqeă ca şi ne
poţelulă său să ajungă cărturariu şi omă mare (1).
In împrejurimea Şomcutei-mari comitatulă Satmară, din
Ungaria, când are să se boteze ună pruncă, i se pune la
capă o carte, anume ca să fie cărturariu, ori o secure, ca
să fie meşteră, ori alte obiecte cari le placă mai bine pă
rinţiloră (2).
In Țéra-Românéscă, când se duce naşulă de iea pre copilă
dela mama sa ca să-lă boteze, trebue să lase jos ceva argintă
spre noroculă copilului; în realitate însă argintulă acesta e
pentru móşă (3).
La Românit din Istria, când se scóte copilulă din casă
spre a-lă duce la biserică să se boteze, se umple ună paneră
cu de ale mâncării şi se duce cu copilulă, ca viéţă pruncului
să fie înbelşugată (4).
In cele mai multe părţi ale Bucovinei e datină ca naşii,
când mergă la boteză, să ducă preotului şi unu felă de

(1) Com. de d-lă Iosifă Olariă, învăţătoră în Domană.

(2) Com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare.
(3) «Lumina pentru toţi», an. III, pag. 473.
(4) Burada, «O călătorie în satele românesc din Istria», în «Tribuna», an
VIII. Sibiu 1891. NO. 161.
 – 179 –

cinste adecă o găină, o huscă de sare şi ună şipă de rachiă,

dacă botezulă se săvârşesce la dînsulă acasă, iar dacă se să
verşesce la biserică, cinstea acesta o duce móşa mai nainte,
şi anume atunci când i se anunţă că aă să vie cu copilulă
la boteză.
Deci preotulă, dacă botezulă se săvârşesce la dînsulă acasă,
cum a primită cinstea ce i sa adusă, îndată însemnéză prun
culă, adecă îi dă sau îi pune ună nume, care-i remâne apoi
pentru tótă viéţa,
In Macedonia numele, pe care are să-lă dea copilului naşa,
nu-lă scie nimene mai nainte decât ea. De aceea în momentulă
când preotulă botéză copilulă se strîngă împrejurulă lui o
mulţime de băieţi, ca să audă numele ce se dă copilului; după
aceea ei se repedă ca să ajungă care de care mai de gra
bă acasă la mama copilului, ca să-i spue ce nume i sa dată.
Băiatulă ce a adusă mai întâi acéstă scire la părinţi, pri
mesce o mulţămire în bani (1).
Nemijlocită după însemnarea pruncului şi cetirea rugăciuni
loră usitate la însemnare, începe a ceti jurămintele, adecă
rugaciunile de lepădare de Satana şi împreunare cu Is. Chr.
După cari urméză apoi săvârşirea s-tei taine a botezului.
Ce se atinge în specială de săvârşirea tainei acesteia, trebue
să notămă aice că ea se săvârşesce în tocmai după cum pre
scrie s-ta nóstră biserică şi după cum arată «rânduiala s-tului
boleză» cuprinsă în Euhologionă sau Molitvenică, cu acea de
osebire numai că unii preoţi cufundă pre copiii ce-i botéză
într'ună vasă de lemnă anume spre acestă scopă făcută şi
numită în unele locuri cristelniţă, iar alţii, mai alesă când
copiii sunt ceva cam slabi, îi udă numai peste totă corpulă
cu apă sfinţită.

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea cop. în Macedonia, în op. cit. p. 47.

 – 180 –

Afară de cele strictă religióse se mai observă în decur

sulă botezului încă şi următórele datine şi credinţe
Cine a avută ocasiune să asiste mai de multe ori la bo
teză şi mai alesă cine a fostú mai de multe ori cumătru
mare, respective naşă, trebue să fi observată că mai fie-care
copilă, nemijlocită după ce a începută preotulă să-i cetéscă
jurămintele sau exhorcismele, adecă rugăciunile de lepădare,
începe a plânge. Unii copii plângă mai încetă, alţii însă aşa
de tare, că nu eşti în stare să-i molcomesci.
Românii din unele părţi ale Bucovinei credă că plânse
tulă acesta nu e naturală, ci că diavolulă, care este pro
vocată ca să iésă dintr'însulă şi să-lă părăséscă, l'ar face
să plângă şi să strige aşa de tare anume că dóră i-ar
stârnî vre-o bólă; însă de ar plânge copilulă ori şi cât de
multă şi ori şi cât de tare, nimică rău nu pote să i se ntâmple.
Dacă copilulă în restimpulă acesta tace, dacă nu se ur
nesce nici nu plânge de feliă, atunci, după credinţa Româ
niloră din Transilvania, e ună semnă rău (1).
In poporulă română din Țéra-Românescă însă este ideea
că, când copilulă plânge neîncetată înainte de boteză, cere
ca numai decât să fie botezată (2).
Acésta este aprópe de ideea emisă de cătră sinodulă con
vocată la an. 252 de S. Cipriană.
Dreptă aceea toţi Românii din Țéra-Românésca credă că
naşulă, care ţine copilulă în braţe, totă timpulă cât îlă ţine
să nu-lă şişie (şişiéscă) dacă plânge înaintea popii, căci îi
şişie (şişue) noroculă, ci să-lă lase să plângă (3).
Mai departe e de observată că dacă la botezarea unui

(1) Wlislocki, op. cit. p. 10.

(2) «Biserica ort. rom.» an. VI. Bucuresei 1882, p. 199. Nota I. – Ionénu,
op. cit., p. 18: «Copiii cari nu sunt botezaţi şi plângă multă, prin acelă plânsă
ceră boteză.»
(3) Ionénă, op. cit. p. 26. – «Lumina pentru toţi», an. III, p. 173.
 – isi –

copilă sunt doi naşi, atunci amândoi îlă ţină pe rîndă şi

anume celă dintâiú, celă mai cu vadă, în totă decursulă ce
tirei rugaciuniloră dela însemnare şi până după cufundarea
şi scóterea sa din apă, sau mai bine qisă până după ros
tirea formulei dela boteză; iar ală doilea dela scoterea sa
din apă şi până la fine, adecă totă timpulă cât duréză ru
găciunile dela taina s-tului miră, care urméză nemijlocită
după boteză.
Dacă botéză ună bărbată şi o femee, atunci îlă ţine mai
întâi bărbatulă şi apoi femeea şi anume totă-deauna după
ce-lú scóte din apă.
In unele locuri, dacă sunt mai mulţi copii de-odată de
botezată, este datină ca toţi să se cufunde în una şi aceeaşi
apă, dar nu li se dă unulă şi acelaşi nume, ci fie-care ca
pătă ună nume deosebită. In cele mai multe părţi însă fie
care copilă se cufundă deosebită în apă anume pentru dînsulă
sfinţită.
Dacă se botéză în una şi aceeaşi apă, atunci copiii res
pectivi se consideră de cătră poporulă română din Bucovina
şi Moldova ca fraţi, fraţi din boteză, şi din causa acésta,
fiindă de deosebite sexuri, adecă ună băiată şi o copilă, când
sunt mari, nu se potă căsători, căci dacă sar căsători, nu
numai că ar fi ună mare păcată, ci totă o dată copiii ce
sar nasce dintrînşii ar fi nisce arătări, monstri (1).
«Fraţii în boteză, – scrie d-şóra El. Sevastos, – păcată
de mórte să se iea. Dela S-tu Nichiforă se scie, că de se
întâmplă să ai ună fină în Constantinopole şi o fină în Ve
neţia şi de se 'ntâmplă, că daraveri de negoţă şi felă de

(1) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă: «Copiii se botéză în ape deosebite.

Dacă se botéză într'o apă se înfrăţescă (se înemurescă) şi acésta înemurire
e o pedică de căsătorie. Dacă sar căsători astă-felă de copii între olaltă, apoi
sară nasce din ei nisce arătări (monstri).»
 – 182 –

felă de întîmplări ce vină pe capulă omului, să-i întâlnéscă

şi întâlnindu-se să se placă şi plăcându-se să se căsă
toréscă, atunci păcată va fi sau ba, şi-a qisă S-tu Nichiforă,
că de voră sci, că-să fraţi din boteză şi se voră lua e pă
cată de mórte; iar de nu voră sci, atunci cum n'oră
sci nimică, aşa nu le va fi nimică. Poporulă ţine rudenia
de sânge până la ală treilea némă, iar cea din Christosă
până la ală şéptelea (1).»
In Transilvania, când sunt de-a se boteză mai mulţi bă
ieţi de-odată, se crede că e bine să se boteze într'o apă
şi de regulă se şi botéză.
Din contră se crede, tocmai ca şi n Bucovina şi Mol
dova, că nu e bine a se boteză ună băiată şi o fată în
una şi aceeaşi apă, pentru că se pote întâmpla ca aceştia
să se căsătoréscă mai pe urmă şi ar fi ună păcată dacă
sar lua doi fraţi (2)
In Țera-Românéscă există credinţa că nu numai cei ce
se botéză în una şi aceeaşi apă sunt fraţi sufletesc, ci chiar
şi aceia, cari au fostú ţinuţi de una şi aceea-şi personă la
boteză. Prin urmare, precum celoră dintâi, aşa şi celoră din
urmă nu le este încuviinţată a se căsători într'olaltă (3).

(1) Nunta la Români, p. 27.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) «Voinţa bisericei române», an. I, No. 21, Bucuresci 1891: «In comuna
Olănesci, pl. Cozia, judeţulă Vâlcea, se urméză trataţiuni de căsătorie între
locuitorulă Gh. Filipă Olănescu şi Elisaveta Costică Olănescu, juni, cari pe
lângă că sunt veri ală doilea, mai sunt şi fraţi sufletesci, botezaţi de acelaşi naşă.»
Şi mai la vale:
«Negreşită acestă faptă a fostă revoltătoră moralei publice, ceea ce a fă
cută pe părintele Pârvulescu, parochulă acelei comune, a se opune cu totă
dinadinsulă efectuării acestei căsătorii.
«Aceste două casuri de rudenie, fiindă de natură a opri căsătoria religiosă
acestora, a făcută pe Păr. Protoereu a-şi exprima părerea pentru oprire, căci
de sar efectua o asemenea căsătorie, ar fi ună scandală faţă cu dogmele
bisericei.»
 – 183 –

Gemenii se botéză de regulă de cătră doi saă şi mai

mulţi naşi, după cum sunt la numără, dar se scaldă totă
într'o trócă (vănuţă) şi se culcă totă întrună légănă (1)
Mai de multă, după câtă am înţelesă, era datină în Bu
covina, ca şi n unele părţi ale Rusiei, de-a se boteza copiii
în apa Iordanului (Bobotezei) la rîă în produhă. Acéstă da
datină bigotă însă astăqi a eşită cu totulă din usă.
In Macedonia la botezulă unui pruncă femeile bătrâne
plângă, avândă în vedere nefericirile ce aştéptă în viéţă
pe ună pruncă, după ce se face omă. Iar, pe când la Greci
preotulă şi naşulă suflă, ca să gonéscă pre diavolulă, la Ro
mâni, toţi câţi sunt de faţă trebue să sufle şi să scuipe.
Mama nu pote să stea faţă la boteză. Copiii ce se află acolo
se trimită să dea de scire numai că botezulă sa săvârşită şi
li se dau bani sau cofeturi (1).
După ce laă botezată şi anume după ce laú scosă din
apă, preotulă pune pe copilulă botezată în crijma şi în acésta
se ţine apoi până ce ajungă cu dinsulă acasă.
Ce se atinge de apa în care sa botezată, e de observată
că se aruncă tot-deauna întrună locă curată şi mai cu sémă
lângă unu pomă sau pe straturile cu flori.
In Transilvania, unde, fie érnă fie vară, se cufundă în
cristelniţa şi anume în biserică, aruncă móşa apa dela bo
teză într'o bortă anume spre acestă scopă menită, care se
află într'ună ungheriă de biserică, rostindă în acelaşi timpă
unele formule şi qicale misterióse (2).
Fie-care copilă nemijlocită după lepădarea de Satana şi
împreunarea cu Christosă, sau mai bine qisă nemijlocită după
ce sa botezată şi ncreştinată, capătă, după credinţa popo

(1) In Bucovina şi Trasilvania, com. de I Georgescu.

(2) Bolintinénă, Călătorii în Macedonia, p. 88.
(3) Wlislocki, op. cit. p. 10–11
 – 184 –

rului română, câte ună îngeră păzitoriă, care prin întregă

decursulă vieţii sale îlă scutesce şi apără de töte relele.
De-aceea fie-care copilă se cuvine să se róge în tótă séra
îngerului său păzitoriă, recitândă următórea rugăciune:
Ingeră, îngeraşulă meă!
Rógă-te lui Dumneqeă
Pentru sufleţelulă meă
Peste qi şi peste nopte
Pân' la ciasulă celă de mórte!

O variantă a rugăciunii acesteia sună astă-felă:

Îngeră, îngeraşulă meă!
Sluguţa lui Dumneqeú,
Păzè-mi (1) sufleţelulă meă
Celă de qi şi celă de nópte
Pân'n ceasulă celă de mórte,
Îngeră bună păzesce-mă,
Cruce dulce-adórme-mă (2).
Altă variantă, auqită dela o Româncă din comuna Bă
lăcéna, districtulă Sucevii:
Îngeră, îngeraşulă meă
Rógă-te lui Dumneqeú
Pentru sufleţelulă meă
Şi din qi şi din nopte
Pân' la ciasulă celă de mórte.
Sfîntă cruce-adórme-mă,
Îngeră bună aştéptă-mă,
Dómne sfinte iartă-mă!

A treia variantă din Moldova, judeţulă Sucéva, plaiulă

Muntele, comuna Mălini, dict. de Mariuca Nistoră, sună aşa:
Îngeră, îngeraşulă meă,
Rógă-te lui Dumneqeă
Pentru sufleţelulă meă

(1) Păzè-mi = păzesce-mi.

(2) Dict. de ună Română din Vicovulă-de-sus.
 – 185 –

Şi din qi şi din népte

Pân' la ciasulă celă de mórte.
Sfîntă cruce apără-mă,
Îngeră bună deştéptă-mă,
Dómne miluesce-mă,
Cu crucea păzesce-mă,
A patra şi cea din urmă variantă, auqită de la Marióra
Corjană, româncă din oraşulă Sucéva, sună precum urméză:
Îngeră, îngeraşulă meă,
Sluguţa lui Dumneqeu,
Feresce-mi sufletulă meú
Peste qi şi peste népte
Pân' la ciasulă celă de mórte.
Cruce'n casă,
Cruce'n masă,
Cruce'n tuspatru cornuri de casă, -

Cruce'n ceriă, cruce'n pămîntă,

Cruce'n loculă un mă culcă !

O altă rugăciune, care asemenea e îndătinată de-a o învăţa

şi a o rosti copiii cei mici înainte de cină şi de culcare, e
acésta:

Cruce 'n casă,

Cruce 'n masă,
Cruce 'n patru cornuri de casă.
Dumnedeú cu noi la masă,
Maica sfânta la feréstră.
Îngeraşulă mă păzesce,
Sfânta cruce mă 'ntăresce;
Îngeraşulă mi-i lumină,
Sfânta cruce mi-i hodină (1).
O variantă a acestei rugăciuni sună astă-felă:
Cruce 'n casă,
Cruce 'n masă,

(1) Din Mitoculă-Dragomirnei, com. de d-lă Dr. St. Saghină.

 – 186 –

Cruce 'n tuspatru cornuri de casă.

Şede sfîntulă Nechita în casă
La mijlocă de masă
Cu sabia scósă
Cu straele scurte,
Scurte, mohorîte,
Şede şi cetesce
Ne 'ncetată din zori
Până 'n cântători
Şi din cântători
Pân' la răsăritulă sórelui .
Sórele a răsărită,
Mă uitai spre răsărită
Vădui Unghiţa (?) venindă
Trei picuşuri o picurată,
Ceriulă totă s'o luminată
- Dumneqeu so bucurată (1).
O altă variantă a acestei rugăciuni din districtulă Năsău
dului, în Transilvania, sună aşa:
Cruce 'n casă, Una se ruga lui Dumneqeă
Cruce 'n masă. Pentru sufleţelulă meu,
Că nu-i casă, Şi de diuă şi de nőpte
Că-i cetate Până 'n ceasulă celă de mórte.
Cu uşile 'nferecate, Cruce sfînt adormi-mă,
Cu ferestrile 'nziuate. Îngeră bună deştéptă-mă.
Şede Mnină Sus în naltulă cerului
Cu Vârtolomnină E o biserică albă.
De mă străjuesce În biserică cine şede?
Din médă-nópte Luca vangelescă (2)
Până 'n cântători, Ţine mâna dréptă
Din cântători Ţine-o carte albă,
Până 'n răsărita sórelui. Ţine mâna stângă
Din resărita sórelui Ţine-o carte sfîntă.
Se facă două luminele: Cum cetiă,

(1) Dict. de Florea Curcană, agricultoră în Bosanci, districtulă Sucevii.

(2) Luca vangelescă = evangelistulă Luca.
 – 187 –

Aşa grăiă : «In obrază isbitu-i-o . . »

«Audiţi Şede sfîntulă Nechita
«Voi sfinţi, Cu cămaşă scurtă,
«Precum aţi auqită Cu sabia smultă (1).
«De Domnulu Christosă: Când în carte cântă
«Restignitu-l'o, Lacrimele-şi vărsă,
«Trei cuie de feră bătutu-i-o, Mere de aură se făceau,
«Trei picuri de sânge picuratu-i-o, Ingerii le strîngeau,
«In pahară sprijinitu-i-o, La Dumnedeă în ceră le suiau 2.
In fine, a treia rugăciune cu multă mai lungă decât
cele precedente, dar care, după cum prea lesne ne vomă în
credinţa din cuprinsulă ei, e o compilaţiune din trei alte ru
găciuni, cari aşişderea trebue să fie respândite în poporă
şi care se rostesce mai multă de cătră copiii ce au fostă
atacaţi de Samca sau mai bine disă cari au avută Răulă
copiiloră, sună precum urméză:
Îngeră, îngeraşulă meă Pe cruce ma botezată,
Rógă-te lui Dumneqeă Sfânta cruce m'apărată
Pentru sufleţelulă meú. De duhulă celă necurată
Rógă-te din qi de nópte Şepte qile şi mai bine.
Pân' la ciasulă celă de mórte! Dumneqeă e totă cu mine
Iar când mórtea nemilósă In tóte sfintele qile .
A veni cu crunta-i cósă Trei surori de-ale lui Lazără
Sufleţelulă să mi-lă iee, Una Malina,
Atuncea să mi se dee Una Mădălina,
Luminiţă mândră 'n mână Una dalba Rusalina,
Şi precistanie 'n gură, Diminéţă sau sculată
Tămâiţă învălită - Şi pe câmpă că saă luată
Cu céră acoperită Pe câmpulă Salimului
La sfânta bisercă dusă Şi-a Ierusalimului,
Şi pe sfînta cruce pusă . . . Şi după ce saă luată
Mama mea, când ma născută, Acolo caă căutată
Pe cruce că ma făcută, Nouă floricele.

(1) Smultă = scósă.

(2) «Gazeta Transilvaniei» an. LI. Braşovă 1888, No. 112.
 – 188 –
Dară ele
Floricele
N'au găsită,
Ci-au găsită
O mic albiniţă,
Şi din albiniţă
Sa făcută ceruţă
Şi din ceruţă
Sa făcută o luminiţă.
Luminiţa sa aprinsă
Raiulă sa deschisă
Dumneqeú a 'nvisă,
Pe noi ne-a cuprinsă
O variantă a acestei rugăciuni, şi anume a părţii din
urmă, care se numesce de cătră poporă «Rugăciunea sfintei
Vineri», sună ast-felă:
Sfânta Vineri, Vinerea,
C'eşti la faţă tinereà,
Inima ţi încărunţiă,
Nime nu se pricepeă,
Numai trei fete fecióre
A lui Lazără sorióre :
Una Maria Malina,
Una blânda Mădălina,
Şi-una dalba Rusalina.
Ele, cum mi te-aă văqută,
Indată sau pricepută
Şi în câmpu că mi saă dusă
Dela Rusalimă spre-apusă
Pe la revărsată de zori
Să găséscă nouă flori,
Nouă flori bune de lécă.
Ele flori bune de lécă
Ori şi câtă
(1) Din Vama, com. de G. Lucană, stud. gimn.
Şi din gura qisă:
«Cine-a sci şi-a spune
«Astă rugăciune
«Totă la lună,
«La săptămână,
«Sufleţelulă şi la scóte
«Din câte rele din tóte
«Din negură,
«Din păcură,
«Din brósce câtă vacile,
«Păingeni câtă casele,
«Din năpârci câtă fagii
«Şi din şerpi câtă braqii!» (1).
Sau trudită
Naă găsită,
Ci-au găsită
Pe la 'nserate
Nouă lumînări curate.
Luminele sau aprinsă
Raiulă sa deschisă,
Christosă a învinsă,
Maica-sa a rîsă
Şi din gura qisă :
«Cine a sci şi-a spune
«Astă rugăciune
«A prea sfintei Vineri
«Tot-deauna Joi séra
«Câte de trei ori
«Şi Vineri deminéţa
«Câte patru ori
«Scosă îi va fi sufletulă
 – 189 –

«Din negură «Din viţă

«Din păcură «In viţă
«Din văpaia focului «Până într'a şeptea viţă» (1.
«De supt talpa iadului,
Afară de rugăciunile până aici înşirate mai este încă una,
numită « Rugaciunea săptămânei», care sună precum urméză:
Sântă Luni !
Cu rugă rugată,
Cu inimă plecată,
De Dumneqeă lăsată,
Mă închină ţie
Ajută-mi mie !
Sântă Marţi !
Cu rugă rugată,
Cu inimă plecată,
De Dumneqeă lăsată,
Mă închină ţie
Ajută-mi mie !
Şi totă aşa pentru fie-care di ce urméză până Duminică,
Iar când ajunge la acésta, qice:
Sântă Duminică !
Cu rugă rugată,
Cu inimă plecată,
De Dumneqeă lăsată,
Mă închină ţie
Ajută-mi mie !
Precum ai ascultată
Şi ai ajutată
La 40 de mucenici
Şi la 40 şi cinci
De mónăstiri.
Şi mă închină ţie
Ajută-mi şi mie!

(1) Dict. de Florea Curcană, agricultoră în Bosanci districtulă Sucevii.

 – 190 –

Şi mă închină
Şi la Maica Domnului
Să-mi ajute-a qice
Aceste cuvinte,
Cu luare aminte
Séra culcându-mă
Şi deminéţa sculându-mă ! (1)
Am spusă mai sus că fie-care copilă capătă la boteză
ună îngeră pazitoriă. De aceea, când cine-va în decursulă
vieţii sale se lasă înduplecată şi condusă mai multă de alţii
decât de mintea sa, sau când se teme de tótă nemica, când
e din cale afară fricosă, se qice că e slabă de îngeră. Din
contră, când e din cale afară prea curăjosă, îndrăsneţă sau
chiar răutăciosă, când se restesce cu cuţitulă asupra cui-va,
voindă a-lă străpunge, atunci se crede că îngerulă fuge de
dînsulă (2).
Românii din unele părţi ale Transilvania însă credă şi
spună că fie-cărui omă i se dă la nascerea sa nu numai
ună îngeră ca conducătoră şi apărătoră în acéstă vale a
plângerii, ci totă odată şi ună spirită răă, unu diavolă, care
stă cu îngerulă păzitoră în necontenită luptă; şi faptele omu
lui atârnă apoi dela împrejurări, după cum adecă unulă
capătă putere asupra altuia (3).
Spună Româncele din unele părţi ale Bucovinei că nu e
bine ca luminile de boteză să se dea cui-va, ci să ardă
numai în casa, unde se află copilulă de curândă botezată.
De aceea cumatri cei mari, adecă naşii, nici când nu lasă

(1) Dict. de Mărióra Corjană, Româncă din oraşulă Sucéva.

(2) «Şedătóre» an. I. Fălticeni 1892 p. 125: «Sătenii au credinţă că fie-care
sufletă are pe lângă elă ună îngeră, care îlă apără de rele, când sătenii
facă răutăţi şi mai alesă când se răstescă (adecă voescă a da, ridicândă mâna)
cu cuţitulă, îngerulă se depărţéză de omă.»
(3) Schmidt, Das Jahr, p. 25.
 – 191 –

luminile de boteză preotului, ci le ducă cu sine la casa

părinţiloră copilului botezată (1).
Din contră, în Ţéra-Românésca este datină ca din lumîna
rea dela botezulă unui copilă să se opréscă o bucată, ca
să o arate copilului când se va îmbolnăvi, căci i se va face
bine, iar restulă să se lase la biserică (2).
Cele trei lumînări însă de pe marginea putinei (cristel
niţei), adecă a vasului în care se botéză copilulă, se păs
tréză, că dacă se deóche, să-lă afume din ele (3).
După ce sa întorsă acasă luminile de boteză în unele
părţi din Bucovina, şi mai alesă în acelea unde nu este datină
să se întórcă cu dînsele aprinse, se pună pe masă ca să
ardă. Şi dacă celă botezată e fată, trebue luminile să ardă
în trei seri după olaltă, ca să se mărite. Daca nu ardă, nu
se mărită. La băieţi nu e numai decât de trebuinţă ca să
ardă (4). In alte părţi, totă din Bucovina, cum sau întorsă
dela boteză, cumătri le aprindă şi le dau nepótei. Acésta, luân
dule, le stînge. - -

In comuna Calanfidesci, districtulă Siretiului, după ce sau

întorsă de la boteză, móşa, cum întră cu copilulă în casă,
se pune cu dînsulă pe laiţă în capulă mesei pe o perină;
pune apoi copilulă pe o pâne şi o bucată de sare, ce se
află pe masă. După-ce la pusă, vine tatălă copilului cu ună
pahară de băutură şi cinstesce cu dînsulă pre móşă.
Móşa qice:
– Să te vădă sănătósă, nepótă. Dumneqeu să te rădice
cu sănătate şi cu braţele pline. Cum amă ajunsă la boteză,
aşa să ajungemă şi la cununie! – Cinstesce. –

(1) In Ilişesci şi alte sate.

(2) Ionénu, op. cit. p. 27.
(3) Ionénu, op. cit. p. 26.
(4) Din Dorna, dict. de V. Diacă.
 – 192 –

Nepóta, luândă paharulă diresă, şi cinstindă la cumatru

respective la cumatra-mare, qice:
– Să te vădă sănătosă (sănătósă)! Dumneqeu să-ţi dea
sănătate şi multă bine, că ne-aţi stată întru ajutoră !
Acum móşa strigă pre tatălă copilului şi dându-i-lă pe
acesta, qice să-lă créscă cu uşurinţă şi cu bucurie.
Cumătru dacă sunt doi cumatri, cinstesce la cela-laltă cu
mătră, cumătrulă la bucătăriţă, adecă la femeea care a stată
nepótei de ajutoră şi a făcută bucatele trebuincóse pentru
cumătrie. După acésta cinstescă pe rîndă la toţi cei ce se află
în casă (1).
In comuna Crasna, întorcându-se móşa dela boteză cu
copilulă în braţe înaintea cumătriloră, cum a ajunsă şi a în
trată în casă, se duce cu copilulă dreptă la masă, la mij
loculă căreia se află de mai nainte pusă o pâne întrégă,
netăiată, şi se aşéză în capulă acesteia, chiar şi în casulă
acela când copilulă ar plânge ori şi câtă de tare. Cumătrii,
aşezându-se aşişderea împrejurulă mesei, pună luminile stinse
de-a curmezişulă acesteia. Vine apoi o femee şi aprindândă
o lumină o dă cumătrului mare. Cei-alalţi cumătri aprindă
luminile dela acesta. Vine după acésta nenele copilului şi iea
şipulă cu paharulă, cari asemenea se află de mai nainte puse
pe masă, şi cinstesce pre móşă, bea ună pahară de bine; móşa
cinstesce pre cumătrulă celă mai bătrână, acesta pre cei-alalţi
cumătri şi aşa pe rîndă până ce a umblată paharulă pe la
toţi şi fie-care trebue să bea de bine. După ce saă pă
rîndată toţi, móşa se scólă dela masă şi, luândă pânea de
pe masă precum şi copilulă, se duce la patulă nepótei şi
închinându-i copilulă qice:
-Poftimă cu norocă şi sănătate, cu voe bună; . . . cres
cere ușoră să-ţi trimită Dumnedeă!
(1) Dict. de Catrina Racolţa.
 – 193 –

După acésta îi dă copilulă şi pânea.

Totă aşa facă şi cumătri dându-i luminele.
Mama primindă copilulă pânea şi luminele, sărută mâna
móşei şi mulţămesce atâtă acesteia câtă şi cumătriloră qi
cândă:

–Mulţămescă, moşică dragă, şi d-vóstră cumătriloră şi

nânaşiloră! Cum aţi ajunsă de laţi botezată, aşa să ajungeţi
să-lă şi cununaţi!
Cinstesce apoi şi ea atâtă pre móşă câtă şi pre cumătri.
După acésta, dacă cumătria nu se face în aceea qi, îşi
ieaă, rămasă bună şi se ducă cu toţi pe acasă (1).
In Frătăuţulă-vechiă districtulă Rădăuţului, cum se întorcă
dela botezu, unulă de casă, ori şi care, pune o perină pe
masă, móşa pune copilulă pe perină iar la capulă lui pâne
şi sare. După acésta nenele copilului cinstesce pre móşă,
iar móşa pe cumătri cei mari. Fie-care trebue sa cinstéscă
câte ună pahară de bine în sănătatea copilului. După ce a
cinstită fie-care, aprindă luminele, şi dacă sunt mai multe
cumătre saă cumătri ieaă copilulă dimpreună cu luminele,
pânea şi sarea, se ducă apoi la nepôtă, şi închinându-i-le qică:
Poftimă cumătră prunculă acesta
Pe care l'amă botezată
Şi încreştinată
Şin lege l'amă băgată.
Ţi-lă dăruimă dumi-tale
Cu pâne şi cu sare,
Cu darulă sfinţiei sale,
Cresce-lă uşoră
Şi sănătosă! (2)

După acéstă presentare şi închinare urméză masa sau

(1) Dict. de Aniţa Ursachi.

(2) Dict. de Zamfira Ignătóiei.
Mariană, Nascerea la Români. 13 -
 – 194 –

mai bine qisă cumătria, despre care vomă vorbi în capi

tolului XVI.
In alte părţi ale Bucovinei móşa, cum întră în casă, în
mânuéză copilulă noă botezată mamei sale, dicândă:
–Bine vamă aflată! bine şi norocă să dea Dumneqeă
pruncului nou-născută! şi crescere uş6ră; şi de-asemenea şi
D-tale, nepoţică dragă, sculare uş6ră şi nsănătoşare!
Să-ţi fie braţele pline,
Casa cu norocă şi bine !
Acesta bine să nu créscă
Dumnedeă altulă să vă dăruéscă !
Precum aţi ajunsă pre acesta
De l'aţi botezată
Şi încreştinată,
Aşa să ajungeţi
Ca să-lă şi cresceţi,
Şi să vă învredniciţi
Ca să-lă şi căsătoriţi!
La care răspundă părinţii:
–Dă Dómne, moşică dragă! . . . . Dumnedeú să teaudă!..
să-ţi fie cuvîntulă deplină, şi să ajungi şi d-ta cu noi la
tóte cele ce ne-ai urată nouă şi pruncului! (1).
In comuna Vama, districtulă Câmpulungului, sosindă nă
naşulă cu finulă săă a casă, îlă închină mai întâi pe la
icóne dicândă:
Să fii, finule, cinstită,
De toţi 6menii iubită
Ca şi sfintele icone !
Toţi să se uite la tine,
Şi aşa să ţi se nchine
Cum se 'nchină la icóne !

Apoi, întorcându-se cătră părinţi, le uréză qicândă:

(1) Com de d-lă G. Tomoiagă.

 – 195 –

Să trăiţi, cumătriloră!
Sajungeţi
Să vedeţi
Pe acestă fină căsătorită
Şi deplină gospodărită.
Şi s'ajungeţi să vedeţi
Şi fiii fiiloră săi
Adecă pe nepoţei !
După acésta, desbrăcându-se de cojocă şi puindu-lă pe
masă cu părulă întorsă în sus, aşéză pre finulă săă de-a
supra cojocului, şi iară-şi uréză:
Finule, să străesci,
Şi să cresci
Şi să te 'nmulţesci,
S'ai atâtea oi cu miei
Şi vaci cu viţei
Şi norocă
Câţi peri în acestă cojocă (1).
In Transilvania, după ce saă întorsă dela boteză, pune
móşa pre copilă de-a dreptulă pe masă şi chémă pre pă
rinţi ca să-lă iea de acolo şi anume dacă e fecioră pre tatălă
său, iar daca e fată pre mama sa (2).
In alte părţi, totă din Transilvania, după ce au sosită
casă, copilulă se predă prin o cuvîntare sărbătoréscă din
partea cumătriloră, mamei sale, iar acésta, primindu-lă îlă
pune pe masă, care e fórte frumosă acoperită, primindă în
acela-şi timpă darurile din partea celoră de faţă. O masă
animată încheie apoi acéstă qi însemnată, la care se înţelege
de sine că nu lipsescă datinele şi părerile superstiţióse.
Aşa de es, dacă-i pică cui-va în timpulă ospăţului cuţitulă
sau furculiţa jos şi se împlântă în pămîntă, e ună semnă

(1) Com. de d-lă Nicolaiă Lucană, cant. bis din Vama.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
 – 196 –

răă, căci se crede, că copilulă va muri de o mórte nenatu

rală. Dar în qiua acésta nici vitele domestice nu sunt trecute
cu vederea, din contră gospodariulă de casă le dă de astă
dată nutreţă mai bună, qicândă în acela-şi timpă: «mâncaţi
și vă rugaţi pentru copilulă meă '» In unele locuri înainte
de masa dela botejune cumătrulă mare aruncă paseriloră
meiă sau grâu, care a stată trei qile şi trei nopţi în lé
gănulă copilului, qicândă: «să cânte tatalui cerescă lauda şi
onóre şi să-lă róge ca să-i dée copilului sănătate! (1) »
Datina din urmă ne revócă în memorie datina Romaniloră
de-a da măruntae de purcelă Strigeloră, pe cari le credeau
ei că sunt ună felă de paseri urîcióse de nopte (2).
In Țéra-Românésca, după ce ună copilă este botezată,
adusă acasă dela biserică, se pune pe o baligă de vacă din
oboră, apoi se duce mă-sa şi-lă iea de-acolo. Acesta se face
ca sa aiba copilulă parte de vite (3).
Totă în Țera-Românescă, ună copilă, după ce sa botezată,
în qiua acésta se pune lângă elă unde dórme ună fieră, o
mătură, şi se presară tărîţe şi spuză din focă, ca să nu vie
Mama-pădurei să-lă omóre sau să-lă pocéscă (4).
După tóte acestea urméză cumătria sau, cum se spune
în Transilvania, ospătarea, despre care vomă vorbi mai la
vale.
In Macedonia, îndată după boteză în bisercă chiar, se
îmbracă copilulă cu fustănice, punându-i şi fesa pe capă,
şi apoi naşa îlă iea pe braţe, precum şi două lumînări aprinse
împodobite cu dantele roşii şi verdi, pe cari le ţine una
într-o mână şi alta în cea-laltă; şi aşa merge până la casa

(1) Wlislocki, op. cit. p. 11.

(2) Preller, Röm. Myth. t. II p. 238.
(3) Ionénu, op. cit. p. 27.
(4) Ionénu, op. cit. p. 28.
 – 197 –

lehusei. Când întră în odaia lehuzei, face mai întâi cu o lu

mînare aprinsă semnulă crucii pe pragulă uşei, qicândă:
« Thi buna sancherdisasca parinţii, s'bănează să-i macăm
numta (norocă bună, să se bucure părinţii, să trăéscă, să-i mân
cămă nunta, adecă să mâncămă la nunta); iar de va fi
fată: şi la fecioră să dea Dumneqeă !
După rostirea acestoră cuvinte pune lumînările aprinse
într'o pâne anume, ca inima copilului să fie curată şi să
fie belşugă la casa lui.
Dacă se întâmplă de se stingă lumînările pe drumă, atunci
credú Românii macedoneni, că copilulă nare să fie cu no
rocă, iar dacă nu se stingă şi e timpă frumosă în acea
di, atunci copilulă va fi cu norocă.
Dimpreună cu móşa şi naşii sau nunii mergă şi toţi, cei
ce aă fostă învitaţi la boteză, acasă la lehusă şi o felici
téză; apoi li se servesce cafea, rachiu, lucumi, nohotă, stra
fide, tigăni şi vină, apoi se pună la masă (1).
In fine, trebue să mai amintimă încă şi aceea că, dacă
copilulă nou-născută arată simptone de morte, móşa saú şi
altă personă póte să-lă boteze şi fără de preotă; şi asta din
causă ca copilulă să nu mérgă neîncreştinată în cea-laltă
lume, unde, prefăcându-se în Moroiă, lară aştepta cele mai
crâncene torturi.
In casulă acesta e de ajunsă ca móşa, saă cine este, să-lă
stropéscă cu apă sfinţită şi să-i rostéscă corectă formula
botezului.

Atâtă în Bucovina câtă şi în Transilvania şi Ungaria, după

câtă îmi este mie cunoscută, în astă-felă de casuri băeţi
oră li se dă numele Ioană şi copileloră Maria, şi deci for
mula botezului acestuia sună aşa:

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 48.

 – 198 –

«Botéză-se robulă lui Dumneqeu loană (Maria) în numele

Tatălui şi ală Fiului şi ală S-tului Duhă, amină! (1) »
Şi dacă ună copilă astă-felă botezată móre, se ngrópă
de cătră preotă ca şi ori care altă creştină, iar dacă nu
i se rostesce formula, dacă móre ne 'ncreştinată, îlă îngrópă
de regulă móşa şi anume într'ună ungheriă ală ţinterimului.
In părţile Oraviţei, fiindă copilulă slabă şi nefiindă spe
ranţă de viéţă, i se dă ună nume, închinându-lă la o iconă
din chilie, ca nu cum-va murindă să fie perdută pe cea-laltă
lume (2).
In Macedonia, de sentâmplă ca copilulă să fie gravă bol.
navă şi în pericolă de mórte, de nu pote să vie în grabă
preotulă să-lă boteze, femeile ce sară fi aflândă acolo îlă bo
téză, turnândă apă peste elă, făcându-se una naşă şi qicândă:
«Luplu să-l măcă, vru sa fii ti-l iea ne patizat, tata, mama,
creştini afii fura, şi cu creştin afii mi fac (Lupulă să-lă mă
nânce (draculă) vru să mi te iea nebotezată, tata, mama, creştini
îmi fură, eu creştină mă facă.) -

Apoi spună mai multe rugăciuni, Tatală nostru, Sfinte

Dumneqeule, şi altele.
Dacă copilulă móre nebotezată, se îngrópă de móşă şi
tată în afară de cimitirulă bisericei, fără sicriu şi pusă nu
mai pe o scăndurică negeluită (3).

(1) Com. de mai mulţi Români din Bucovina, şi Aurelă Chintoană, stud
gimn. din Chicediu, comitatulă Solnocă-Doboca: «De cum-va prunculă năs
cută este slabă, móşa face forma botezului, turnândă apă pe mână în semnă
de cruce, şi apoi stropindu-lă pe capă şi punându-i numele. Acésta se dice
în poporă a închina prunculă nou-născută.»
(2) A. Iana, «Credinţe la nasceri,» în «Familia» an. XXV p. 483.
(3) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 46–47.
 – 199 –

XIII

NUMELE DE BOTEZU.

In cele mai multe părţi locuite de Români este datină ca

părinţii să nomineze singuri pre nou-născuţii loră copii, în
altele îi nominéză nânaşii, şi iarăşi în altele, mai alesă când
copiii se nască în vre-o di însemnată, li se dă de regulă
numele sfîntului sau a sfintei respective, care se serbéză
în qiua aceea, în credinţă că dacă nu li sar da numele
acestora, sfîntulă sau sfînta respectivă sar supăra şi atunci
ar fi rău de nou-născuţii copii.
Unii părinţi, mai alesă când li-au murită copiii cei din
tâi, le dau celoră ce saă născută în urmă numele ce-lă
pórtă ei alţii ală moşiloră şi strămoşiloră, şi iar alţii ală
unui dintre némuri, care are mai mare norocă de copii de
cât dînşii.
Cei mai mulţi inşi însă, atâtă dintre părinţi câtă şi din
tre mânaşi, nu se uită nici la qiua, în care sa născută cu
tare copilă, nici la împrejurarea că cei mai de nainte le-au
murită, ci caută ună nume care le convine şi le place loră
mai tare şi pre acela îlă dau apoi fiiloră respective finiloră
 – 200 –

săi ce aă să se încreştineze. Dar, după cum ne vomă încre

dinţa din şirele următóre, şi aceştia alegă mai totdeauna
numele unui sfîntă mai însemnată, anume ca copilulă, când
va fi mare, să scie când are să-şi serbeze qiua onomastică.
Preoţii, cari botéză pre asemenea copii, trebue apoi la să
vârşirea tainei sf boteză să se acomodeze dorinţei esprimate
de părinţi şi nănaşi.
Aă fostă însă totdeauna şi mai sunt încă şi în qiua de
aqi fórte mulţi preoţi, cari nu voră nici de cum să iea
în considerare dorinţa esprimată de părinţi şi nănaşi, de
ar fi aceea ori şi câtă de îndreptăţită, ci ei fie-cărui co
pilă nou-născută îi dau numele sfîntului de rândă, în care
qi sa născută sau în care se botéză copilulă respectivă.
Ba unii preoţi mergă şi mai departe, ei adecă, dacă aă 6reşi
care antipatie sau mânie asupra părinţiloră, ori dacă copi
lulă, ce are să se boteze, e născută de fată mare, alegă nu
mele cele mai întortocate şi mai urîte şi apoi cu numele
acelea îi botéză.
De-i frumosă şi totă-odată consultă din punctulă de vedere
pastorală să o facă acesta, nu e tréba nóstră so discutămă
aice. Una însă totuşi trebue so amintimă. Sunt adecă mulţi
părinţi, cari, blândi şi răbdători fiindă din firea loră, de
şi nu au căpătată copilulă loră numele dorită de dînşii, nu
mai spună nimărui nemică, ci se mulţămescă numai cu atâta
că inmediată după încreştinare îi schimbă numele ce la
primită la boteză cu altulă, cu care îlă numescă apoi câtă
trăesce saú, în casulă celă mai favorabilă, îi întortócă nu
mele astă-felă că nime nu-lă mai póte cunosce de unde se
trage, bună 6ră ca Nicanoră în Canoniră, Dămiană în Di
amină, Veniamină în Vehamină. Sunt iarăşi mulţi părinţi,
cari nu se mulţămescă numai cu atâta, ci ei, vădândă că
copilulă loră a primită ună nume, ce nu le convine de felă,
 – 201 –

nu numai că rezonéză asupra preotului, ci încă, când li se

nasce altă copilă fie acela bolnăviciosă ori sănătosă şi tare
ca tunulă, înduplecă pre móşă ca să-i rostéscă mai întâi
formula botezului şi abia după aceea îlă ducă la preotulă
ca să-i cetéscă rugăciunile usitate la boteză.
Nu e bine să fie omulă totdeauna prea îngăduitoriă. Dar
şi când e din cale afară încăpăţînată încă nu e bine, căci,
după cum am văqută din cele espuse mai sus, prin încă
păţînare de multe ori ajunge la ună resultată cu totulă
contrariu voinţei sale.
Dacă preoţimea, din capulă locului, cum au începută a
se încreştina Românii, i-ar fi lăsată pre aceştia în pace să-şi
aléga ei înşi-şi numele, după cum le-au apucată din moşi
strămoşi, dacă o parte de preoţi nu sară fi ţinută strictă
de cărţile bisericesc, iar altă parte şi mai alesă cei de na
ționalitate străină, nară fi dată copiiloră acestora nume de
acelea cari le-au convenită şi plăcută loră mai multă, atunci
de bună sémă că astăqi amă întimpina la Români cu multă
mai puţine nume de boteză de origene străină şi cu multă
mai multe de origene romană de cum provină în realitate.
Aşa însă numele de boteză usitate în timpulă de faţă la Ro
mâni le putemă împărţi în patru părţi principale, după epo
cele în cari au fostă ele prima oră adoptate şi întrebuinţate
de Români, şi anume după

I. Epoca romană,
II. Epoca slavona,
III. Epoca fanariotică, şi
IV. Epoca româna.
In şirele următóre noi vomă reproduce vr'o câte-va nume
de boteză, cari sunt mai usitate la Români şi cu deosebire
la cei din Bucovina.
 – 202 –

I)icemă numai vr'o câte-va, căci dacă amă sta să le repro

ducemă pre tóte, atunci n'ar încăpea în cadrele unui ca
pitolă ca celă de faţă, ci ne-ară trebui spre scopulă acesta
ună spaţiu cu multă mai mare şi totă-odată ună timpă şi
studiă mai îndelungată.
Vomă începe deci mai întâi cu cele din:

I. Epoca romana.

Saghină = Sabinus.
Corjină - Corvinus (1).
Logină - Longinus
Marină fem. Marina - Marius
Sorină - Solinus.
Macsină - Maximus dim. Maximinus.
Casiană - Cassius.
Costantină - Constantinus, Costandină, dim. Costandinaşă,
presc. Tantină, Tintină, Tica dim. Ticuţa, Dinu, Dinuţa,
Ginu ; nume de familie: Costantinescu, Dinu, Dinulescu.
O doină din Transilvania şi anume din Țéra Oltului, în
care provine numele Dinu, sună precum urméză:
Măi bădiţă Dinule,
Pe tine Dinulă te chémă,
Eă-ţi ducă dorulă fără sémă.
De nu te-ar chema Dinulă
Nu ţi-aşi mai duce dorulă.
Dine, cu a ta mândrie
M'ai adusă la sărăcie.
Intru'n casă focu-i stînsă,
Iesu afară lemne nu-să.
Şi mergândă şi pe la şură
Nu vădă pică de-adunătură

(1) Aceste două în timpulă de faţă provină mai multă ca nume de familie
 – 203 –

Ca să iea pasărea n gură;

Şi mergândă şi pe la şopă
N'am aflat fână nici ună stropă
Câtă să iea pasărea n ciocă (1).
Costană = Constans, se rostesce şi Costână, dim. Cos
tanaşă, Costănelă, Costăniţă, Costănuţă ; presc. Stană, Stana,
Stănilă, fem. Stanca, dim. Stănică, Stăncuţă; nume de fa
milie: Stăncescu, Stănescu, Stanciulă ; sate: Costâna, Stănesci.
Costea presc din Constantem, dim. Costeiă, Costică, Cos
tiţă; nume de familie: Costaşă, Costescu ; sate: Costescă.
Aci trebue să notămă că în timpulă presentă rară care
preotă mai dă copiiloră numele Constans. Poporulă însă nu
la uitată nici acuma şi de-aceea îlă dă elă adeseori co
piiloră, cari au primită la boteză numele Constantină.
Crăciună; nume de familie: Crăciună, Crăciunaşă şi Cra
ciunescu.
Iacobă = Iacobus, dim. Iacobuţă, Iacobuţă ; ca nume de
batjocură Coblea; nume de familie: Iacobană; sate: Iacobeni,
Iacobescă.

Stefană = Stefanus, dim. Ştefănaşă, Ştefănelă, Fănelă,

Stefanică, Fănică, Stefănucă, Fănucă, Stefaniţă, Făniţă, Ste
fănuţă, Fănuţă, presc. Fana, în Banată şi Cenă: nume de
familie: Stefanescu, sate: Stefanesci.
Nicârd - Nicolaus, se ntrebuinţéză în timpulă de faţă mai
multă ca nume de familie: Nicorescu, rutenisată: Nicorovici ,
sate: Nicorescă.

Andrea = Andreas, dim. Andreaşă, Andreieşă, Andreiuca

Andreiuţă, Andreuţă, altmintrelea şi Andreiă, Udrea.
Luca - Lucas, nume de familie: Lucaciă, Lucană.
Ioană = Ioannes, Ionă, Onu, Ona, Onea, Oncea, Oncu, dim.

(1) Doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi, Bra
şovă 1891. p. 172.
 – 204 –

Ionaşă, Ionaşcu, Ionelă, Ionică, Nica, Nicu, Nicuţă, Nicuţu,

Cuţa, Ioniţă, Niţă, Niţu, Niţucă, Ionuţu, Nuţu, Ionete, fem.
Ioana, dim. Ionica, Ionuţa, Ionca; nume de familie: Onea,
Oncea, Oncescu, Onciulă, Oncu, Onişoră, Onigă, Ionaşcu,
Ionescu, Nuţu; numele sfîntului; Sânt-Ionă.
Lazără = Lasarus, dim. Lăzărelă, Lăzărică; nume de
familie: Lazărénă, Lăzărescu şi Lăzăroiu.
Petru = Petrus, provine adese-ori Pătru şi Petrea, dim.
Pătraşă, Pătraşcu, Petrică, Petrucă, Petruca, Trucă, Trucu,
Pietruţă, Truţă, Pietrişoră, Petriuca, Pietrucă, Pietruşcă,
Truşcă; aceste patru din urmă se întrebuinţéză mai multă
pintre rezeşii din Bucovina, districtulă Storojineţului, cari
vină adese ori în atingere cu Rutenii din acestă districtă;
serbătórea: Sân-Petru şi Sân-Chietru; nume de familie:
Pătraşă, Pătraşcu, Pietrişoră.
Florea = Florianus, se 'ntrebuinţéză şi ca nume de fa
milie; dim, Florină; fem. Flórea dim. Florică ; nume de
familie: Florenă.

Dumitru= Demetrius, Dufitru, Mitru, Dumitraşă, Dunitraşă,

Nitraşă, Dumitrica, Mitrică, Trica, Dumitriţă, Mitriţă, Du
mitrelă, Mitrelă, Mitică, Dumitruţă, Duñitruţă, Truţu, Mitu,
Mita, Tuţă, Tuţu, Truca, Tia, Dumitruţă, Mitruţa, Nitruţa,
Nitruţă, Truţă; fem. Dumitra, în vechime trebue să fi fostă
şi Medru, căci dacă n'ar fi fostă aşa, poporulă n'ar numi
sărbătórea acestui sfîntă Sâ-Medru; nume de familie Du
mitraşcu, Dumitrescu,
Toaderă = Theodorus, Todoră, Tudoră, Tudorină, Tudură,
dim. Toderaşă, Toderelă, Todirelă, Tudorelă, Tudurelă ;
Toderică, Todorică, Toderiţă; fem. Tudora; Todoriţă, nume
de familie: Toderénă, Todorană, Toderescu ; sate: Toderesci ;
sărbătorea: Sân-Toaderă.
Georgiă = Georgius, Giurgiu, Giurgia, Giurge, Gheorghe,
 – 205 –

dim. Gheorghieşă, Gheorghiţă ; nume de familie: Giurgiuvénă ;

oraşe Giurgiu, Sân- Giurgiu; sate: Giurgesci ; sărbătórea:
Sân-Georgiu.
O doină poporană din giurulă Bărcăului, în Biharia, în
care provine mai de multe ori numele Giurge, se începe
astă-felă :

Strigă Giurge din Giurgesci

De la porcii cei domnesci:
Nime 'n lume nu-lă d'aude,
De şi graiulă lui pătrunde
Până chiar la maică-sa
In pragu vecină-sa.
Mă-sa din graiu i grăia :
– Ce ţi-i ţie Giurge meu,
Tragu-mă 'n noroculă tău ?
Opincile ţi sau ruptă,
O merindea ţi-o trecută ?
Giurge din graiu i grăia :
– O măicuţă, maica mea,
Merindea nu mi-a trecută,
Opincile nu saă ruptă,
Ci mă topesce unu doră,
Ună doră că vreu să mă însoră . . . (1)
Iar o baladă de pe valea Crişului negru, în care provine
numele Giurgiu, se începe aşa:
Frundă verde de urzică,
Strigă, Dómne, cine strigă,
Strigă Giurgiu dintre lunci,
Dela boi şi dela junci.
Nime 'n lume nu aude
Strigătele sale crude,
Numai sacă maică-sa

(1) Antoniu Papp, Doine poporale, în «Familia» an. XXV. Oradea-Mare

1889, p. 439.
 – 206 –

Din grădina soro-sa.

Ea tare se îngrozia,
Pân' la dînsulă se ducea
Şi din graiu aşa grăia :
– Ce ţi-i ţie Giurgiu meu,
Ce-a ajunsă pe capulă tău ? . . . (1)
Marcu = Marcus, dim. Mărcuţă, Mărculeţă, Mărcuşoră ;
nume de familie: Marcu Mărcuţă.
Domnica = Dominica-ae, dim. Domnicuţa.
Maria = Maria-ae, dim. Marica, Măriora, Mariorica, Ma
ricica, Măriuca, Măriucuţa, Măriuţa, Mariţa, Măriţica, Ma
riţuca, Bia; sărbătórea: Sânta-Maria-mică şi Sântă-Maria
772(17'62.

Numele acestea precum şi derivatele sale le întâlnimă fórte

adese-ori nu numai în vorba de tóte qilele, ci şi în poesia
poporană.
Iată câte-va exemple:
O doină din Bucovina se 'ncepe astă-felă :
Mărióră dela ţéră,
Nu lăsa omulă să móră
Pentr'ună pică de gurişóră!
Altă doină din Transilvania şi anume din Ţéra Oltului
sună precum urméză:
Măriuţo bărbată nai,
Tu guriţa cui o dai?
Dă-mi-o mie, lele Marie,
Pân s'o cóce póma 'n vie,
Atunci ţi-o dau şi eu ţie.
A treia doină totă de acolo:
Măriuţo şurţuri multe,
Di mă-tii să te mărite,

(1) Pompiliu, Balade populare române. Iaşi 1870, p. 41.

 – 207 –

Că şi eu încă mă 'nsoră,
Să-mi facă casă cu pridvoră,
Grădină cu foişoră.
Şi 'n grădină-mi facă fântână
Să spele Măriuţa lână.
Ea mi-o spală, ea mi-o 'ndrugă
Să facă lui Ghiță glugă (1).
A patra doină din România, judeţulă Vlaşca, comuna
Ungureni, se începe aşa:
– Şi-am qisă verde sălcióră,
Marițico, Marioră,
Căci n'ai tindă şi cămară
Să mă găzduesci diséră.
– Şi am qisă verde costreiă,
Ba am tindă şi bordeiă
Să găsduescă doi şi trei (2).
Titiana - Tatiana, masc. Tatină - Tatius. – Probabilă
că în legătură cu numele acesta stă şi planta numită de
poporă Iarba lui Tatină sau simplu Tatină lat. Symphytum
consolidum.

Domniţa = Domitia.
Grapcina = Agripina, Gracina şi Grachina.
Matrona - Matrona.
Vióra, dem. Viorica.
Margareta = Margarinta.
Irina, lat. Irena, dim. Irinuca, Irinuţa.
Păuna, masc. Păună, dim. Păunaşă, Păunelă, acestă din
urmă şi ca nume de familie.
Amândouă numele acestea provină fórte adeseori şi în
litura poporană, cu deosebire în cântece, ună semnă că sunt
fórte respândite şi întrebuinţate.

(1) Doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi, Bra
şovă 1891, p. 173 şi 174.
(2) «Şedătórea» an. I. Fălticeni 1892, p. 113.
 – 208 –

O horă din Bucovina, în care provine numele Păuna

sună aşa:
Frundă verde şi una,
Se mărită Păuna
Şi remâne grădina,
Grădina cu florile,
Stratulă cu garofele (1).
O doină din Transilvania şi anume din comitatulă Al
bei de jos, în care provine numele Păunaşă, sună precum
urméză :
– Păunaşă, pénă rotată,
Unde mergi aşa gătată ?
– La mândruţa într'altă sată.
– Ţipă péna, păşi mai tare,
Că mândruţa ta mai móre:
Frate-so-i ţine lumină
Soru-sa plânge 'n grădină,
Mumă-sa pânză-i croia,
Tatală-săü casă-i făceă
«Lasă, tată, sălaşulă,
Că mi-a venită drăguţulă,
Dragulă mamei, dragă frumosu,
Şi dela mórte mi-o-ai scosă (2).
Ana=Anna-ae dim. Anica, Anicuţa, Aniţa, Aniţuca, Anuţa
Anca, Ancuţa, Rariţa, Rariţuca.
Pulcheria = Pulcheria-ae, Porchira, Prochira, dim. Pulche
riţa, acesta e de proveninţă mai nouă; Fira, Firuca, Fi
ruţa; nume de familie Porchirénă. -

Catrina-Catharina-ae; presc. Trina, dim. Catrinuţa, Ca

tinca, Tinca, Catincuţa, Tincuţa, Cuţa, Catiţa, Tiţa; o fată
sau femee naltă şi bolocănósă: Catrinoiă.

(1) Mariană, Poesii poporale române, doine şi hore. Cernăuţi 1875, p. 215.
(2) Doine, strigături şi chiuituri, culese de mai mulţi învăţători zeloşi, Bra
şovă 1891, p. 14. -

ş
 – 209 –

11. Epoca slavonă.

Vasile-Basilius, dim. Vasilică, Silică, Lică, Vasilicuţa,

Licuţă, Vasilcu, acesta totu-odată şi ca nume de familie,
iliciă, Vilică. (Veqi despre acestea două şi «Familia» an.
VIII, p. 280), Țilică, Ţilea. -

Iacovă-Iacobus, nume de familie Iacoviţa. Poporulă de

rîndă nu-lă întrebuinţéză mai de felă, ci numai unii dintre
rezeşi, la cari provine şi numele de familie citată.
Niculaiă, dim. Niculaeşă, Niculică, Culică, Niculuţă, Cu
liţa, Nicoluță, Niculcea, nume de familie: Niculcea, Niculiţa.
Grigore, Gligore, dim. Grigoraşă, Grigoriţă, Grigoruţă,
Grigoruţă, Gogu, Goguţu, Goruţă; nume de familie: Grigo
rașă, Goraşă, Grigorénă, Grigorescu, Grigorcea, Gorcea.
Ilie, Ilea, dim. Iliaşă, Ilieşă, Iliucă, Iliuţă, Iliuţă, Iluţă,
Iluţă, Luţă; nume de familie: Iliuţă, Luţă ; sată: Sânt-Ilie.
Gavrilă, Gavrilă, dim. Gavrilaşă, Gavriluţă, Gavriluţă,
Vriluţă; nume de familie: Gavrilescu.
Pavelă, Pavelă, Pavălaşă, Pavelucă, Pavelucă, Pavelica;
nume de familie: Pavelea.
Alexandru, Lisandru, dim. Alexandruţa, Druţa, Sandu,
Sanduţu, Duţu, fem. Sanda, Alecu, Alecuțu.
Mihailă vsl rus Mihail, Mihailo, Mihali, Mihaiu, Mihaiă,
Nihaiă, Mnihaeşă, Mihaila, Mihaila, Nihaila, Mihăiţă, Măi.
hăiţa, Nihaiţa, Mihăicuţă, Mihalaciucă, acestea două usitate
mai alesă în Transilvania, Mihaluţă, Mihăluţă, Nihaluţa,
Mihaluca, Nihaluca, Mihailaşă, Mihalaşă, Mnihalaşă, Mihalaă,
Mihu, Miu; nume de familie: Mihăilă, Mihaescu, Mihalescu,
Mihalénă, Mihuţa; sate: Mihatcea, Mihaileni.
Iléna=Helena, dim. Ilenuţa, Nuţa, Ilenuca, Ilinca, Ilin
cuţa, Ilencuşa, Ilionca, Léna, Lena, Nena.
Odochia, Dochia, Odoca, Odochiţa, Dochiţa, Chiţa.
Mariană, Nascerea la Români. 14
 – 210 –

Paraschiva, Chiva, Parasca, Pirascuţa, Paraschiţa, Para

schiţuca, Pachiţa, Chiţa, Pachiţuca.
Mardalina=Magdalena, Madalina, Madalinuţa, Nina.
Vârvara, Vârvărica, Vârvăruca, Vârvaruţa.
Samuilă, Samoilă, Samuila, Samoilă, Şamolea, Samolaşă,
Molică:

III. Epoca fanariota.

Costandachi-Constantină, Costachi, Costăchelă, Costăchiţă.

Dumitrachi-Dumitru, Dumitrache, Mitralache, Trache,
Tachi, Tăchiţă.
Petrache = Petru, Petrachi, Pătrachi, Pătrăchelă, Trachi.
Manole= Emanuil, Manoilă, Manuila, Manolachi, Lachi.
Manolaşă.
Mihalache = Mihaiă, Mihalachi, Lachi.
Aice trebue să notămă, că tóte numele cari se sfîrşescă
pe achi sau ache provină numai la Românii de prin oraşe
şi la rezeşi, la ţărani însă numai rară.
Marghiola =Maria, Ghiola, Marghiolica, Ghiolica, Margoli
ţa, Liţa:
Gheorghe = Giorgiă, Ghiorghiaşă, Ghiorghieşă, Ghiorghica,
Ghiorghiţă, Ghiţa, Ghiorghiţucă, Ghiţuca, Ghiorghiliţă, Ghior
ghiuţă, Ghiuţă, Iuţă Ghiorea, Gogu, Goguţă, Guţa; nume de
familie: Ghica, Ghiorghiă, Gheorghescu, Ghiorghiană, Ghiţescu,
Ghiuţă, sată: Gheorghiteni.
Spiridonă = Eteptâtov, Schiridonă, Seriedonă, Scridonă.
Scridonaşă, Scridonelă, Scridonuca, Scridonuţă.
Nichiforă = Nix,popo:, Chiforă, Chifură, Chiforaşă, Chi
forelă.
Nechită = Nix,9ac, Nichita, Nichituţă, nume de familie:
Nichituşă, Nichiténă.
 – 211 –

Garofa, Garofina, Garofiţa.

Pinteleiă = IIay9eketov, Pântea, Pintea, acestă din urmă
şi ca nume de familie.
Frosina = Eufrusina, Frosinca, Frosincuţa, Frosinuţa, Fra
sina, Sinuţa.
Lisaveta = Elisabeta, Saveta, Savetca, Savetcuţa, Veta, Ve
tuca, Vetuţa, Savetuţa, Safta, Saftica, Saftiţa, Saftuţa.
Smaranda, Smarandiţa, Mandiţa, Maranda, Marandiţa,
Maranduţa, Maranduca,
Zamfira, Zamfirica, Zamfiruca, Zamfiruţa, Zanchira, Fira,
Firona ; masc. Zamfiră, Firă, Firică; nume de familie: Zam
firescu.
Rucsanda, Rucsanduța, Casandra, Casandruca, Casândruţa.

IV. Epoca romana.

În acéstă epocă o parte bunicică de părinţi şi mânaşi,

până chiar şi din mijloculă poporului de rîndă, au începută
a da fiiloră, respective finiloră, nume de origine romană.
Totă aşa facă şi unii preoţi în comunele păstorite de
dînşii.
Partea cea mai mare însă nici acum nu se péte des
băra cu totulă de numele şi diminutivele străine, cugetândă
pe semne în mintea loră cea corcită, că dacă se voră îm
popoţa în pene străine voră arăta cu multă mai frumoşi şi
nobili de cum sunt în realitate (1).

(1) Veqi despre materia acésta şi studiulă «Numele române» în «Gazeta

Transilvaniei» an. LV. Braşovă 1892 No. 118: « . . . Ună poporă, ce nu-şi
scie istoria străbuniloră săi póte să cadă în orba eróre, de a iubi mai multă
ce e străină, cugetândă că e mai bună decât ce e ală săă. Şi aci în mare
parte aparţine poporulă rustică, care neavândă luminători în sînulă săă, cari
să-lă deştepte, nu scie sărmanulă că se numără şi elă între alte popore. Ba,
de es., când bietulă ţărană aude pre preotulă săă, pre învăţătorulă săă saă
 – 212 –

Să sperămă însă că în curîndă fie-care Română ade

vărată va veni la cunoscinţă că haina străină, nu numai că
nu-lă încăldesce, ci încă îlă şi diforméză!

pre altă inteligentă din sată, strigându-şi băeţii cu numele de Ianoş ! Şandor !
Marişca ! cugetaţi ca nu cade în osânda de a crede, că ală lui nume de Ionă
Grigore, Toaderă, sunt prostesci şi neînsemnate, că vedi Dómne, de ar fi de
ceva, domnulă îsta încă şi-ar pune la copii nume de Ionă, Grigore, etc.
«Numai ună poporă care îşi cunosce istoria şi şi-o iubesce cu pasiune,
îşi va iubi cu pasiune numele, portulă, datinele şi cântecele sale.
«Credeţi că în timpurile vechi ale nostre, când eraă fórte puţini, ba de locă
inteliginţi în poporă, poporulă era mai curată în criteriile sale de naţionali
tate. Mai de multă erau preoţi carieraúRomâni întru tote, – adecă nu se deo
sebiaă întru nemică de poporulă de rândă, şi astă-felă fiindă, au susţinută
criteriile de naţionalitate în Română. Basaţi pe acestă adevără, susţinemă
aci, că de es. înainte cu 100, 200 de ani mai târqiă erau mai multe nume
romane în poporulă nostru. Atunci în timpurile întunecate, Românulă trăia
ca rustică, şi în rusticitatea sa îşi apăra numele şi moşia.
Ah! ce timpă era atunci,
Când Românii ca păstori,
Ţéra loră şi-o apăraă
Ca şi bravii luptători.
«Vedeţi că îndată ce unele familii române, trecândă la altă confesiune, sau
nobilitându-se, ori făcându-se grafi şi baroni, lăsându-şi naţiunea, îşi lăsară şi
numele.»
 – 213 ––

XIV.

MĂRTURIILE.

In Țéra-Românésca este datină că în decursulă botezării

unui copilă şi anume când cântă preotulă «câţi în Christosă
saă botezată în Christosă saă şi îmbrăcată, aleluia, naşulă,
carele a ţinută copilulă în braţe şi, în numele finului, de trei
ori «sa lepădată de Satana, o să bage mâna în pungă, ca,
după ce a plătită preoţiloră şi dascăliloră, să mai împartă
bani şi celoră ce aă stătută de faţă la împlinirea tainei bo
tezului, şi anume tuturoră persóneloră ce se află în biserică,
fără deosebire de bogată saă săracă.
Firesculă înţelesă, ce se atribue împărţirii acestoră bani,
e că cei ce i-au primită sunt «martori, o cari potă atesta,
la ori-ce împrejurare, că întru adevără noulă născută a îm
brăţişată religiunea creştină, cu tóte dogmele şi după töte
riturile bisericei. De aici apoi şi numirea de «marturii» dată
monedeloră dăruite. Câte sau împărţită, atâtea «mărturii»
va avé copilulă despre autenticitatea botezării sale. Dacă,
prin vre-o necurată ispită, mai târqiă sar îndoi de acestă
faptă, apoi toţi câţi au primită «mărturii» la a lui creştinare
 – 214 –

şi cari saă legată pe tăcute so constate la vreme de ne

voe, se consideră ca fiindă gata să «mărturiséscă» că în
adevără copilulă cutare în anulă, luna, qiua şi biserica cu
tare, sa împărtăşită cu marea taină a botezului.
La ţară sa obicinuită să se dea în totă-deauna numai
monede de aramă. Dacă naşulă e omă cu dare de mână,
apoi împarte de argintă, şi trebue să fie bogată de totă ca
să împartă de aură. Acestă din urmă casă se întâmplă forte
rară, şi numai în cerculă restrînsă ală avuteloră famliii,
când botezarea se face acasă.

In epoca Fanarioţiloră şi în totă timpulă câtă a circulată

în România moneda turcéscă, cei bogaţi da mahmudele, ico
sari şi nisfiele de aură. De multe ori, între mărturiile date
personală micului fină, se vedeau constantinaţi şi vechi
monede de o adevărată valóre pentru numismatică. Adesea
naşulă hărăzea copilului bani de aură bătuţi de Greci şi de
Romani, ca lucruri fără nici ună preţă pentru elă neprice
putulă «Ce mai trébă, îşi qicea dînsulă, de-ală de aceste
aú şi Ţiganii!»
Câtă despre sărăcime, la care datinele se păstréză totú
deauna mai cu tărie, sărăcimea da lăscăi de argintă şi de
aramă. Când se întrebuinţa moneta nemţéscă, mărturiile,
consta, în oraşe ca şi pe la ţară, din «firfirici» de 13, 22
şi 23 de parale; cei bogaţi se suiaă chiar până la jumă
tăţi de «sfanţă» sau «sorocoveţă.»
Particularitatea de căpetenie a mărturiiloră era de a fi
străpunse şi legate de o mică cordea ori bandlică roşie sau
albastră, înodată cu fundă. Astă-felă se fixă cu ună acu pe
pieptulă asistenţiloră dela boteză şi erau purtate tótă qiua,
mai cu sémă de rudele şi musafirii casei, cari prăsnuiau
noua cumătrie.

Aqi în sfîrşită sătenii mai săraci împartă bani românesci

de câte 10; cei mai bogaţi dau monede de 50 în argintă.
Câtă pentru bogaţi, obiceiulă a luată o altă faţă ; căci pentru
fie-ce boteză anume se facă medalii de argintă sau de aură,
pe cari se înscriu data nascerii, anulă şi numele noului
născută, qiua botezării, une-ori chiar şi numele naşului.
Inţelege ori-cine marea deosebire dintre mărturiile monedă
şi mărturiile medalii. Cele dintâi aă fostă, sunt şi voră fi
în totú-deauna cheltuite, astă-felă încât, de ne-amă ţiné la
stricta-le însemnare, putemă qice că copilulă botezată re
mâne fără «mărturii», în casă de a avé nevoe de aceste
documente autentice pentru a şi constata creştinarea. Scopulă
dar nu e câtuşi de puţină ajunsă, căci menirea loră e de
a fi păstrate ca probe pipăite despre îndeplinirea rituriloră
religióse, pe când în practică se transformă în nisce bani
daţi de pomană, cari, îndată după eşirea din biserică, potă
trece din mână în mână şi călători, ca ori ce bană, din
pungă în pungă.
Şi în adevără, din causa acestui din urmă resultată, unită
cu o interpretare despre care va veni vorba mai la vale,
multă şi de mulţi sa totă credută că «mărturiile de boteză»
naă fostă născocite pentru altă-ceva decât ca să fie o po
mană, nu se scie pentru sufletulă cărui răposată. Chiar
preoţii nu le sciu da altă însemnare; căci dintre câţi am
avută ocasiune să cerceteză în acéstă privinţă, toţi mi-au
explicată lucrulă în acestă înţelesă, că sunt nisce bani daţi
de pomană, ceea ce, precum vom vedé, e cu totulă departe
de adevără.
Nu e însă totă astă-felă şi cu mărturiile-medalii. Prin
trînsele, scopulă datinei se îndeplinesce de minune; căci
neputândă fi cheltuite, remână în păstrarea celui ce le-a do
bândită ca, la vreme de trebuinţă, să probeze faptulă spre
pomenirea căruia au fostă anume pregătite. Împărţirea loră
 – 216 –

dar nu mai are caracterulă unei pomeni în bani, ci o va

lóre genealogică, ca însemnătatea unui soiă de registru nu
mismatică, forte apropiată de intenţiunea cu care sa sta
tornicită acestă vechiă obiceiu.
In urma acestoră expuneri, e loculă să ne întrebămă:
unde şi de când sa începută datina, în ce chipă şi pentru
ce serviciu?
Ca multe din vechile instituiri, ea îşi are originea în cre
dinţele religióse, în mitologia greco-romană. A ei închipuire
pare-mi destulă de istéţă, ca să merite a ne atrage băgarea
de sémă. De aceea voiă şi stărui asupră-i pe câtă se cuvine
acestoră repeqi cercetări.
Nu póte fi îndoială că nascerea omului a fostă totă-deauna
considerată ca ună faptă de mare însemnătate, la cei vechi,
ca şi la moderni, la păgâni ca şi la creştini, la sălbatici ca
şi la civilisaţi. Analele feluriteloră popóre înregistréză cele
mai ciudate obiceiuri păzite înainte ca şi după nascerea co
pilului. Aici tatălă trebue să ajuneze şi să postéscă cu lu
nile, pentru ca prunculă să fie ferită de o mórte prematură,
de viţiuri şi de infirmităţi corporale; colo e nevoită să iea
loculă lehusei şi să rabde dela rude şi prieteni mulţime
de neajunsuri; dincóce noulă-născută e primită cu sgomo
tóse petreceri, aiurea cu doióse lacrimi.
Spiritulă greco-latină se sciu depărtă chiar dela începută
de eresuri atâtă de complicate şi se mulţămi numai să puie
nascerea omului sub bine-voitórea ocrotire a dumnedeirii.
Când dar noi dămă aqi copilului numele sfântului, a cărui
qi e sărbătorită, în timpulă când sa născută, nu facemă
decât să urmămă, pe nesciute, acestui spirită religiosă şi
bisericescă, creqândă negreşită, că punemă prunculă sub
imediata protecţiune a sfântului în qiua căruia sa născută
şi ală cărui nume lamă adoptată pentru miculă din faşă.
 – 217 –

Bătrânii Greci nu mergeau atâtă de departe, şi nici Ro

manii, deşi o puteau face prea bine ca politeişti ce erau.
Ei făr a da nume de dei şi semi-qei, puseră nascerea co
piiloră sub auspiciile Junonei, acéstă suverană a qîneloră,
cum o numesce Pindară. Junona însă, deşi suverană, şi
tocmai pentru că era suverană, nu asista la tóte nascerile.
Cu acéstă misiune era însărcinata fiica sa Ilitia, sora Ebiei,
a Tinereţii. Copilulă dar nu se născea fără religiune. Din
contră: eşia în lume profesândă religiunea politeistă, căci
nu-şi dătora viéţa, după credinţele de atunci, decât divini
tăţiloră Olimpului. Dacă dar la noi creştinarea vine după
trei qile şi chiar mai târqiă, la dînşii autoritatea religiunii
se arăta şi se exercita chiar din primulă minută.
Pe aceeaşi Junonă, totă-deauna suverană, Romanii o nu
miaú Lucina, pentru motivulă că asistă la nascerea copiiloră.
Lehusele se adresau la ea dicându-i: «Juno Lucina, fer opem,
serva me, obsecro.» Te conjură, Juno Lucină, dă-mi aju
toră şi-mi slujesce!
Iată credinţa religiósă, veche ca şi însă-şi rasa greco-latină.
Dela dînsa până la datină nu era decât ună pasă, şi preoţii
politeismului nu întârqiară să-lă facă.
Ne-apărată că Junona cea atotă puternică şi atotă sciu
tóre ţinea prea bine minte câte nasceri se întâmplaă pe qi şi
nópte, de 6re-ce lua actă de dînsele prin mijlocirea Ilitiei.
Cu tóte acestea, registrele dumneqeesci nu erau la disposi
ţiunea nimărui pe pămîntă, şi 6menii trebuiau să scie şi
dînşii ceea ce scia Junona. Preoţii dar – căci mulţime de
instituţiuni, cărora spiritulă celă practică ală Romaniloră le-a
dată ună caracteră civilă, la începută nu erau decât privi
legiulă esclusivă ală preoţiloră – preoţii se vădură siliţi să
ţină şi dînşii o statistică 6re-care despre numărulă celoră
născuţi, ca şi de ală celoră răposaţi.
 – 218 –

Dar regulata păstrare a «acteloră stărei civile» nu e lucru

uşoră chiar în qilele nóstre. Şapoi religiunea, care pretu
tindeni sa silită să aibă în mânile sale ori-ce instituţiuni
sociale, nu se îndura să dea ună caracteră profană acestei
statistice atâtă de importante.
Atunci printr'o dibăcie fórte desă întrebuinţată, ridicară
ună templu qîneloră Junona-Ilitia, menită să serve dreptă
cancelarie de înregistrare nasceriloră pe cari divinităţile le
aveaă sub a loră ocrotire. Acestă deposită, acéstă a chivă
sfinţită nu avea însă registre de conţinută şi de păstrată, ci
monede de aramă, de cele întrebuinţate în primele timpuri
ale vechel Rome. Căci, la nascerea fie-cărui copilă, ca şi la
mórtea fie-cărei persóne, – părintele de familie depunea în
templu o monedă de acestea, ca să serve dreptă documentă
constatatoră de actele nascerii făcute cu ajutorulă Junonei
Lucine. Câte monede se aflau depuse într-o lună, sau într'ună
ană, atâţia copii se născură în Roma: statistică primitivă,
ce e dreptă, dar uşoră şi plină de câştigă! Iar fiindă-că,
în chipulă acesta se da Junonei o nouă atribuţiune, apoi i
se dete şi ună nou titlu, ca protectóre a nasceriloră se nu
mea Lucina; ba ca protectóre a statisticei prin monede se numi
şi Moneda. Cei ce voră să consulte texturile, potă găsi în
acéstă privinţă mulţime de amănunte în Cicerone, Ovidiu, Titu
Liviu, Plutarchă, Valeriu Maximă, Macrobiu şi Solină; eu
unulă le trecă, celă puţină aici, spre a nu obosi pre cetitoră.
Iată dar în resumată originea monedeloră date în memoria
nascerii copilului. Datina dar avă dela începută ună ca
racteră religiosă, însă ună scopă profană în realitate, căci
sub formă făţişă ţinea loculă «registreloră de stare civilă»
şi înlesnia posibilitatea unei statistice mai multă sau mai
puţină regulate, care constata mişcarea poporaţiunii şi nu
mărulă locuitoriloră.
 – 219 –

Când instituţiunea trecu din mâna preoţiloră întra cen

soriloră, darea monedeloră rămase ca obiceiu, ca deprindere
şi cu atâtă mai multă cu câtă nici o lege scrisă nu veni so
desfiinţeze, de 6re-ce nu prin legi scrise fusese înfiinţată. Şi
astă-felă se păstră până la ivirea creştinismului, când noua
dogmă, neputând o şterge cu desăvîrşire, se mulţămi s'o
supuie – ca pre tóte riturile şi datinele păgâne – unei pre
faceri de formă, unoră schimbări numai superficiale.
In periodulă martiriloră şi persecuţiuniloră, adepţii nouei
religiuni urgisite erau nevoiţi să se strîngă pe furişă, în
adânca nopţii tăcere, prin case retrase, prin pivniţe boltite,
prin scorburi depărtate. Aici îşi făceau rugăciunile, aici în
deplineau sfintele taine, aici botezaă pre noii-născuţi sau pre
noii-convertiţi.
Era dar lucru firescă ca datina împărţirii monedeloră de
boteză să fie păstrată. Căci pe de o partea servia a constata
numărulă celoră ce îmbrăţişau creştinismulă prin primirea
botezului, adecă progresele nouei dogme ; pe de alta, da
acestui actă înfăţişarea unei pióse ceremonii, la care a mar
turii» noului botezată dobândeaă unú dară în valórea cu
rentă, cu care puteau trăi de aqi până mâne, ei cari erau
isgoniţi din afaceri, răstigniţi pe cruce, aruncaţi în mijloculă
fiareloră sălbatice sau arşi de vii pe pieţele publice.
In ală doilea periodă sórta îşi schimbă pasulă. Sub îm -
pératulă Constantină celă mare, creştinismulă, din prigonită
cum era, deveni prigonitoră. Góna în contra păgânătăţii fu
totă atâtă de amarnică din parte-i, căci pe lângă pofta de
răsbunarea atâtoră suferinţe mai era şi năzuinţa de a sterpi
ună inamică pe jumătate surpată, care nu mai trăia decât
prin obiceiuri şi prin credinţe domestice.
Acestă tristă şi sângerosă capitolă e de domeniulă istoriei
religióse. Faptulă neîndoiosă e că creştinismulă ar fi ştersă
cu desăvîrşire ori-ce amintiri, ori ce superstiţiuni, ori-ce
instituţiuni păgâne. O îndoită pedecă îi stete însă în potrivă:
întâi că tóte deveniseră o a doua fire a lumii romane, şi
apoi că nu se găsiaú altele mai potrivite care să le înlocu
iască. In acéstă situaţiune, creştinismulă nu putu decât să
le prenoéscă, să le schimbe forma şi une-ori înţelesulă.
Câtă despre preoţi, erau şi ei ca preoţii tuturoră reli
giuniloră. Dacă printre dînşii sau găsită bărbaţi cu talentă,
oratori, filosofi şi scriitori de valóre, apoi marea-le majo
ritate nu erau nici mai sfinţi, nici mai desinteresaţi decât
pontificii, sacrificatorii şi augurii politeismului. Astă-felă, în
ducerea monedeloră la biserică găsiau şi ei o nimerită oca
siune de a face averi. Obiceiulă dar fu manţinută. A-lú fi
combătută era fără nici unu folosă. Şi, ca să nu samene întoc
mai cu celă păgânescă, avură priceperea de a-lă despărţi
în două.
1. La botezú, mărturiile remaseră numai pentru asistenţi
şi li se dete greşita însemnare de pomană. Cele destinate
preoţiloră sau comunităţii religiose, adecă detronatei Junone
Monede, fură înlocuite cu o plată în numerară, ceva mai
mare decât o simplă monedă de aramă şi dată personală
servitorilorü altarului.
2. Câtă despre înmormîntări, biserica găsi că cea mai
bună statistică e tragerea clopotului, care era în stare să
vestească tuturoră încetarea din viaţă a omeniloră. Astă-felă,
afară de «ortulă popei» se mai adause şi «ortulă clopotului, o
alù cărui glasă de aramă se însărcina să ţie loculă re
gistreloră scrise negru pe albă.
Resumândă dar faptele, le putemă înşirui în modulă acesta:
La începută, marturiile de boteză, fură simple monede de
aramă, duse la templu în chipulă unei declaraţiuni de nas
cere; sub creştinismă serviră ca mijlocu de controlă pentru
 – 221 –

numărulă noiloră creştinaţi, iar în urmă ca daruri de po

mană, pe când aqi începă a-şi reluă adevărata-le însemnare,
acea de a fi nisce documente genealogice în sînulă fami
liiloră, ceea ce e ună progresă raţională şi moralisatoră.
Aceste diferite transformări aă fostă firesci şi neapărate.
Ună lucru însă a rămasă stătornică în totă timpulă: nu
mele; căci, în totă timpulă existenţei loră, mărturiile au
avută înţelesulă de «dovadă» capabilă de-a constată fie nas
cerea fie botezarea individului. -

În sfîrşită, o altă particularitate demnă de observată e

tăria, cu care li sa păstrată caracterulă religiosă chiar
atunci, când, ca aqi bună-óră, legile civile le facă priso
sitóre şi fără de folosă (1).

(1) G. Dem. Teodorescu, «Archeologia literară» în «Convorbiri literare"

an. XI. Iaşi 1877, p. 305–310.
 – 222 –

XV.

SCHIMBAREA NUMELUI.

Dacă ună copilă e atacată şi maltrătată de vre-ună spi

rită necurată sau e cuprinsă de vre-o bólă grea şi nu se
póte de grabă mântui de dînsa, româncele din Bucovina
îndătinéză a-i schimba numele de boteză şi a-i da altă nume,
credândă că prin acésta atâtă spiritulă celă răă câtă şi bóla
se depărtéză dela dînsulă şi se însănătoşéză.
Procedura acestei schimbări de nume e următorea :
Unulă dintre căsaşi iea pre copilulă bolnăviciosă şi-lă dă
unei vecine sau altei femei din sată.
Femeea, luândă copilulă, se duce cu dînsulă până la ună
locă, îi schimbă numele de boteză, se întórce apoi îndărăptă
şil-ă dă mamei sale dicându i că i-lă dăruesce, tot-odată îi
spune şi cum se chémă, adecă numele ce i la dată ea.
Mama copilului dintru începută se face că nu voesce a-lă
primi, dicândă că ei nu-i trebuescă astă-felă de copii, sau că
are prea mulţi, mai pe urmă însă totuşi îlă primesce, şi
din minutulă acela apoi nici ea nici cei-lalţi căseni nu-lă
numescă mai multă după numele săă de boteză, ci după
numele care i la dată femeea cea străină.
 – 223 –

In alte părţi, totă din Bocoviua, dacă unele femei naă no

rocă de copii, dacă le totă moră, atunci ca nu cum-va şi
celă nou-născută să le móră, îndătinéză de a-i vinde.
Vînqarea acésta se face astă-felă :
Femeea respectivă, dacă bună oră nu are norocă de fete,
caută pre o femee care a avută mai multe fete şi pre tóte
le-a crescută mari.
Femeea aceea vine la feréstă şi întrébă:
–Naveţi cum-va vre o copilă ?
–Ba avemă – răspunde cea de casă,- dar nu avemă
norocă să trăéscă!

–Vindeţi-mi-o dară mie că eă, mulţămită Domnului, am

norocă destulă !
–Bine! . . . ţi-o vîndă bucurósă . . . câtă mi-i da pe dînsa ?
– Câtă ceri ?
–Dă . . . ce să-ţi spună! . . . cam multă, căci dóră-i bu
joră de copilă, nu alta! . . . -

– Atâta potă să-ţi dau pe dînsa, mai multă nu! . ,

–Adă banii încóce !
Femeea cea străină întinde acuma prin feréstră ună pu
işoră sau vr'o câţi-va cruceri.
Mama copilei iea banii prin ferestă şi totă prin acésta îi
dă copila. -

Străina, luândă copila în braţe, încunjură cu dînsa casa şi

apoi întră prin uşă în năuntru. Intrândă în casă qice:
–Nu mi-ţi primi de masă, căci sunt străină şi de de
parte, şi nu sciă în cotro să mai apucă . . . . şi apoi mai
am şi copila acésta cu mine şi nu sunt în stare ca să mergă
mai departe cu dînsa . . .
–Ba te-omă primi, de ce nu – răspunde mama copilei
poftimă treci mai aprópe.
Femneea pune copila pe pată săă jos, dacă e mai mă
 – 224 –

rişóră, iar ea se aşéză pe o laiţă sau pe ună scaună ca

să şédă, simulândă că ar fi forte ostenită de drumă.
–Da cum se numesce mititica ?– întrébă acum mama
copilei. .

Femeea îi spune numele ce i la dată.

Cu acesta se mântuesce apoi tótă procedura vîndării şi schim
bării numelui, şi atâtă străina câtă şi mama copilei credă că
copila astă-felă vîndută trebue să trăéscă.
In oraşulă Câmpulungă numele copilului celui bolnavă se
schimbă astă-felă:
Mama saă şi ună némă de aprópe ală copilului stă cu
acesta în casă lângă una din fereşti, iar celă ce voesce
să-lă cumpere stă afară totă la feréstra aceea.
Celă din casă qice, pronunţândă numele schimbată ală
copilului:
–Iacă aici ai pe N. ţi-lă vîndă cu atâţia şi atâţia cruceri !
Celă de-afară, dându-i crucerii ceruţi, iea copilulă pe fe
réstră în braţe, şi-lă duce pe uşă îndărăptă în casă.
Astă-felă se repeţesce procedura acésta de trei ori după
olaltă (1).
Totă aşa se schimbă numele copiiloră şi în Vicovulă de
sus precum şi în alte comune din districtulă Rădăuţului,
cu acea deosebire numai că Românii din comunele ultime
sunt de părere că copilulă vîndută rămâne după dreptă
celui ce la cumpărată, şi dacă părinţii săi voescă mai târqiu
ca copilulă vîndută să fie iarăşi ală loră, trebue să-lă rescum
pere asemenea prin feréstră, căci la din contră, dacă nu-lă
rescumpără, pe cea-laltă lume n'au parte de dînsulă (2).
Datina schimbării numelui de boteză nu numai că esistă
şi în Moldova, ci ea trebue să fie totă-dată şi fórte veche

(1) Com. de V. Burduhosă, stud. gimn.

2) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă.
 – 225

la Românii din acéstă ţéră, ca şi în Bucovina, căci iată ce

ne spune Pr, S. S. episcopulă Melchisedec în privinţa ei:
«Despre acestă fiă ală Marelui Stefană, Bogdană ală doilea,
observămă că elă mai avea şi supranumele de Vladă. De
aceea în o mulţime de urice ale Marelui Stefană elă se
amintesce cu amândouă aceste numiri. . . .
«Obiceiulă de a avé doue numiri unulă din boteză, altulă
adaosă pe urmă din motive superstiţiose, esistă şi astăqi în
poporulă română. Când ună copilă zace de o bólă grea şi
îndelungată, mai alesă însoţită de spasmuri, mamele schimbă
numele bolnavului, credândă că prin acésta ară ascunde 6re
cum copilulă de spiritulă celă răă, carele, după credinţa loră,
produce bóla. Cu modulă acesta copilulă remâne în tótă viaţa
cu două nume, unulă celă din boteză, altulă celă superstiţiosă.
«In casulă de faţă pote că numele de Vladă să se fi
adaosă lui Bogdană celă mică spre a-lă deosebi de Bogdană
celă mare, şi a continuată une-ori a se numi astă-felă şi după
mórtea fratelui mai mare Bogdană (1) :
«De nu-i trăesce copiii, – scrie domniş6ra El. Sevastos,
cu privire totă la Românii din Moldova,- pe copilulă ce
i-a mai rămasă îlă vinde pe feréstră unui norocosă la copii,
saă strînge petice dela nouă case neprimenite de face rochiţă
copilului ca să trăéscă (2).
Cu privire la Românii din Ţera-Românéscă d-lu G. I.
Ionénu scrie următórele:

«Ca ună copilă să trăéscă, îlă cumpără vre-o familie dela

părinţi (3).»

(1) «Biserica ortodoxă» an VI. Bucuresci 1882, p. 690–691.

(2) Călătorii, p. 45.– Veqi şi Ioană Créngă, Scrieri, Poveşti, Iaşi 1890, p. 149:
“Totă Stană mă chémă; dar dela o bólă ce am avută când eramă mică mi
am schimbată numele din Stană în Ipate, şi de atunci am remasă cu două
llllllle, o

(3) Ionénu, op. cit. p. 12.

Mariană, Nascerea la Români. 15 -
 – 226 –

In Transilvania şi Ungaria, şi anume în comitatulă Sol

nocă-Doboca şi ală Satmarului, numele de boteză ală unui
copilă se schimbă mai cu sémă atunci, când copilulă res
pectivă capătă ameţela, îmbătăciune saă stropşala dela celă
Necurată adecă dela Draculă.
Schimbându-i numele de boteză cu ună altă nume nou,
se crede că Draculă îlă perde din vederi şi nu scie în veci
mai multă merge la dînsulă (1).
De multe ori însă îndătinéză Românii a schimba numele
de boteză ală copiiloră sei nu numai din causa vre unei
bóle grele, ci, după cum am arătată în capitolulă XII, şi din
causa că nu le convine numele, care la dată preotulă, sau
pentru că nu sunt în stare să-lă rostéscă cum se cade (2).
In casulă acesta, credă ei, că copiii, cărora li sa schim
bată numele, voră cresce mai uşoră şi nu se voră bolnăvi aşa
de lesne
In Macedonia, când într-o familie nu trăescă copiii, ci moră
de mici, este asemenea datină, ca şi în cele mai multe părţi
din Dacia Traiană, să se iea copiii şi să se arunce pe feréstră
în braţele cui-va, şi apoi mamele loră se facă că-i cumpără
cu 5 sau 10 parale, aducându-i în casă, nu pe feréstră, pe
unde sau scosă, ci prin o alta sau pe uşă (3).

(1) Com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare şi Aurelă Chin

toanu, stud. gimn. «Se întâmplă că numele celă d'întâiă se schimbă la copiii
cari aă ameţélă saă şi alte bóle, credându-se că după acésta îlă lasă bóla.»
(2) Pretutindene usitată. D-lă Ioană Popovici, învăţ. în Opatiţa în Banată,
ne scrie: «Pe la noi încă se schimbă numele de boteză ală copiiloră şi ală fe
teloră din causa următóreloră: Unii părinţi, când li se botéză copiii, spună
móşei ca să spună naşului cum să pună numele la prunculă ce se botéză.
Dacă naşulă şi preotulă adoptéză propunerea, bine, părinţii sunt bucuroşi,
iar dacă naşulă e capriciosă şi preotulă ună bigotă sau încăpăţînată, pună
nume nepotrivite cu dorinţa părinţiloră şi cu equitatea timpului. Şi ce ur
méză de aice? Supărarea părinţiloră se duce până într'acolo, că ei schimbă cu
totulă numele de boteză ală copiiloră şi-i strigă după cum le vine loră ma
bine la socotelă.» -

(3) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 50.

 – 227 –

Din acéstă datină se vede că şi la Românii din Macedo

nia trebue să esiste schimbarea numelui cu scopă ca să le
trăéscă copiii nou-născuţi.
Numele cele mai usitate, cu deosebire la Românii din Bu
covina, cari se dau copiiloră din causă de bólă, sunt mai
alesă de acelea cari nu se află prin cărţile bisericesci şi în
specială nume da fiere sălbatice, precum pentru băeţi : Lupu
dim. Lupuşoru, Ursu dim. Ursulica, Ursache, iar pentru copile:
Lupă şi Ursa (1).
Cum că întru adevără numele acestea sunt cele mai usi
tate se pote fórte lesne cunosce încă şi din următórele nume
de familie, cari sau formată de la cuv. Lupă, lupă, şi ursă,
ursă şi cari asemenea sunt forte respândite în Bucovina:
Lupu, Lupană, Lupèiă, Lupulesei dela Lupulésa soţia lui
Lupu, de es. Nicu Lupulesei, Lupanca, Lupaşcu presc. Paşcu,
dela care Paşcană dim, Păşcănelă, oraşulă din Moldova Paş
cani şi Puşcăă; Lupascénă, Lupuscénă, Lupescu, Lupa, Lu
pii de es. Toaderă a Lupii. Ursu, Ursaca, Ursachi, Ursénu,
Ursulécă, Ursulică şi Ursulénă.
Românii din munţii apuseni ai Transilvaniei, adică Moţii,
credă despre Ursă, ca şi Românii din Bucovina, că călcândă
pre cine-va pre şele e scutită de bóle şi că pre celă cu nu
mele de Ursă nu lară puté găsi mórtea. De aceea la Moţi
şi la Crişeni numele de Ursu, Grozavu, Lupu, Gura-Lu
pului, Poravu etc. înlocuescă numele de boteză Petru, Ioană
Niculae etc. (2)

(1) Com. de mai mulţi Români şi Românce din Bucovina şi Moldova. D-lă
V. Turturénă, preotă, ne scrie între altele şi acestea: «Părinţii schimbă numele,
dacă copilulă e bolnăviciosă şi ca să nu móră îi dau altă nume. Ca să nu
móră copiii se vîndă pe câţi-va bani unuia, căruia îi trăescă copiii, care are
parte de dînşii, prin feréstra casei, la care ocasiune se dau cu deosibire nu
mele: Lupu, Lupa, Ursu, Ursa etc. etc.
(2) T. Frâncu şi G. Candrea, op. cit. p. 147.
 Numele înşirate mai sus le dau Românii şi de aceea, de
6re-ce ei credă că, precum nu se atinge nici o bólă sau alte
rele de fiarele selbatice, aşa să nu se apropie şi atingă ne
mică şi de celă cu numele schimbată, şi precum se înfi
óră animalele nerăpitóre la vederea celoră răpitóre, aşa să
se înfioreze şi să se înfricoşeze tóte spiritele necurate pre
cum şi tóte bólele de celă cu numele schimbată; în fine, pre
cum nu urmăresce ună animală domestică sau nerăpitoră
pre unulă răpitoră şi nu-i dă în cale, totă aşa şi spiritulă
necurată sau băla să nu urmăréscă pre celă cu numele
schimbată, şi să nu-i vie în cale, nici să dee în urma lui sau a
numelui său, nici să-i strice, nici să-lă afle în vre-ună felă
óre-şi care, ci să-lă pérdă din vedere şi să nu-lă mai afle nici
când, fie chiar şi după mórte.
Numele ce le capătă în chipulă sus arătată le rămână
apoi pentru tötă viaţa, aşa că mulţi inşi, şi mai alesă femeile,
numai la qiua onomastică ţină numele primită la boteză, alţii
din contră nici atunci, ci abia la mórte li se scie numele
celă adevărată, şi ei o facă acésta mai multă numai de frica
spiriteloră celoră necurate, ca nu cumva acestea să le strice.
 – 229 –

XVI.

C U M Ă T R I A.

In cele mai multe părţi locuite de Români este datină că

în diua, în care se botéză copilulă nou-născută, părinţii acestuia,
de bucurie că au căpătată unu nou fătă, să dea ună prândă,
o masă. Şi de Öre-ce masa acésta se dă mai multă în onó
rea cumătrilorú mari, de-aceea se numesce ea mai pretutin
dene în Bucovina şi Moldova cumatrie,
Cumătria se face în unele părţi din Bucovina qiua şi anume
nemijlocită după boteză, sau mai bine qisă după ce saă în
torsă cumătri cu copilulă dela boteză, în care casă se nu
mesce ea şi botejune; în altele în aceeaşi qi séra, şi iarăşi
în altele, precum bună-óră în ţinutulă Dornei, dacă copilulă
se botéză Vineri, cumătria se face Sâmbătă sera, iar dacă se
botéză Sâmbăta, atunci se face Duminecă séra; mai pe scurtă
când le vine părinţiloră copilului mai bine la socotélă.
In timpulă acela, când móşa cu copilulă şi cu cumătri plécă
la boteză, tatălă copilului sau şi altulă 6re-şi cine din casă,
se duce prin sată şi poftesce pre cei mai de aprópe înnemu
riţi precum şi pre vecini la cumătrie.
 – 230 –

Totă în timpulă acela nepóta, dacă este deplină restaurată,

iar de nu, o altă femee, care ţine loculă de bucătăriţă, pre
pară bucatele trebuincióse pentru cumătrie.
După ce saă întorsă cumătrii cu copilulă şi cu móşa dela
boteză şi au cinstită fie-care pe rîndă câte ună pahară de
băutură, după cum sa arătată mai sus în capitolulă XII, şi
după ce sau adunată acum şi toţi cei poftiţi, bucătăriţa, saă
cine este, începe a aduce bucatele şi a le pune pe masă, iar
gospodariulă şi gospodina de casă a pofti pre 6speţi ca să se
aşeze la masă.
Bucatele cele mai usitate la acéstă ocasiune sunt, în qile
de fruptă: zémă, sarmale, friptură şi plăcinte, în qile de postă:
borşă de pesce, galusce, pesce şi vărqare.
Cum sa pusă sorbitura, toţi cei adunaţi, afară de cei de
casă şi de moşă, se aşéză la masă, şi anume în cele mai multe
părţi bărbaţii de-o parte, iar femeile de cea-laltă parte a mesei.
După ce saă aşezată cu toţii şi mai cu sémă cumătri şi
némurile acestora, tatălă copilului, luândă ună pahară, în
chină la cumătru sau cumătra mare; iar dacă sunt mai mulţi
cumătri, apoi la celă mai vârstnică dintre dînşii, qicândă :
– Nănaşule sau cumătre! bine aţi venită la noi cu sănătate!
– Bine v'amă aflată cu sănătate! – răspunde cumătru, –
bine şi norocă să dea Dumneqeu peste totă loculă, şi mai
alesă noului nostru finuţă !
– Să trăiţi!... Precum aţi ajunsă de laţi creştinată, aşa
să ajungeţi să-lă şi cununaţi!
– Dă Dómne!
Apoi, închinândă şi cinstindă toţi, câţi se află la masă, unulă
după altulă câte ună pahară de băutură şi dându-lă fie-care
de bine, anume ca copilulă botezată să fie curată, începu a
ospăta din bucatele puse şi a se petrece câtă se pote de bine,
Când se pună însă sarmalele sau galuscele pe masă, atunci
 – 231 -–

móşa aprinde lumina de boteză; dacă sunt două, le aprinde

pe amândouă, le pune alăturea într'o cofiţă şi dimpreună cu
acésta le pune pe masă. Iar când le pune pe masă qice :
Bună vremea la Dumnia-vóstră
Cinstiţi meseni şi gospodari,
Dar mai alesă la cumătri işti mari!
Iată că v'aducă lumini frumóse,
Strălucite, luminóse,
Inaintea Dumnilor-vóstre,
Să şédă,
Să ardă,
Să vă vedeţi de voioşi,
De bucuroşi
Şi de frumoşi;
Să le priviţi,
Să cinstiţi
Şi să vă veseliţi;
La ele să cătaţi,
Să ospătaţi
Şi să vă bucuraţi !

După acésta iea móşa copilulă dela nepótă şi înfăşindu-lă

şi împodobindu-lă, dacă e vara, frumosă cu flori, se duce cu
dînsulă iarăşi de naintea cumătriloră mari şi închinându-lă
acestora qice:

Bună vremea la Dumnia-vóstră,

Cinstiţi meseni şi gospodari,
Dar mai cu de-alesă
La Dumnia-vóstră, cumătri mari!
Bine v'am găsită sănătoşi
Şi voioşi!
Iată v'aducă ună fină ală Dumniavóstră,
Dela mânaşi pocinocă,
Dela Dumneqeă norocă!
 – 232 –

Poftimă, cumătră mare,

Dăruesce finului Dumi-tale
Ce te trage inima,
Ce-i voi, ce ţi-a plăcea!

Cumătra mare răspunde:

Mulţămimă, moşică dragă!

Mulţămimă că l'ai adusă
Şi 'naintea mea l'ai pusă;
Ian să lă vădă câtă îi de mare,
De isteţă şi de frumosă,
De voinică şi sănătosă!

După acésta cumătra mare iea peste masă copilulă din braţele
móşei, îlă sărută pe frunte, şi-lă dă apoi altei cumătre, şi
totă aşa una dela alta, iar cea de pe urmă cumătrului mare,
acesta la ală doilea cumătru; şi totă aşa până ce se părândéză
toţi Öspeţii, câţi se află la masă, şi fie-care cumătru şi cu
mătră, respective 6spe, începândă dela cumătra mare, care
la luată întâia-şi dată în braţe, dă copilului câte ună dară
bănescă după putinţă dela 50 cr. până la 1 sau 2 fl. Iar când
îi daă darulă qică:
Poftimă, moşică dragă,
Dela noi cam puţintelă,
Dela Dumnedeă mai multă !

După ce saă părândată în chipulă arătată, îlă daă iarăşi

móşei îndărăptă.
In unele locuri este datină ca darurile pentru copilă să
se adune abia după ce cumătrii mari dimpreună cu cei-alalţi
óspeţi au mâncată şi băută de ajunsă. Atunci móşa pune co
pilulă noă-botezată saă pe masă de naintea 6speţiloră saă pe
braţele cumătriloră, iar aceştia, ţinându-lă pe braţe, îi pună
pe pieptă 1 fl. până la 2 fl, adică câtă potă. Cei-alalţi 6speţi,
 – 233 –

câţi se află la masă, asemenea îi dăruescă câte ce-va, fie-care

după putere, şi după cum îlă trage inima qicândă:
Dela noi pocinocă,
De la Dumneqeă norocă!
S du

Dela noi puţintelă

Dela Dumneqeă mai multă !
După ce a dată acuma fie-care, câtă a avută să dee, móşa
iea şi légă banii adunaţi în tulpanulă, cu care a fostă copi
lulă învălită; apoi, luândă şi pre copilă de pe masă sau din
braţele cumătriloră, unde a stată totă timpulă câtă a durată
adunarea baniloră, şi dicândă cătră cumătri mari:
Cum aţi ajunsă de-aţi botezată,
Aşa să ajungeţi să cununaţi
Şi iarăşi să botezaţi !
îlă duce şi-lă dă dimpreună cu banii mamei sale.
Mama copilului numără, cum péte, toţi banii câţi sau strînsă,
şi apoi spuindă câţi sunt de toţi, mulţămesce cumătriloră şi
móşei precum şi celoră-lalţi 6speţi pentru ajutorulă primită.
După ce sau strînsă darurile pentru copilă şi saă dată
mamei acestuia, móşa iea ună talgeră pe care se află o plă
cintă şi-lă pune pe masă.
Acésta însemnéză ca 6speţii să mai dee câte ună dară bă
nCScă.

Ospeţii nu se pună de pricină. Ei aruncă şi pe talgerulă

acesta câte vr'o câţi-va cruceri.
Banii aceştia sunt meniţi pentru moşă, care îi şi strînge,
cum a dată fie-care câtă a avută să dee (1).
In Frătăuţulă-vechiă, districtulă Rădăuţului, când vină pla
(1) Dict. de Catrina Racolţa, Româncă din Calafindesci, sată în districtulă
Siretiului.
 – 234 –

cintele, atunci se aprindă luminele de boteză, cari le-au fostă

strînsă mai nainte de acésta nepóta, şi aşezându-se într'o
cofiţă se pună pe masă. Totă atunci cumătrulă sau cumătra
mare, dacă nou-botezatulă e băiată, strigă:
–«Ne trebue ciobană la oi!» iar dacă e copilă: «ne tre
bue o gânscăriţă!»
La auqulă acestoră cuvinte, móşa, dacă nou-botezatulă e
băiată, îlă învălesce într'ună cojocă cu perii întorşi, îi pune
ună tulpană pe capă, şi aşa îlă dă apoi cumătrului, care,
luându-lă şi puindu-i în tulpană 1–3 fl, îlă dă bărbatului sau
femeii de lângă dînsulă, acésta altei femei, şi totă aşa merge
copilulă din mână în mână, până ce ajunge iarăşi la cumă
trulă mare, şi fie-care îi dăruesce câte 10 sau mai mulţi cru
ceri, adecă care câtă póte şi voesce.
După ce a dăruită fie-care, câtă a avută să dăruéscă, daă
copilulă dimpreună cu darurile móşei.
Móşa, mulţămindă cumătriloră mari precum şi celoră-lalţi
meseni pentru darurile primite, iea atâtă copilulă câtă şi banii
dimpreună cu luminele aprinse şi le dă nepótei.
Nepóta, mulţămindă aşişderea tuturora, pune copilulă lân
gă sine, strînge banii, carii sunt legaţi în tulpană, iar lu
minele le întórce móşă, care din nou le pune pe masă ca să
ardă.

După acésta pune móşa o franzolă pe ună talgeră şi o dă

cumătrului.
Cumătrulă, luândă talgerulă, împlântă vr'o câţi-va cruceri
în franzolă. Totă aşa facă şi cei-lalţi 6speţi pe rândă.
Dândă toţi, câtă aă avută să dee, iea cumătrulă iarăşi tal
gerulă, pune pe dînsulă dóuă pahare pline de băutură şi
le închină apoi móşei.
Móşa, luândă talgerulă cu banii şi cu paharele, mulţămesce
tuturora pentru dară, dă apoi ună pahară bucătăriţei, în
 – 235 –

chină ea la ună cumătru, iar bucătăriţa la altă cumătru, şi apoi

cinstescă amândouă de bine băutura din pahară.
Banii adunaţi în franzolă sunt meniţi pentru móşă, care-i
şi strînge.
Sfârşindu-se şi acésta, cumătrulă mare taie plăcintele puse
mai înainte de acésta pe masă, şi puindu-le pe sahane le
împărţesce pe la 6speţi.
Sfârşindă de mâncată şi plăcintele, stîngă luminele de boteză,
se scólă dela masă şi, luându-şi fiecare rămasă bună, se
ducă cu toţii pe acasă, căci cu acésta se încheie cumătria (1).
In Bosanci, districtulă Sucevei, după ce au stată 6speţii
2–3 6re la masă, cumătrulă sau cumătra mare, luândă ună
talgeră, dăruesce nou-născutului pruncă, pe care i la dată
móşa în braţe, 1–3 fl. cari îi aruncă în talgeră, apoi toţi
ceilalţi îlă imitéză, dăruindă şi ei câte 20–30 cr., pe cari
asemenea îi aruncă în talgeră.
Sfârşindă de dată fie-carele ce la trasă inima ca să dee,
pune cumătrulă mare talgerulă cu banii strînşi pe peptulă
copilului şi astă-felă îlă predă mamei sale, qicândă:
–Poftimă cumătră, grijiţi şi păstraţi, să aibă finuţa nóstră
de salbă şi cercei. Dela noi puţină, dela Dumneqeă mai multă,
însutită şi înmiită!
–Mulţămimă, cumătre, mulţămimă ! – respundă cei de
casă.

De unde vaţi cheltuită,

Dumnedeă să vă'mplinéscă
Insutită
Şi nmiită !
Să trăiţi,
Să sporiţi
Totă din fină
In fină!

(1) Dict. de Zamfira Ignătóiei.

 -– 236 –

Cum aţi ajunsă să-i botezaţi,

Sajungeţi să-i cununaţi!
Amină!.... Dee Dumnedeă! – răspundă cumătri.
Apoi aducândă móşa o pupăză, adecă ună colacă lungă
reţă anume spre acestă scopă făcută, qice cătră cumătra mare:
Poftimă, gospodari cinstiţi,
Cum staţi aici şi cinstiţi,
Totă aşa bine-voiţi
Şi'n pungă mâna băgaţi,
Părale albe cătaţi;
Şi de mărunte n'aflaţi,
Chiar şi întregi să luaţi,
In pupăză lenplântaţi
Şi moşichei i le daţi
S'aibă şi ea în istă ană
Macară de ună peştimană
Şi moşoiulă de-ună caftană,
Că aştéptă mai de-ună ană.
Fiţi buni, fiţi buni şi'nplântaţi,
Nici decum să naşteptaţi,
Ca să fiţi prea multă rugaţi,
Că şi móşa, de trăesce,
Fie-cărui trebuesce;
Aqi la unulă mâni la altulă,
Şi totă aşa la'ntregă satulă !
Acésta şi multe altele înşirându-le móşa, fie-carele înplântă
câte vr'o câţi-va cruceri în pupăză. Iar după ce saă pă
rândată cu toţii şi móşa şi-a strînsă banii, se dau mâncă
rile cele din urmă, şi iarăşi începă a ospătă, a cinsti şi a
se veseli, ca şi la începută, până ce sosesce timpulă ca să
se scóle dela masă şi să se ducă fie-care pe acasă (1).
In satulă Balacéna, districtulă Sucevii, cum sau îutorsă
cumătri şi cu móşa dela boteză şi sau adunată toţi cei ce

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

 – 237 –

aă fostă poftiţi la cumătrie, móşa pune pe masă întâi mai

multe şipuri de rachiă. După acésta aşéză mâncările şi anume,
întâi: răcituri, dacă e di de fruptă, iar dacă e de postă,
apoi totă câte ună blidă de recituri, dar de pesce, şi unulă
de rasolă. Sfîrşindă toţi 6speţii de mâncată din acestea, strînge
móşa blidele de pe masă şi pune altele cu zémă de găină,
iar în postă borşă cu pesce şi rasolă cu sfecle. In fine vină
plăcintele saă vărdările şi dimpreună cu dînsele friptura sau
pesce prăjită. -

Când pune móşa plăcintele, atunci nânaşulă cere dela dînsa

ca să-i aducă copilulă nou-botezată.
Móşa iea copilulă, îlu învălesce într-o londiţă (pieptăraşă);
şi viindă cu dînsulă de naintea nănaşului qice, în casă când
copilulă începe a plânge, că strigă să-i dea oi, ca să aibă
din ce-şi face altă bondiţă mai frumosă şi mai căldurósă.
Nânaşulă promite finului sau o 6ie sau o mieluţă. După
acésta pune pe pieptulă copilului 1 fl. sau, care are putere,
şi mai multă. Afară de acésta îi mai promite încă şi o vi
ţică sau o vacă cu lapte, pe care i-o şi dă mai pe urmă.
După acésta iea móşa copilulă dela mânaşă şi-lă pune pe
masă de naintea celoră-lalţi 6speţi. Pune pe pieptulă lui ună
talgerelă de céră făcută în formă de cruce, iar cei ce se află
la masă pună în acestă tălgerelă câte 20-40 cr., dicândă unulă
că-i dă de cióreci sau iţari, altulă de pălărie, dacă e băiată,
de catrinţă, tulpană etc. dacă e fetiţă. -

Iea apoi cumătrulă mare o plăcintă şi o bucată de găină

de pe masă, înfige în plăcintă ună puişoră (10 cr) saă şi
mai multă şi o dă apoi móşei.
Móşa, luândă plăcinta şi jucândă cu dînsa în mână, se duce
pe la cei-lalţi 6speţi şi fie-care îi dăruesce, după împrejurări
şi putere, câte mai mulţi cruceri.
Sfîrşindu-se şi acésta iea móşa copilulă şi-lă dă mamei sale
 – 238 –

dimpreună cu banii adunaţi, apoi începe a cinsti pre 6speţi

de buna crescerea şi norocirea pruncului (1).
In Fundulă-Moldovei, districtulă Câmpulungului, unde se
face cumătria sau botejunea abia la o săptămână sau două
după boteză, adecă abia după ce sa însănătoşată şi rădicată
nepóta din pată, sosindă qiua hotărîtă, tatălă copilului se duce
pe la cei ce voescă să iea parte la cumătrie, şi fără a-i cinsti
cu vre-o băutură 6re-şi care, îi poftesce qicândă:
Poftimă să faceţi ună bine
Să veniţi pâna la mine,
Că facă astăqi botejune !
Cei poftiţi, dar mai cu sémă femeile, gătindu-se, ieaă cu
sine ouă, câte ună blidă de brânqă sau făină de grâu, iérna
câte vr'o câte-va fuióre de cânepă, iar vara câte-o legătură de
lână, şi apoi se ducă la botejune. Ajungândă la starea lo
cului, dau cele aduse femeii de casă, qicândă:
– Poftimă de sănătatea sau de sufletulă lui N. N. !
Nepóta, luândă darurile aduse şi strîngându-le, mulţămesce
fie căreia îndeosebi pentru dînsele.
După ce saă adunată acuma, se pună cu toţi la masă şi
anume nânaşulă, adecă cumătrulă celă mare, pe-o ladă sau
pe ună scaună înaltă, iar cei-lalţi 6speţi în două rînduri în
prejurulă mesei.
Sfîrşindu-se ună rîndă saă două de bucate, mama sau
tata iea pre copilulă nou-botezată şi se duce cu dînsu de
'naintea nânaşului, anume ca să-i dee ună darú 6re-şi care.
Nânaşulă precum şi toţi ceilalţi, cari se află la masă,
începă acum a da câte ună dară copilului şi anume în mâna
celui ce-lă ţine în braţe, qicândă :
– Poftimă de curea, pălărie, cuşmă etc. dacă e băiată,
de tulpană, mărgele etc. dacă e copilă.

(1) Com. de Mich. Jemna, stud. gimn.

 – 239 –

Aici trebue să observămă că Românii din Fundulă-Mol

dovei au datină de-a aduna daruri în timpulă cumătriei nu
mai pentru copiii 6meniloră celoră sărmani, nici când însă
şi pentru a celoră avuţi, ca în alte părţi ale Bucovinei.
După ce saă adunată banii pentru copilă şi după ce i-au
înmânuată părinţiloră, iea mânaşulă unú mălaiă şi înplântă
într'însulă vr'o câţi-va cruceri. După dînsulă înplântă şi cei
lalţi 6speţi pe rîndă câte unulă sau mai mulţi cruceri de
jură împrejurulă mălaiului, pe care îlă daú apoi dimpreună
cu banii móşei, pentru care sau strînsă.
După adunarea baniloră mai stau, mai ospătéză şi mai
cinstescă puţină, istorisindă în acelaşi timpă diferite istori
óre şi cântândă diferite cântece de bucurie sau de jale, după
cum e fie-care dispusă, şi apoi luându-şi rămasă bună se
duce fie-care pe acasă (1).
In ţinutulă Dornei este datină ca darurile menite pentru
copilă să se dee înainte de masă.
Móşa din acestă ţinută, când vede că bucatele sunt gata,
înfaşă copilulă, după ce la înfăşată îlă stârnesce ca să plângă,
şi apoi îlă pune pe masă dinaintea cumătrului, respective
a cumătrei mari, qicândă că-i trebue bani de ciobote, opinci
etc. şi de aceea plânge.
Fie-care dintre cei de faţă, începândă dela cumătrulă mare,
pună banii lângă dînsulă, qicândă unii, că îi dau pentru pâne
şi pentru sare, iar alţii:
Eă daă pentru sănătate,
Că-i mai bună dintre töte !

Nânaşulă trebue numai decât să dee ceva, căci d

móşa îlú înfrică, că-i duce băiatulă, adică finulă acasă,
Banii îi strînge mama copilului.

(1) Dict. de Paraschiva Lehaciă-Leuşténă.

 – 240 –

După aceea, puindu-se bucatele pe masă, începu a se os

păta şi a se veseli, a grătulă, a cinsti şi a bea atâtă în să
nătatea copilului nou-născută şi a părinţiloră săi câtă şi în
sănătatea cumătriloră mari, a móşei, precum şi a celoră-lalţi
6speţi câţi se mai află la masă (1). -

Gratularea cea mai îndătinată, care se rostesce de astă dată

cumătrilorú mari, şi mai cu semă din partea 6speţiloră adu
naţi, e cea următore:
Cumătre sau cumătră) mare!
Precum ai ajunsă să botezi,
Aşa să ajungi să şi cununi,
Să ai totă fină de fină
Să-ţi fie voia deplină!
In cele mai multe părţi ale Bucovinei este datină de a se
închina şi a bea cu paharulă, deci cumătra mare, când îi
vine de astă dată rîndulă, voindă a da petrecerii ună aeră
câtă se pote de veselă, luândă paharulă qice:
Dragu-mi-i paharulă plină
Şi badea nu prea bătrână.
Dragu-mi-i paharulă rasă
Şi bădiţa nu prea grasă!
Bărbatulă, căruia i saă adresată aceste cuvinte, voindă a
constrînge pre cumătra mare ca să bea întregă paharulă, qice:
In fundulă paharului
Sănătatea omului,
Deci cine nu bea de duşcă,
Acela móre de puşcă!
Şi cumătra cea mare mai bine bea întregă paharulă decât
să móră de o mórte aşa de rea.
In ţinutulă Sălişte din Transilvania au o sémă de inşi

(1) Com. de d-lă Vasile Diacă.

 – 241 –

datină de-a rosti, precum la mesele cele mari dela nunţi, aşa
şi la acéstă ocasiune, următórele versuri:
Ce frumósă adunare,
Totă de cei ce scurgă pahare.
Deci celă ce bea să trăiască,
Celă ce nu bea să plesnéscă.
Celă ce bea e ună omă bună,
Celă ce nu bea e nebună.
Celă ce bea e omă voinică,
Celă ce nu bea e calică.
Celă ce bea e omă voiosă,
Celă ce nu bea-i ticălosă.
Celă ce vinulă nu va bea,
Nici în raiă nu va întra,
Că şi sântulă Petru qice:
Beţi vinulă să nu se strice ! (1)
In părţile dela munte, unde adese-ori se întrebuinţéză plosce
în locă de şipuri, ne avândă destule pahare la îndemână, beau
şi din ploscă. Deci celă ce a primită plosca dice:
Cui i voia să nu móră,
Pue plosca subsuóră.
Cui i voia să trăéscă,
Plosca să no părăséscă!
Multă, puţină, e pretutindene cunoscută că Românulă, până
ce nu-i închină şi cinsti tu mai întâi, până atunci nu voesce
să bea, căci qice elă: trebue să scie omulă din ce mână a băută,
din bună sau rea. Dreptă aceea, dacă ai închinată la dînsulă
şi mai gustată măcară câtă de puţină, nu primesce paharulă,
ci dice:
Nu mi-i vina,
Nu 'ntindă mâna; -
Când mi-i vina
Totă-deauna !

(1) Com. de d-lu B. Iosofă.

Mariană, Nascerea la Români. 16
 – 242 –

O sémă de Români, cari sunt mai avuţi, facă adese-ori

cumătrie cu lăutari, de cum-va aceea nu pică în vre-ună
postă, şi cu deosebire în săptămâna mare. Iar dacă din în
tâmplare nu potú căpăta lăutari, se mulţămescă şi numai
câte cună cimpoeşu saă fluerară, să aibă numai cine le cânta.
O astă-felă de cumătrie cu lăutari, la care de regulă iea
parte şi preotulă dimpreună cu dascălulă, dintre cari celă
dîntâiă stă în fruntea, iar celă de-ală doilea în cornulă mesei,
se numesce cumătrie grasa sau cumatrie în genunchi, va să
qică până la genunchi de plină.
Cumatriile în genunchi, cari se facă de regulă după ce sa
însănătoşată cum se cade nepóta, duréză cu multă mai lungă
decât cele de rîndă şi voia cea bună e cu multă mai ani
mată (1). In timpulă mesei cântă nu numai lăutarii ci adese-ori
şi őspeţii diferite cântece, iar după ce sau sculată dela masă
prindă a şi juca.
Unulă dintre cântecele usitate la acéstă ocasiune, şi mai
alesă în timpulă mesei, e şi celă următoră:
Lelea albă ca omătulă
Se iubesce cu cumătrulă,
Da cumătra să nu scie,
Vorbă 'n casă să nu fie.
Lelea albă cum e caşulă
Se iubesce cu mânaşulă,
Da mânaşa să nu scie
Lungă vorbă să nu fie. -

Brădănaşă cu vîrfulă verde,

Cumătra sprîncene negre,
Cine-o vede mintea-şi pierde (2).

(1) «Dacă în decursulă unei cumătrii, – ne scrie d-lă Ionică ală lui Iordachi
Isacă din Mahala, – se intâmplă prea mare chefă, dacă Öspeţii sunt de-o po
trivă peste fire bine dispuşi, e ună semnă că copilulă, pentru care se face
cumătria, nu va trăi lungă timpă.»
(2) Din Crasna, dict. de Marióra Bărbuţă.
 - 243 –

Altă cântecă, care asemenea se cântă în decursulă mesei

dela cumătrie, sună astă-felă:

Frundă verde de-alămâe,

Dragă mi-i cumătra mie,
Da cumătru şi mai tare,
Că i numele mai mare,
Da cumătra să nu scie
Lungă vorbă să nu fie (1).
In fine ală treilea cântecă sună aşa:
Dragu-mi-i câmpulă cu flori
Şi cumătrulă une-ori.
Dragu-mi-i câmpulă cu érbă
Şi cumătra câte-odată.
Când ningea şi viscolia
Cumătru la noi venia.
Acuma-i caldă şi frumosă,
Cumătru la noi na fostă.
Şi-amă multă e caldă şi bine,
Cumătru la noi nu vine.
Frundă verde pipigioiu,
Poftimă cumătre la noi,
Că noi suntemă bucuroşi
De cumătrii cei frumoşi.

Ba, la cumetriile cele grase, când veselia şi voia cea bună

a ajunsă la culme, nu o dată auqi şi pre tatălă copilului
adresându-se atâtă cătră nevasta sa câtă şi cătră cumătrii
cei mari şi dicândă:
Să trăescă şi eu şi tu,
Şi cumătru selécu,
Şi viţelulă de sub vacă
Şi cumătra, că mi-i dragă!

1) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă.

 – 244 –

Saú aşa :
Isvoraşă cu apă rece,
De-ar da Dumneqeu să sece
Să rămâie numai tină
Să dau mâna
Cu vecina.
Cu vecina
Nu-mi dă mână
Cu cumătra totă-da-una !

La cumătrie, după cum amă amintită şi mai sus, ieau

parte numai bărbaţi şi neveste, adecă numai cei căsătoriţi.
Deci, dacă anume sau numai din întâmplare întră şi vreună
fecioră în casă, unde se ţine cumătria, atunci móşa, cum
dă cu ochii de dînsulă, îi iea şi ascunde cuşma, anume ca
să pótă dormi copilulă şi să ajungă, ca să pârte şi elă
cuşmă sau pălărie.
Precum mai nainte, în decursulă mesei şi mai după aceea
în decursulă jocului, îndătinéză de-a cânta diferite cântece,
totă aşa îndătinéză şi după ce sa sfîrşită cumătria şi anume
când cumătrii îşi ieaă rămasă bună şi voescă să se pornéscă
spre casă.
Aşa cumătra mare, când îşi iea rămasă bună dela cei de
casă, cântă :
Frundă verde lemnă de nucă,
Mi-a venită vremea de ducă ;
Mi-a fostă vremea mai de multă,
Dar eu nu m'am pricepută!

Cântă cuculă pe butucă,

Vine vremea să mă ducă.
Sara bună, că mă ducă
Nu vă facă nici ună buclucă !
Sara bună eă vă lasă,
Nu vă facă nici ună năcază !
 – 245 –

Sara bună nu de tătă, (1)

Că mai am gândă să vă vădă !
Saú :

Vreme-mi-i de mersă acasă,

Holercuţa nu mă lasă.
Sara bună nu de tătă
Cam de gândă să vă mai vădă!
Saú :
Sara bună mi-aşi lua,
Nu mă'ndură de Dumnia-ta,
Cumătriţă, draga mea !
Sara bună eu mă ducă.
Mulţămimă, gură de cucu.
Sara bună, nu de tătă,
Că am gândă să te mai vădă !
Mama copilului, care voesce ca cumătrii, respective cu
mătra, să mai stea ca să mai petrécă împreună şi să se mai
veseléscă, qice:
Cumătră, ciréşamară
Fă-mi cu ochiu pân'afară.
Cumătră, ciréşă dulce,
Fă-mi cu ochiu când te-i duce! (2)
Cumătra, nu numai că-i face cu ochiulă, dar luându-şi din
nou séra bună, dă numai decât să se pornéscă.
Mama copilului urméză:
Dragu-mi-i, boeri, de voi,
C'aţi venită până la noi,
Şi mi-i dragă de Dumnia-vóstră,
C'aţi venită la casa nőstră,
Da de-acum mai dragi mi-ţi fi
Că şi mai desă mi-ţi veni !

(1) Tătă = totă, se aude forte adeseori în Bucovina atâtă în vorba de tote
dilele, câtă şi în poesia poporană.
(2) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă.
 – 246 –

In sfîrşită, văqândă mama copilului că cumătrii nu glu

mescă, ci voră numai decât să plece spre casă, iea ună şipă
de rachiu şi petrecându-i până la pórtă, cântă:
Cumătriţa mea cea dragă,
Mi-a trecută acum de şagă.
Cumătră, cumătră hăi,
Când audă de sara bună
Mi se uscă limba 'n gură!
Dacă între cei ce-şi ieaă rămasă bună se află şi vre-o ne
vastă străină, fără părinţi, fraţi şi surori, atunci numai ce-o
veqi şi pre aceea rădicându-şi vócea şi cântândă:
Voi nu vă prea fuduliţi
Şi la min încă veniţi,
Că voi prea bine mă sciţi
Că eu îsă fără părinţi,
Şi veniţi în sărbători,
Că eu îsă făr' de surori ,
Şi voi totă nu mă uitaţi,
Că eu îsă cea făr' de fraţi (1).
Ajunşi la pórtă mai beaă încă câte ună rîndă sau două
de pahare şi apoi se despărţescă, întorcându-se căsaşii în
casă, iar cei-alalţi ducându-se fie-carele pe la locuinţele loră.
In unele părţi ale Moldovei câte-va dile după boteză, ună
prietenă ală casei umblă cu o garafă cu rachiu, întră în fie
care casă, qice câte-va vorbe de cinste pentru gazdă, apoi
umplândă paharulă îlă închină fie-căruia dintre gospodari şi-i
poftesce pe sară la cumătrie. De obicinuită vorbele ce se
dică la asemene împrejurări, sunt de felulă următoră:
– Jupânulă mânaşă şi jupânésa mânaşă, împreună cu ai
loră cumătri, se închină la cinstita faţa Domnia-vóstră ca la
ună mândru codru verde şi vă poftesce să osteniţi de sară

(1) Din Gălinesci, districtulă Rădăuţului.

 – 247 –

până la gazda dumiloră-sale, că li sa născută pruncă tînără

şi frumosă şi de mare veselie sa umplută casa loră. Tare
se voră supăra cinstiţii nânaşi şi întréga cinstita adunare dacă
veţi da greşă la acésta.
Gazda răspunde prin câteva vorbe, arătândă că nu va
lipsi dela adunare şi înapoindă paharulă ca să-lă îndulcéscă,
trimisulă îlă iea iarăşi şi, dicândă: «mulţămimă», îlă dă de
duşcă, iar poftitorulă adauge: «să vă fie de bine.»
Odată cu amurgulă serii începă a se aduna unulă câte
unulă cei poftiţi la cumătrie, bărbaţii cu femeile loră, căci
şi în Moldova numai gospodarii se poftescă la asemene pe
treceri.

Sosindă la casa de cumătrie, bărbaţii se strîngă grămadă

de-o parte şi femeile de altă parte, fie-care cétă vorbindă
de ale sale.
In vremile de demultă bărbaţii vorbiaă de cumpenele res
bóieloră, de vitejiile Domniloră şi ale boeriloră, fie-care îşi
spunea povestea întâmplăriloră sale în bătăliile cu Turcii,
cu Tătarii, cu Ungurii sau cu Litfa. Astăqi grăescă despre
nevoile loră, despre jidovulă crîşmară, despre ciocoi, iar cei
din părţile muntóse mai multă despre întâmplările cu dihania
de ursă.
– Umblamă – qice unulă – după o găină sălbatică ce de
multă vreme o auqisemă codcodocindă prin smidă (1), când
la capătulă plaiului, colo, scii, dreptă bradulă celă pîrlită . . . .
he! hel răspunde altulă ce stă cu ochii ţintă la povestitoră. . . .
numai iacă o dihanie câtu-mi-ţi-i mamila stătea în cărare
par că-mi aţinea calea, aprindă într'însa, că Dómne îndămâ
nă-mi mai venia, şi chitescă dreptă în frunte încât nici na
mai mişcată. Era ună ursă bîrză ţintată în frunte, pare-mi
–– *–

(1) Smida e o pădure de braqi arşi, în care au crescută tufe noue.

 – 248 –

se că tocmai acela, care mai astă primăvară mi-a luată ună

cârlană de ma durută în sufletă,- scii cârlanulă celă ţertină.
– Dar dumi-tale ţi-a mersă bine – răpunde ună altulă
– că în locă de o zémă de găină, te-ai alesă cu o piele de
ursă, dar mie mi sa sfetită mai răă: era despre séră şi mă
dusesemă să-mi aducă boii; scoboră pe sghiabi (1), când la
capătulă tarniţei (2) iacă dihania de ursă, după ce-mi supsese
boulă, îlă movilise, şi acum şedea nepăsătoră de-asupra pe
partamuri (3); aşa mam aprinsă de mânie, vădându-mi boulă
perdută, încât mi-am qisă în mine : de acum totă una mi-e,
ori eu, ori elă; pună mâna pe o tişitură şi strigândă înfri
coşată, ca să-i ieau apa dela móră, am şi repeqită într-însulă.
Na stată dihania de pricină, ci a rupto de fugă. – Eşti şi
omă fiorosă – adaugă rîdândă unu altulă. – Ba nu, bre,
– răspunde iarăşi altulă – da era ursă de cei furnicoşi,
care fuge de-şi scóte ochii când vede omă.
La aceste vorbe dau cu toţii ună hohotă de rîsu, şi altora
li se taie pofta să mai povestéscă vitejii cu urşii.
In vremea acésta între femei, ca dela gâgăitulă gâsceloră
nu se mai înţelege nimică, vorbescă tóte de odată, chicotescu
şi rîdă cu hohotă.
Aşa merge rânduială, până când gazda sau nânaşa poftesce
la masă, în capulă căreia se aşéză mânaşulă şi nânaşa şi
apoi totă părechi, bărbată şi femee, după cum sunt de fruntaşi,
până se încheie masa. Mânâncă, beau şi se veselescă mai
multe ceasuri, glumindă şi rîqândă asupra jidanului din sată
sau despre vre-ună prostatică ce sa pribegită la masă.

(1) Sghiabulă este o cărare prin valea dintre doi munţi.

(2) Tarniţa este ună drumă bătută de oi sau de vite prin ună locă greu
de umblată.
(3) Partamuri se numescă bucăţile dintr'o vită ruptă de ursă, pe care acesta
le face grămadă şi apoi se sue de-asupra loră, faptă ce se numesce sa movi îs.
 – 249 –

Pe la sfîrşitulă mesei se dregă paharele cele dulci, întâi

drege mânaşulă şi pune ceva mai multă în pahară mai făgă
duindă copilului acolo în faţa tuturoră o viţică; apoi începă
ceilalţi a pune bani în pahare după puterile loră.
Cu aceşti bani îşi scote gazda cheltuelele mesei şi une-ori
mai prisosesce ceva.
După ce se sfîrşescă paharele dulci 6speţii începă a se
rădica dela masă.
In tótă vremea câtă ţine masa, doi balauri negri ca do
sulă ceaunului cântă unulă din scripcă şi altulă din cobză
felurite cântece de ţéră cum şi altele vechi împământenite, pre
cum sârbésca, corăbiasca şi rusésca. Din când în când câte
ună őspe chefăluită întinde ună pahară de vină scripcaru
lui ori cobzarului, dicându-i:
–Bea, balaure, co ţi-lă tornă în capă!
Ţiganulă se scólă, închină şi elă, dar cine bagă în sémă
închinăciunea ţigănéscă?
După rădicarea mesei stă totă temeiulă cânteceloră şi a
jocuriloră. Flăcăii ameţiţi saltă legănată, cântă din gură,
glumescă, prujescă şi chiue, bătândă cu piciórele de răsună
pămîntulă. Acum îşi deschidă dragostele totă mersulă loră;
prin inimile femeiloră trecă când segeţile iubirei, când ale
temutului. Unele cântă în pilda altora:
Nu sciă ţese, nu sciă cósă,
Dar nu-mi pasă, că-să frumósă.

Cântecă mestecată cu laudă şi batjocură, pe care nici o

femee de ţéră nu-lă primesce cu mulţămire, celă puţină în
ochii lumii.
Este în sufletulă Românului ună fondă însemnată de în
tristare, care se revarsă prin versulă duiosă şi tristă ală
cântecului său şi prin vorbele ce qice la cântare. Acestă su
 – 250 –

fletă a presurată note triste chiar şi în cântecele menite pentru

veselie. Iar Doina este culmea tuturoră, ea închide într'însa
inima întrégă, are ceva a sufletului singuratică şi jalnică,
pe care nu-lă póte zugrăvi nici ună cuvîntă în limba grăită,
afară póte de dorulă, care se apropie întru câtă-va prin mul
ţimea întrebuinţăriloră lui. Până la acestă cântecă toţi sunt
veseli, sorbindă unulă din bucuria altuia, dar de îndată ce
se audă sunetele străbătătóre ale doinei, se lasă de mână
şi de după gâtă şi fie-care se ascunde în adâncurile jalnice
ale sufletului săă. Ţiganii lăutari au ghicită aceste însuşiri
ale Românului, de aceea pentru a scăpa de batjocurile şi
şăgile dupăcite ce pornescă din veselia sburdalnică, ei începă
ună cântecă de inimă albastră, care pune pe gânduri până
şi pe cei mai zurbagii, iar unii, cei mai cu focă, începă să
strige lăutariloră că aă nemerito, caci parca le iea cu ca
uşulă dela inimă.»
Sfîrşindu-se astă-felă de cântece şi îndesândă cocoşulă
cântările sale, 6speţii începă a se împrăştia, în vreme ce
unii mai slabi dormú duşi unde i-a apucată vremea (1).
In judeţulă Sucevii precum şi în alte judeţe din partea de
sus a Moldovei, cumătria se face sau nemijlocită după bo
tezulă nou-născutului copilă saă la vr'o câte-va dile după
aceea, când atâtă părinţii copilului câtă şi nânaşii săi învită
pre rudeniile loră cele mai de aprópe ca să iee parte la dînsa.
După ce s'au adunată toţi cei invitaţi şi după ce saă
aşeqată la masă, móşa, înfăşindă copilulă în scutecele cele
mai frumose ce le are, se duce cu dînsulă la cumătrii cei
mari, adecă la nânaşii săi, cari stau în capulă mesei; şi pre
sentându-lă loră, qice:

(1) A. Lambrior, «Obiceiuri şi credinţe la Români.» în «Convorbiri lit. »

an. IX, Iaşi 1.875, p. 2–5.
 – 251 –

Din găóză din rogoză

O ieşită istă fătă frumosă,
Şi cere scufă şi salbă
Să se ducă în lumea albă,
Cere cală de călărie
Şi o stea la pălărie
Ca să trécă de pustie;
Şi mai cere ună cală bréză,
Că-i fecioră de omă vitéză.
Dă-i măicuţ ună oborocă,
Ca să-şi cate de norocă,
Şi mai dăi măicuţ'o sită
Ca să-şi cate de ursită;
Şi mai fă maic o plăcintă
S'o mâncămă până la nuntă.
Ca grâulă N. N. să créscă
Şi 'ntru mulţi ani să trăéscă!

După rostirea acestei urări, fie-care mesană scóte şi dă

câte ună darú bănescă pentru copilă şi anume mai întâi
nânaşii săi, apoi rudele şi vecinii.
Mai pe urmă, şi anume după ce au stată cu toţii ună
restimpă bună la masă, după ce fie-care a gustată din bu
catele aduse şi puse pe masă şi a cinstită câtă a voită şi
i-a plăcută, móşa iea o pâne saă ună mălaiu, merge cu dînsulă
mai întâi la cumătrii cei mari apoi la fie-care 6spe în deosebi
şi, făcândă diferite glume, cere ca să-i dee şi ei câte unu
dară pentru ostenélă ce-a avut'o.
Şi fiindă că aşa-i datina din moşi-strămoşi, nime nu se
pune de pricină, ci fie-care scóte câte vr'o câţi-va bani, câtă
îi lasă inima, şi-i împlântă în mălaiă.
Cu adunarea acestoră bani se încheie apoi cumătria, se
scólă cu toţii dela masă, şi luându-şi rămasă bună dela
parinţii copilului, căruia îi dorescă viaţă îndelungată şi ne
pătată, minte sănătósă, fericire şi tóte cele bune, plécă fie
care mulţămită spre locuinţa sa (1).
In Ţéra-Românésca (2) şi în Transilvania se dă asemenea
pretutindene după boteză câte ună prândă mai mare sau
mai mică, după cum e şi starea părinţiloră pruncului. Cu
acea ocasiune se facă apoi, ca şi în Bucovina, unele presente
parte în bani parte în naturale. Pe unele locuri banii se
aruncă sau în scaldă sau în légănulă pruncului.
Dela cei presenţi precum şi dela aceia, cari vină mai târ
diă în casa pruncului, se iea somnă, adecă se taie niţelă păru
saú se pune câte ună bănuţu la pernă (3).
In părţile Oraviţei, din Banată, se face asemenea după
boteză ună prândă, la care iea parte naşulă, móşa, sau alte
némuri, cari venindă rógă de sănătatea nou-născutului, adu
cândă daruri, cu care ocasiune qică: «Eă daú puţină, Dum
nedeú să dea mai multă, qile multe, norocă şi fericire !(4)»
In alte părţi din Banată, după botezarea unui copilă, tatălă
acestuia, dacă e cu dare de mână, pregătesce ună prândă

(1) Dict. de mai multe Românce din satele Mălini şi Rădăşeni. Veqi şi «Ga
zeta săténului», fóia cunoscinţeloră trebuincióse agricultorului şi poporului, an.
III. Rîmnicu-Sărată, 1886 p. 187.
(2) «Lumina pentru toţi» an. III. Bucuresci 1888, p. 473: «După boteză,
naşulă merge acasă la părinţii noului-născută, unde se face masa, la care vină
rudele şi prietenii atâtă ai naşului câtă şi ai părinţiloră pruncului şi daă,
câte ună dară pruncului.»
(3) Com. de d-lă Georgescu înv. în Secadate. – «Gazeta Transilvaniei, an
LV. Braşovă 1892. No. 207: «Afara de botezulă reală, se mai facă – în Ilva
mare–şi aşa numitele «botejuni.» Atunci gazda casei vestesce pe aceia, pre
cari îi doresce să-i aibă la batejune, care în casulă acesta este ună ospăță
de prietini. Cei chemaţi se întrunescă la casa chemătorului, care îi ospătă
bine. Atunci fie-care 6spe îşi ţine de datorie să cinstéscă gazdei o viţea, una ori
mai multe oi, bucate, ba şi bani. Acei 6speţi, cari cinstescă o viţea, ună mânză
o vaca (nu şi cei cari cinstescă oi, capre, bucate, bani) intră în cumătrie cu
gazda casei. Acesta, la casă de nevoe, la cumătri alérgă mai întâi după sfatu
şi ajutoră.»
(4) Aur. Jana, «Credinţe la nasceri», în «Familia» an. 1889 p. 483.
mare, numită gostie, la care pe lângă naşi şi móşă, mai chémă
încă şi pre bărbatulă móşei, apoi pre vecini, prieteni şi ru
denii; une-ori aducă chiar şi lăutari.
După ce au prândită şi saă veselită cu toţii, fie-care 6spe,
înainte de a-şi lua qiua bună şi a se porni spre casă, caută
şi scóte vre-o câţi-va bani, care câtă se ndură şi după cum
îi e şi puterea, şi puindu-i la capulă micului botezată, qice:
– Eă îţi dau puţină, Dumneqeu să-ţi dea mai multă !
Rostindă cuvintele acestea, dă mâna cu cei de casă şi,
luându-şi rămasă bună dela dînşii, se pornesce în cotro sa
îndreptată. -

Nemijlocită însă înainte de pornire, găzdâia casei dă na

şului sau naşei ca dară o maramă frumósă, iar móşei o pogace,
pe care sunt grămădite cărnuri fripte, aluaturi fine, iar de
asupra ca la 8–10 rifi de pânză fină, ală cărei mijlocă vine
dreptă de-asupra pogacei şi a aluaturiloră, iar capetele se
tragă (târîie) pe jos. Pogacea şi pânza acésta trebue so ducă
móşa până la sine acasă ţinându-o mai sus decât umărulă,
alăturea cu capulă, iar capetele pânzei lăsându-le să se tâ
rîie după dînsa ca ună şlepă după o dómnă, anume ca cine
va întâlni-o pe drumă, să ştea locului, să-i admire darulă şi
să pótă qice: «mare şi frumosă dară i-au dată!»
Cu acésta apoi, petrecuţi fiindă naşii şi móşa de cătră pă
rinţii copilului şi de lăutari până la unu locă, une-ori chiar
şi până acasă, se gată gostia sau actulă botezării.
Cei mai săraci, dacă nu potă în qiua botezării da şi ei
ună prânqă ca cei bogaţi, hotărăscă a-lă da pe altă Dumi
necă sau sărbătore, une-ori chiar şi la 2-3 săptămâni. Atunci
facă şi ei o mică gostie, dar totă-deauna mai pe sărăcie şi
mai cu puţină sgomotă (1).

(1) Com. de d-lă I. Popovici.

 – - 254 –

In Ungaria asemenea e datină de-a se da ună ospăţă în onó

rea cumătriloră mari şi a móşei, dar mai cu sémă numai
după botezulă unui pruncă (băiată).
In decursulă ospăţului acestuia, care, cu puţine abateri, se
face mai totă aşa ca şi în celelalte părţi locuite de Români,
nepóta e dătóre să spele mânile móşei, ceea ce se face aşa:
tórnă apă curată întrună blidă, şi apoi, luând cu mânele séle
apă de-aceea, spală cu dînsa mânile méşei; iar după ce i le-a
spălată îi dă o ştergură nouă ca să se ştérgă. Atâtă şter
gura acésta, câtă şi o năframă, asemenea nouă, care i-o dă
mai pe urmă, rămână ale móşei ca dară pentru ostenéla sa
precum şi pentru mâncarea ce i-a preparato şi i-a aduso,
câtă timpă a fostă bolnavă.
Spălarea mâniloră móşei de către nepota sa trebue în ori
ce casă să se întâmple în viéţa acésta, căci dacă nu se întâmplă,
atunci móşa în cea-laltă lume e tótă până în cóte sângiósă.
Dacă nepóta a neglijată în decursulă vieţii sale actulă acesta
ală spălării, şi sa întâmplată să móră, atunci móşa se duce
la dînsa până a nu se înmormînta, şi némurile ei o spală
pe mâni şi o ştergă cu pânza ce se află pe faţa repausatei (1).
In fine în Macedonia după boteză se pune masă la mar
tori, şi în timpulă mesei se aduce ună vasă cu vină, la fie-care
óspe care aruncă în năuntru bănişori sau parale, menite a se
cóse pe scufiţa copilului. Cele-lalte formalităţi se facă ca şi
la Românii din Dacia-Traiană, fără nici o deosebire (2).

(1) Com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare.

(2) Bolintinénu, Călătorii la Românii din Macedonia, p. 88–89. –Vedi şi Bu
rada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit., p. 46.
 XVII.

S C Ă L D Ă C I UN E A.

In decursulă cumătriei sau nemijlocită după acésta urméză

de regulă Scăldăciunea, numită altmintrelea şi scăldușă sau
scălduşcă; adecă copilulă nou-născută se scaldă de cătră cu
matrii mari, naşii copilului, cari laă ţinută la boteză.
In cele mai multe locuri din Bucovina însă este datină
de a se scălda copilulă de cătră cumetrii cei mari abia a
doua sau chiar a treia di după boteză, şi acésta din ca
usă ca să nu se ştérgă prea de grabă mirulă de pe dînsulă,
ci să dórmă celă puţină o népte în miră (1).
In acele locuri, unde se scaldă a doua sau a treia qi,
mai esistă încă şi acea credinţă că pe copilulă botezată nu
e nimărui iertată să pue mâna, până ce nu-lă scaldă nâ
naşa sa (2).

(1) Com. de mai mulţi inşi precum şi de d-lă V. Turturénă, protă : «Scăl
dăciunea, numită altmintrelea scălduşcă, se face totă-deauna a doua di după
boteză, pentru că la boteză prunculă se miruesce şi de-aceea în aceea di nu
se cade a scălda sau a spăla copilulă, căci se spală mirulă de pe dînsulă."
2 In Stroesci, com. de d-lă I. Berariu, parochă şi exarchú.
 – 256 –

Scăldăciunea se face în cele mai multe părţi din Buco

vina astă-felu:
A doua qi după boteză sau cumătrie, colea când se apro
pie sórele spre amiaqi, se adună la casa nepótei mai multe
femei dimpreună cu cumătra sau cumătrulă mare, adecă cu
celă ce a ţinută copilulă la boteză.
Dacă celă ce a ţinută copilulă la boteză e bărbată, vine
de regulă dimpreună cu soţia sa, dar nu aduce nici ună
dară, dacă e femee, atunci aceea vine de regulă fără de băr
batulă săă, dar aduce cu sine şi de astă dată, ca şi mai
nainte la boteză, pelinci, faşă, ună tulpănaşă, ună brâu, o
perinuţă, tóte acestea nouă (1). -

In Boiană, dstrictulă Cernăuţului, şi în Vicovulă-de-sus,

districtulă Rădăuţului, naşa aduce de regulă finului său de
astă dată ca dară: o faşă, ună scutecă şi o bucată de pânză
nóuă ca de vr'o 3–4 coţi de lungă pentru pelinci, precum
şi o capătuşca (2) albă şi una cu flori (3).
In Fundulă-Moldovei, districtulă Câmpulungului, dacă na
şulă copilului e femee, când merge să scalde copilulă de
miră, duce următórele daruri: o păreche de dăsăguţi, ună
sculă de lână alba ori lae, apoi scutece, o faşă şi ună tulpănaşă
de legată capulă copilului, cari sunt puse într-o traistă nóuă
şi câtă se póte de frumosă. Pe lângă acestea mai duce încă
şi o 6lă nouă. -

Obiectele prime sunt menite pentru înfăşarea copilului, iar

óia de încălqită scăldătórea într'însa.
Dacă celă ce a botezată e bărbată, tóte lucrurile acestea
le duce nevasta sa, care scaldă totu-odată şi copilulă. Dacă
n'are soţie, le duce o soră sau altă femee. Iar dacă e săr

(1) In Calanfindesci şi Frătăuţulă-vechiă.

(2) Căpătuşcă = basmă.
3) Com. de d-lă V. Turturénă, preotă.
 – 257 –

mană, şi n'are lucruri de acestea în casa sa, trebue să le

cumpere dela alţii, căci de dusă, fie avută ori sărmană,
fie-care trebue să le ducă (1)
După ce sau adunatu acum tóte femeile, câte au avută
să se adune, căci bărbaţii, afară de cumătrulă mare, mai
nicăiri în Bucovina nu e datină ca să iea parte la Scăldă
ciune, móşa prepară scăldătórea (scălduşca), adecă tórnă apă
curată şi ne 'ncepută în 6la cea nouă, care a adus o cumătra
cea mare, respective soţia cumătrului mare, anume spre acestă
scopă de acasă şi care însémnă ca copilulă să aibă glasă
ca şi 6la cea nouă când se cumpără din târgă, şi apoi o pune
la focă ca să se încăldéscă. In acelaşi timpă pune în 6la
cu apă încă şi următórele plante sau seminţe de plante, pre
cum: busuiocă, câte-va fire de grâă, mărariă, mintă, româ
nița, câte-va botii (botie) sau măgălii de macă, semînţă de
cânepă, precum şi una sau mai multe pene de ori şi ce felă
de pasăre.
Busuioculă îlă pune de aceea ca nou-născutulă, şi mai alesă
dacă e copilă, să fie atrăgătóre şi iubită ca busuioculă;
Firele de grâă, ca să aibă cinstea grâului; şi precum e
grâulă celă mai alesă şi mai căutată dintre tóte pânele albe,
aşa să fie şi copilulă mai alesă, mai căutată şi mai văqută
dintre toţi Ömenii;
Marariulă, să fie plăcută ca mărariulă în bucate;
Minta şi româniţa, ca să créscă uşoră şi să fie sănătosă;
Botiile de macă, ca să potă uşoră şi bine dormi;
Sămînţa de cânepă, ca să créscă iute ca cânepa, iar
Penele, ca să fie uşoru ca pana, precum şi pentru aceea
ca tóte să le pricépă şi înveţe ușoră, şi totă aşa să trăéscă
în lume.
Totă aşa facă şi móşele românce din Macedonia; acelea
(1) Dict. de Paraschiva Lehaciă – Leuşténă.
Mariană, Nascerea la Români. 17
 – 258 –

încă pună în scăldătóre, după ce sa botezată copilulă, bu

suiocă, ca să fie muşată (frumosă), paradzi (parale) de ar
gintă ca să fie avută, şi sare ca sa aiba hare (să fie plăcută) (1).
După ce sa încălqită scăldătórea astă-felă preparată, o iea
dela focă şi o tórnă într'o vănuţă sau covăţică, numită alt
mintrelea în unele părţi atâtă din Bucovina câtă şi din
Moldova alghie dem. alghiuţă (2), în care mai pune încă şi
o lécă de aghiasmă, puţină lapte dulce, o bucăţică de zahară
precum şi unulă sau două ouă.
Apa sfinţită sau aghiasma însémnă ca copilulă să fie ca
acésta de curată;
Laptele dulce, ca să fie albă şi frumosă ca laptele, precum
şi pentru aceea ca să-i fie viéţa dulce ca laptele, să trăéscă
bine în lume;
Zaharulă, mai alesă dacă e copilă, anume ca să fie lumei
dulce ca acesta, iar ouăle, cari rămână întregi până a doua
qi, când le sparge mama copilului şi aşa sparte le pune apoi
în scăldătóre, însemnéză ca să fie curată, plină şi sănătosă
ca oulă.
Mai totă aceste obiecte îndătinéză a le pune în scalduşa
şi Româncele, respective móşele, din unele părţi ale Moldovei
precum bună oră cele din judeţulă Sucéva (3).
In Ţéra Românéscă, când se scaldă copilulă pentru prima
óră dela boteză, i se pune în scăldătóre o bucată de pâne
şi una de slănină de porcă, anume ca copilulă să crésca ca
pânea în coptoră şi sa se îngraşe ca ună purcelă. I se mai
pune încă şi o córdă de vióră ca în viaţa lui să cânte fru
mosă (4).

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, publ. în op. cit., p. 41.

(2) Dict. de Aniţa Pletosă, Româncă din Rădăşeni, judeţulă Sucéva.
(3) Dict. de An. Pletosă din comuna Rădăşeni: «Scăldătórea, numită altmin
relea scălduşă, o face móşa din apă neîncepută. După ce o pune în alghiuţă
şi-o stâmpără, pune într'însa grâu, zahară şi pene, ca să fie uşoră ca pana.»
(4) Ionénu, op. cit., p. 27 şi 28.
 – 259 –

Iea apoi totă móşa copilulă şi-lă vîră în scăldătóre. După

ce la vîrîtă, cumătra, respective cumătrulă mare, naşulă co
pilului, iea lumina de boteză, o aprinde şi apropiindu-se de
vasulă, în care se află copilulă, pica (picură) dintr'însa în
scăldătore în forma crucei câte de trei ori în fie-care locă
şi anume : întâi la capă, apoi la picióre, după aceea în
partea dréptă şi pe urmă în cea stângă.
Dacă sunt doi sau şi mai mulţi cumătri, atunci picură
fie-care pe rândă, aruncândă în acelaşi timpu câte unulă
sau şi mai mulţi florini în scăldătóre.
Vină apoi pe rândă tóte femeile câte se află de faţă şi
stropindă copilulă cu puţină apă, aruncă şi ele în scăl
dătóre câte vr'o câţi-va cruceri sau puişori, după cum sunt
de avute.

Banii aceştia, cari sunt meniţi pentru moşă (1), însemnéză

ca copilulă să fie bănosă şi norocosă câtă va trăi.
Iar luminele le pună pe masă, unde le lasă să ardă până
mai pe urmă.
După acésta cumătra mare scaldă singură copilulă. Dacă
sunt mai multe cumătre îlă scaldă fie-care pe rândă. Iar dacă
naşulă copilului e bărbată, atunci îlă scaldă nevasta sa, în
lipsa acesteia móşa saă şi altă femee. Totuşi şi mânaşulă trebue
să tórne măcarú o lécă de apă pe copilă (2).
După ce la scăldată şi spălată cum se cade, iea cumătra
cea mare crijma, în care a fostă pusă după ce sa scosă
din boteză, o móie în scălduşcă şi şterge cu dînsa copilulu
mai întâi pe la tóte încheeturile, unde a fostú unsă cu

(1) Datina Rom. din Calafindesci, Ilişesci, Frătăuţulă-vechiu şi Suceva. -

Vedi şi Or. Dlujanschi, Din viaţa pop. rom., în Albina Carpaţiloră» an.
IV. Sibiiu 1879, p. 76.
(2) In Calafindesci, dict. de C. Racolţa;– în Frătăuţulă-vechiă, dict. de Zam
fira Ignătóiei; apoi în Ilişesci.
 – 260 –

miră, apoi în gură ca să nu-i pută, pe subsuori ca să nu

asude şi la urechi ca să audă bine (1).
Nespălându-lă cumătra cum se cade cu crijma, în gură,
subsuori şi n urechi, se crede că copilului, câtă trăesce, îi
pute din gură, asudă fórte tare şi nu aude bine (2).
In Boiană şi Mahala, districtulă Cernăuţului, dreptulă de
a scălda pre celă botezată întâia oră după boteză îlă are
numai mânaşa. Alte femei şi cu deosebire mama copilului nu
se cuvine nici decum să-lă scalde de miră, pentru că după
credinţa Româniloră din aceste două comune ar fi ună mare
păcată când l'ar scălda altă femee, şi nu nânaşă-sa.
Dreptă aceea nânaşa, după ce atâtă ea câtă şi cei-lalţi
meseni cari voescă, au aruncată mai întâi câte unulă sau
mai mulţi cruceri în scăldătóre, móie cornulă crijmei în scaldă
şi picură copilulă cu dînsa în gură de trei ori anume ca să
nu se prindă de dînsulă nici ună rău, apoi picură cu lu
mina de boteză, care arde în totă timpulă scăldării, în scăl
duşcă câte trei picuşuri: la capă, la picióre şi la ambele
mâni în forma crucii. După acésta, scăldându-lă şi spălându-lă
cum se cuvine, iea tripliculă (3) şi busuioculă, care a fostă
legată la lumina de boteză, precum şi crijma, ale cărei cor
nuri le îndoesce la ună locă, şi prindându-le pe tóte acestea
la olaltă, le móie în scaldă şi şterge cu dînsele pe copilulă
scăldată la urechi, la mâni, subsuori, în stinghiuri (4) precum
şi la tóte celelalte încheeturi ale corpului.
După ce la scăldată şi ştersă în chipulă cum sa arătată,
îlă scóte din scăldătóre, prindându-lă cu mânele de ambele

(1) In Fundulă-Moldovei întrebuinţéză Româncele în locă de crijmă spre

scopulă acesta ori şi ce felă de pânză curată. Com. Par. Lehaciă – Leuşténă.
(2) In Fundulă-Moldovei, com. de d-lă P. L. Leuşténă.
(3) Triplică se numesce ună sculişoră de aţă răsucită de colóre albă, roşie
şi albastră.
(4) Stinghiuri se numescă încheeturile de sus ale picióreloră.
 – 261 –

umere ale obrazului anume ca să créscă înaltă şi dreptă şi

să-i fie grumaqulă lungă, apoi aruncându-lă pe scutece şi
pelinci, ca să fie sprintenă, îlă înfaşă, îlă strînge de nasă
şi-i face de trei ori cruce peste corpă. După acésta îlă pune
pe o perină curată şi-lă acopere cu crijma, dacă e băiată,
aşa ca faţa să-i rămâie descoperită, iar dacă e copilă o
acopere şi pe faţă, anume ca să fie ruşinosă.
Astă-felă acoperită şi n loculă unde la pusă îlă lasă să
stea până după scóterea şi aruncarea scăldătórei, în care sa
scăldată (1).
In Poiana-Ştampii, districtulă Dornei, sfîrşindă mânaşa co
pilulă de scăldată şi scoţându-lă din scăldătóre, îlă înfaşă în
pelincele şi scutecele ce le-a adusă anume spre acestă scopă
de acasă sau în pânza şi brâulă, care la adusă la boteză, şi
după aceea îlă duce şi-lă dă mâne-sa dicândă:
Poftimă ţine-lă !
Să fie voiosă,
Sănătosu
Şi frumosă;
Lucrătoră,
Ascultătoră
Şi 'ndurătoră;
Să trăiéscă
Şi să créscă;
Să fie harnică, focă,
Să aibă multă norocă.
Iar dumnia-ta cumătră,
Ca o mamă adevărată,
Să trăesci
Să poţi să-lă cresci,
Şi să-lă povăţuesci!
Iar dacă e copilă qice :

(1) Com. de d-lă V. Turturénă şi Ionică ală lui Iordachi Isacă.

 – 262 –

Poftimă ţine-o!
Să fie voiósă,
Sănătósă
Şi frumósă ;
Lucrătóre,
Ascultătóre
Şi 'ndurătóre;
Să trăiéscă
Şi să créscă;
Să fie harnică, focă,
Şi să aibă multă norocă;
Iar dumnia-ta, cumătră,
Ca o mam' adevărată,
Să trăesci
Să poţi s'o cresci
Şi so povăţuesci.
Mama copilului, primindu-lă, sărută mâna cumătrei, dacă
acésta e mai bătrână decât dînsa şi mulţămesce, dicândă:
Mulţămimă, cumătră,
Că l'ai botezată
Şi l'ai creştinată. . .
Dumneqeu ţi-ajute ! . . . (1)
In Frătăuţulă-vechiă, după ce-lă scóte din scăldătóre, îlă
aşéză pe lâna unui pieptară, anume ca să fie îmbrăcată ca
6ia, şi apoi îlă pune alăturea cu maica sa (2), iar în Fun
dulă-Moldovei, după ce-lă încinge cu faşa, sub care pune
50 cr. sau 1 fl. îlă iea în braţe şi lumina de boteză în mână,
apoi sărutându-lă atâtă pre dînsulă câtă şi lumina, îlă duce
la mama sa şi dându-i-lă acesteia dice:
–– Poftimă de sufletulă meă !
Iar dacă nu la botezată femeea, ce i-lă dă, ci bărbatulă
ei sau altulă cine-va, qice:

(1) Dict. de mai multe Românce de locă din Poiana-Ştampii.

(2) Dict. de Zamfira Ignătóiei.
 – 263 –

– Poftimă de sufletulă bărbatului meu, sau de sufletulă

lui N. care la botezată !
Mama copilului, primindu-lă, îi sărută mâna şi-i mulţă
mesce (1).
In fine în Macedonia, unde scălduşca e asemenea usitată
a doua di după boteză, cum a scăldată nânaşa copilulă, cum
l'a pusă în scutici de lână, lucrate în casă şi ţesute la amân
două capetele cu roşu, şi cum la înfăşată cu şitóre, de care
se anină unú inelă de aură ori de argintă, îlă iea în braţe
şi ducându-se cu elă la maica sa qice:
« Nună dela mine hilină (fină), dela Dumneqeă creştină ! (2)»
După ce a predată acum cumătra mare copilulă maicei
séle, móşa scoţândă banii, cari i-au aruncată mai nainte cu
mătrii precum şi cei-lalţi meseni din scăldătóre, iea covăţica
saă vănuţa cu scălduşca, în care a fostă scăldată copilulă
ca să o scótă afară. In acelaşi timpă cumătra sau soţia cu
mătrului mare, luândă lumina de boteză aprinsă într-o mână,
iar ună şipă de rachiu fiertă cu miere precum şi ună pa
hară în cea-laltă mână, merge în urma ei, iar cele-lalte fe
mei, câte se mai află la scăldăciune prindându-se de mână
şi formândă ună felă de danţă se ducă cu tótele în urma
loră petrecându-le până la o apă mergătóre, dacă se află vre-o
atare prin apropiere, sau în grădiniţa cu straturile, însă de
regulă în pomătă, unde este, şi anume totă jucândă, cân
tândă (3) şi strigândă:

(1) Dict. de Paraschiva Lehaciu-Leuşténă.

(2) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 42 şi 48.
(3) Datina Românceloră din cele mai multe comune din Bucovina precum
din Boiană şi Mahala com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă şi V. Tur
turénă: «Mai nainte de a presentă copilulă mânaşului sau nânaşii, móşa scóte
şi varsă scăldătórea într'ună locă curată sub ună pomă sau o tufă etc. Fe
meile mergă tóte împreună cu móşa şi cu mânaşa cu lumina de boteză a
prinsă.» - Din Vicovulă-de-sus şi Voitinelă com. de d-lu Dumitru Cârdeiă,
agricultoră: «Femeile mergă cu scălduşca afară cântândă şi jucândă ca
să jóce şi elă bine, şi o tórnă apoi la ună pomă ca să créscă ca pomuul
de mare.»
 – 264 –

Hopa, hopa,
Ca qisă popa
Să jucămă
Şi să cântămă,
Să ne 'nvăţămă
Bine in lume să făcemă,
De rău să ne apărămă,
Să nu facemă nici când răă,
Să fie lui Dumneqeă
Neplăcută
Şi urîtă;
Să făcemă numai frumosă
Să placă şi lui Christosă,
Să facemă numai plăcută
Să placă Duhului sfîntă,
Şi să facemă numai bine
Să placă la ori şi cine (1).

Hop, leliţă cu sumană,

Cu trei ace 'n peştimană:
Unu pişcă,
Unu mişcă;
Ună 'mpunge, unu scóte,
Unu strigă că nu pote;
Unu face
Cum îi place 2.
Cum au eşită din casă afară cântă:
Uşoru-i cu flóre 'n gâţă,
Greu e cu copilă la ţîţă.
Mai bine cu flóre 'n faţă
Decât cu copilă în braţe,
Că eă flóre n'am purtată,
Cu copilă m'am deşteptată 3).

(1) Din Crasna, dict. de Aniţa Ursachi.

(2) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă, agricultoră
(3) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă.
 – 265 –

Ajungèndă în pomătă se oprescă la ună mără saă pără

saă şi la altă pomă verde, sănătosă şi frumosă care se află
la unú locă curată (unde nu-să pomi la o răchită sau la unu
socă, iar în grădina cu florile la ună trandafiră etc.) şi acolo
apoi tórnă scăldătórea la trupina pomului respectivă anume
ca copilulă să créscă, să nfloréscă şi să rodéscă ca pomulă;
iar la locă curată de aceea, pentru că acésta e cea dîntâi
scăldătóre de când sa miruită, şi mirulă e sfîntă, apoi şi
pentru aceea că în scăldătóre se află şi aghiasmă. Iar când
o tórnă qice:
Să créscă mare ca pomulă şi să fie sănătosă (sănătósă)
ca dînsulă!
Totă aşa facă cu apa din scăldătórea acésta şi Român
cele din Macedonia, acelea încă o aruncă la locă curată, cu
acea deosebire numai că ele de obiceiă no ducă so verse
mai departe în afară de streşina casei, ca nu cumva să se
verse peste albele sau hărăsitele (ursitele) despre cari am vor
bită mai sus (1).
Cum a aruncată scăldătórea móşa prăvale covăţica, adecă
o întórce cu gura în jos şi, punându-se pe dînsa să şédă,
dice:
S'a resturnată covata,
Să trăéscă nepóta;
Şi sa resturnată de-odată
Să mai facă înc'o fată,
Sa resturnată pe-ună picioră
Să mai facă şi-ună fecioră (2).
Cumătra mare, dimpreună cu cele-lalte femei puindu-se
şi stândú rótă împrejurulă móşei începă asemenea a cânta
şi a qice:

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 41.

(2) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
 – 266 –

Jócă móşa pe covată

Să mai aibă câte-o fată,
Jócă móşa pe ştiubeiu
Să mai aibă nepoţei (1.
Să trăéscă nepotulă
Să mai facă şi altulă,
Să trăéscă nepóta
Să mai facă şi alta.
Nepotulă daca trăi,
Noi bine ne-omă veseli
Cu fete şi cu feciori, -

Că de-acestea ne-a fostă doră.

Să jucămă, s ne veselimă,
Totă de-acestea ne gătimă.
Şi nepotulă să trăéscă
De-acestea să ne gătéscă! (2.
Apoi încunjurândă pomulu şi jucândă atâtă în prejurulă
lui câtă şi ală móşei, care şéde şi acum pe covată, chiue:
Dragulă mamii sugătoră
Să trăesci, să cresc uşoră,
Să fii tatii de bună sporă
Şi mamii de ajutoră
De pe vatră pe cuptioră!
Dacă celă scăldată e copilă:
Draga mămuchii păpuşă
Să trăesci, s'ajungi mătuşă,
Să fii bună jucăuşă
Cu gunoiulă după uşă ! 3
După a treia încunjurare şi anume după ce au sfîrşită de
chiuită următorea chiuitură:

(1) Móşa atâtă pre copiii ce-i moşesce, câtă şi pre părinţii acestora îi numesce
nepotă-ă.
(2) Din Stroesci, com. de d-lă I. Berariă.
(3) Com. de d-lă G. Tomoiagă, cant. bis.
 – 267 –

U, iu, iu mânaşă mare,

Iea şi suflă în lumînare,
Dór a arde şi mai tare
Să svârlimă cea scăldătóre
'N grădina cu florile
Să strîngemă nurorile ! (1

încetéză de jucată, cumătra stinge lumina, iar una dintre fe

mei iea nisce beţe şi începe a scormoli cu dînsele, ca şi
când ar ara spre semnă ca celă nou-născută să aibă no
rocă la arătură, îşi face apoi barbă spre semnă ca celă nou
născută să fie preotă, în fine umblă cu nisce ciucălăi în mână
spre semnă ca celă nou-născută să fie avută (2).
In Boiană şi Mahala, dacă nou-născutulă e băiată, facă
o mulţime de şăgi cu lucruri bărbătesci, precum : cosescă,
adună, căpiţescă, îmblătescă etc., iar dacă e fată facă lucruri
femeesci, precum e şi ocupaţiunea femeiloră, adecă péptănă,
scarmănă ună cojocă, torcă, cóse cusuturi şi multe alte mai
facă (3).
Apoi sculându-se móşa de pe covată le provöcă să sară
peste acésta, anume ca să aibă şi ele câte-o fată sau fecioru,
dicândă:
Hai, săriţi peste covată
Saveţi şi voi câte-o fată,
Dar săriţi cam năltişoră
Saveţi şi câte-ună fecioră.
Nevestele, cari dorescă să aibă copii, începă acum a sări
una după alta peste covată, făcândă şi de astă dată o mul
ţime de glume (4).

(1) Din Valea-Putnei, com. de V. Tocariu.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(3) Com. de d-lă V. Turturénă.
(4) Com. de d-lă V. Turturénă.
 – 268 –

In Sucéva din contră, întorcândă móşa covăţica saă vănuţa,

fie-care femee, mai alesă cele tinere în locă să sară, se pună
să şédă pe vănuţă; acésta însemnéză că în curândă o va
învrednici Dumneqeă şi pre dînsa cu ună astă-felă de odoră (1),
Am amintită mai sus că la Scăldăciune ieaă parte numai
femeile şi cu deosebire cele mai de aprópe înemurite cu ne
póta dimpreună cu cumătra mare, şi numai limpede acestea
iesă cu scăldătórea şi se ducă cu dînsa ca so arunce la
unú locă curată. Bărbaţii nu au datină de a lua parte la
scăldăciune, cu atâtă mai puţină la scöterea scăldătórei. Şi
dacă naşulă copilului e bărbată, atunci în loculă lui iese
cu scăldătórea numai soţia sa cu moşa şi cu cele-lalte femei,
iar elă rămâne în casă. Deci dacă se ntâmplă să se amestece
printre femei şi vre-ună bărbată, atunci vai de capulă lui
ce mai facă cu dînsulă. Mai întâi începă a-şi bate jocă de
dînsulă, cântându-i diferite cântece sarcastice, precum :
Frundă verde de alună,
Cată la délă, délulă răsună,
Leliţa pe gârl' adună.
Ce să facă să mă întâlnescă,
Două vorbe să-i vorbescă,
Inima să-mi răcorescă.
Ia m'oiă da dipe ună corciă
Şi moiă trage încetă pe josă
Ca so prindă şi so sărută,
Calta nu-mi trebe mai multă,
Că-i lucru nepricepută ! (2)

Apoi de ar fi ori şi câtă de voinică, femeile întărîtate în

cepú a-lă trage în colo şi n cóce, a-lă lua în totă chipulă
peste picioră, astă-felă că bărbatulă, scăpată cu mare greu

(1) Or. Dlujanschi, în op. cit. p. 75.

(2) Din Crasna, dict. de Aniţa Ursachi.
 – 269 –

dintre dînsele, îşi face cruce şi nu mai are curagiă altă dată
a se mai vîrî la acéstă întâmplare printre femei, ba elă în
vaţă şi pre alţii ca să se feréscă de dînsele, cu ocasiunea
ducerii şi aruncării scălduscei (1).
Iar, după ce saă săturată acum de jucată şi de făcută
diferite comedii, iea cumătra mare şipulă celă cu rachiu,
îlă pune pe ună sahană, umple ună pahară şi închină mai
întâi la móşă, bea puţină rachiu dintr'însulă, iar restulă
îlă aruncă pe pomulă la a cărui rădăcină a aruncată scăl
dătórea. După acésta, luândă móşa paharulă închină la una
dintre femeile de faţă, aceea la alta, şi totă aşa una la alta
pe rêndu până ce au ajunsă la cea din urmă. Dacă sunt
două sau mai multe cumătre mari, atunci cinstesce fie-care
atâtea rânduri de pahare de bine, câte cumătre sunt. Iar
când a ajunsă rândulă la cea din urmă, şi după ce a băută
şi acésta, se prindă iarăşi de mână şi începă din nou a
juca şi a cânta:
Frundă verde de omătă,
Beú holercă şi mă 'mbătă
La cumătru prin pomătă.
Aşi mai bé şi-o ţîr de bere.
Că cumătru-i cu putere ! (2
După ce au luată în capă, sau cum spune proverbulă,
după ce au prinsă ciocârlanulă de códă:
De-aşi puté cânta ca cucu
Nu m'aşi mai strica cu lucru.
D'aşa cântă ca ciocârlanu,
Prăpădescă vremea cu anu ! (3
Saú astă-felă:

(1) In Bosanci şi alte sate, com. de G. Tomoiagă.

(2) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă.
(3) Din Crasna, dict. de An. Ursachi.
 – 270 –

U, iu, iu,
Şi buhuhu,
Pân' la anu
Şi altu !
Pân' la anu
Şi ciobanu ! 1).
După ce au cinstită tóte, femeile înflorescă pre móşa cu
diferite flori, dacă e vară, iar dacă e érnă, o înflorescu numai
cu unulă sau mai multe fire de busuiocă uscată. In acelaşi
timpú îşi pună şi loră câte ună firă de busuiocă la ureche.
Une-ori, în timpă de vară, nu numai că o înflorescă, ci voindă
a face mai multă hază şi voe bună, prindă a o urzica pe
mâni, pe picióre, mai pe scurtă pe unde apucă, astă-felă că
unele moşe, fiindă nerăbdătóre şi ţîfnóse, prindă a plânge
de usturime şi ciudă. Apoi începă iarăşi a juca, a chiui şi
a face diferite comedii. Pe urmă, ţinându-se de mână, móşa
cu şipulă şi cu paharulă într-o mână, iar cu covăţica în alta
şi cumătra mare cu lumina aprinsă mergèndă înainte, se
întorcă totă jucândă şi făcândă chefă până în pragulă uşei (2).
In satele de peste Prută şi anume în Boiană şi Mahala,
după ce au aruncată scăldătórea şi au sărită peste covată,
şi după ce au făcută diferite şegi şi au cântată mai multe
cântece glumeţe, nevestele de faţă ieaú pre móşă şi o pună
în covăţică şi astă-felă o ducă apoi pe sus până în casă,
unde qică celoră de faţă că móşa a voită să fugă cu cio
bacă, iar ele, alergândă după dînsa au prinso şi-au adus o
în casă. -

Móşa, cum a întrată în casă, se duce, petrecută fiindă de

o mulţime de glume, rîsete, dreptă la copilă, unde la fostă
pusă şi lăsată cumătra cea mare înainte de a scote scăldătorea

(1) Din Frătăuţulă-vechiă şi Calafindesci.

(2) In Calafindesci, dict, de C. Racolţa.
 – 271 –

afară, îlă iea cu perină cu totă în braţe şi ducându-lă dim

preună cu lumina cea de boteză aprinsă, îlă dă mânaşului
sau nânaşei séle, adecă celui ce la ţinută la boteză, dicândă:
Cinstite cumătre mare !
Poftimă umă ciobană la oi,
Că pe déluri şi pe văi
Tótă vara le-ar purta
Şi le-ar pasce şi nturna;
Pe délulă cu florile
Elă ar pasce oile,
Pe valea cu carpenele
Ar înturna caprele.
Caprele-să iuţi de picioră
Dar şi elă e sprintenioră.
Ciobănaşu-i mititelă,
Dar fiindă că-i uşurelă,
De picioră îi bună şi elă,
Măcară că e mititelă.

Iar când îlă pune pe mâna cumătrului qice:

Cinstite cumătre mare!
Poftimă că finulă celă mare
Cere numa o Öie mare,
Iară celă mai mititelă
Cere-o vacă cu viţelu.
Vre-a mâncă lapte şi elă !
Nânaşulă, luândă copilulă în braţe şi puindă de-asupra
crijmei pe pieptă 1–2 sau şi mai mulţi florini, după cum
e şi starea sa materială, qice : -

Poftimă, móşă, de-ună purcelă,

Să aibă parte de elă!
Banii aceştia rămână ca dară pentru fină.
Móşa mulţămindă nânaşului pentru darulă primită, îlă iea
iarăşi în braţe, şi de astă dată îlă duce şi-lă dă mamei sale,
adecă nepótei, cu banii şi cu lumină de boteză cu totă,
 – 272 –

urându-i în acelaşi timpă să trăéscă până ce-lă va vedé mare

şi pusă în cale.
Nepóta, adecă mama copilului, luându-lă şi mulţămindă
nânaşului pentru dară, iar móşei pentru ostenéla sa, o cin
stesce cu ună pahară de rachiu.
Móşa, primindă şi cinstindă paharulă de bine, şi ne mai
avândă de o cam dată altă oficiă de împlinită, se duce şi
se aşéză şi ea la masă în rândă cu cele-lalte femei (1).
In Crasna, la întórcere, ducândă pre móşă asemenea pe
covăţică, ca şi cele din Boiană şi Mahala, îi cântă urmă
torulă cântecă până ce ajungă la pragulă uşei şi daă să în
tre în casă :

Leliţa secerătóre,
Seceră vara la sóre,
Durere de mijlocă n'are,
O pusă secerea 'n pămîntă
Şi se sue 'n délă la vântă
Ca să-i trécă de urîtă (2.
Ajungândă la pragulă uşei gospodarulă de casă le iese
cu o lumină aprinsă înainte şi le întrébă pe unde au călă
torită şi ce au făcută.
Femeile răspundă că au fostă de aú turnată scăldătórea
la trupina unui arbore a nume ca copilulă, care sa scăldată
într'însa, să créscă şi să rodéscă ca arborele respectivă în
bine şi în abundanţă, şi precum arborele îşi lăţesce ramu
rile sale, aşa să se lăţéscă şi înmulţéscă şi seminţia nou-nă
scutului copilă.
După acésta, lăsândă móşa covăţica în tindă, întră cu tó
tele în casă şi se aşéză după masă. Cumătra mare pune
lumina pe masă ca să ardă. Apoi desface crijma dela lu
mină şi îmbrobodesce pre nepotă cu dînsa, iar cordeluţa sau

(1) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă şi V. Turturénu.

(2) Din Crasna, dict. de An. Ursachi.
 – 273 –

bumbăcelulă, cu care a fostă crijma legată la lumină, légă

copilulă la grumază ca să nu se deóche. Iea după aceea şi
lumina şi o dă nepótei, iar nepota, primind o o stînge şi
o strînge. -

In Frătăuţulă-vechiă, cum saă înturnată şi-au întrată în

casă, ieaú copilulă de pe pieptarulă, pe care a fostă pusă îna
inte de a eşi cu scăldătórea, îlă înfaşă în obiectele cele noue
cari le-a adusă cumătra mare la cumătrie, iar cele vechi le
dă de-o parte. După ce la înfăşată îlă dă nepótei dicândă:
Poftimă, cumătră, finulă
Cu pâne şi cu sare,
Cu darulă sfinţiei sale.
Eă l'am scăldată,
L'am spălată,
L'am îmbrăcată,
Şi l'am înfrumuseţată.
Iar Dumnia-ta-lă ţine
Şi mi-lă cresce bine
Cu norocă şi sănătate
Ca să ai dintr'însulă parte !
După ce i-a dată copilulă, móşa stînge luminele în grindară.
Mama copilului, primindu-lă, răspunde :
Mulţămimă, cumătră,
Cum ai ajunsă de la botezată
Şi încreştinată,
Aşa s'ajungi să-lă şi cununi.
Iar lumin'acésta
Cum ai făcut'o
Şi-ai gătit'o,
Şi-ai împodobit'o,
Aşa so veqi şi n ceea lume
De gătită
Şi 'mpodobită ! (1).

(1) Dict. de Zamfira Ignătóiei.

Mariană, Nascerea la Români, 18 -
 – 274 –

Aşezându-se după acésta la masă, móşa cinstesce la cu

mătra sau cumătrulă mare, dicândă :
Precum ai ajunsă
A-lă boteza,
Şi-a-lă scălda,
Aşa să ajungi
A-lă şi cununa !
– Să dea Dumneqeă! – răspunde cumătra. Apoi luândă
paharulă cinstesce la nepotă, nepóta la o femee, femeea la
gospodarulă de casă, iar acésta la cea mai bătrână şi mai
cu vadă dintre muerile presente, şi totă aşa până ce trece
rândulă pe la tóte. Apoi începú a mânca din bucatele ce
sunt puse pe masă şi a se veseli, a cântă şi a istorisi câte
de tóte (1).
Cătră finea mesei vine bucatăriţa cu mâna dréptă legată,
iar în mâna stângă duce ună talgeră cu o bucăţică de pâne
şi dând'o cumătrii începe a se văita că sa friptă şi so mi
luéscă mesenii, ca să se pótă vindeca, pentru a le puté face
şi alte dăţi mâncări şi mai bune. Toţi mesenii sau mai bine
qisă mesenele pună în pâne câtă voescă şi dau talgerulă cu
crucerii înapoi. După acésta masa se sparge şi fiecare se scólă
şi se duce acasă (2).
Cumătra mare îşi iea de regulă rămasă bună prin ună cân
tecú.

In Moldova, judeţulă Sucéva, cumătra mare, sufulcându-şi

mânecele picură mai întâi cu lumina de boteză în scăldă
tóre în crucişă, apoi îlă spală cu sprijinéla (3) prin urechi
ca să audă bine şi să nu fie zoiosă şi colbăită, la nasă ca
să fie în tótă vremea curată şi sghicită, la gură ca să nu

(1) In Calafindesci, Bosanci şi Ilişesci.

(2) Or. Dlujanschi, în op. cit. p. 76.
(3) Sprijinélă=crijmă.
 -
2 75 –

pută, subsuori ca să nu se opăréscă, pe pălmi ca să nu asude,

şi în urmă la tóte încheetorile mâneloră şi ale picióreloră ca
să fie spornică la lucru şi îndemânatică la umblată.
După ce la scăldată şi ştersă în chipulă cum sa arătată,
totă cumătra mare îlă scóte din scăldătóre, îlă înfaşă şi în
cinge cu şitóre (1) şi apoi îlă duce şi dă, gata înfăşată, maicii
séle.
Móşa, care în totă timpulă acesta a stată de o parte, iea
acuma apă curată, tórnă mânaşii pe mâni ca să se spele, şi
după ce sa spălată îi dă ună prosopă ca să se ştérgă.
Cumătra mare, la rândulă săă, cum sa ştersă, scóte ună
francă, care e menită pentru móşă, şi-lă pune pe alghiuţă.
Móşa, strîngândă franculă, ia alghiuţa cu scăldătórea şi,
fiindú-că acésta e cu miră, o scóte afară şi o aruncă la unu
locă curată (2).
In unele părţi din Banată, unde este datină de a se bo
teza copiii mai cu sémă Duminica, nu se scaldă mai multă
în qiua aceea, ci, ca şi n cele mai multe comune din Bu
covina, abia a doua qi după boteză. A doua qi diminéţă
însă, scăldându-se, şi fiindă scăldătorea acésta cea dîntâi
după botejune, nu se duce şi lépădă acolo unde sau lepă
dată cele-lalte scalde până la boteză, ci, fiindă prima scăl
dătóre după botejune unsă, adecă fiindă copilulă unsă de pre
otă cu miră sfinţită de Archireă, se duce, ca şi 'n Buco
vina şi Moldova, şi se lépădă la rădăcina unui pomă rodi
toră, în locă curată, şi totă aşa se face şi cu cele-lalte scalde,
câte două în tótă qiua, ce urméză în decursă de ună anu;
acelea încă se ducă şi se lépădă totă la rădăcina acelui pomă;
saă celă puţină în apropierea lui (3).

(1) Şitóre=cingătóre, chingă.

(2) Dict. de An. Pletosă din Rădăşeni, şi M. Nistoră din Mălini.
(3) Com. de d-lă Ioană Popovici, învăţătoră în Opatiţia.
 – 276 –

In ţinutulă Dornei scăldăciunea se face totă-dauna în aceeaşi

qi în care sa scăldată copilulă şi anume nemijlocită în
ainte de a se pune bucatele pe masă sau mai bine disă în
ainte de începerea cumătriei. -

Scăldătórea o prepară móşa din apă curată, adusă din

tr'ună părăă curată, o încăldesce într'o 6lă nouă, asemenea
curată, o pune într-o covăţică curată, în care mai pune încă
şi lapte dulce precum şi apa sfinţită de preotă. Aceste obiecte
se pună de aceea, ca copilulă să fie bună, iutişoră, să créscă
de grabă şi să dórmă bine.
După acésta face cruce asupra scăldătórei şi apoi bagă
băiatulă în năuntru.
Când e acum băiatulă în scăldătóre picură mânaşa sau nâ
naşulă, adecă celă ce la botezată, cu lumina de boteză, în scăl
dătóre şi anume dela drépta la capă, apoi din stânga la picióre,
dela stânga la capă şi pe urmă dela drépta la picióre. Acéstă
picurare se repeţesce de trei ori după olaltă. După ce a picurată
aruncă bani de argintă pentru móşa în scăldătóre.
Dacă celă ce la botezată e bărbată, atunci îlă scaldă móşa,
iar dacă e femee, atunci îlă scaldă femeea respectivă, şi totă
ea îlă scóte, îlă înfaşă şi-lă pune pe masă, iar apa, în care
a fostă copilulă scăldată, no scotă în aceeaşi qi afară, ci o
păstréză până a doua qi diminéţă, când apoi o scóte móşa
şi o aruncă într'ună locă curată.
Când pune mânaşa copilulă pe masă, atunci toţi cei adu
naţi se află la masă.
După ce la pusă pe masă aşterne ună tulpană pe peptă
şi fie-care dă ca dară câte ceva băiatului, şi anume îi pună
pe peptă dela 50 cr. până la 2 fl. Cine nare bani, dă şi
pânză. De multe ori însă, şi anume cei mai avuţi, dăru
escă pruncului totă atunci câte o 6ie saă viţică pe care so
ție și so créscă în noroculă pruncului botezată de dînşii.
 – 277 –

In multe locuri vita dăruită se ţine şi se cresce, astă-felă

că înmulţindu-se şi vîndândă prăsila copilulă sau copila res
pectivă e în stare mai pe urmă să-şi cumpere o falce şi mai
bine de pămîntă.
După ce a dată acum fie-care ce a avută să dea, iea
móşa copilulă dimpreună cu banii şi-i dă nepótei. Acésta
mulţămesce tuturoră pentru cele dăruite şi primite.
Finindu-se şi acésta iea móşa o bucată de pâne şi mer
gèndă cu dînsa la fie-care 6spe, începândă dela cumătra
saă cumătrulă mare, qice : - -

Cine na da părăluţa
I-a muşca mâţa mânuţa?
Făcândă acésta fie-care înfige în pâne câte unulă sau mai
mulţi cruceri. Banii aceştia sunt ai móşei.
După ce a adunată acum şi moşa partea sa se începe
masa. Stăpânulă de casă cinstesce mai întâi la mânaşi sau
cumătri şi de acolea merge pe rândă.
Astă-felă totă mâncândă, bândă şi veselindu-se stau la
masă ca la vr'o două până la trei ore. Apoi, mulţămindă
cu toţii gospodarului şi gospodinei de casă, se scólă dela
masă şi pornindu-se mai întâi cumătra saă cumătrulă celă
mare înainte, iar ceilalţi după dînsulă, se duce fie-care la
ale sale, dorindă încă odată însănătoşare grabnică nepótei şi
crescere uşóră pruncului.
In fine mai e de observată încă şi aceea că dacă móre
copilulă îndată după ce a fostú botezată, atunci nu se scaldă
de felă nici nu se face cumătrie (1).

(1) Dict. de Măriuca Ursaca şi Vasile Diacă din Dorna.

 XVIII.

SCĂLDĂTOREA NEPOTEI.

La o săptămână după Scaldaciune, pe unele locuri cu

multă mai nainte de acésta, iar în altele chiar şi a treia qi
după nascere, scaldă móşa pre nepotă.
Scăldătórea acésta se face astă-felă: se pune într-o căldare
mare ca la 4 – 10 cofe de apă precum şi diferite plante şi
anume: mintă négră, mărariă, româniţă bună, gălbinele de
cele ce mirósă frumosă, tămâiţă, smeurica (resedă), sulcina,
nalba, pâla Sânta-Mariei, calapără, lemnulă Domnului, tâe
şi strohă de fână. Atâtă apa câtă şi plantele acestea se ncăl
descă bine până ce iese tótă puterea dintr'însele, apoi se
tórnă într-o vană mare în care se lasă până ce se stâmpără.
După aceea se scólă nepóta, se vîră în vană şi, stândă în
picióre, móşa o spală peste totă corpulă.
Nemijlocită după acésta, ieşindă din vană, se îmbracă într-o
cămeşă curată, se încinge bine şi se îmbrobóde. Iar moşa,
luândă apă sfinţită, i-o tórnă în vârvulă capului şi prinde şi
cu acésta a o spăla pe obrază, pe mâni, pe picióre şi pe
peptă anume ca să fie curată, pentru că înainte de a se scălda
 –– 279 –

şi spăla cu apă sfinţită se consideră de necurată precum şi

pentru aceea ca să pătă face mâncare, să-i fie încuviinţată
a umbla pe lângă casă şi-a aduce apă dela fântână, pentru
că până ce nu se scaldă nu-i este nici decum iertată să prindă
ceva în mână sau să iasă afară.

Sfârşindă móşa de scăldată şi de spălată pre nepótă, începe

acum acésta a spăla mânele móşei totă cu apă sfinţită şi
anume de aceea pentru că şi móşa, după ce a rădicată co
pilulă, încă se ţine de necurată. După ce a spălat o îi dă,
în locă de ştergariu, o păreche de mâneci de pânză nouă
şi subţire de fuioră ca de doi coţi de lungă, saă şi de câlţi,
după cum adecă e şi nepéta de avută, puindu-le pe mâni,
începândă dela grumază şi până la vârvulă degeteloră şi cu
acestea se şterge apoi móşa pe mâni (1).
Mânecele acestea, cari rămână móşei ca dară din partea
nepótei, însémnă ca ea să aibă în cea-laltă lume cu ce aco
peri stropiturile de sânge cu cari a fostă stropită după ce
a strînsă păcatele femeii, adecă după ce a rădicată copilulă.
Dacă n'ar căpăta mânecele acestea, în cea-laltă lume sar
vedé tótă împroşcată cu sânge.
Móşa după ce sa ştersă (2), împăturesce mânecele bine,
le strînge şi le pune de o parte. Iar mai pe urmă, după
ce le-a dusă acasă, îşi face dintrînsele o cămeşă saă ună
cămeşoiu.
Sfîrşindă şi acésta iea móşa copilulă nou-născută, îlă des
faşă şi-lă petrece de trei ori, aşa golă cum este, prin că
meşa, în care la născută mă-sa, şi anume băgându-lă prin
póle şi scoţându-lă prin gură. Petrecerea acésta se face cu

(1) In Calafindesci dict. de Catrina Racolta şi în Fundulă-Moldovei dict. de

P. L. Leuşténă.
(2) O sémă de móşe nu se ştergă în mânecele acestea, ci într'ună şter
gară sau altă pânzătură.
 – 280 –

scopă ca copilulă să nu capete răulă copiiloră saă Samca

nici să nu se umple de rofii (1).
După petrecerea copilului iea móşa cămeşa şi o spală în
scăldătórea, în care sa scăldată nepóta, iar după acésta, lu
ândă scăldătórea dimpreună cu töte plantele ce au fostă puse
într'însa şi scoţând'o afară o aruncă într'ună locă retrasă
pe unde nu umblă nici 6menii nici vitele, anume ca să nu
calce într'însa şi să se bolnăvéscă (2).
O sémă de femei lépădă la ocasiunea acésta şi cămeşa,
în care au născută, anume ca să nu capete copilulă bólă lu
mésca (3).
In unele localităţi din Moldova, judeţulă Sucevii, unde este
datină de a se scălda nepóta cam de comună a treia, a opta
sau a noua qi, pună în scăldătórea acesteia, dacă e iérnă:
strohă de fână, vdsdóge saă bonce, sing. boncă, boză şi busuiocă,
iar dacă e véra: cătuşnică, româniţă, matura de gradina, boză,
ovăsă, malină şi vetrice (4), precum şi alte flori de câmpă, cari
după ce se fierbă mai întâi într'ună ceaonă, se lasă până ce
se potolescă, şi apoi nepóta se scaldă cu apă de acésta.
Scopulă punerii acestoră plante e, după cum spună unele,
ca nepota să se întăréscă şi să se scóle mai de grabă (5).
După scăldare, nepóta dă móşei, ca şi n Bucovina, o bu
cată de pânză câtă ar puté face două mâneci la o cămeşă
dintr'însa. De acestă petecă de pânză se şterge apoi móşa,
după ce sa spălată mai întâi pe mâni. Dacă nepóta nu-i
dă nemică, atunci móşa, venindă mai pe urmă, se spală şi
se şterge de cămeşa nepótei, anume ca tótă necurăţenia so

(1) Dict. de Paraschiva L. Leuşténă.

(2) Dict. de P. L. Leuşténă.
(3) Ionénu, op. cit. p. 9. – Bólă-luméscă = frenţe = sifilitică.
(4) Vetricea e o plantă înaltă cu frundă mărunţică, flóre galbănă, care cresce
pe prilóge şi pe haturi.
(5) Com de A. Pletosă din Rădăşeni, şi M. Nistoră precum şi alte Românce
din Mălini.
 – 281 –

dea de pe dînsa pe nepótă, precum şi pentru aceea, ca să

nu rămâie necurată pe cea-laltă lume.
Se mai dă méşei, totă la acéstă ocasiune, încă şi ună
căuşă sau strachină plină cu făină şi sare de-asupra. Dacă
noulă-născută este fată, se pune peste tote ună fuioră de
cânepă, ca să aibă pără mare. Căuşulă sau strachina plină
însémnă ca copilulu să ţie de grabă capulă în sus (1).
In Țéra-Românéscă la trei dile după facere, móşa scaldă
pre lehuză în albia, în care móie şi cămaşa cu care a fă
cută, frecândă în acelaşi timpă corpulă lehuzei cu ea, ca să-i
péră petele de pe faţă (2).
O sémă de femei, totă din Ţera-Românéscă, şi anume acelea
cari aă născută întâi băiată, taie pólele cămeşei cu care
a născută şi le daă la fete mari să trécă de nouă ori prin
ele, ca să se mărite curândă (3).
Unele femei din Bucovina însă, dar mai cu sémă móşele
din acéstă ţéră, taie tivitura dela polele cămeşei, în care a
născută nepóta, şi o daă feteloră mari ca să se încingă cu
dînsa, credândă că fata, care se va încinge cu o atare ti
vitură asemenea se mărită de grabă
In Banată de cum-va móşa împreună cu nepota de burică
ori şi numai una dintre ele voiesce ca respectiva nepótă să
nu mai nască alţi prunci, móşa nu multă după nascere, spală
pre nepótă, o îmbracă în altă cămaşă, iar cămaşa pătată, dim
preună cu buriculă tăiată ală nou-născutului pruncă precum
şi cu cuţitulă sau fórfecele cu care la tăiată, le duce şi le
îngrópă pre tóte la unu locă lângă o moghilă, unde se îm
preună trei hotare, sorocindu-le în acelaşi timpă ca numai

(1) «Şeqătórea», an. I. Fălticeni 1892, p. 153.

(2) Ionénu, op. cit. p. 14.
(3) Ionénu, op. cit. p. 8.
 – 282 –

atunci să mai nască nepota N. altă pruncă, când se voră des

gropa lucrurile îngropate de ea.
Murindu-i nepotei respective prunculă şi voindă să aibă
acum altă pruncă, se duce la moghila din cestiune şi desgrópă
tóte lucrurile îngropate acolo, în credinţă că prin acésta desface
vrăjitura făcută la îngroparea loră şi că prin urmare va puté
iarăşi căpăta altă pruncă. Şi de cum-va lucrurile amintite nu
sunt putredite, e cu atâta mai sigură în desfacerea vrăjitu
rei. Dar ea, ca să fie şi mai sigură, nu se lasă numai cu
atâta, ci mai încércă încă şi unele întorsături cu cămaşa, ori
mănâncă vermuleţulă ce se află cam de comună în pola
mida spinósă ce cresce véra în grâu (1).
Totă în qiua aceea, în care sa scăldată nepóta, scóte móşa
şi paele şi fânulă pe care a născută acésta, le duce întrună
locă îndosită, pe unde nu umblă vite şi 6meni, şi acolo apoi
le aprinde şi le arde. La locă deschisă însă nu le duce nici
când, pentru că pe acolo lesne ar puté să calce 6menii şi
vitele, şi apoi, amăsurată credinţei poporului, sar bolnăvi,
ar tuşi, căci şi n paele acestea încă sau strecurată păcate
de ale nevestei ce-a născută (2).
Totă aşa facă şi nevestele din Moldova. Acestea adecă cum
au luată pre nepotă din pată şi au scăldat'o, îndată scotă
şi patulă, în care a născută, ducă paele dintrînsulă întrună
locă pe unde nu umblă nimene, le aprindă şi n loculă loră
pună altele nouă (3).
In Ungaria, comitatulă Satmarului, cum se împlinescă trei
dile dela nascere, merge móşa la nepóta sa, iea gozulă din
pată, îlă scóte din casă şi-lă duce în ogradă departe şi a
prindându-lă qice feteloră şi fecioriloră de prin vecini, pre
cari i-a chiămată cu puţină mai nainte de acésta :
(1) Com. de d-lă Ios, Olară.
(2) Dat. Rom. din Bucovina.
(3) Dict de M. Nistoră şi alte Românce din Mălini.
 – 283 –

–Săriţi câte de trei ori desculţi şi numai în cămăşi peste

acestă goză aprinsă!
Fetele buntuzuindă foculă aprinsă şi sărindă peste dînsulă
qică:
–Aşa să umble feciorii după noi cum sară scînteile acestea!
Iar feciorii făcândă asemenea spună:
–Aşa să se bată fetele după noi, cum se bată scînteile acestea
de piciórele nőstre!
După acesta ducă în pată altă goză noă, apoi se pună
la masă şi se ospetéză. -

Acesta se chiamă ospăţulă, când îşi plinesce móşa serile.

Scurtă după acésta spintecă móşa câte-va haine mai moi
şi mai slabe, pre cari le-a adusă de acasă, face dintr-însele
faşii şi le duce spre a înfăşa pre noulă săă nepotă saă ne
pótă, căci astă-felă numesce ea pre copiii nou-născuţi şi ri
dicaţi de dînsa (1).
In fine în acele locuri, unde nepóta se scaldă a treia qi
după nascere, totă într'acea qi iea móşa şi casa sau loculă,
în care sa aflată copilulă, care până atunci sa păstrată
într'o 6lă sau sciobă, pune într-însulă trei fire de piperă, trei
de tămâe, trei de usturoiă şi-lă îngrópă într'o bortiţă de
regulă sub prispă cu gura în sus anume ca femeea, ce la
avută, să mai nască încă şi alţi copii. Dacă însă se îngrópă
cu gura în jos femeea nu mai are alţi copii şi atunci e
păcatulă móşei, care la îngropată astă-felă.
Firele cele de piperă precum şi cele-lalte obiecte se ngró
pă dimpreună cu loculă de aceea, ca nemică rău să nu se
pótă apropia de loculă copiiloră şi pe urmă şi de dînşii.
In acelaşi locă, unde se îngrópă casa şi n acelaşi timpu
când se 'ngrópă, se aruncă în unele părţi ale Bucovinei, pre

(1) Com. de d-lă Elia Popă.

 –– 284 –

cum bună Öră în Fundulă-Moldovei, şi scăldătórea în care

sa spălată întâia oră copilulă nou-născută, şi care de multe
ori se păstréză până a treia qi în acelaşi vasă, în care sa
păstrată şi loculă (1).
In alte părţi, totă din Bucovina, este datină că îndată ce
o femee a născută loculă, móşa îlă stropesce cu aghiasmă,
îlă pune într'o 6lă şi-lă îngrópă asemenea întrună locă scu
tită, de regulă în tindă după uşă. In casă însă nici când,
căci se crede a fi păcată (2).
In Moldova, judeţulă Sucéva, loculă după ce a eşită cu de
săvîrşire, se strînge întâiă într-o covată, iară după aceea se
îngrópă şi se astupă bine cu lută după uşa tinqii sau într'o
şură unde-va, anume ca să nu dea nisce câni de dînsulă
şi să-lă mănânce, căci dândă şi mâncându-lă ar fi mare
păcată, de 6re-ce e sânge de creştină (3).
In Ţera-Românéscă în loculă, unde se îngrópă casa, se pune
şi o para de argintă, ca să aibă copilulă, care a stată în
acea casă, norocă la bani (4).
Cu scăldarea nepotei se sfîrşesce apoi şi totă serviciulă
móşei, mai alesă daca scăldarea acésta a urmată după scăl
dăciune.

(1) Dict. de P. L. Leuşténă.

(2) Dict. de Mariuca Ursaca din Dorna.
(3) Dict. de M. Nistoră şi alte Românce din Mălini.
(4) Ionénu, op. cit. p. 13.
 – 285 –

XIX.

I N B I S E R I C l R E A.

Am amintită mai sus (cap. VIII) că fie-care muere după

nascerea unui copilă e considerată de cătră poporă ca ne
curată şi ca atare şése săptămâni sau patru-qeci de qile
nu-i este de felă iertată a se depărta de lângă casă.
Implinindu-se cele şése săptămâni, cea dintâi cale, ce o
face, e aceea că luându-şi copilulă se duce cu dînsulă la
biserică parte ca să i se cetéscă rugăciunea de 40 de qile,
după care-i este apoi permisă de a merge ori unde ar voi,
parte ca să i se înbisericéscă sau înbisericeze copilulă nou
născută, adecă să iea începută de a întra în biserică.
Mai 'nainte de acésta însă, cu o di sau două, e datină
ca fie-care nepótă să se scalde şi să se curăţéscă. Iar în
diminéţa qilei, când voesce să plece la biserică, se spală şi
se îmbracă în hainele cele mai curate ce le are. Totă aşa
face ea de astă-dată şi cu copilulă săă, cu acea deosebire
numai că acestuia îi pune sub faşă o bucăţică de sare şi
una de pâne.
După ce sa pregătită în chipulă arătată, iea copilulă în braţe,
 – 286 –

sau dacă nu e în stare singură a-lă duce, îlă dă altei femei

ca să i-lă ducă şi aşa se pornesce la biserică.
Ajungândă la biserică nu întră îndată în năuntru, ci aş
téptă la pragulă acesteia până ce iese preotulă din biseri
că ca să-i cetéscă rugăciunea de 40 de qile.
Eşindă preotulă începe a-i ceti rugăciunea de 40 de qile,
în care timpu femeea stă cu copilulă în braţe în genunchi pe
pragulă bisericei.
Sfîrşindă rugăciunea prescrisă de cetită iea preotulă co
pilulă din braţele mamei sale, care acuma se scolă din ge
nunchi, face cu dînsulă semnulă crucii înaintea uşeloră
bisericei, qicândă:
« Inbisericeză-se robulă (róba) lui Dumneqeă N. în numele
Tatălui, şi ală Fiului, şi ală St. Duhă, acum şi pururea şi
în vecii veciloră, amină.»
Apoi băgându-se cu dînsulă în biserică, qice:
« Intrava în casa ta, închina-se-va catră biserica cea sfînta
a ta. »

După ce a întrată în biserică şi anume când a ajunsă în

mijloculă acesteia, sau mai bine qisă în despărţitura bărbă
téscă:

«Inbisericeză-se robulă lui Dumneqeă, . . . . prin mijloculă

bisericei te va lăuda.»
In fine când ajunge de 'naintea uşeloră altarului :
«Inbisericeză-se robulă lui D-qeă !»
După acésta îlă închină pe la tóte icónele împărătesci şi
apoi dacă copilulă e de parte bărbătéscă, întră cu dînsulă
pe uşa de cătră amiaqi şi în altară, unde îlă atinge cu ca
pulă de tuspatru laturile mesei celei sfinte, şi-lă scóte pe
uşa de cătră miadă-nópte în despărţitura bărbătéscă, unde-lă
pune apoi sau de naintea uşeloră împărătesci sau de na
intea tetrapodului. Dacă însă e de parte femeéscă nu-lă ba
 – 287 –

gă de felă în altară, ci îlă închină numai de naintea icone

loră împărătesc şi apoi punându-lă în unulă din locurile mai
sus indicate, se intórce în altară.
Totă aşa se face înbisericirea şi n judeţulă Sucevii din
Moldova, cu acea deosebire numai că aici nici copilele nici
băeţii nu se bagă în altară, ci se inchină numai pe la ico
ne, iar după ce saă închinată îi duce preotulă în despărţi
tura femeéscă şi acolo îi pune înaintea iconei Maicii Dom
nului sau îi dă maicii séle în mână (1).
Mama copilului, după ce i sa cetită rugăciunea de 40 qile,
întrândă şi ea în urma preotului în biserică, în cele mai
multe locuri ţinându-se de epitrachirulă preotului, se duce
până în mijloculă bisericei şi acolo aştéptă până ce preotulă
îi înbisericesce şi închină copilulă pe la icone. Iar după ce
i la înbisericită şi la pusă acum jos se apropie de copilă,
bate trei metane, sărută icóna de pe tetrapodă şi după acésta
îlă rădică de jos şi se întórce cu dînsulă în despărţitura fe
meéscă.
In multe locuri este datină ca mânaşulă saă naşa copi
lului, dacă se află în biserică, să bată cele trei mătane, să
rădice copilulă de jos şi să-lă dea apoi mamei sale.
Mama, după ce a rădicată copilulă sau la primită din
mânele naşului şi sa dusă cu dînsulă în despărţitura fe
meéscă, sărută mâna tuturoră femeiloră celoră mai bătrâne
decât dînsa, iar cu celea ce sunt de-o sémă cu dînsa se
sărută în gură şi abia după acésta se postéză într'ună locă,
unde stă apoi până ce se sfîrşesce liturghia.
O sémă de femei, cari sunt ceva mai avute, plătescă îna
inte de acésta preotului o liturghie atâtă pentru sănătatea
loră câtă şi a copilului nou-născută.

(1) Dict. de An. Pletosă din Rădăşeni.

 – 288 –

La sfîrşitulă liturghiei copilulă nou-născută şi înbisericită

se împărtăşesce cu sf. taină a cuminicăturei. E însă de ob
servată că la cuminicătură nici când nu-lă ţine mama sa, ci
în unele sate e datină de a-lă ţiné naşulă sau naşa, iar în
altele de regulă unulă dintre epitropii bisericei.
Totă aici trebue să amintimă că în unele comune lumî
nările, ce sau întrebuinţată la boteză şi cari au arsă ne n
treruptă prin totă decursulă cumătriei precum şi vr'o câte-va
dile şi nopţi după acésta, nu le păstréză mai multă în casă,
ci nepóta, când se duce prima oră cu copilulă la biserică,
iea cu sine şi lumînările acestea, pre cari după împărtăşirea
copilului le dăruesce bisericei cu scopă ca să ardă la icona
Maicii Domnului sau la patronulă copilului. Şi mai cu sémă
se observă acésta, când nou-născutulă e copilă, credându-se
că dacă lumînarea dela boteză stă prea multă în casă ne
arsă, atunci şi copila, după ce cresce mare, nu se pote mă
rita de grabă, ci trebue mulţi ani să stea fată, pentru că
şi lumînarea ei dela boteză a stătută prea multă nearsă (1).
Dacă mamei copilului i sa cetită rugăciunea de 40 de
dile înainte de ce saă împlinită şése săptămâni dela nascere,
sau dacă e cum-va bolnavă, atunci aduce copilulă nou-născută
la biserică altă femee ca să se înbisericeze şi să se împăr
tăşéscă cu sfintele taine.
După ce sa împărtăşită copilulă de astă-dată cu sfintele
taine, nu se împărtăşesce mai multă până după ală şéptelea
ană, afară de acésta mai e de observată încă şi aceea că
după ce saă împărtăşită spiritele cele necurate nu au mai
multă putere de ală cerceta pe acasă şi a-i face vre-ună
rău. Totuşi ele şi după acésta potă multă răă să-i facă, dacă
nu se păzesce cum se cade de locurile acelea, unde spiri
tele cele necurate petrecă mai cu plăcere.

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

 – 289 –

Dreptă aceea fie-care mamă luătóre de sémă caută ca co

pilulă săă nici când să nu mâie sau să dórmă, fie diuă
fie nópte, pe haturi, în cornurile garduriloră, în unghere,
pe sub soci, în case de mai mulţi ani părăsite, prin cetăţi
dărâmate, în pivniţe, în rîpi, în lunci, pe părae, pe movile
de hotară, în păduri unde sau întâmplată vre-o mórte grab
nică, ori sa spânzurată cine-va saă sa înecată, sau sa
junghiată, sau a fostă ucisă de tâlhari, pentru că tóte locurile
aceste după credinţa poporului sunt necurate, de 6re ce spi
ritele cele necurate şi rele petrecă şi jócă pe dînsele. Şi mulţi
copii până la 7 ani, ba adese-ori chiar şi Ömenii în vîrstă,
mâindă peste népte sau dormindă pe asemenea locuri, sau ne
norocită, sculându-se din sănătoşi, cum erau mai nainte, muţi,
gângăiţi, schimosiţi, ba chiar şi nebuni (1).
Unele mame, cari sunt mai avute, după ce li sa cetită
rugăciunea de 40 de dile şi după ce saă întorsă dela bi
serică acasă, de bucurie că au scăpată dela aşa numita
«cuşcă», adecă de oprirea ca să umble unde-va fără rugăciunea
acésta, daă şi puţină masă, însă numai în cerculă celă mai
restrînsă familiară. -

In Ungaria, unde este datină a se ceti femeii, ce-a năs

cută rugăciunea de 40 de qile ca şi în celelalte ţări lo
cuite de Români, mama copilului, când iese din bisercă spre
a se întórce acasă, merge la icóna Maicii Domnului şi iea
dela acésta vr'o câte-va flori vestejite cu scopă ca să le pue
în ciupă în credinţă că făcândă acésta copilulă va fi bună,
va dormi tótă qiua şi nu va plânge mai nici când (2).
In Macedonia, luândă nepóta în qiua a 40-a dela nascere
fiiclu (prunculă) cu dînsa, merge la biserică ca s'li dă preftulă
ifchii (să-i dea preotulă binecuvîntare.)
După ce a dată preotulă pruncului binecuvîntarea îndă
(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
2) Com. de d-lă Elia Popă.
Mariană, Nascerea la Români. 19
 – 290 –

tinată maica-sa, întorcându-se cu dînsulă acasă trece pe la

trei fântâni şi înmóie în tustrele turta cea frămîntată de unu
copilă, a treia qi după nascere, despre care am vorbită mai
sus şi după ce vine acasă o mănâncă ca să-i vie lapte cu
îmbelşugare pentru hrana copilului.
De ordinară nepóta nu merge de a dreptulă acasă după
ce iese dela biserică, ci se duce la naşa, care cele mai de
multe ori pune parale şi zahără în sînulă copilului ca acesta
să fie dulce la vorbă şi bogată.
Ce se atinge de împărtăşire trebue să observămă că în Ma
cedonia este datină ca copilulă nou-născută să se împărtăşéscă
îndată după boteză şi nu mai pe urmă în timpulă înbisericirii.
ca 'n ţările române din cóce de Dunăre, şi dacă în momentulă
când i se dau sfintele taine, nu plânge, móşa îlă pişcă de trupă
saă îlă strînge de nasă ca să plângă, de aceea fiindă că se crede
că prin plânsă cere dela Dumnedeă să se creştinéscă (1).
In fine trebue să mai amintescă încă şi aceea că o parte
din credinţele şi datinele înşirate în capitolulă de faţă erau
usitate şi la o sémă de popóre din anticitate.
Aşa la Grecii cei vechi femeea nu eşia din casă pentru
a se duce la Templu decât după 40 de qile dela nascere (2).
La Iudei muerea născătóre se consideră după nascerea
unui fiă de necurată prin şépte, iar după nascerea unei fiice
prin patru-spre-dece qile şi era îndătorită în casulă dîntâi
a nu se depărta de casă prin patru-qeci, iară în casulă ală
doilea prin optă-qeci de qile. După decursulă acestora adu
cea la templu ună sacrificiu de curăţire. Acéstă datină iu
daică a trecută mai pe urmă şi în biserica creştină în formă
de rugăciunea cea de curăţire, ce se face la mueri la patru
deci de qile după nascere (3).

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, op. cit. p. 48–49.

(2) Censorinus, capit. 11.
(3) Isid. de Onciulă, Manuală de archeologia biblică. Cernăuţi 1884, p. 150.
 291 –

XX.

C 0 L Ă C I M E A.

În cele mai multe părţi ale Bucovinei şi Moldovei este da

tină ca părinţii noiloră născuţi şi încreştinaţi să ducă nâ
naşiloră, respective cumătriloră, colaci ca semnă de recu
noscinţă şi mulţămită pentru că le-au ţinută fiii la boteză.
«A da şi a primi colaci, –scrie V. Alecsandri, – este una
din vechile datini ale ţării. În tóte împrejurările cele mai
însemnate ale vieţii omului, la nascere, la boteză, la înmor
mîntări, colacii nu lipsescă, şi ieau proporţiuni de mărime po
trivită cu starea omului. – Când se nasce ună copilă şi se
botéză, părinţii ducă colaci naşului (1). »
Despre acei părinţi, cari naă dusă nici nu au de gândă
să ducă colaci pentru fiii loră şi mai cu sémă pentru cei ce
aú repausată, se crede că au forte mare păcată şi că prun
culă mortă nu e mai multă ală părinţiloră nici nu se rógă
lui Dumneqeă pentru dînşii. Din contră, dacă părinţii au dusă
nânaşiloră colaci pentru dînsulă, atunci e fiulă loră dreptă
şi se rógă pentru dînşii înaintea lui Dumneqeă (2).
(1) Poesii pop ale Rom. p. 101 – 102.
(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 292 –

Dela colacii aceştia, cari în genere sunt făcuţi din făină albă
şi curată de grâu şi cari sunt cu multă mai mari decât cei
de rândă, se numesce datina acésta în cele mai multe părţi
ale Bucovinei Colăcime. Pe unele locuri însă se numesce
şi cumatrie din causă că mai toţi cei ce ieaă parte la dînsa
sunt încumatriţi.
Colăcimea se face în ori şi care qi de peste ană. Cele
mai multe ori însă facerea ei atârnă dela voinţa şi împre
jurările sanitare şi materiale ale nânaşiloră. De comună nâ
naşii aştéptă până ce au mai mulţi fini şi abia după aceea
poftescă pre părinţii acestora la colăcime, anume ca spesele
să fie mai mici şi mai uşoră de purtată.
Unii cumătri facă colăcime a doua qi după Pasci, când
în cele mai multe sate din Bucovina este datină de a se duce
nu numai némurile cele mai de aprópe, ci şi cumătrii unulă
la altulă cu pască, alţii în qiua hramului bisericescă sau în
altă sărbătóre mare şi iarăşi alţii îndătinéză a o face în diua
patronului, mai pe scurtă fie-care când apucă şi când îi vine
mai lesne şi mai bine la socotélă.
Pe lângă părinţii finiloră din boteză şi pe lângă finii din
cununie, cari de regulă încă aducă colaci dacă cum-va naă
adusă mai nainte, se poftescă la colăcime de cătră cei ce o
facă mai totă-deauna şi alte persone, şi mai cu sémă né
murile cele mai de aprópe şi amicii cei mai intimi. -

Finii din cununie vină şi aducă colaci totă-deauna singuri.

Pentru cei din boteză, fiindă încă prea mici, vină şi aducă
colaci părinţii loră. Toţi cei-lalţi însă, cari mai sunt poftiţi,
nu aducă nici ună dară.
Dacă copilulă botezată trăesce, părinţii acestuia, respective
cumătrii mânaşiloră săi, ducă de regulă patru colaci mari,
făcuţi, după cum am mai spusă, din făină albă şi curată de
grâu (1).

(1) In Crasna, Calafindesci, Bosanci, Ilişesci şi alte sate din Bucovina.

 – 293 ––

Pe alocurea obicinuescă a duce numai doi colaci, ba pe

la oraşe şi prin unele sate din apropierea acestora, în locă
de colaci, nisce pupeze lungăreţe ca şi pomenele (asemenea
ună felă de colaci lungăreţi) de cari ducă şi dau câte 8 – 10
sau 12.

Toţi colacii, cari se prepară pentru colăcime, se mpletescă

de regulă în câte patru, şése sau optă împletituri, şi une
ori se facă, după cum am mai spusă, aşa de mari că îna
inte de a-i băga ca să se cócă e de lipsă să taie şi să lăr
géscă gura cuptorului. Afară de acésta unii îi înflorescă încă
şi cu felurite flori, făcute asemenea din aluată, şi apoi îi bagă
în cuptoră ca să se cócă.
Colacii aceştia însemnéză ca viéţa pruncului nou-născută,
să fie îndelungată, şi precum e colaculă rotundă şi deplină,
aşa şi viaţa pruncului să fie rotundă şi deplină. Şi cu câtă
saă nemerită şi ghicită colacii mai bine, cu câtă aă crescută
mai tare şi saă făcută mai rumeni şi mai frumoşi, cu atâta
şi bucuria celoră ce i-au făcută e mai mare, căci se crede
că cu câtă reuşescă colacii mai bine, cu atâta şi viéţa fiului
pentru care se ducă ei mânaşiloră va fi mai fericită şi în
destulată de tóte bunătăţile (1).
Cine nu e în stare să facă şi să ducă colaci, acela duce
în loculă loră una sau două pătrări de grâu (2).
In qiua colăcimei şi anume înainte de a se porni părinţii
cu colacii la cumătri se adună mai mulţi dintre némuri la
aceştia şi împodobescă colacii cu felurite flori naturale, se
înţelege dacă e vară, apoi pună printre dînşii turte dulci,
smochine, strafide, o bucată de zahără, ba de unu timpă în
cóce chiar şi zaharicale, precum şi 2–4 oca de soponă, care

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

(2) In Crasna, com. de M. Bărbuţ, în Fui ală-ioldovei, com. de P. L. Le
u;.... i în ie ci com. de mai mulţi inşi.
 – 294 –

însémnă ca finulă sau fina să fie curată. Apoi tóte acestea

dinpreună cu colacii, cari sunt aşezaţi unulă peste altulă,
se acopără cună şală, tistimelă saă tulpană frumosă, ori
cu o basmă frumosă de mătase, ori cu o năframă frumosă
cusută.

Pe alocurea cumătrii mari îndătinéză a spune înainte ce

felă de gustă aă şi cam ce le-ară plăcé să le aducă, pre
cum: materie de o rochie, o faţă de mindiră, feţe de pernă
saă ună brâă de şamă de încinsă. Deci părinţii fiiloră bo
tezaţi de dînşii cumpără şi nvălescă colacii şi cu de aces
tea (1).
Obiectulă cu care se acopără atâtă colacii câtă şi cele
lalte lucruri înşirate însemnéză ca finulă sau fina să fie mo
deşti (2).
In unele locuri, precum în Mahala, Crasna, Bosanci, Cio
canesci, Cârlibaba, pe lângă colaci şi unele din obiectele în
şirate mai sus, mai ducă încă şi o huscă de sare, ună tăl
gerelă nou, ună pahară şi ună şipă cu rachiu sau cu vină,
cari asemenea se pună de-asupra colaciloră şi se învălescă
c'ună şervetă sau cună tulpană.
Dacă copilulă botezată a murită înainte de ce au apucată
părinţii săi a duce colaci pentru dînsulă, atunci ducă totă
deauna fiecărui cumătru numai câte trei colaci, nici când cu
soţă, iar năframa, şervetulă, tulpanulă, sau ce este, îlă pună
de regulă sub colaci anume ca aceştia să fie descoperiţi.
Rare-ori se învălescă, dar şi atunci numai cu unu tulpană
albă, care însemnéză nevinovăţie. Totă pentru copiii cei morţi
mai ducă încă şi ună pomişoră, pre care îlă împodobescă
cu luminele, nuci, mere, pere, perje, turte dulci, covrigi şi

(1) In Bosanci şi Mahala, com. de G. Tomoiagă, apoi în Ciocănesci, com.

de G. Burcuténă.
(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 295 –

pupeze făcute din făină de grâu, precum şi ună şipă plină

cu mursă sau o ulcicuţă cu apă, care se dă de sufletulă co
pilului repausată ca sa-şi ude şi răcorésca sufletulă în cea
lalta lume (1).
Pomulă sau pomişorulă acesta, încărcată aşa de frumosă,
însemnéză pomulă raiului, pe care crede poporulă că stă
sufletulă în cealaltă lume, pre care şi-lă închipuescă când
ca o păsărică când ca ună omă ce stă la umbra unui pomă,
credându-se că fie-care sufletă are pomulă săú (2).
Pomulă se pune de regulă între cei trei colaci şi aşa se
duce (3).
In unele locuri, precum bună oră în Mahala, Bosanci şi
Stroesci, dacă móre finulă, mânaşulă trebue să-i ducă sălaşulă
la mormîntă, iar după înmormîntare cumătrii îi dau la pras
niculă ce se face pentru sufletulă repausatului ună rândă
de colaci sau pomene dimpreună cu ună pomă asemenea
celui descrisă mai sus, precum şi ună şală saă tistimelă.
Iar nânaşulă, cum primesce pomulă, îndată îlă împărţesce
mai totă printre 6speţii ce stau la masă de sufletulă finu
lui repausată (4).
In fine mai e de nsemnată şi aceea că dacă a murită unu
copilă, părinţii săi nu aştéptă până ce cumătrii i-oră pofti la
colăcime, ci când au ei timpă şi putere, atunci se ducă la
dînşii cu colaci. In casulă acesta cumătrii, vrândă nevrândă,
trebue să facă colăcime. Şi dacă lii de petrecere, mai chiamă
şi pre alţi cumătri şi fini, dacă nu, petrecă numai cei ce
au venitu. In casulă acesta însă colăcimea nici când nu du
réză mai multă de 2–3 6re (5).

(1) In Crasna şi Ilişesci.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
3) In Crasna şi Ilişesci.
(4) Com. de d-lă I. Berară şi G. Tomoiagă.
(5) Dict. de M. Bărbuţă.
 – 296 –

Pregătiţi fiindă cu tóte cele necesare, după cum sa ară

tată mai sus, cum a sosită timpulă ca să plece, se îmbracă
sărbătoresce, ieau colacii şi pomulă, adecă fie-care ce are să
ducă şi se pornescă cu dînşii la cumătrii sau mai bine qisă
la Colăcime.

Ajungândă la starea locului, cum au întrată în casă şi aă

dată bună qiua sau buna séra, închină colacii stăpânului sau
stăpânei de casă prin o oraţie potrivită.
In casă ca aducătorulă colaciloră să nu fie oratoră bunu,
atunci îi închină altulă în loculă lui, care e mai isteţă şi
mai bună de gură qicândă:
Bună qiua,
Bună qiua !
Bună séra,
Bună séra!)
La d-ta, cumătre mare,
Şi la d-ta cumătră mare !
Ne-arătămă cu colăcei,
Colăcei-sú mititei,
Dar mândri şi frumuşei,
Că-să făcuţi din grâu frumosă
Ca şi faţa lui Christosă.
Colacii ni-să mititei,
Dară voia nőstră-i mare
La faţa domniei-tale
Şi voia nóstră-i deplină
Sinima încă ni-i bună
Poftinuă de întinde mâna,
Că ţi-i vina !
Uită-te în sus şi n jos
Şi la faţa lui Christosă.
Să laşi inimă păgână,
Să iai inimă română,
Să prinqi colacii în mână.
Uită-te 'n fundulă covăţelei
Găsivei funia viţelei. . .
 – 297 –

Cum ai ajunsă a boteza

Sajungi a-lă şi cununa ! (1)
Saú aşa:
Poftimă dela noi puţină
Dela Dumneqeu mai multă,
Că elă îi celă mai avută !
Binevoiţi şi primiţi,
De-altele vă pregătiţi !
Că vrândă bunulă Dumneqeă
Elă viéţă 'ndelungată
Cu de tóte indestulată
Şi sănătate va da
Sajungeţi a-lă cununa! 2
O variantă a oraţiei acesteia sună:
Bună vremea la dumnia-vóstră!
Am auqită
Că-i Dumneqeă cu d-vóstră
Şi-amú venită
Şi noi la dumnia-vóstră.
Ar fi fostă vremea mai de multă,
Dară finii dumnia-vóstră
Nu saă pricepută.
Dar amu vi se închină
Cu norocă şi voie bună
Şi cu nisce colăcei
Frumuşei
Ca şi faţa lui Christosă,
Să vă fie de bună folosă.
Colăcei-să frumuşei
Dar cam mititei,
Insă voia loră li-i mare
Şi de-oră trăi
Colăceii i-oră mări

(1) Din Valea-Putnei, com. de d-lă V. Tocariu.

(2) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
 – 298 –

Şi pe dumnia-vóstră v'oră mulţămi.

Pe lângă tóte aceste -

Incă ce-va mai este,

Sub ţolişorulă covăţelei
Este funicica viţelei,
Viţelei celei pestriţe,
Să trăiţi
Să le-o dăruiţi,
Să fie mulţămiţi
Şi dumnia-vóstră fericiţi ! (1)
Dacă copilulă pentru care sau adusă colacii nu trăesce,
atunci în loculă oraţiiloră de mai sus, se ţine cea următóre:
Ne-arătămă cu colăcei,
Colăcei de grâu frumosă
Ca şi faţa lui Christosă.
Colăcei-să cum i-a dată
Dumneqeă celă prea 'ndurată,
Dară voia nőstră-i mare
Cătră faţa dumi-tale ,
Voia nóstră îi deplină,
Că-i dămă din inimă bună.
Poftimă, cumătră, de-i primesce
Pentru numele lui Dumneqeă
Şi de sufletulă lui N. (2)
In unele localităţi din Moldova, precum bună oră în co
munele Rădăşeni şi Mălini din judeţulu Sucéva, plaiulă Mun
tele, este datină de a se închina cumătriloră mari trei feluri
de colaci şi anume: colaci de mortă, colaci de scăldatór e
şi colaci coperiţi.
Cei de mortă se nchină, ca şi n unele părţi ale Bucovinei,
nemijlocită după repausarea şi înmormîntarea copilului de
curândă botezată în decursulă praznicului ce se dă pentru

(1) Din Vama, com. de d-lă Niculai Lucană, cantoră bisericescă.

(2) Din Poiana-Stampii, dict. de Petrea lui Serghie P . . .
 – 299 –

sufletulă defunctului şi anume îndată după ce saă dată co

lacii preotului funcţionară. -

Cei de scăldatóre, cari constau de regulă din optă oca

de pâne şi o garafă de vină sau rachiu, îi duce tatălă co
pilului dimpreună cu móşa a treia qi sau la o săptămână
după boteză şi închinându-i cumătriloră qice móşa, care îi
închină:

Bună vremea, cumătri mari !

Se 'nchină finii dumnia-vóstră
Cu colaci de grâu frumosă,
Faţa Domnului Christosă
Cum vedeţi, colaci-să mici,
Pentru că şi finisă mici,
Dară voia loră li-i mare
Asupra feţii dumnia-vóstră !
Ei se rógă să-i primiţi,
Dară să nu bănuiţi,
Că dacă finii dumnia-vóstră
Oră cresce mari şi-oră trăi
Şi colacii i-oră mai mari.
Voia dumnia-vóstr'oră împlini
Şi dumnia-vóstră-ţi cheltui.
Poftimă ! . . . . să vă fie de bine !
Dar nu uitaţi nici de mine !
Colacii coperiţi, se ducă în genere la jumătate de ană
saă la ună ană. In qiua hotărîtă pentru ducerea acestora
iea optă oca de pâne, jumătate de oca de oreză, jumătate
de oca de săpună, jumătate de oca de zahără, două păpuşi
de smochine, o litră de córne de mare, o garafă de vină
sau rachiă, tóte acestea se pună într'ună paneră, se acoperă
cu o casenca (1) sau cu unu bariză, din care causă se şi nu
mescă colaci coperiţi, şi apoi mai învitândă încă şi pre alţi

(1) Casenca e unu felă de tistimelă de lână cu flori pe mărgini.

 – 300 –

inşi, cari asemenea au să ducă colaci, mergă cu toţii la cu

mătrii mari şi cum ajungă qice móşa:
Bună vremea cumătri mari !
Iacă se închină finulă dumnia-vóstră
Cu colaci de grâu frumosă,
Faţa Domnului Christosă.
- Dacă finulă dumnia-vóstră o trăită
Şi-o mai crescută
Şi colăceii sau mai mărită,
Voia dumnia-vóstră o 'mplinită,
Ca şi dumnia-vóstră saveţi de cheltuită.
Poftimă primiţi
Şi să nu bănuiţi,
Ci să vă grăbiţi
Colacii să-i luaţi
Şi să căutaţi
Că 'n fundulă covăţelei
Este şi funia viţelei! 1).
Saú aşa:
Bună vremca, cumătru mare !
Iacă se 'nchină finulă dumi-tale
Cu colăcei
Frumuşei !
Colăceii-să cam mititei,
De-abia-i ţină în mână de grei.
Da se rógă cumătri dumnia-vóstră
Cătră cinstita faţa dumnia-vóstră,
Că după cum îsă ei ostenitori
Să nu fiţi bănuitori,
Ci să fiţi binevoitori
Şi de colaci primitori.
Poftimă, să vă fie de bine !
Şi să vă 'nduraţi a pune
In fundulă covăţelei

(1) Dict. de Aniţa Pletosă, Româncă din Rădăşeni.

 – 301 –

Funicica viţelei.
Da de-ar fi şi-o cârlănică
Că nu-i trebue funicică! (1).
In comuna Broscenă şi împrejurime ducerea colaciloră se
sărbătoresce cu multă curăţenie şi duhă plecată de cătră
săteni. - -

Cei ce nu dau naşiloră colaci de boteză, când moră, se

crede că sufletulă loră e oprită la vămile vazduhului, sau
pătimesce cine scie ce greutăţi în lumea cea-laltă.
Cam acelaşi lucru se întâmplă şi celoră ce nu dau colacii
de nuntă.

Dacă părinţii unui copilă nu potú da cumătrului colacii

de boteză, aceştia le lasă cu limbă de morte să-şi dea co
lacii. Se crede asemenea că şi părinţii copiiloră, ce nu dau
colacii de boteză, suferă pe ceea lume din astă pricină.
Acestă obiceiu se sărbătoresce cam în tâte locurile din
munţii Moldovei Sâmbătă séra, saă Duminică, nu se ţine în
sémă însă adese-ori vremea.
Cumătrii sau finii ducă cumătriloră ori naşiloră cam ur
mătórele lucruri: doi, trei colaci mari, sau în loculă cola
ciloră se pote duce câte-va oca de făină de grâu, o bucată
de zahără, strafide, smochine, soponă, o păreche de ciobo
ţele femeiesci, o casîncă, ori ună tulpană, ş. a.
Lucrurile acestea se pună pe o masă, se acopără şi după
ce vorba începe şi găzdaşii îşi mântue pregătirile, unulă din
săteni descoperindă colacii, chiamă pre cumătri ori pre naşi
şi le închină colacii dicândă:
Bună vremea,
Bună vremea,
Cumătre Ióne! 2.

(1) Dict. de Mariuca Nistoră, Româncă din Mălini.

(2) Aici se pune gradulă de înrudire ce are închinătorulă colaciloră cu
gazda.
 – 302 –

Iacă se închină
Finii dumnia-vóstră -

Cu nisce colaci de grâu frumoşi

Ca faţa lui Christosă,
Şi c'o buticică de vină,
Să vă fie chiefulă deplină;
Da-ţi primi şi de holercă
Să nu vă fie răă nemică,
Şi-o băsmăluţă de mătasă
Pentru faţa dumnia-vóstră alésă.
Colăceii îsă cam mici,
Dar voia li e mare
Asupra feţei dumnia-vóstră.
Se rógă să-i primiţi
Şi să nu bănuiţi,
Că de voră trăi
Colacii voră mări.
In dosulă colaciloră
Este funia vaciloră
Şi căpăstrulă cailoră.
In dosulă colăceiloră
E funicica viţeiloră
Şi coşăraşulă mieiloră.
De nu credeţi
Puneţi mâna şi vedeţi,
Că eu dreptă nu spună
De câtă odată în anu.

Unii închinători dică următórea închinăciune:

Bună vremea,
Bună vremea,
Domniloră cumătri mari !
Iacă séra a 'nserată
Şi noi colăcei caceştia
Nu amă închinată ,
Iată se arată cumătru d-vóstră
Şi cu finii dumnia-vóstră
Cu nisce colăcei
Mândri şi frumoşi
Ca faţa lui Christosă,
Colăceii îsă mititei
Insă voia li e bună şi mare
Asupra feţeloră domniei-vóstre.
Finii şi cumătrii de-oră trăi
Colăceii voră mai mări
Şi voia dumnia-vóstră voră în
deplini.
 – 303 –

Dumnia-vóstră, Să nu vă fie de răă nemică.

După cum aţi fostă ostenitori
Şi cheltuitori
Poftimă fiţi buni şi primitori.
Poftimă de-asupra pe colăcei
O basmă mândră de şése lei.
La dumnia-loră le-ar fi fostă
Vremea mai de multă,
Dar ei nu saă pricepută
Dumnia-loră arú fi făcută
Colacii câtă de mari,
Vremea a fostă să aducă
Acestea mai de multă,
Dar nu saă pricepută,
Caú trimesă carăle
In jos la Hârlău
Şi-a fostă drumulă răă ;
A fostă drumulă grunzurosă
Şi-aă picată buţile din cară jos,
Şi-au umplută fundurile
Unghiurile -

Da nu au avută Şi dógele
Brâu la hambariă. Prilógele,
Poftimă dumnia-vóstră Şi cercurile
Colacii îi primiţi Bîlcurile;
Şi la fini ceva dăruiţi; A rămasă o buticică ológă
In dosulă colăceiloră Dintr'ună fundă şi-o dógă,
Coşăraşulă mieiloră, Am întinsă mâna
In dosulă colaciloră Şi-am luată şi eu una,
Funicica vaciloră. Am venită acasă la cumătri
Poftimă că mai avemă Să o ducemă să cinstimă,
Ună butoiu cu vină Să ne fie la toţi chiefulă de
Ca să vă fie chefulă deplină. plină (1).
Dar fie şi de holercă
In împrejurimea Şomcutei-mari sau Chioră, comitatulă Sat
mară în Ungaria, unde este asemenea datină de a se duce
cumătriloră mari colaci de nânaşi, se respundă la masă prin
o staroste astă-folă :

Cinstiţi boeri de cinste! Este rândulă

Este rândă Şi cuvîntulă
Şi cuvîntă Maicii
Dela Dumneqeă celă sfîntă Precistii
Întâia oră, Şi-a apostoliloră
Şi-a doua oră Şi-a tuturoră sfinţiloră:

(1) «Şedetórea», an. I. Fălticeni, 1892, p. 36–38.

 304 –
Iar a treia rândă
Este cuvîntă
Dela gazdele de locă.
Da-le-ar Dumnedeú norocă,
Cinstiţi cumătri mari
Ai mânaşiloră celoră mari...
Scimă noi dreptă şi-adevărată
Cum Dumnedeú a lăsată.
Că dóră noi am avută
Nu tocmai tare de multă
O odraslă din trupulă nostru,
Care 'n maica mănăstire
Prin rostulă mânaşiloră
Şi-a preotului de locă
A primită sfîntulă boteză.
Dară una noi nu scimă
Cu ce să le mulţămimă,
Şi-una nu ne pricepemă
Ce o să le întorcemă?
Intórcă-le Dumneqeă
Cu mia
Şi cu suta !
Dar şi noi totă le răspundemă
Doi colaci de grâu frumosă
Ca peliţa lui Christosă
Şi strigămă toţi la Christosă!
Să dea Dumnedeú norocă
Şi viéţă la porobocă
Şi cu doi potilaţi laţi
Tocmai din târgă cumpăraţi
Din târgă dela Ţiligradă;
Nisce zadii de mătasă
Să le pórte sănătósă
Cinstita gazdă de casă.
Scimă dreptă şi-adevărată,
Cum Dumnedeú a lăsată,
Cam avută, din întâmplare,
Şi-o cinstită móşă mare,
Dumnedeú să mi-o trăéscă
Ca şi de-acum să moşéscă,
Şi la dînsa nu putemă
Zólă să i-o întorcemă,
Intórcă-i-o Dumnedeă.
Dar noi totă îi răspundemă
O pâne de grâu curată,
Cum Dumnedeă la lăsată,
Şi-o zadie de mătasă
Ca so pórte sănătósă.
Avut-am şi-ună ceteraşă
Inăltuţă şi drăgălaşă,
Fără de care
N'am fi fost în stare
Trébacésta s'o făcemă,
Şi lui încă-i respundemă
Cu colacă de grâă frumosă
Ca peliţa lui Christosă,
Să strige şi elă la Christosă
Să dea Dumnedeă norocă
Şi crescere la porobocă.
Iar scimă dreptă şi-adevărată,
Cum Dumneqeă a lăsată.
Cam avută şi ună chemătoră,
Omă voinică şi cu bună sporă,
Care pe toţi ne-a chemată
Şi aici ne-a adunată,
Şi pân' ce ne-a adunată
Sărita elă multe garduri,
Trecuta multe prilazuri,
Îi răspundemă deci şi lui
Un colacă de grâu frumosă
Ca peliţa lui Christosă
Să strige şi elă norocă
Şi crescere la porobocă !
Scimă dreptă şi-adevărată,
Cum Dumnedeú a lăsată,
Cam avută şi ună socaciu
 – 305 –

Fără pică de fundă la gaci, (1) Îi răspundemă deci şi lui

Care multă sa mai trudită Ună colacă de grâu frumosu
Şi multă pe mânuri sa friptă Ca peliţa lui Christosă.
Totă puindă să strige şi elă la Christosă
Şi luândă Ca să dea multă norocă
Olele dela focă . şi crescere la porobocă! . . 2

Cumătrii, primindă colacii şi prinqându-i în mână, în casă

dacă trăescă finii, pentru cari li saă adusă, mulţămescă din
tótă inima părinţiloră, dorindă în acelaşi timpă finiloră viéţă
îndelungată, sănătate, norocă, fericire şi mai alesă dacă sunt
avuţi, promiţându-le în schimbă pentru colacii aduşi ună vi
ţelă, o viţică sau o juncă, ună mielă, o cârlană sau o Oie etc.;
mai pe scurtă ceea ce le dă mâna, ce potă, pre care în
scurtă timpă o şi trimită finului, căruia i sa promisă (3).
De multe ori se întâmplă că nânaşii, ne-avândă copii pro
prii, testéză la ocasiunea acésta tótă averea loră unuia sau
altuia dintre finii botezaţi de dînşii, care apoi, după mórtea
nânaşiloră, o şi capătă în stăpânire (4).
Dacă însă finulă, pentru care saă adusă colacii, a murită,
atunci qică: «Dumneqeă primésca, sa fie de sufletulă lui N!»
Atâtă colacii câtă şi pomişorii, cari sau adusă pentru
finii repausaţi, cum i-aă luată din mâna celoră ce i-au adusă
în cele mai multe locuri din Bucovina îi şi împărţescă între
toţi 6speţii adunaţi. Iar luminile, căci în casulă acesta se aducă
şi luminile dela boteză, le lasă să ardă până spre sfîrşită.
Iar când ajungă spre sfîrşită iaú mucurile, ce mai rămână,

(1) Gaci cuv. germ.=ismene.

(2) Com. de d-lă Elia Popă, învăţătoră în Şomcuta-mare.
(3) In Ciocănesci precum şi în alte sate din munţii Bucovinei. Vedi şi V.
Alecsandri, Poesii pop. p. 102.–«Şedătórea,» an. I. Fălticeni, 1892, p. 39: «Cu
mătrii ori naşii, primindă colacii mulţămescă finiloră şi tuturoră colăcariloră
şi le făgăduescă în faţa tuturoră ori o juncă ori două trei oi şi altele.»
(4) Din Stroesci, com. de d-lă I. Berariu.
Mariană, Nascerea la Români. 20
 – 306 –

şi puindu-le sub masă le lasă acolo să ardă mai departe

până ce se stingă singure de sine.
Unulă dintre cei patru colaci, cari se aducă pentru finii
cei vii, nânaşii îlă întorcă părinţiloră cu scopă ca să-lă dea
finiloră, iar dacă aceştia-să mărişori şi au venită şi ei dim
preună cu părinţii loră la mânaşi, atunci li se dă loră co
laculă în mână.
În unele părţi împărţirea acésta a colaciloră şi a pomi
lorú urméză mai târqiu şi anume atunci când voescă cei
ce i-au adusă să se ducă pe acasă.
După ce sau adunată acuma toţi cei ce au avută să aducă
colaci, după ce i-a închinată fie-care cum a sciută, gospo
darii de casă iau colacii aduşi de pe masă şi-i pună în
altă locă, iar în loculă loră pună pe masă diferite bucate,
poftescă apoi atâtă pre cumătri câtă şi pre cei-lalţi inşi ce se
mai află de faţă ca să ocupe locă la masă, şi anume pre cei mai
înaintaţi în vîrstă şi mai cu vadă în sată îi pună să şédă
în fruntea mesei, iar pre cei mai tineri împrejurulă acesteia.
După ce saă aşezată cu toţii cumătrulă celă mare, stă
pânulă de casă, luândă ună păhară de rachiă cinstesce la
celă mai bătrână dintre 6speţi, acesta la cumătra mare, iar
cumătra la cine o trage mai întâi inima, şi totă aşa cinstin
du-se unulă pre altulă, bândă şi ospătândă petrecă în voie
bună cam dela vr'o două-trei ore de după amiaqi şi până
hătă târqiă nóptea.
Dacă cumătrulă mare, căruia i saă adusă colaci, e unu
omă veselă şi petrecătoră, şi dacă mai e încă şi avută, atunci
face colăcime şi cu lăutari. In casulă acesta de multe ori,
după ce sau sculată dela masă, nu se ducă îndată pe acasă,
ci se apucă la jocă, care nu odată duréză chiar şi până a
doua qi diminéţă. Ne fiindă lăutari dindămână se mulţămescă
şi numai cu ună cimpoiaşă sau cu ună fluerară, care scie bine
qice din flueră sau din trişcă, să aibă numai după cine juca.
 – 307 –

Câtă timpă stau la masă, atenţiunea loră nu e îndreptată

numai la mâncare şi băutură, din contră glumescă şi isto
risescă felă de felă de lucruri şi întâmplări atâtă din sată
câtă şi de prin împrejurime.
Iar unii, după ce au prinsă o lécă în capă, începú a cânta
şi felurite cântece, precum:
Holercă cu secărea
Vai de mine cum te-aşi bé,
N'are cine mă mbia.
Imbiia-ma 6re cine,
Că i-a fi milă de mine !

Saú astă-felă:

Holercuţă, draga mea,

Pusamă gândă că nu te-oi bé.
Unde vădă pe alţii bândă,
Vădă inima în mine-arqândă!
Dacă vre-unulă a băută cam multişoră şi începe a-i fi
răă, cei-lalţi, observândă acésta, qică în glumă:
«A prinsă ciocârlanulă de códa» sau «sa uitată cam la
comă în fundulă paharului» şi de aceea «sa cam diochiată»,
dar lasă că acuşă îi va trece şi nu i sa mai întâmpla nemică!
După masă sau mai bine qisă după închierea întregei pe
treceri dela Colacime, colăcarii, adecă părinţii şi finii, cari
aă adusă colaci, îşi iau remasă bună dela găzdaşi şi se por
nescă apoi spre casă ducândă fie-care cu sine veselia pre
cum şi unu cară de minciuni.
Cumătriloră şi nânaşiloră le pare bine de finii ce au, dacă
au semne de buni gospodari, iar finii ducă cu ei mângă
erea sufletéscă că la vămile văzduhului şi pe cea-laltă lume
nu vorú fi supuşi la munci ori opriţi în drumulă lumei fe
ricite de colacii de boteză ori de nuntă (1).

(1) Vedi şi «Şedătórea» an. I. Fălticeni, 1892, p. 39.

 – 308 –

XXI.

C R E S C E R E A.

Românca ţărancă, de ar fi ori şi câtă de bogată şi de

ar avé ori şi câtă de mulţi copii, ea nici pre unulă nu-lă dă
pe mânele altei femei ca să i-lă lăpteze şi créscă, nici când
nu-şi caută şi năimesce doică sau mamcă, ci numai dacă-i
încuviinţéză sănătatea, îi nutresce şi cresce ea singură. Fie
care Româncă, avută ori sărmană,
Copilă dacă dobândesce
Cu lucru în mână-lă cresce,
Ilu légănă cu piciorulă
Şi din brâu tórce fuiorulă.
Cu o mână îi dă ţîţă
Cu alta foculă aţîţă (1).
De face de mâncare pentru bărbatulă săă sau pentru lu
crători, de caută de vite, de paseri sau de alte animale
domestice, de lucră la cânepă sau ţese pânza trebuitóre
pentru îmbrăcămintea familiei, de grijesce în casă sau pe
afară, mai pe scurtă de-ar fi ori şi cât de învăluită şi ne

(1) A. Pană, Povestea Vorb. t. II. Bucuresci p. 153.

 – 309 –

căjită ea nici când nu uită de copilulă săă, ci amuşă amuşă

alérgă la dînsulă să vadă ce face, de nu plânge sau póte
îi trebue ce-va, şi după ce-lă caută şi grijesce se apucă iară
şi de lucru.
Iar dacă se duce în câmpă la prăşită sau la secerată, la
adunată fènă sau la culesă cânepă, ea nu-şi lasă copilulă
de ţiţă acasă, ci-lă. iea totă-deauna cu sine şi ajungândă
la starea locului îndată caută o tufă sau îi face o colibuţă
de buruene, îlă pune acolo la umbră şi se dă apoi la lucru
şi lucră din tóte resputerile. Iar când începe copilulă a plânge
alérgă la dînsulă, îi dă de suptă, îlă desmiardă puţină şi
adormindu-lă se apucă din nou la lucru şi lucră ne 'ncetată
până ce apune sorele.
Şi cu tóte că copiii Românceloră ţărance sunt aşa dicândă
din momentulă nascerii loră şi până ce crescă mari espuşi
la o mulţime de neajunsuri şi neîndămânări, cu tóte că fórte
adese ori sunt expuşi vântului şi recelei, ploii şi arşiţei só
relui, totuşi experienţa de tóte qilele ne arată că ei sunt în
decită mai sănătoşi şi mai voinici de cât ai celoră, cari
îi crescă cu cea mai mare băgare de sémă şi ferélă atâtă
de umbră câtă şi de sóre, după cum merge vorba.
Cunoscută ni-i încă şi aceea, că partea cea mai mare a
copiiloră de ţărană sunt cu multă mai isteţi şi mai ajunşi
de capă la ori şi ce învăţătură, decât ai celoră dintr-o stare
mai înaltă.
Dacă priceperea şi de multe ori chiar şi mijlócele unui
ţărană ar ajunge până acolo ca să-şi porte copiii săi la şcolă,
atunci forte lesne amă avé ocasiune de a ne mândri cu unii
dintre cei mai deştepţi şi culţi bărbaţi.
Să sperămă însă că în curândă îndemnulă şi năzuinţa după
învăţătură va prinde rădăcini adânci şi în sînulă poporului
română dela ţéră.
 – 310 –

Până atunci să ne întórcemă iarăşi la modulă crescerii co

piiloră de cătră Româncele nóstre.
Ună străină, scriindă despre datinele şi credinţele Ro
mâniloră din Transilvania, spune în privinţa crescerii co
piiloră următórele:
«Trecândă în sfârşită pentru femeea sîrguinciósă cele şése
septemâni de lehuzie, ea iarăşi ea partea activă în câmpă
şi în pădure, în casă şi prin ogradă la afacerile bărbatului
său, pe când sugătorulă adesea-ori rămâne qile întregi sin
gurelă ca cuculă acasă, şi adeseori capătă abia séra de
mâncare. -

«Cu tóte acestea copilulă prosperéză, măcară că adese-ori

e luată şi dusă de cătră părinţii săi cale de mai multe dile
pe păşunile muntóse, unde nu o dată e destulă de expusă
viforiloră cari nu arare ori chiar şi n driculă verei vîjie
pe câmpiile cele înalte ale Carpaţiloră; elă cresce şi pros
peréză asemenea floriloră de pe munţii îngustei sale patrii,
de cătră tatălă şi maica sa forte puţină căutată şi îngrijită
ba chiar prea puţină băgată în sémă. Despre o relaţie in
timă între mamă şi copilă nici vorbă nu pote fi la Români;
de aceea în genere luată, le şi lipsescă loră cântecele de
légănă precum şi cele de copii, cari ni le înfăţişéză poe
sia poporală ale celoră-lalte naţiuni prin adâncimea senti
mentului şi a intimităţii sale într'ună chipă atâlă de exce
lentă (1).». -

Pe câte şire, mai pe atâtea neadevăruri, şi mai alesă în

ceea ce privesce relaţia şi intimitatea dintre mamă şi co
pilulă săă sugătoră pe de o parte, iar pe de altă parte că
Românii n'ară avé mai de felă cântece de légănă !
Ce se atinge de intimitate am spusă chiar la începutulă
(1) D-r Heinrich v. Wiislocki, Aus dem Leben der Siebenbürgen Rumänen.
Hamburg 1889, p. 11.
 – 311 –

acestui capitolă, şi o mai repeţescă încă o dată, că Românca

adevărată numai rară când se despărţesce bucurósă de co
pilulă săă sugătoră, şi ea e totă-deauna cu gândulă la dînsulă
ca să nu i se întâmple vre o nenorocire.
Sunt, nu-i vorbă, şi de acele mame cari nu-şi prea bată
capulă cu copiii loră, dar numărulă acelora, după câtă sciă
eú, e fórte mică în comparare cu totalitatea Românceloră.
Ce se atinge de cântecele de légănă, apoi acestea nu pe
afară şi cu atâta mai puţină la lucrarea câmpului potă fi
audite, ci ele trebue căutate în casă lângă légănă, dela care
şi-au căpătată şi numirea. Insă acolo e cam greu a le as
culta şi mai greu a le aduna, pentru că cântecele ce le cântă
Românca fiiului sau fiicei sale sunt mai mult nisce dorinţe
saă taine ale inimei séle, nisce acorduri duióse, cari nu
prea bucurósă le descopere ea altora, cu atâta mai puţină unui
străină.
Aă şi Românii destule şi prea destule cântece de légănă,
dar precum pentru multe altele, aşa şi pentru acestea nime
până acum nu sa îngrijită să le dea publicităţii şi póte că
nici nu ia dată nimărui până acum mâna de a se apropia
de copilulă ce abia a începută să aţipéscă şi a constrînge
pre maica acestuia ca să i le dicteze.
In şirele următóre însă noi ne vomă convinge că şi Ro
mânii din tóte ţările încă aă felurite cântece de légănu.
Mai nainte însă de a reproduce unele dintre cântecele de
légănă, cari ni-să nouă cunoscute, să vedemă cum şi din
ce este compusă légănulă Românceloră? şi ce felă de numiri
mai are acesta la Români?
Légănulă Românceloră e în genere fórte simplu. Elă e
compusă din două scândurele mai lungi şi două mai scurte
în forma unei lădiţe sau mai bine qisă a unui secrieşă (co
pârşeă) ori coşă de căruţă, care e aşezată şi întărită pe
 – 312 –
două picióre (tălpi) semicercuale, pe cari se şi légănă în colo
şi încóce. La fundu e de regulă mai îngustă, iar la gură
mai largă şi fără de acoperişă.
Se mai facă legăne încă şi din nuele în forma unei co
şerci (corfe) lungureţe. Dar şi acestea încă au tălpi semi
cercuale pe cari se légănă.
In unele părţi din Transilvania légănele din urmă se acaţă
cu nisce funii de grindă, şi aşa se légănă (1).
Româncele cele sermane întrebuinţéză în locă de adevă
ratulă légănă adese-ori şi o covăţica, care în unele părţi din
Bucovina şi Moldova, şi mai alesă dela ţéră, se numesce
alghiuţă. Româncele mai inteligente precum şi ţărancele cele
mai avute au adoptată de ună timpă în cóce légănulă usi
tată la Germani.
O samă de Românce îndătinéză de a culca pre fiii loră
şi'n pată. Insă acésta după credinţa poporului română din
Transilvania nu e bine, din contră e păcată ca ună ângeră
curată să dórmă într'ună pată întinată (2).
Asemenea nu e bine de a se pune ună copilă în légănulă
altuia, căci iei crescutulă acelui copilă (3).
Scândurelele, din cari se compune ună légănă, sunt în
genere de bradă sau de paltină, iar nuelele de alună sau
şi de răchita.
Din altă lemnă, afară de cele înşirate până aice, nu e
bine să se facă légănulă. Dovadă despre acésta avemă ur
mătórea doină din Transilvania:

Frundă verde săcărea,

Maică măiculiţa mea,
Când ai fostă cu mine grea,

(1) Com. de Romulă Simă, învăţătoră în Orlată.

(2) Com. de d-lă Rom. Simă.
(3) Ionénu, op. cit. p. 24.
 313 –

Maică răă îţi mai părea.

Dară dacă mai făcută
Ţie bine ţi-a părută,
Mi-ai făcută plaponă de lână,
Faşia de mătrăgună
Şi légănă de magherană
Să mă légănă de măgană (1.
In légănă se aşterne de regulă unu păeriă mică umplută
mai alesă cu fână sau cu pae de grâă sau de secară, şi
la capă se pune o perinuţă.
Fie-care mamă însă trebue să iea fórte bine séma ca pintre
fenulă sau paele din păeriă să nu fie neghina saă vre-ună
spină, căci acestea potă să-i fie nu numai de stricăciune, ci
şi de augură răă. De aceea qice ună cântecă din Transilvania:
Maică, când mai legănată,
Maică, răă mai blăstămată.
In legănă mi-ai pusă neghină
Să nu am în veci hodină,
Şi sub periniţă spini
Să trăescă între străini (2). . .
Şi acuma, după ce am văqută cum şi din ce-şi facă Ro
mânii légănă pentru copiii loră, şi cum îlă îngrijescă, sa
trecemă la cântecele de légană.
Am amintită mai sus că Româncele, când sunt forte în
văluite şi ocupate cu lucrulă, rare-ori îndătinéză de a adormi
pre copiii loră cu cântece. Nu totă aşa facă ele şi în dile
de sărbătóre când naă de lucru, sau serile când au sfîrşită
totă lucrulă pe afară şi când sau retrasă în casă. Atunci
nemijlocită după ce i-au scăldată, înfăşată, li-au dată de suptă

(1) Iuliu Moldovană, Poesii pop. publ. în «Gazeta Transilvaniei» an. 1888.
No. 235.
(3) Iuliu Moldovană, Chiuituri pop. publ. în «Gazeta Transilvaniei» an. LI.
Braşovă 1888. No. 142.
 – 314 –

şi i-au culcată în légănă, începă a-i legăna şi a-i adormi prin

cântecele loră cele dulci şi melodióse, în cari cuvinte ca
nani-nani şi liuliu-liuliu resună ca o doiósă desmerdare.
lată unulă dintre cele mai frumose cântece de légănă,
prin care îndătinéză Româncele din Moldova a şi adormi fe.
cioraşii loră:
Nani-nani, copilaşă, Ca Domnulă Stefană celu Mare,
Dragulă mamii fecioraşă! Să fii verde la răsboiu,
Că mama te-a legăna Să scapi ţéra de nevoi,
Şi mama te-a căuta
Ca pe-o flóre drăgălaşă, Nani-nani puiulă meú,
Ca pre-ună ângerelă în faşă. Ferici-te-ar Dumneqeu !
Să fii 6cheşă şi frumosă
Nani-nani cu mama, Ca ună sóre luminosă,
Că mama te-a descânta Fetele să te îndrăgéscă
Să te faci ună vitéză mare Flori în calea ta să créscă (1)!

Aria cea mai răspândită, pe care se cântă versurile ace

stea, e cea următore:

sa za

-e s-e s. (2)
e

Cuvîntulă nani, cu care se începe cânteculă reprodusă

precum şi multe alte cântece de légănă ale Româniloră, ne

(1) V. Alecsandri, Poesii pop ale Rom. p. 381.

(2) T. T. Burada, Almanachú musicală, an. II, 1876, Iaşi p. 72.
 – 315 –

aduce aminte de cântecele de légănă saă nenia cu cari ma

mele romane adormiaú pre pruncii loră (1).
Şi mamele italiene încă îndătinéză, ca şi Româncele nóstre,
a legăna pre copiii loră cu ună felă de nani-nani. Ele cântă
următórea strofă:

Dormi, dormi, nel mio seno.

Il mio cuor culla sara,
Fa la nima, mana na (2.

Dacă sugătorulă e fetişóra, atunci mamele din unele părţi

ale Moldovei îlă adormă prin următorulă cântecă:

Nani, nani copiliţă,

Draga mamei garofiţă,
Că mama te-a legăna
Şi pe faţă te-a spăla
Cu apă dela isvóre
Ca să fii ruptă din sóre.
Nani, nani drăguliţă,
Cresce-ai ca o garofiţă,
Să fii naltă trestióră,
Albă ca o lăcrămioră,
Blândă ca o turturea
Şi frumósă ca o stea (3).

Ună cântecă din Bucovina, care asemenea se ncepe cu

Nani, nani, şi care se cântă atâtă băeţiloră câtă şi copile
loră, sună aşa:
Haida, nani, Puiulă mamii ;
Nani, nani, Puiulă mamii

(1) Horatii epist. I, 1, 62; Carmen, 3, 28 16. – Phaedri, 3, prolog. 10.

(2) Apud. V. Alecsandri, Poesii pop. p. 382.
(3) V. Alecsandri, Poesii pop ale Rom. p. 381.
 Celă de curcă, Linişoră,
Eă te légănă Tu te culcă
Tu te culcă; Binişoră,
Puiulă mamii Ca veni domnulă
Celă de raţă, Cu somnulă
Eă te légănă Să-mi adórmă
Tu te-aşéză; Puişorulă,
Puiulă mamii Şi-a veni dómna
Celă de domnă, Cu perina
Eă te légănă Să-mi adórmă
Tu adormi; Duduca (1).
Eă te légănă

Altă cântecă, totă din Bucovina, care aşişderea se 'ncepe

cu nani, nani, sună precum urméză:

Nani, nani,
Dragulu mamii,
Nani, dragulă meú, şi dormi,
Diminéţa să te scoli
Să fii mamii de-ajutoră
De pe vatră pe cuptoră,
Tătuţii de prăşitoră.

Unele Românce din Bucovina, pe lângă cuvîntulă desmer

dătoră nani, întrebuinţéză fórte adese-ori în cântecele loră
de légănă încă şi cuv. liuliu.
Iată ună astă-felă de cântecă, în care provină amândouă
cuvintele de mai sus:

Haida liuliu, puiule,

Puiule, puiuţule!
Haida liuliu cu mama,
Că mama te-a legăna

(1) Din comuna Balacéna, com. de M. Jemna, stud. gimn.

 – 317 –

Şi din gură ţi-a cânta,

Ţi-a cânta ună cântecelă
Scurticelă și frumuşelă,
Dóră-i cresce măricelă
Şi te-i face voinicelă.
Haida liuliu, nani, nani,
Liuliu, liuliu, puiulă mamii,
Că mama ţie ţi-a qice
Ună cântecă mândru, duiosă,
Ca sadormi să fii frumosă,
Părinţiloră de folosă;
Haida liuliu, băeţelă,
Dragulă mamii mîţîţelă,
Dóră-i cresce mărişoră,
Să fii mamii de-ajutoră.
Haida nani, palicaşă (1),
Dragulă mamii ficioraşă,
Dóră-i cresce mai de grabă,
Să fii tatii bună de trébă! 2)

Ună altă cântecă de légănă, totă din Bucovina, şi anume

din comuna Crasna, sună aşa:

Hai liuliuţă, puiă de pesce,

Hai liuliuţă şi adormesce
Să te pótă mama cresce,
Să-i fii slujbă cu nădejde,
Să fii mamii de-ajutoră
Şi tătuţii de bună sporă ;
Să fii mamii iérna 'n casă,
Tătuţii vara la cósă
Mână dréptă, de-ajutată,
Ori-ce lucru de lucrată :

(1) Palicaşă e ună cuvîntă de desmerdare, însă Românca cea dictată cân
teculă na sciută să spue ce însemnéză.
(2) Din Bălăcena, com. de Mihaiă Jemna.
 – 318 –

De-adusă apă cu cofiţa,

De-aprinsă séra luminiţa (1).

O variantă a acestui cântecă, culésă asemenea din Crasna,

sună astă-félă:

Hai liuliuţă, dragulă mamii,

Puiulă mamii, scumpulă mamii!
Hai liuliuţă şi-i dormi,
Dóră mai măruţă vei fi.
Hai liuliuţu şi-adormesce,
Şi-adormesce, puiă de pesce,
Dór te-ar puté mama cresce,
Să fii mamii de-ajutoră
Şi nenuţului de sporă,
Mămuţii tale în casă
Iar nenuţului la cósă
De-adusă apă cu cofiţa,
Séra de deschisă portiţa! (2)

Altă variantă, totă din Crasna, sună precum urméză:

Dragulă mamii puiă de pesce,

Haida liuliu şi-adormesce
Să te pótă mama cresce,
Să te créscă mărişoră
Să fii mamii de-ajutoră
Şi tătuchii de multă sporă,
Să scoţi boii din ocolă
Pe Priană şi pe Bujoră
Şi la jugă să mi-i înjugi
Şi la plugă să mi-te duci.
Boii că mi-i înjuga
Şi cu tata că-i ara
Grâă de vară-i semăna

(1) Dict. de M. Bărbuţă.

(2) Dict. de M. Bărbuţă.
 – 319 –

Şi-a da Dumneqeu şi-a fi

Câtă băiatulă va trăi
Şi colaci frumoşi vomă face
C'aşa băiatului place!
La unu băiată ce-va mai mărişoră:
Haide liuliu, lulişoră!
Dragulă mamii puişoră,
Dóră-i cresce mărişoră,
Să mi te vădă că grăesci
Să nu mă mai năcăjesci,
Că destulă pieptulă mi-ai suptă
Şi ţîţele mi le-ai ruptă.
Fă-te mărişoră şi cresci
Că totă dragulă mamii eşti.
Şi tu 'n câmpu că mi te-i duce,
Mama mâncare ţi-a duce
Şi după ce mi-i lucră
li sta puţină şi-i mâncă
Şi tata sa hodini,
Câtă cu tine-a mai trăi,
Numai dacă-i ascultă
Cum a qice tătuca.
Dumneqeă sa bucură
Şi ţie hrană ţi-a da:
Câtă îi fi şi-i mai trăi
Nemică nu ţi-a lipsi (1).
Altulă:

Dragulă mamii, Ionică,

Puişoră de rîndunică !
Haida liuliu şi te culcă
Dór te-ar puté mama cresce
Să te dee la neveste! (2)

(1) Amândoue cântecele acestea, culese din comuna Crasna, mi le-a co

municată cumnatulă meă d-lă Sam. Petrescu, parochă şi exarchú.
(2) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă, agricultoră.
 – 320 –

La o copilă:
Haide liuliu draga mamii,
Draga mamii, puica mamii!
Haida liuliu de-mi adormi
Deminéţa să te scoli
Să fii nenii de-ajutoră
Şi mamii lucru cu sporă.
Câte flori au fostă pe şesă
Fetele că le-au culesă
Şi le-au strînsă în mănunchele
Şi le-au pusă în sînă la piele.
Şi le-au strînsă în mănunchiă mare
Pe la asfinţită de sóre
Şi mi le-au pusă subsuóră
Ca copila să-mi adórmă.
Şi se va culcă cu sóre
Să-i pară nóptea mai mare .
Şi aşa mi-a adormită
Puiulă mamii celă iubită,
Că singură na sciută
Noptiţa când a trecută (1).
Altulă:
Draga mamii copiliţă,
Scumpa mamii garofiţă,
De-ar sci mama cui te cresce
Nu ţi-ar mai trage nădejde! (2)
La unu copilă, a cărui mamă a murită:
Haide liuliu, dragulă tatii,
Căci amu nu-i ţîţa mamii!
Ţîţă rea şi acră
Amu te aplécă
Şi mână străină
Amu te alină! (3).

(1) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
(2) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
(3) Din Crasna, com. de d-lă Sam. Petrescu.
 – 321 –
La ună copilă de fată mare:
Frundă verde mărăciune, Şi blastămă jocurile
Când iese fata la lume
Nasculte cine ce-i spune.
Dacă-i spune ună flăcăă
Ea să-lă ţie totă de răă.
Sasculte pe tatălă săă,
Tatălă săă n'o 'nvaţă răă,
Da o 'nvaţă totă de bine
Să nu jóce 'n jocă cu nime.
Joculú cela nu-i curată
Multe fete ca 'nşelată,
Gâţe góle naă purtată,
Pe părinţi i-au ruşinată.
Când se începă hramurile
Ele plângă cu qilele.
Câtă îi vara de frumósă
Ele şedă la umbră 'n casă
Altulă:
Perişoră uscată pe culme,
Câte fete sunt în lume
Nu-i nici una amărîtă
Ca fata cea 'nceluită
Şi de lume despărţită.
Când flăcăii mergă la jocă
Ea pune scălduşca 'n focă,
Când flăcăii jócă rótă
Ea aplécă pe covată
Şi totă plânge şi oftéză
Multe lacrămi mai vărséză
Şi se primblă pe la pórtă
Pare că ar fi plouată,
Cu mânile subsuóră,
Cu focşoră la inimióră.
(1) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
Mariană, Nascerea la Români.
Şi tóte petrecerile:
–Câte jocuri am jucată
Lacrimi atâte-am vărsată.
Bădişoră, ce mi-ai fostă dragă,
Să vii pân' la ală meă pragă,
Că tu dacă mi-i veni
Eă frumosă te-oi milui
C'o cojiţă de mălaiă
Uscată de nouă ai,
C'o strachină de cenuşă
De-asupra cu cărbunaşi
Să scii cum iubesc şi laşi
Cine iubesce şi lasă
N'ar mai avé ticnă 'n casă,
Aibă mórte de cuţită,
N'aibă locă nici în mormîntă (1).
Când flăcăii vină pe-a casă
Ea atunci scălduşca varsă.
Fetişóră 'nceluită
Şi de lume despărţită !
Cine mi te-a învăţată
Pe părinţi de-ai ruşinată
Pe némuri de-ai supărată ?
– Măiculiţa din celă sată
Pe la tóte zorile,
Pe la strată cu florile !
– Păseruică 'n cuiburele,
Copii mici în covăţele,
Légănă-i, puică, şi taci,
Că ţi-aă fostă feciorii dragi.
Feciorii la jocă soră duce,
21 -
 – 322 ---

Iar tu-i suspina şi-i plânge; Trupu-acolo să-i rămâie,

Feciorii 'n jocă oră juca, Şi-atuncea elă să se 'nsóre
Tu-i plânge şi-i legăna: Când voiă fi eă fată mare,
Haida liuliu dragulă mamii | Şi-atuncea să se cunune
Dragulă mamii, puiulă mamii! Când voiă eşi eu la lume;
N'ar ajunge qile bune Cum mi-a legată mânele
Celă ce te-a făcută pre tine. Şi scurtată drumurile
Elă îi dusă în cătănie, Scurte-i-se qilele! (1)
Numai vestea lui să-i vie,

Ca şi Româncele din Bucovina şi Moldova, totă aşa adormă

pre fiii şi fiicele loră şi Româncele din Transilvania, Banată
şi Ungaria, cu aceea deosebire numai că acestea adese-ori
începă cântecele loră cu cuvîntulă aăua şi bua, în locă
de nani sau liulià.
Iată unulă din Transilvania:

Bua, bua, cu mama,

Că mama te-a legănă
Şi frumosă ţi-a descântă :
Bua, bua, puiulă mamii,
Dragulă mamii frumuşelă,
Până-i cresce măricelă (2).

Altulă, totă din Transilvania, şi anume din Cohalmă:

Bua, bua, bua,

Puiu mamii,
Dragă frumosă
Cresci luminosă,
Să fii prea norocosă,
Să trăesci nepăcătosu;

(1) Din Mahala, com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
(2) Gazeta Transilvaniei, an. LIV. Braşovă 1891. No. 32, în «Foiletonă».
 – 323 –

Pentru tine mă năcăjescă

Şi 'n lume mă amărescă,
Să te crescă,
Să te mărescă !

Ală treilea, totă de-acolo:

Bua, bua, bua,

Puişoră şi-ală meă drăguţă,
Fecioră fă-te mare mărişoră
Ca să-mi fii de ajutoră
Şi să-mi iei boulă de cornă
Şi la 'ntorsă şi la ogoră;
Pentru tine mă căsnescă
Ca să te crescă,
Să te mărescă ;
Haide luică
De mi-lă culcă,
Şi tu cióră
De mi-lă scólă,
Şi tu pesce
De mi-lă cresce,
Şi tu raţă
De-lă resfaţă,
Şi tu ţarcă
De-lă îmbracă,
Numai mare să se facă,
Să créscă,
Să 'mbătrânéscă,
Pe lume să vecuéscă! . . . (1)

Iată unulă şi din Banată:

Bua, bua, Ionaşă,
Dragulă mamii copilaşă.
Taci şi dormi încetişoră
Sufletulă meă puişoră;

(1) B. P. IIasdeă, Dict. limb. ist şi pop. a Româniloră, t. II, p. III. din Adenda.
 – 324 –

Până qiua te-a trezi

Pe-ală ei pieptă te-i odihni .
Bua, bua, păunaşă,
Scumpulă mamii ângeraşă (1).
Altulă din Ungaria şi anume din împrejurimea Şomcutei
mari, comitatulă Satmaru :
Abua-te cu mama,
Că mama te-a legăna,
Cucă-te (2 tu pititelă
Şi te scólă plugărelă.
Cucă-te tu şi te-abuă
Şi te scólă mâni la qiuă.
Bătutar fi Dumneqeu
Trîmbele dela belccă
Care m'am legănată eă,
Să nu se legene nime,
Să fie plătită cu mine.
–Légănă, lele, şi taci
Dacă ţi-a plăcută să-lă faci ! 3).
Ce se atinge de cuvîntulă bua ală. Românceloră din Banată
şi Ungaria, trebue să amintimă aici, că elă, deşi mai rară,
provine şi în Bucovina şi anume în dóue forme adică bua
şi boa.
Ună cântecă din satulă Bosanci, districtulă Sucevii, în
care provine acestă cuvîntă, sună aşa:
Hai bua, maică, bua,
Că maica nu te-a lăsă,
Ci ea mi te-a legănă
Şi din gură ţi-a cântă,

(1) Alexandru Onaciu, “Cunună», novelă pop publ. în «Familia» an. XI.
Buda-Pesta 1875, p. 74.
(2) Cucă-te = culcă-te. Totă aşa rostescă verbulă acesta şi Româncele din
Bucovina, când voescă să-şi adórmă copiii.
(3) Com. de d-lă E. Popă. învăţătoră în Şomcuta-mare.
 Şi ţ-ia cântă 'ncetişoră
Ună cântecă mică, scurtişoră
Şi vei cresce mărişoră,
Ţi-a cântă ună cântecelă,
Scurticelă şi frumuşelă,
Dóră-i cresce măricelă
Şi te-i face voinicelă! (1)
Ună altă cântecă din oraşulă Câmpulungă, în care provine
cuvîntul bba se'ncepe astă-felă:
Haide luliu, şi-a boa,
Că mama te-a legănă. .
Se întâmplă adese-ori că dormindă unii copii qiua, când
înseréză, fugindu-le somnulă, nu potă să dórmă. Deci ma
mele loră, văqândă că prin cântece de séma celoră arătate mai
sus, nu potă de felă să-i adórmă, şi voindă în urmă şi ele
a dormi începu a cântă ună felă de cântece, prin cari pro
vócă felurite vietăţi ca să le vină întru ajutoră spre ador
mirea copiiloră, precum:
Vină raţă
De-lă iea 'n braţe,
Vină ştiucă
De mi-lă culcă,
Vină somnă
De-lă adormi,
Vină pesce
De mi-lă cresce 2.
Mai totă prin aceste cuvinte îşi adormă copiii şi Român
cele din unele părţi ale Transilvaniei:
Vină raţă
Şi-lă ia în braţe,
Şi tu gâscă

(1) Dict. de o Româncă din Bosanci.

(2) Din Siretă şi Bălăcéna.
 – 326 –

De-i dă ţîţă.
Vină dulcă
Şi mi-lă culcă,
Şi tu somnă
De mi-lă adormi,
Şi tu pesce
De mi-lă cresce! (1)
Iar o variată a cântecului acestuia, totă din Transilvania,
sună aşa:
Haidă raţă
De-lă iea 'n braţe
Şi tu mâţă
De-i dă ţîţă,
Şi tu Luică
De mi-lă culcă,
Şi tu somnă
De mi-lă adormi,
Şi tu pesce
De mi-lă cresce,
Că copilulă
Trebuesce! 2)
Dacă din întâmplare tatălă copilului e înrolată la 6ste şi
se află departe de casă, atunci mama, adormindu-şi copilulă,
cântă:

Liui, liui, liui, şi iară liui,

Liui, liui, liui, că tată nu-i,
Că tatălă copilului
Pe drumulă Sibiului,
Şi tatălă băiatului
Pe drumu 'mpăratului (3).
Nemijlocită însă după versurile acestea, mama întristată

(1) Com. de d-lă I. Georgescu, învăţ în Secadate.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
(3) Com. de d-lă I. Georgescu.
 – 327 –

sburându-i gândulă la bărbatulă săú, care se află cine scie

unde, printre străini, pe când ea trebue să stea singură acasă
şi să caute de tóte cele trebuincióse, schimbă cânteculă săú
celă dulce de mai nainte prin altulă tristă şi cântă:
Cine n'are norocă, n'are,
De cum nasce până móre,
Nice eu nu am avută,
De când mama m'o făcută! (1)
Sunt o sémă de bărbaţi, cari uitându-şi dătoria de soţă
şi părinte petrecă mai multă prin crîşme decât pe acasă.
Ba, nu destulă atâta, când se întorcă acasă se începă la
cértă şi chiar la bătae cu soţiile loră, neluândă în conside
raţiune că aceste, pe lângă munca de pe lângă casă, mai au
încă de a căuta şi de copii.
Şi cu tote acestea multe femei cari au avută nefericirea
de a avé astă-felă de bărbaţi, fiindă răbdătóre şi ascultătóre
în locă să se pună de pricină, îşi caută de trebi, desmiardă
şi adormă pre micii şi nevinovaţii loră copii ca şi ori-care
mamă fericită, cu acea deosebire numai că atari mame nu
o dată sunt necesitate de a adormi pre copiii loră prin cântece
de séma celui următoră:

Puişoră de rândunea
Mută-ţi cuibulă de-acolea,
Ca veni tătuţa bată
Şi-a găsi cuibulă stricată
Şi-o să ni-lă dee de capă ! . . . 2
Dacă trecemă dela Românii din Dacia traiană la cei din
Macedonia vedemă că şi Româncele din acéstă ţéră încă îşi
desmiardă şi adormă copiii ca şi surorile loră de din-cóce
de Dunăre. Ba, ce e şi mai bătătoră la ochi, mamele ma

(1) Com. de d-lă I. Georgescu.

(2) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă.
 – 328 –

cedonene începă cântecele loră de légănă tocmai ca şi cele

din Dacia traiană cu cuvîntulă nani.
Iată ună cântecă şi din acele părţi:
Nani, nani, bunlu.
Nani, nani, ficiorlu,
Nani, nani, hina (1)
Nani, nani papa,
Că va jină tata
Va s aducă hitse (2)
Şi bilbitse (3
Altulă, totă de acolo:
Nani, nani tu mănuşă, Nani, nani în légănă,
S'ţină somnul dela uşă, Să vină somnulă dela uşă,
Ş'ăi lia ficiorlu di guşă, Să-mi iea ficiorulă de gâtă,
Ş'fii-l ducă tru grădină, Să mi-lă ducă în grădină,
Să-li cântă mă ghirăchină: Să-i cânte o ghirachină (4) :
– Ghine făi ţine îiclu a îieu – Bine-mi vine miculă meă
Săi-l bag iu voiu eă, Să mi-lă pună unde vreă eă,
Tru grădină trandafil, In grădină sub trandafiră,
Sum trandafil şi garofil. Sub trandafiră şi garofilă (5).
Sunt mulţi copii din firea loră fórte răi, cari, măcar că-să
destulă de sănătoşi şi voinici şi măcar că capăta tóte cele
trebuincióse la timpă, totuşi plângă ne'ncetată dândă mai
celorú vecinică de lucru. Cu töte acestea însă fie-care mamă,
în timpulă scăldării, lăptării şi a legănării copilului săă, caută
dacă-i e cu putinţă, a fi câtă se péte de liniştită, voiósă şi
bine dispusă, ca să nu strice copilului. Iar dacă împreju
rările nu-i iértă a fi totă-deauna liniştită şi bine dispusă,

(1) Xiva.
(2) hitse = smochine.
(3) Dr. Gustav Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen, etc. Leipzig
1888, p. 117.
(4) Ună felă de pasăre.
(5) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 46.
 – 329 –

atunci celă puţină se feresce în timpulă acesta a-şi blăstăma

copilulă, prea bine scindă că
. . Blăstămulă de mumă
E rău ca ghiara de ciumă,
sau:

Blăstămulă de mumă
Totă ca rana cea de ciumă,
pe când :
Blăstămulă dela tată
In lume na fostă vr'odată.
Aşa-i în Ţéra Românéscă,
Unde-i pânea voinicéscă,
Saibă să se pomenéscă (1).
De aceea mamele, cari au copii forte răi, şi voescă a avé
ticnă, mai de grabă fierbă băciulii de macă şi suculă acestora
le dau apoi de băută şi-i scaldă într-însulă, decât să-i bla
steme. Şi copiii îmbătaţi fiindă de suculă celă ameţitoră dormă
duşi.
Mama nerăbdătóre, care nu se pote reţiné de a-şi blăstă
mă copilulă, nu numai că nu-şi ajută nemică prin acésta,
ci din contră póte fórte multă să strice micului şi neprice
putului săă sugătoră, căci după credinţa generală a popo
rului blăstămulă părintescă totă-deauna pică pe capulă fii
lorú săi.
Dovadă despe acésta avemă şi următorulă cântecă din
Bucovina, comuna Todiresci:
Maica mea, când m'o făcută
Fórte bine i-o părută.
Dară ea, când m'o scăldată,
Fórte rău m'o blăstămată.

(1) D. Vulpiană, Poesia poporală pusă în musică, culegere din tóte ţările
române, Bucuresci 1886, p. 14 şi 15.
 – 330 ––

Maicà ! cu blăstămulă tău,

Am ajunsă eă aşa răă ! (1)
Altă cântecă din Moldova, judeţulă Sucéva, comuna Mă
lini, sună aşa:
Mama dincepută
Când ea m'o făcută,
Bine i-o părută,
Când m'o legănată
Ea m'o blăstămată,
Totă blăstămă cu plânsă
De mine s'o prinsă.
Şi când m'o scăldată,
Ea că m'o scăldată
Cu apă de iază
Să fiu de năcază,
Cu apă din rîtă
Să fiă de urîtă (2).
Iar o doină din Transilvania, care asemenea ne-arată
câtă de rău e, când o mamă îşi blăstămă fiii, sună precum
urméză:

O mămucă, mama mea,

Vai de inimióra mea !
Vai şi de dilele mele,
Una-i bună, dece-să rele.
Fi-ţi-a, mamă, şi păcată,
Că amară mai blăstămată,
Când, mamă, mai legănată :
Să am casa cucului
Şi odihna vântului !
Fi-ţi-a, mamă, şi păcată,
Că pe când mai legănată,
Cună picioră mă legănai,
Cu gura mă blăstămai:

(1) Com. de Ioană Avramă, stud. gimn.

(2) Dict. de M. Nistoră.
 – 331 –

Să n'am cină cu-aşezare

Nici odihnă la mâncare! (1)
Ba, ce este încă şi mai multă, nici măcar în glumă, în
risă, nu este unei mame ertată a-şi blăstăma copiii săi, dacă
voesce ca aceia să fie fericiţi, ne cum într'adinsă, căci dice
o altă doină, totă din Transilvania:
Răă, maică, mai blăstămată
Vinerea pe nemâncată,
Maică cu blăstămă de focă,
Ca să n'am nici ună norocă.
Nu sciă cum mai blăstămată
Că de min' răă sa legată:
Ori în rîsă, ori într'adinsă,
Că de min' tare sa prinsă! (2
După ce au crescută copiii mai mărişori, după ce aă eşită
acuma din pelinci şi au începută a se târîi dintr'ună locă
într-altulă şi-a gongână, mamele loră le facă cămeşuici precum
şi alte vesminte copilăresci cu cari îi îmbracă.
Româncele din Bucovina facă de o potrivă atâtă pentru
băeţi câtă şi pentru copile cămeşuici (cămeşuţe). Cele din
Transilvania însă facă pentru băeţi cămeşuţe, iar pentru co
pile iuţe (3).
Prima cameşuică, după credinţa Românceloră din Bucovina,
nu e bine să se facă din pânză nouă, ci dintr'o cămeşă
veche ca să trăéscă mai multă, şi anume dacă e băiată,
dintr'o cămeşă bărbătéscă, iar de e copilă din una femeéscă.
După credinţa Românceloră din Transilvania însă nu e
bine de a se face nou-născutului cămeşă din pânză nouă, din
causă că capătă răulă copiiloră sau frasă. Totă după cre

(1) Iuliă Bugnariă, Doine şi hore pop. din jurulă Năsăudului, în «Familia»,
an. XXII. Oradia-mare 1886, p. 43. -

(2) V. Alesiă, Poesii pop. în «Convorbiri lit.», an. XXII. Bucuresci 1889, p. 919.
(3) Com. de d-lă I. Georgescu.
 – 332 –

dinţa acestora nu e bine de a se acoperi copilulă cu cârpa

din capă pentru-că şi n casulă acesta încă capătă frasă (1).
După credinţa Românceloră din Țéra-Românéscă din contră
dacă ună copilă mică se ţine acoperită la faţă, făcându-se
mare, va fi ruşinosă (2).
Şi numai atunci, când se duce copilulă unde-va din casă,
bună 6ră în şedătóre sau în altă locă, e bine de a se pune
ce-va negru peste dînsulă ca să nu se sperie (3).
Româncele din Ţera-Românéscă, voindă ca copilulă loră
să trăéscă, cea dîntâi cămeşă o facă din pânză de căpătată
dela trei case (4). Dar prin gura celei dîntâi cămeşi, ce
se va face unui copilă, să se trécă de trei ori fórfecele cu
cari a fostă croită, ca să fie copilulă tare ca fórfecele (5).
Asemenea facă şi Româncele din Transilvania. Acestea
fie-care cămeşa noua a unui copilă, înainte de a se îmbrăca
acesta cu dînsa, o scutescă. Lasă adecă ună cuţită ca să cadă
cu vîrvulă în josă printr'însa (6).
Totă aşa facă şi Româncele din Macedonia. Iată ce ne
spune în privinţa acésta D. Bolintinénu: «Cea d întâi cămeşă
ce se pune unui mică copilă, muma înainte trebue să trécă
prin tr'însa ună fieră 6re-care, ca copilulă să fie tare ca
fierulă (7).»
Acoperămîntulă de capă ală copiiloră de ţîţă se numesce
de cătră Româncele din Bucovina căiţa şi scufiţă, iar de cătră
cele din Transilvania că ţă şi gugiă, şi spre a feri pre co
pilă de diochi pună de regulă pe dînsulă ună semnă specială,

(1) Com. de d-lă Rom. Simu.

(2) Ionénu, op. cit. p. 18.
(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Ionénu, op. cit. p. 12.
(5) Ionénu, op. cit. p. 20.
(6) W. Schmidt, Das Jahr etc. p. 27.
(7) Călătorii la Românii din Macedonia, p. 114.
 – 333 –

o cordeluţă roşie săă ună bănuţă, ca 6menii (1) şi femeile,

cari dióchie, văqândă semnulă, să-şi aducă aminte şi să nu-lă
dióche (2).
Afară de cămeşa şi căiţa mai întrebuinţéză Româncele
spre îmbrăcarea copiiloră săi încă şi multe alte îmbrăcăminte
precum: tulpanaşe, ună brâuşoră, colţunaşi, etc.
Cele mai multe Românce însă credă că nu e bine să se
încalţe ună copilă cu ciorapii, până nu împlinesce anulă,
căci va face mă-sa altulă curândă (3), -

Asemenea nu e bine ca ună copilă, până nu împlinesce

anulă să se îmbrace cu haine pe dosă, caci i se întorce a
nusulă (4).
Mai departe nu e bine în timpă de ună ană să apună
sórele pe hainele copilului, că apoi capătă spaimă. In sfîrşită
femeea să nu bată hainele unui copilă cu maiulă până la
ună ană, că se face copilulă batăuşă (5).
Acésta în privinţa îmbrăcăminteloră!
Să trecemă acum la alte datine şi credinţe.
Atâtă Româncele din Bucovina câtă şi cele din Moldova
şi Transilvania credă şi spună că nu e bine a legăna lé
gănulă golă, căci acésta aduce copilului mórte timpurie (6).
Asemenea nu e bine ca în légănulă copilului să se culce
altulă cine-va, că-i iea somnulă (7).
Din contră când copilulă se scólă din albie, se dă josă
şi-şi légănă covata, mama sa va mai face copii (8).

(1) Atâtă Românii din Bucovina cât şi cei din Transilvania numescă băr
baţii, spre deosebire de femei, şi omeni.
(2) Com. de I. Georgescu.
(3) Ionénu p. 21.
(4) Ionénu p. 25.
(5) Com. de d-lă Rom. Simu.
(6) W. Schmidt, Das Jahr, p. 26. «Şedătórea» an. I. Fălticeni 1892, p. 126:
«Când legini albia copilului fără ca elă să fie în ea, copilulă móre.»
(7) «Şedătórea». Fălticeni 1892. p. 52.
(8) «Şedătórea». an. I. Fălticeni 1892. p. 172.
 – 334 –

Când începe ună copilă întâia 6ră să mérgă în picióre,

atunci Româncele din Ţera-Românéscă taie loculă de unde
se ridică în sus de jură împrejură cu ună cercă anume ca
să taie piedica copilului ca să pótă merge uşoră (1).
In Bucovina din contră, când e copilulă acum aşa de
mărişoră că se trage pe jos, dar nu pote încă îmbla, atunci
voindă să îmble mai de grabă, îlă iea unulă dintre căseni
într'o Duminecă dediminéţă de mânuţe şi-lă duce în picióre
până la pragă. În acelaşi timpă iea şi mă-sa ună fórfece
într-o mână, iar în cea-laltă vr'o câte-va pene de găină şi
mergândă înaintea lui taie tóte penele.
Făcândă acésta credă şi qică că-i taie piedica şi că din
momentulă acela copilulă póte mai de grabă şi cu mai mare
uşurinţă umblă.
Iar când îlă vădă prima oră că sa sculată şi prinde a
umblă singură în picióre, esclamă: pomă, pomă sau copăcelă,
copăcelă, ceea ce însemnéză: să créscă şi să stea ca unu
copăcelă dreptă în picióre (2),
In Banată, când o Româncă vede că copilulă ei e acum
destulă de mare şi tare ca să potă umbla în picióre, cu tóte
acestea totă nu umblă, aştéptă până ce vine o ţigancă (cor
toroşiţă) la cerşită. Atunci, cum întră ţiganca în casă, una
dintre femeile, ce se află de faţă, o iea cu vorba, iar mama
copilului, ducându-se în sobă şi luândă de grabă bâtele ţi
găncei, le bagă şi le pune ore unde în casă dicândă:
–«Astea potă sta şi în casă, nu numai în sobă (tindă)!»
Nemijlocită după rostirea acestoră cuvinte o altă persónă
iea copilulă, ce nu pote umbla, în braţe, iese cu dînsulă în
curte, îlă pune călare pe ună băţă de ală ţigăncei, care ase
menea la luată cu dînsa când a eşită afară, şi astă-felă

(1) Ionénu p. 16.

(2) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă şi alţi Români din Bucovina.
 335 –

apoi ţinândă copilulă de mânuţe ca să nu cadă îlă pórtă

în colo şi n cóce călare pe băţă qicândă :
–Cum este de umblătóre ţiganca, aşa să fie şi N. de
umblătoră!
După ce la purtată în chipulă acesta de trei ori în colo
şi în cóce, se întórce cu copilulă în casă şi pune băţulă la
loculă săú de unde la luată.
Despre tóte acestea însă ţiganca nimică nu trebue să scie,
căci dacă scie, în zadară le-a fostă tótă ostenéla, iar dacă
nu scie se crede că copilulă, în urma acestei proceduri, în
scurtă timpă va începe a umblă în picióre (1).
In Macedonia, când copilulă începe a merge, mama sa
îi cântă :

Bor, bor pi t ubor

Cu căméşa di fulior.
Bor, bor pi turzică
Cu căméşa burungică.
Când copilulă nu umblă în picióre la timpă, i se légă
degetulă celă mare dela piciorulă dreptă de degetulă dela
piciorulă stângă cu ună firă de lână roşie, apoi se pune
copilulă pe pragulă uşei cu ună picioră de o parte, şi cu
cela-laltă de cea-laltă parte a pragului, şi acolo pe pragu
cu o secure i se taie firulă dreptă în jumătate, în acelă
momentă o femee prevestită de ceea ce trebuia să se facă
vine şi întrébă: da ce faci acolo? – Tai frica copilului ! – i
se respunde.
In Magarova şi în alte locuri mai este şi acestă obiceiu:
două femei ieau copilulu una de o mână şi alta de cea-laltă
mână şi-lă ducă în mijloculă ogrăqii, şi acolo culegă o mână
de surcele, şi după ce le légă cu o sforă le pune în spatele
copilului, apoi îlă duce la pragulă uşei, şi acolo copilulu

(1) Com. de d-lă I. Popovici.

 – 336 –

pune ună picioră de o parte a pragului şi cela-laltă de

cea-laltă parte, şi aşa sub piciórele copilului o femee începe
a tăia cu ună toporă, atunci cea-laltă femee o întrébă: da
ce faci acolo? – tai frica copilului !. – îi răspunde; acésta
se face în trei Sâmbete diminéţă, surcelele tăiate se aruncă
în drumă, pentru ca copilulă să umble pe cale mai curândă (1).
Când începe ună copilă întâia oră a vorbi şi dice tata,
se crede că mă-sa va mai face unu băiată, iar dacă qice
mamă, va mai face o fată (2).
Când ună copilă nu pote de grabă vorbi, spună Român
cele din Bucovina că e bine a i se da de mâncată pâne
din traista unui cerşetoră. Dreptă aceea, când vine vre-ună
cerşetoră şi se întâmplă că are pâne la dînsulă, mama co
pilului, ce nu pote vorbi, se rógă să dea o bucăţică şi co
pilului săă.
Cerşetorulă, luândă o bucăţică de pâne şi dând o copi
lului qice:
–Na-ţi pâne dela moşulă ca mai degrabă să vorbesci ! (3)
Româncele din Banată din contră au datină de a duce

pre copiii loră, cari nu potă de graba vorbi, la biserică, şi

acolo apoi rógă pre crîsniculă (4) bisericei ca să iea restulă
apei, ce o întrebuinţéză preotulă la sf. slujbă şi cuminică
tură, şi să-lă tórne în zvonişorulă (5) cu care zvonesce (clopo
ţesce) elă în altară la diferite acte, în decursulă st. liturghii.
Crîsniculă, sciindă prea bine care e causa acestei cereri,
nu se pune de pricină, ci cum se sfîrşesce st. liturghie, iea
apa din cestiune şi turnând'o în svonişoră o dă cu acesta
de trei ori de băută copilului, qicândă:

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră în Macedonia, în op. cit. p. 49–50.

(2) In Bucovina şi Ţéra-Românéscă. – Veqi Ionénu, p. 16.
(3) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
(4) Crâsnică = sfătă = fătă = palimară.
5) Zvonişoră = clopoţelă.
 – 337 –

–Dómne! ajută fiului tău N., ca cum sună zvonulă cu

sunetulă lui, aşa să sune cu gura şi glasulă fiului tău N.
şi precum zvonesce zvonişorulă din altarulă tău, aşa să zvo
néscă cu glasulă săú fiului tău N. şi să i se deslege lui gura
şi limba şi vorba, precum ai deslegată gura lui Zaharie
preotulă şi a preamărită minunile tale, Dómne!
Făcândă acésta se crede că i se deslégă copilului limba
şi începe apoi a vorbi (1).
Când ună copilă, care póte umblă în picióre, umblă de
a buşile, se crede că vină rudele (2).
Totă-deauna trebue de păzită mâţa, precum şi copiii din
casă, dacă mai sunt, ca să nu trécă preste copilulă nebote
zată, pentru că trecândă mâţa preste dînsulă, copilulă se
spurcă, iar dacă trecă cei-lalţi copii până la boteză precum
şi după acesta, copilulu închercesce şi nu cresce, şi rămâne
titireză ori ghibosă ori cu altă smintélă şi pricină (3).
Totă aşa credă şi spună şi Româncele din Moldova precum
şi cele din Ţâra-Românéscă, că dacă păşesce cine-va preste
ună copilă, respectivulă copilă nu mai cresce (4).
Copilulă, preste care ai păşită cum-va cu intenţiune, spună
Româncele din Transilvania că nu mai cresce de locă, până
când nu-lă despăşesci (5).
Dacă trece cine-va preste ună copilă sau îlă măsóră cu
cotulă, îi aducă prin acésta mórte ori celă puţină îlă face
să închiercéscă (6).

(1) Com. de d-lă I. Popovici.

(2) Ionénu, op. cit. p. 24.
(3) Com. de d-lă G. Tomoiagă.
(4) Ionénu, p. 25: «Nu e bine să păşescă peste vre-ună copilă, căci nu va mai
cresce.» – Sevastosă, Călătorii: «să nu păşesci copilulă că nu mai cresce.»
(5) Calendarulă poporului pe anulă comună 1889, an. IV. Sibiu p. 72.
(6) W. Schmidt, Das Jahr, p. 27.
Mariană, Nascerea la Români. 22
 – 338 –

Asemenea nu e bine să se dea cu vr'o mătură sau ghemă

în vreună copilă, căci şi n casulă acesta nu mai cresce (1).
Copiii cei fórte înţelepţi şi deştepţi, după credinţa Ro
mâniloră din Bucovina şi Transilvania, nici când nu trăescă
lungă timpă.
La ună copilă nu se ntăresce mólele capului, până nu
va puté qice pétră (2).
Când ună copilă se lovesce la capă de ceva, să se tórne
în acelă locă apă, ca să nu ieasă cucuiu în capă (3).
La copilulă care se va uita în oglindă mai nainte de a
împlini anulă, spună Româncele din Ţéra-Românéscă, că-i
iesă dinţii anevoie (4), iar celea din Macedonia, până ce prun
culă nu împlinesce trei ani, nu-lă lasă să se uite în oglindă
din causă că, după credinţa loră, se înbolnăvesce de bóla «cade
din afară» (ducă-se pe pustii, epilepsie) (5).
Pe primii dinţi, ce iesú unui copilă, să dea tatălă săă
cu bani de argintă, apoi acei bani să-i dăruéscă copilului ca
sa nu-i mirósă gura vre-o dată (6).
Când iesă pentru prima oră dinţii la copii, Româncele
din Macedonia pună la focă grâu de ferbe, care apoi se
împarte la rude sau vecini, luându-se mai întâi din elă vr'o
două-qeci de bóbe, cări se înşiră pe o aţă roşie şi se légă
la gâtulă copilului, pe care o portă aşa până ce-i iesă patru
dinţi, apoi aţa aceea se aruncă într'ună locă curată (7).
Când unui copilă îi crescă dinţii mai întâi în falca cea
de josă e, după credinţa Românceloră din Bucovina, unu

(1) Ionénu, op. cit. p. 26.

(2) Ionénu, op. cit. p. 21.
(3) Ionénu, op. cit. p. 22.
(4) Ionénu, op. cit. p. 25. -

(5) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 45.

(6) Ionénu, op. cit. p. 21.
(7) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 49.
 – 339 –

semnă că copilulă respectivă are să trăéscă lungă timpă,

iar când îi iesă întâi în falca cea de sus, atunci se crede
că are să móră de grabă.
Totă în Bucovina e datină ca mamele, când vădă celă
dintâi dinte ieşită, să qică: «dinte noi, în capă sănătosă / (1)»
Când ună copilă dórme cu şequtulă în sus, cobesce a mârte.
Asemenea şi copiii cari plângă multă, încă cobescă a morte
pentru ei saă vre-ună părinte ală loră (2). -

Copilului mică să nu i se taie unghiile până nu împlinesce

anulă, căci spună Românii din Ţéra-Românéscă că se în
voţa hoţă, (3) iar cei din Moldova qică că nare cu ce se
apăra de Necuratulă.
Copilulă mică să nu se pupe nici o dată la şedută, căci
când se va face mare va întórce dosulă la celă ce la pupată (4).
Nu-i bine ca mama să sărute pre copilă nici pe palmă,
căci atunci se face tâlhară, nici la céfă, căci se face rău.
Când sărută copilulă la gâtă, mama macedonéncă îi qice:
«Ni ti başa dada tru guşa, sa nu fii ti năireşei după uşa =
te sărută mama pe gâtu, ca să nu te superi stândă după
uşă (5).
Până la 40 de qile dela nascere, nepóta, după datina şi
credinţa Românceloră din Macedonia, trebue să se feréscă
de a se întórce cu spatele la copilă, căci dacă nu ar face
una ca acésta, atunci copilulă sar înbolnăvi de gălbenare (6).
De multe ori mamele, după ce le-au începută copiii a
umblă şi a pricepe nu numai că-i desmérdă şi drăgostescă,

(1) Dict. de mai multe Românce din Bucovina.

(2) Ionénu, op. cit. p. 24.
(3) Ionénu, op. cit. p. 25. – «Şedătórea» an. I. Fălticeni 1892, p. 19: Co
piiloră mici să nu li se taie unghiile, că naă cu ce se apăra de Necuratulă.»
(4) Ionénu, op. cit. p. 19.
(5) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 46.
(6) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 44.
 – 340 –

ci totú-odată, avândă timpă din trecută, se şi jócă cu dînşii.

Atunci voindă a-i face să rîdă pórtă degetele mânei drepte
pe lângă dînşii, ca şi când sar mişca vr'o vietate ceva şi
dică:
Merge bolea pe-ici, pe-ici,
Şi face hap-hap de ici!
Iar când rostescă cuvintele din urmă îi prinde cu degetele
de ună picioruţă saă mânuţă şi copiii rîdă.
Dacă mititeii, cu cari se jócă, sunt copile atunci qică aşa :
Vine bolea pe părete
Şi mănânc'ună pumnă de fete.

Merge Caua pe părete

Şi mănâncă şépte fete.

Merge Borza pe părete

Şi mănânc ună cară de fete.

Când desmérdă pre copiii cei frumoşi saă le arată vre

ună obiectă frumosă, atunci spună că ei sau obiectulă res
pectivă e cicea, adică frumosă, plăcută.
Dacă ună copilă se apropie de vre-ună obiectă, de care
ar puté să se împiedice şi să pice sau vrea să se sue întrună
locă, de unde lesne ar puté să cadă şi să se sdruncineze,
atunci Româncele din Bucovina, făcându-lă atentă ca să se
feréscă spună: «bâca ! – feri că-i da bâca, – nu te sui, că
acuşi îi da bâca !» sau «hopa-i da!» adică: iea séma că-i
pica, îi cădé jos!
Iar dacă a căqută esclamă: hopa ! ceea ce 'nsemnéză că
copilulă na căqută, ci ar fi sărită. Acésta se dice anume
ca să nu plângă.
Neputându-lă prin acéstă simplă esclamare opri dela plânsă,
din causă că prea răă a căqută şi sa pălită, atunci îlă iea
 – 341 –

de grabă în braţe şi, vrândă nevrândă începe a-i arăta di

ferite jucării dóră-lă face ca să tacă. Aşa luându-i o mâ
nuţă şi arătându-i tóte degetele pe rândă, începândă dela
celă mare şi sfîrşindă cu celă mică, qice:
Iesta-i ursă,
Iesta-i ursóică,
Iesta-i lupă,
Iesta-i lupóică,
Iesta i puiu de iepuróică !
Sau arătândă mai întâi între degetulă celă mare şi celă
arătătoru:

Aici şede-ună iepuraşă,

Aesta-lă grijesce,
Aesta tae lemne,
Aesta face focă.
Aesta face plăcinte,
Aesta qice: miau, miau, mămucă,
Dă-mi şi mie-o bucăţică!
S du 3.şa

Iesta-i iepuraşă
Iesta dórme dusă,
Iesta-lă fugăresce,
Iesta îlă împuşcă,
Iesta qice: mia !
Unde-i mama mea ?
Cea cu códa lată
Vine să mă bată,
Cea cu códa lungă
Vine să mă împungă!

După ce a rostită versurile aceste întinde mâna spre dînsulă

ca şi când ar voi să-lă împungă, făcândă în acelaşi timpă
«buuu !»
Copilulă fiindă atentă la celea ce i le arată şi spune ma
ma sa, nu numai că uită de plânsă şi durerea căşunată
 – 342 –

prin căderea sa, ci totă-odată când rostesce mama sa cu

vintele din urmă ale versuriloră citate sau «buuu», începe a
rîde şi a spune mamei sale ca să mai facă încă odată aşa.
Mama mai repeţesce de vr'o câte-va ori jucăriile de mai
sus, apoi puindu-lă cu picioruţele pe căputa picióreloră sale
şi ţiindu-lă de mânuţe, ca să nu cadă, începe a-lă huţuţa în
sus şi n jos şi a qice:
Huţa, huţa,
Cu căruţa
Pân la lelea Măriuţa,
Şi-unde a fi drumulă mai greu
Olă pune şi calulă meă!
Sau:
Dura, dura cu căruţa
Pân la lelea Măriuţa.
Măriuţa nu-i acasă,
Numai fata cea frumósă
Cu cercei de ghiocei,
Cu salbă de nouă lei !

Făcândă şi acésta şi văqândă că copilulă a uitată acuma

cu totulă de plânsă, îlă pune iarăşi jos şi-şi continuă trebile.
Când devină copiii prea obraznici, când prindă a fi ne
ascultători, atunci îi ameninţă cu Babaua (1), spaima copii
loră.
Aceeaşi căutare şi purtare de grijă, şi mai totă aceleaşi
desmierdări şi jucării, cari le aflămă la Româncele din Bu
covina şi despre cari am vorbită până aici, le întîmpinămă
şi la Româncele din cele-lalte provincii locuite de Români
Iată ce ni se spune în privinţa acésta mai cu sémă despre
Româncele din Transilvania:

(1) Sub. cuv. Bóle, Catabóle, Cauă, Borză şi Babauă înţelegă Românii din Bu
covina ună felă de fiinţe mitologice.
 – 343 –

«Când sunt copiii ca de ună ană şi jumătate, când prindă

acum a umbla singuri în picióre, a rosti vorbe bine arti
culate şi lesne de înţelesă, dela acésta vîrstă începândă înainte
jucăriile mamei sunt întocmite cu plană educativă pentru
băiată şi totă odată instructivă.
«Copilulă ar totă fugi prin casă, de multe ori însă, fi
indă udă pe jos, ori rece, mama ca să-lă feréscă de ră
céla, ce l'ar puté bolnăvi, ori de oboséla prea mare îm
preunată cu multele trânte, ce le dă de pămîntă, îlă iea fru
mosă de jos, îlă pune pe genunchele stângă, îlă ţine cu mâna
stângă la spate ca să nu cadă, iar cu drépta iea pe rândă
câte ună digetuţă de ală copilului, începândă dela celă mare,
şi qice:
Iesta la viţei,
lesta la purcei,
Iesta la gâsce,
Iesta la raţe,
Iesta sfîrcă acasă!

şi când qice «sfîrcă acasă! sfîrcă» ! gâdele pe pruncă încetă

pe la fóle; elă rîde cu hohotă, uită a se cere jos şi qice:
«fă mamă!» semnă că-i place astă distracţie instructivă pentru
elă, că învaţă vorbe noue şi încă cadenţate, cum place urechii
copilului.
«Cei mai mulţi copii de ai ţăraniloră noştri, până la acéstă
ctate, cunoscă deja aceste patru animale, deci le face o deo
sebită plăcere auqindu-le exprimate numele şi nevădându-le.
Ba, de-i prunculă în laune rele, vrea chiar să vadă aceste
animalcule şi deci plângândă dice numele uneia ori alteia:
ţei (viţei), mamă! cei, ma-mamă!» De-i în laune bune iar
dice: «mamă, ţei, fă ţei, mamă!» Apoi încetă cu încetulă se
obicinuesce urechia atâtă cu versurile acestea, de ar vre
să le totă audă, şi de câte ori observă, că e desculţă, de
i se vădă degetele, cércă singură să dică punândă mânuţa
 – 344 –

pe degetele picioruţeloră: «ţei, cei, fîră, fîră, casă»! Firesce

că numai mai târqiu, când e aprópe de trei ani, scie în
tregă versurelulă legată de degetele picióreloră.
«Copilulă e plictisită. Mama-i cântă, dar nu-lă póte scóte
din plictisélă. Atunci îşi iea refugiulă la altă distracţie. Prinde
cu degetulă celă mare şi celă arătătoră dela mâna dréptă
pielcăluţa dosului mânei băiatului şi trăgând'o în sus cu
mână cu totă cântă:

–Piţigae, gae,
Ce duci în tigae ?
– Ună picioră de 6ie!
–Cine ţi la dată!
–Popa din Bârgăă
Ţină-lă Dumneqeu ! (1)

«La vorbele «Ţind-lă Dumneqeă,» îi lasă mânuţa în jos

şi-lă gâdele frumosă la fóle, prin ce îi stârnesce rîsulă, şi
copilulă sare din plictisélă, şi rîdândă qice: «fă, mamă! »
–Cum să facă, dragulă mamii ?
–Fă popa! – Că din tóte cuvintele audite singură cu
vîntulă popa i-a rămasă în memorie, căci îlă mai auqise.
«Mama rîde voiósă, că a ţinută «puiulă mamii» ceva în
minte şi-i mai face odată, şi iar odată, până se uresce, ori
că o răpesce vre-o ocupaţiune.
«Dar băiatulă are lecţie: numai ce-lă veqi singură la de
gete numărându-le:» gâce, raţe, fîră, fîră! . . . . ori: «ţeii,
cei, fîră, fîră ! » căci sfîrulă nu-lă uită, numai nu-lă póte
esprima. Ori că cârcă câte ună cuvîntă din versurelulă ală
doilea, numai îlă veqi că cu drépta îşi prinde pielea dosului
mânei stânge şi qice: «popa» . . . «popa» . . . apoi se ciu
desce că nu mai scie qice, deci întrébă pe mama sa. Şi mama,

(1) Atâtă datina câtă şi versurile acestea sunt usitate şi n Bucovina.

 – 345 –

de are timpă, îi împlinesce voia, de nu are îlă mângâie, că

«mintenaşă,» iar copilulă consolată qice şi elă «naşă».
«E séră. Mama obosită de lucrulă de peste qi ar adormi,
dar puiulă mamii celă de doi ani a adormită, şi la qi lui nu-i e
somnă, elă sar juca. De stînge mama sa lumina, elă se
scâncesce, cere apă, sau se cere jos. Deci biata mamă iar
aprinde lumînarea, gândindu-şi : cu de-a tăria nu poţi face
pe nime să dórmă, nu mi-a fi nemică de voiă mai sta o lécă
cu elă. Aprinde lumina, îi face totă ce scie, copilulă e voiosă,
dar şi somnulă par că fuge dela elă. Biată mamă se plicti
sesce câtă a mai repetată; asta la viţei şi Piţigaia-gaia . . .
Dar de-odată îi vine o idee nouă. Pe părete sunt două
umbre: a ei şi a copilului. Atrage atenţiunea copilului, elă nu
se sparie, apoi mama îşi preumblă degetele pe părete imi
tândă mersulă păinginului şi dicândă:
Merge gónga pe părete
Şi-apucă copilulă de ureche !
iar la vorbele «de ureche» îlă prinde cu degetele frumosă
de ureche, firesce, nu să-lă dóră, căci cum ar face mama cu
voia ceva durere la «puiulă mamii?». Iar copilulă năbuşesce
într'ună rîsă voiosă propriă etăţii lui copilăresci.
«Astă-felă se mai continuă şi astă jucărie ună bună scopotă,
iar când vrea mama să o întrerupă, copilulă se scâncesce
şi qice: «fă, reche, mamă!» Face şi reche mama, face şi cală
şi ţelă şi «popă gdă», până în urmă copilulă dórme dusă
şi nu se mai deştéptă până a doua qi, colo la prândă, când
vorba cea dintâi e . . . . «papă mamă!»
«Mama îşi iea puişorulă în braţe, îlă sărută, îlă desmiardă
pe braţulă stângă, îlă ţine aprópe de inimă, iar cu mâna
dréptă descopere mămăliguţa de pe masă.
«Copilulă vădând'o qice rîqândă voiosă «ligă». Iar mama
póte 6re să nu-i facă ună versurelă până-i caută lăptişorulă,
 – 346 –

care-i călduţă lângă focă ? Nu! Ea când îşi aude puişorulă

dicândă «ligă», de locă începe desmerdându-lă:
Mămăligă
Fiartă 'n glugă
Dă la slugă
Să nu fugă.
«Copilulă rîde voiosă, qice şi elă după mama sa:
ligă
gugă.
dă sugă
nu fugă !
Mama rîde şi-lă desmiardă cu dragoste, îi dă cu linguriţa
mămăliguţă cu lapte repeţindu-i versurelulă, iar elă după
fie-care îmbucătură repetéză, câtă pută ţiné în minte din elă.
«De aci în colo, de câte ori vede pe mama umblândă de
dîra mâncării, totă-deauna îlă auqi dicândă:
Ligă
fiartă gugă,
dă sugă
să nu fugă.
«Ba adesea jucându-se prin casă numai se trezesce reci
tându-şi versulă favorită ală mămăligei.
«După ce se uresce, jucându-se pe jos, se cere în braţe.
«Mama, dacă numai o lasă necazurile, îi şi împlinesce
cererea, îlă iea în braţe, îi pune degetulă pe frunte şi dice:
«arama, o iar copilulă repetéză «aramă», apoi îi pune de
getulă pe masă şi qice «catarama», copilulă după ea «ra
mă,» apoi îi pune degetulă pe buza de sus şi qice «bumbă» ;
când copilulă dă să repeteze «bumbă» trage degetulă peste
buza din jos şi astă-felă băiatulă respică «brumbă» şi rîde
că elă, voindă să dică bumbă a disă brumbă (1).

(1) Totă aşa facă şi Româncele din Bucovina.

 – 347 –

«Micuţa mamii e cea d'întâi la părinţi.

«Ori-ce nume să-i fi pusă popa, când a botezat'o, nu-i
destulă de potrivită pentru dragostea mamii.
«Ea-i qice: mică, dragă, scumpă bună. Cu aceste nume
se deştéptă micuţa. Când o întrébă cine-va, colea când
se apropie de anulă ală doilea, cum te chiamă, drăguţă ?
Ea răspunde desmerdată: scumpă, dragă, bună.
«Mama varsă lacrimi de bucurie, când o aude astă-felă
respundândă, şi toţi ai casei sunt voioşi de isteţimea micu
ţei. Iar ea fugindă prin casă repetéză: mică, dragă, scumpă,
bună, dragă, mică, bună, scumpă!
«E séra. Toţi sunt în casă. Aştéptă cina. Tata şéde pe
ună scaună ori pe o laviţă. Micuţa umblă ca o răţucă dela
unulù la altulă.
«Scaunele şi laviţele 6meniloră noştri sunt multă mai susen
picióre, decât să ajungă celă ce şéde pe ele cu piciórele jos.
«Micuţa sar urca la tată-său în braţe, merge lângă elă şi
i se sue pe picioră. Elă o prinde de mânuţe să nu-i cadă de
pe picioră şi o huţuţă pe picioră cântându-i: «hinta, hinta!»
«Copiliţa încă cântă după tată-so: «hinta, hinta!» ba de
o pune jos scâncesce şi suindu-se iar pe piciorulă tatâne-său
qice: «face tata hinta!»
«Mama o îngână:
Face tata hinta, hinta
Copila mâncă plăcinta !
«Copila aude, uită hinta, şi strigă: «mama hinta cinta!»
«Cei din casă rîdă, iar ea repeţesce: «hinta, cinta! (1)»
Aşa-şi cresce poporulă nostru copiii săi : cu cântece, des
merdări şi diverse jucării până ce-i vede mari!
In fine merită a fi însemnată aici încă şi aceea, că 'n Bu

(1) Gazeta Transilvaniei, an. LIV. Braşovă 1891. No. 32, în «Foeletonă.»
 – 348 –

covina copiii dela nascere şi până la ună ană se numescă

fără deosebire de genă coca, dem. cocuţa.
Cele-lalte numiri ale copiiloră sunt, şi anume pentru bă
ieţi: baiată (mai adesă băietă), baieţelă, şi când e mai mare
băietană ; baieţană, care e forte usitată în Bucovina şi ca
nume de familie, apoi băieţandru; copilă, copilaşă, şi când e
mai mare copilandru; ficiorelă, ficioraşă, ficioruţă, şi abia
când a ajunsă în etate de peste 18 ani ficioră, ficioră hol
teiă, sau simplu holteiă ; june, junişană, junişoră, dela 18
ani în sus se mai numesce încă şi flăcăuaşă, flăcăuandru,
şi flacaă saú fiecăă: pruncă, pruncuţă, pruncuşoră, pruncu
leţă ; fătă.
Pentru copile: baiată, băieţică, se ntrebuinţéză mai multă
în Transilvania, copila, copiliţă, şi după ce a crescută mai
mărişóră copilandra; pruncă, pruncuţă, pruncuş6ra; fetiţă,
fetuţă, fetişóră, după ce a crescută mai mare fătuică, feti
şcană, iar când i-a sosită timpulă de măritată fétă, fetă 'n
flóre, fétă-mare, şi fătocă saă fătoiă, dacă e naltă şi robustă.
Românii, după cum amă văqută, au multă dragoste pentru
copiii loră. De aceea când ună copilă e singură la casa omului,
elă este numită unicelulă, când sunt doi, ei sunt chemaţi
ochii capului, iar dacă móre vre-unulă dintre dînşii, părinţii
dică plângândă, că la îndrăgită Dumneqeă (1).

(1) V. Alecsandri, Poesii pop. p. 18.

 – 349 –

XXII.

B0LELE COPIILORU.

Cele mai însemnate bóle, de cari suferă copiii de ţîţă, sunt

după spusa poporului următórele: Diochiulă, plânsorile, răulă
copiiloră, césulă răă cu spăriată, roșaţa saă rofiile, aripele,
bubele dulci, părulă porcului, giunghiulă, plesnele, focurile,
sochotele, rastulă, gălbenarea şi babiţele.
Dacă ună copilă a căpătată vre-una din aceste bóle, mama
sa caută tóte chipurile şi mijlócele cum l'ar puté mai de
grabă vindeca şi scăpa de bóla ce la cuprinsă. In casulă
însă când singură nu-şi pote da rândă sau nu este în stare
ca să-lă vindece, atunci chiamă pre o babă sciutóre, care
după credinţa poporului, cunosce mai bine chiar şi decât
ori-care medică învăţată tóte bólele precum şi tóte erburile
cari de ce lécă sunt bune. Şi dacă nici aceste babe sciu
tóre, cari se pricepă la vindecarea ori-cărei bóle şi cari
pe lângă diferite plante vindecătóre mai întrebuinţéză pentru
fie-care bólă în deosebi încă şi câte unulă sau mai multe
descântece, nu potă să-lă vindece pre celă bolnavă, atunci
nimene nu mai e în stare să-lă vindece, fără numai Dumneqeu.
 – 350 –

Aşa crede poporulă, şi dintru ale sale e greu a-lă scóte.

Incă multă timpu va mai trebui să trécă la mijlocă până
ce se va puté aduce la cunoscinţă şi pricepere, că cele mai
multe dintre mijlócele ce le întrebuinţéză elă spre vindecarea
unei sau altei bóle sunt basate numai pe tradiţiune sau în
chipuire, nici de cum însă mijlóce adevărate şi binefăcătore.
In şirele următóre noi vomă descrie fie-care dintre bólele
înşirate mai sus şi vom arăta totü-odată şi modulă cum se
vindecă ele de cătră poporulă nostru. Vomă începe mai în
tâi cu

Diochiulă. Intre tóte bólele, câte sau înşirată mai sus,

Diochiulă, numită altmintrelea în Bucovina încă şi diochiare
saú diochitura, ocupă loculă primă.
Tóte popórele vechi şi moderne au creqută şi credă că
privirea ochiloră are o putere magică şi periculosă, care nu
se póte înlătura decât numai cu nisce ceremonii particulare.
Acéstă superstiţiune se urcă în vremile vechi până la In
dieni, cari numescă diochiulă drichti-docha (1).
Ea este răspândită în Scoţia, (2) Britania, Francia, Portu
galia, Spania, Polonia, (3) şi mai cu deosebire în Italia,
unde Neapolitanii pună celă mai mare credemîntă în jettatura.
Pliniu (4) ne vorbesce de vrăjitorii Iliriani a căroră pri
vire ameţea şi putea să dea chiar mórtea.
Totă Pliniu, vorbindă despre diochiă, dice: «E de în
semnată că aceşti 6meni au câte două pupile în fie-care
ochiu.» (5)

(1) Chesnel, iDict. des superstitions, p. 664.

(2) Migne, II. 880.
(3) W. Schmidt, op. cit., pagina 26–27. «Credinţa în ochiulă răă, bț8a).pă:
3azzzvos Plaut. Conviv. I. Quaest. 7., obliquus oculus» la Horaţiu, ep. I. 14, 37;
italienesce «mal'occhio;o portugalesce colho mao»; spaniolesce amal elojo»; en
glizesce «eryl eye» şi polonesce «uroki» sa respândită peste totă lumea.
(4) Hist. n. VII. 16.
(5) Hist. nat. l. VII. 2.
 – 351 –

Fiindú-că locuitorii Pontului aveau nisce ochi mari me

lancolici ardenţi şi serioşi dăduse ocasiune la mai mulţi fi
siologi din véculă clasicităţii ca să se ocupe mai în adinsă
cu erórea causeloră pentru cari acestă poporă era aşa de
renumită pentru diochiare. Pliniu ne şi amintesce de unu
anumită Filarchú, care astă-felă scrie despre ei: «după cum se
scie, ei au întrună ochiă o pupilă gémănă, iar în cela-laltă
icóna unui cală (1). »
Anticii credeau asemenea că 6re cari femei din Sciţia puteau
omorî cu privirea (2).
În tótă Abisinia se crede şi astăqi în diochi, şi când vre-o
persónă de distincţiune vrea să bea, o slugă îi pune înaintea
ochiloră o pânză ca să-lă apere de ochii răi (3).
In Peloponeză de abia se nasce copilulă şi móşa îi aco
pere capulă cu ună vălă şi pune pe frunte puţină noroiu
luată dintr'ună vasă, unde apa a stată multă timpă (4).
Arabii, Turcii şi Israeliţii (5) au şi ei credinţa diochiului.
Ba credinţa acésta se întinde nu numai asupra copiiloră
celoră frumoşi, ci chiar şi asupra semănăturiloră câmpului
şi a animaleloră, cari asemenea potă fi diochiate.
Romanii, ca şi Românii, o credeau acésta, după cum prea
lesne putemă judeca din următorulă versă ală lui Virgiliă:
Nescio quis teneros oculus mihi fascinat agnos.
(Nu sciă ce ochiă mi-au ameţită mieluşeii.) (6)
Spaniolii însă au mersă şi mai departe. Abatele Migne

(1) Niculaă Densuşiană, Scrutări mitologice la Români, în Familia» an.

IV, Pesta 1868, p. 223.
(2) Montaigne, I. 20.
(3) Curios, théolog. p. 147.
(4) Migne, II. 879.
(5) Laisnel, Traditions et leg. du centre dela France. I, 268.
(6) Asemenea şi la Aul. Geliă în «Noctes Atticae». IX, 4.
 – 352 –

ne spune că ună spaniolă avea ochi atâtă de ageri încât

uitându-se fixă la ferestrele unei case îi spărgea gémurile (1).
Dar să ne 'ntórcemă iarăşi la Români. Aceştia credă că
mai cu sémă unú copilă de ţîţă nici unei bole nu e aşa de
expusă ca diochiului. De e grăsuţă şi frumuşelă, de are ochi
vioi şi nu e scumpă la rîsă, cum se uită cine-va lungă la
dînsulă, mai cu sémă însă o persónă rea de ochi, sau una
cu ochi albi, sau una cu sprîncene îmbinate, şi nu va qice
îndată «să nu-i fie de diochi», stupindă în acelaşi timpă asu
pra lui, îndată se dióche. Asemenea dacă se miră cine-va
de unú copilă, sau îlă laudă că e frumosă, bună, isteţă etc.
încă se dióche (2).
Şi dacă nu sară întrebuinţa immediată diferite mijlóce, co
pilulă diochiată lesne ar puté nu numai să se bolnăvéscă,
ci chiar să şi móră.
Dreptă aceea Româncele, sciindă prea bine că numai co
piii cei din cale afară urîţi şi schiloqi nu sunt expuşi dio
chiului, pentru că la aceştia nime nu se uită uitându-se, pe
când toţi cei-lalţi se potă fórte uşoră diochia, întrebuinţéză
din capulă locului, nemijlocită după nascere, după cum amă
văqută mai sus în capitolele premergătóre şi după cum vomă
vedé şi mai la vale, diferite preservative.
Aşa fie-care mamă, când cine-va se uită prea lungă la
copilulă săú, se rógă celui ce se uită ca să nu se mire, ci
să-i spue ca să nu-i fie de diochi şi să scuipe de trei ori
spre dînsulă (3).
Româncele din unele părţi ale Transilvaniei, după cum
scrie W. Schmidt, voindă a apără pre copiii loră de influ

(1) Migne, II, 879, apud Djuvara, op. cit. 250–252.

(2) Vedi şi W. Schmidt, op. cit. p. 26.
(3) In Bucovina şi la Djuvara, op. cit. p. 251.
 – 353 –

enţa diocherii sau a lucra contra acesteia, pe lângă între

buinţarea mijlóceloră arătate mai sus, mai îndătinéză încă
de a-i da pe ună timpă scurtă unei ţigance sau unei femei
recunoscute ca vrăjitóre spre lăptare (1).
Alte Românce, totă din Transilvania, şi anume din comuna
Gârbova-de-sus, pună pe cine-va ca să le scrie ună felă de
cărticică numită Număruşă, pe care copiii o pórtă apoi ca
amuletă la grumază (2).
De multe ori însă nu numai privirea cea rea póte fi causa
diocherii, ci şi alte împrejurări.
Aşa Româncele din unele părţi ale Munteniei nu arată pre
copiii loră cei mici în oglindă până nu împlinescă anulă,
căci, după credinţa loră, arătându-se, se dióche singură vă
dându-şi chipulă (3).
Alte Românce din contră nu sărută pre ună copilă mică,
până nu împlinesce anulă, căci şi din acéstă causă încă se
dióche lesne (4). Şi iarăşi altele nici când nu pună doi copii
mici faţă în faţă, pentru că, după credinţa loră, asemenea
se dióche (5).
Dacă însă cu tótă precauţiunea şi preservativele întrebu
inţate copilulă totuşi se deoche, atunci nu le rămâne alta nemică
de făcută decât să caute cât mai de grabă ca să-lă vindece.
Mijlócele cele mai bune şi mai folositóre contra diochiu

(1) Op. cit. p. 26.

(2) Familia, an. XIX. p. 64: «De deochi singură elă scia să apere pe copiii
omeniloră, prin aceea că le făcea Număruşulă, la care singură se pricepea în
întregă ţinutulă. Număruşulă aşa se face, că se scrie mai întâi aceea ce
trebue. După aceea hârtia se împătură frumosă, se pună trei fire de tămâe
şi trei de piperiă, apoi cosându-se într'ună petică curată de pânză, sacaţă
de grumazii copilului, ca să-lă pórte cum porţi o salbă bună-óră. De deochi
n'ai grijă câtă trăesci. . . »
(3) Ionénu, op. cit. p. 20.
(4) Ionénu, op. cit. p. 26. – Asemenea nu e bine să se pupe ună copilă la
tălpile picióreloră, căci va face păducei. Ionénu, p. 20.
(5) Com. de d-lă Ionică ală lui Iordachi Isacă.
Mariană, Nascerea la Români. 23
 – 354 –

lui sunt, după credinţa poporului, mai întâi stîngerea car

buniloră, iar după aceea descântecele de diochi.
Dreptă aceea nu e mai nici o Româncă, cu atâtă mai
puţină o móşă, care n'ar sci stînge cărbuni.
Deci ori-care mamă, care presupune că copilulă ei e dio
chiată, iea îndată nouă cărbuni aprinşi şi-i stinge întrună
pahară cu apă ne'ncepută. Dacă cărbunii sfârâe şi svârcolin
du-se se cufundă în apă, e ună semnă că copilulă a fostă
diochiată. De aceea mama iea apa, în care sau stinsă astă
felă cărbunii şi care e bună de lécă, şi o parte dintr'însa
o dă copilului bolnavă de băută, iar cu cea-laltă parte îlă
spală pe tâmple, pe pieptă şi pe capă. Dacă copilulă na
fostă diochiată, atunci cărbunii plutescă de asupra apei. In
casulă acesta copilulă trebue să fie de altă bólă bolnavă şi
prin urmare trebue să caute alte mijlóce de vindecare.
Datina de a stinge cărbuni se găsesce şi la Francesi (1)
şi are asemenea obârşie păgână, ca şi credinţa în diochere.
Euripidă (2) şi Atheneă (3) ne spună că Grecii făceau apă
lustrată (cum amă qice aiasma loră), cufundândă în apă or
dinară de băută ună tăciune luată de pe rugulă, pe care ar
sese victima sacrificată deiloră (4).
Ne ajutându-i copilului bolnavă stîngerea cărbuniloră, cu
tóte că de pe cufundarea acestora prea bine se pote sci că
e diochiată, atunci îi descânta de diochi (5).

(1) Laisnel, I. 83. – Despre stîngerea cărbuniloră să se vadă mai pe largă

S. Fl. Mariană, Descântece poporane române. Sucéva 1886, p. 249.
(2) Herc. fur. V. 928.
(3) Lib. IX, cap. 18.
(4) Djuvara, op. cit. p. 250–252.
(5) Vedi şi Schmidt, op. cit. p. 26–27: «Dacă însă cu tótă precauţiunea
acesta totuşi se dióche saă arată urmările unei căutături rele, saă nu se cu
noscă causele indispunerei sale, atunci se întrebuinţéză ună felă de descântece
proprii, cari se rostescă, ţinândă în acelaşi timpă de-asupra capului copilu
lui cu mâna dréptă ună cuţită sau ună fórfece.»
 – 355 –

Numărulă descânteceloră de diochi e fórte mare. Colecţiuni

întregi sară puté face dintr-însele. Cu tote acestea însă noi în
şirele următóre vomă reproduce numai trei şi anume: unulă
din Bucovina, iar cele-lalte două din Transilvania, credândă
că pentru studiulă de faţă şi acestea vorú fi de ajunsă.
Descânteculă din Bucovina sună precum urméză:
De-i diochiată Maria (1) De câmpă mândru înflorită,
De fată mare Florile să-i pice,
Curată, Iarba-i se usuce,
Necurată, Să se mire dihania,
Cu ochii de vîrgolacă 2 Cum sa mirată de Maria.
Plesnéscă-i ţîţele, De-i diochiată Maria
Să-i curgă sângele, De codru mare 'nfrunqită,
Să se mire dihania, Codrului frunqa să-i pice,
Cum s'o miratu ea de Maria. Copacii i se usuce,
De-i diochiată Maria Să se mire dihania,
De femee curată, Cum sa mirată de Maria.
Necurată, De-i diochiată Maria -

Cu ochii de vîrgolacă, De apă curată,

Plesnéscă-i ţîţele, Necurată,
Să-i curgă laptele, Să-i sece isvórele,
Să se mire dihania, Să-i péră viţele,
Cum s'o mirată de Maria. Să se mire dihania,
De-i diochiată Maria Cum sa mirată de Maria.
De omă curată, Da Maria să rămâe
Necurată, Curată,
Cu ochi de vârgolacă, Luminată,
Plesnéscă-i bóşele, Ca argintulă strecurată,
Să-i curgă sângele, Ca Dumneqeu ce-o dato,
Să se mire dihania, Ca maică-sa ce-o făcut'o,
Cum s'o mirată de Maria. Ca sórele în senină.
De-i diochiată Maria Amină (3).

(1) Aici se pune numele copilului diochiată.

(2) In cele mai multe părţi ale Bucovinei fiinţei mitologice, despre care se
crede că mănâncă luna, i se qice Vârcolacă în locă de Vârgolacă.
(3) Acestă descântecă e dictată de Domnica Popescu, Româncă din orăşelulă
Ciudeiă, din districtulă Storojineţului.
 – 356 –

Româncele din unele părţi ale Transilvaniei, când vădă

că copiii loră sunt deochiaţi, îi lingă de trei ori pe frunte
şi qică:
Fugi deochi Să-i cadă părulă
Dintre ochi Ca fuiorulă.
Ca volbura peste cale De va fi deochiată
Şi ca vântulă preste mare ! De vre-ună băiată,
Fugi deochi Să-i crepe pulpele,
Dintre ochi Să-i curgă sângele.
Din tâmplele capului, De va fi deochiată
Din faţa obrazului De strigoiu
Şi din sgârciulă nasului, Saă strigóică,
Din baerele inimei, Să mănânce fierulă
Din capă, Şi oţelulă.
De după capă, Acestă deochiată
Din 99 de mădulări, Să rămâe curată
Din 99 de încheeturi. Şi luminată
De va fi deochiată Ca D-qeă, ce l'o lăsată.
De bărbată, Să-i fie de vorba mea
Să-i crepe bóşele, Şi de graiulă meă,
Să-i curgă sângele. Mai multă dela D-qeă!
De va fi deochiată Cum va plăti
De nevastă cu băiată, Acelui cei dice
Să-i crăpe ţîţele, De cu dragă
Să-i curgă laptele. Si de grabă,
De va fi deochiată Aşa-i va trece de curândă ! (1)
De fată mare,
Altă descântecă, totă din Transilvania, sună aşa
Deochiulă e iute ca vântulă
Negrulă şi greu ca pămîntulă.
Doi ochi răi că te-aă văqută,
Doi ochi răi te-aă deochiată,

(1) Com. de d-lă Rom. Simu, învăţătoră în Orlată. –Veqi descânteculă acesta,
cu puţine abateri, şi la W. Schmidt, op. cit. p. 37.
 – 357 –

Trei ochi buni ţi-aă ajutată

Tatălă, Fiulă şi Duchulă sfîntă.
Dela mine eşti născută
Dela mine-ţi fie léculă ! 1)
Plânsorile. Dacă copilulă de ţiţă ală unei femei atâtă
qiua câtă şi nőptea nu pote de felă dormi, dacă plânge şi
se vaetă neîncetată fără ca să-lă dóră ceva, se crede că
cine-va din nebăgare de sémă sau din răutate, însă mai alesă
că o altă femee, care asemenea are copilă mică, i-a luată
somnulă, sau i-a trimisă unu felă de morbă, care în cele
mai multe părţi ale Bucovinei şi Moldovei se numesce Plân
sori, sing. plânsóre, iar în ţinutulă Dornei precum şi 'n unele
părţi ale Transilvaniei Plânsă rèă (2).
Luarea somnului, după credinţa poporului din Bucovina,
se póte face în mai multe chipuri şi anume:
Femeea, care voesce a lua somnulă, se duce la o casă.
unde se află ună copilă de ţîţă şi fură o pelincă sau altă
lucru de ală copilului aceluia, sau vară de sub feréstră unde
scie că dórme copilulă respectivă, qicândă :
– Eă nu ieaă copilulă, ci somnulă şi odihna lui!
Rostindă cuvintele acestea apucă obiectulă furată, se duce
cu dînsulă acasă şi-lă pune în légănulă copilului său.
Făcândă acésta, cugetă femeea că copilului, de unde a fu
rată ea obiectele sus amintite, i-a luată somnulă. Iar despre
copilă, din minutulă în care i sa luată somnulă în chi
pulă arătată, se crede că nu pote mai multă de felă dor
mi, cum a dormită mai nainte, ci că plânge mereă nouă

(1) Com. de Rom. Simu. – Alte descântece de deochi să se vadă la S. Fl.

Mariană, Descântece.
(2) «Ungaria, revistă socială-ştienţifică-literară, Clujă 1892. No. 9. p. 378:
«Sub plânsă răă se înţelege mai alesă morbulă copiiloră, cari nu dormă, ci
incomodéză pe părinţi cu plânsă continuu, mai alesă nóptea. Se crede şi
aceea, că copiii respectivi ară fi săgetaţi de nisce 6meni cu ochi rei.»
 – 358 –

nopţi după olaltă, şi dacă nu i se desface péte să şi móră.

Din contră copilulă, pentru care sa luată somnulă, dórme
fórte bine
Femeea, căreia îi plânge tare copilulă de ţîţă, mai alesă
însă serile, şi voesce ca să nu mai plângă, pândesce unde se
află la o casă cu copii mici séra lumină, şi cum a zărită
lumina, iea copilulă în braţe şi pâne şi sare într-o mână, şi
aşa se duce apoi pe furişă ca să no vadă nimeni în dreptulă
luminei dela casa respectivă, şi cum ajunge, aruncândă spre
lumină pânea şi sarea, rostesce următórele cuvinte:
Bună vremea focuşoră
Arqăţoră,
Şi încălditoră!
Am venită să-mi încălqescă
Mânuţele -

Şi picioruţele
Fetei mele N.
Feciorului meă N.);
Să ieaú cina
Şi hodina
Dela casa,
Dela masa
Lui N. N.
Şi dela toţi căsenii
S'o daú fetei mele N.
(S'o daă feciorului meă N.).
Prin rostirea acestoră cuvinte crede ea că a luată somnulă
dela copiii, unde a arsă lumina (1).
De multe ori însă se intâmplă că femeea, ală cărei copilă
plânge, nu voesce să se ducă ea singură ca să iea somnulă,
ci trimite pre o altă femee, mai alesă însă pre o babă bătrână,
o vrăjitóre, care nu se teme a face cui-va răă. Deci vră

(1) Dict. de Maranda Nastasi, Româncă din Siretiă.

 – 359 –

jitórea respectivă, luândă copilulă în braţe, o bucăţică de

mămăligă precum şi trei surcele într-o mână, se duce după
ce a asfinţită sórele, unde vede că arde lumina în casă şi
ajungândă rostesce de trei ori după olaltă cuvintele:
Focule,
Focşorule !
Na-ţi somnulă fiului meu,
Dă-mi somnulă fiului tău !

şi aruncă pe rândă, după fie-care rostire, o surcică şi câte o

bucăţică de mămăligă spre casă.
După ce a făcută acésta se ntórce cu copilulă acasă şi
culcându-lă se qice că îndată aţipesce şi dórme cu multă
mai bine, de cum a dormită mai nainte. Iar despre aceia,
dela cari sa luată somnulă, se crede şi se dice că din mo
mentulă acela nu potă mai multă de felă dormi sau numai
fórte puţină şi încă şi atunci rău (1).
Din causa celoră înşirate până aici apoi nu e nici de cum
bine, după credinţa Românceloră, ca séra şi nóptea din casa,
unde dórme ună copilă de ţîţă, să se vadă lumină pe fe
réstră sau pe aiurea afară, căci 6menii cei răutăcioşi şi cu
deosebire vrăjitórele, cărora nu le e nimică sfântă în lume,
văqândă lumina sau zarea de focă, începă a vrăji pre copilă,
iar copilulă vrăjită de cătră o atare femee fără de inimă, în
dată capătă Plânsori, şi atâta ce plânge până ce se bolnă
vesce (2).
Dreptă aceea, cum înseréză, e bine ca să se astupe tóte
ferestrele, unde e copilă de ţîţă în casă, că apoi nime nu
póte nimică să-i facă (3).

(1) Dict. de M. Bărbuţă din Crasna.

(2) Dict. de M. Nastasi precum şi alte Românce din Bucovina.
(3) In Bucovina şi Moldova, veqi «Şedătórea», an. I. Fălticeni 1892, p. 52:
«Unde-i copilă mică în casă, trebue nóptea astupate ferestrele, ca să nu fure
cine-va somnulă copilului.»
 – 360 –

Mai departe credă și spună Româncele din Bucovina că

din casa, unde se află ună copilă mică, nu e bine sa dea
focă, fiindú-că prin acésta póte să i se fure somnulă, şi dacă
se şi dă, atunci să se arunce îndărăptă peste pragă ună căr
bune din partea celui ce iea foculă, anume spre a înturna
somnulă copilului nou-născută (1).
Totă aşa credă şi spună şi Româncele din Moldova.
«Când iei focă dela casa cu copii,- scrie d-şóra Sevas
tos,– dai apoi ună cărbune peste pragă, ca să nu iei som
nulă copiiloră (2).»
Iar când vine cine-va în casă, unde se află ună copilă de
ţîţă, fie bărbată sau nevastă, tînără sau bătrână, trebue nu
mai decât sa lase somnulă copilului, adecă o baera, sau ori
şi ce dela sine. Făcândă acésta, se crede că copilului nu i
se ntâmplă nimică, din contră dacă nu-i lasă nimică, fórte
lesne póte chiar şi pe nevrute respectivulă să-i iea somnulă (3).
«Când te duci la o casă cu copilă în légănă,– scrie d-ra
Sevastos cu privire la Românii din Moldova,- îi dai somnă
din câte-va fire de brâă, din blană sau o codiţă ceva, în
sfârşită din ceea ce ai, qicândă:
–«Să dórmă bine ca mine, să créscă mare şi grasă ca mine!
«Iar de eşti slabă qici :
– «Să fii grasă, nu ca mine! (4)
Ce se atinge de Trimiterea plânsoriloră, apoi acésta se
face astă-felă:
Femeea, ală cărei copilă nare somnă, când vede întâiaşi
dată unde-va lumină séra, se ntórce într-acolo cu copilulă
şi qice:

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă.

(2) Călătorii, p. 46.
(3) Cred. Rom. din Bucovina şi Transilvania com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Călătorii, p. 46.
 – 361 –

Dragulă mamii puişoră,

Iată colo ună focşoră !
Deci grăbesce
Şi pornesce
De-ţi încăldesce
Picioruţele
Şi mânuţele
Şi-ţi las'acolo:
Plânsorile,
Strânsorile,
Durerile
Şi tóte chinurile.
Şi neodihna,
Şi-ţi ie de-acolo
Odihna
Şi crescerea
Şi te 'ntórce acasă
Sănătosă
Şi voiosă!
După rostirea acestoră cuvinte aruncă de trei ori pâne
şi sare în partea aceea, unde a văqută lumină! (1)
Alte Românce, precum bună 6ră cele din Boiană, dacă
are vre-ună copilă plânsóre, adecă dacă plânge necontenită
şi nu voesce nici să sugă nici să dórmă, ieaă pe la însărate
o bucăţică de pâne, iesă cu dînsa şi cu copilulă bolnavă
afară, caută în tóte părţile prin sată şi cum zărescă unde-va
focă arqândă, îndată începă a purta bucăţica cea de pâne
împrejurulă capului şi a qice:
Ionică (2), dragulă meă!
Nu fi tu aşa de rău,
Mergi la foculu celă de colo
Şi te vîră pe feréstă
Şi te du până la vatră

(1) Dict. de M. Nastasi.

(2) Adică după cum e numele copilului bolnavă.
 – 362 –

Şi-ţi încăldesce
Mânuţele
Şi tălpuţele,
Şi lépădă
Necina,
Nehodina,
Şi-ţi ie somnulă, ce-ţi lipsesce
Şi spre casă te pornesce,
Şi vina casă
Şi şeqi la masă,
Şi cinesce,
Şi hodinesce,
Şi somnulă mi ţi-lă plinesce! (1)
In chipulă arătată, după credinţa Românceloră din Bu
covina, se iea somnulă dela copii şi li se trimite plânsori.
Dar precum în contra altoră bóle, aşa şi în contra plân
soriloră şi spre recâştigarea somnului întrebuinţéză diferite
mijlóce şi descântece,
Aşa unele mame, voindă a recâştiga somnulă copiiloră săi,
ieaă pae din bârlogulă unde dormă purceii şi le pună în
légănă, altele fură ceva dintre lucrurile copilului, despre a
cărui mamă presupună ele că ar fi luată somnulă, şi pu
indu-le în légănulă copiiloră săi credă că aceştia încetéză
de plânsă, dormă ca şi mai nainte şi se restauréză văqândă
cu ochii (2), şi iarăşi altele îi scaldă în strohă sau cu som
norósă (3).
Unele din contră cumpără o ulcică nouă, se ducă cu dînsa
şi aducă apă neîncepută dela trei fântâni, mai cu sémă dela
fântânele, cari au ciutură, ca cu atâta scóterea apei să fie

(1) Dict. de Maria Rabulaşca, Româncă din Boiană, şi com. de d-lă V.

Turturénu.
(2) Datina şi credinţa Româniloră din Bucovina.
(3) Sevastos, Călătorii p. 48: «De copilulă nu dórme, scaldă-lă cu strohă
saă cu somnorósă şi-i fă de plânsori.»
 – 363 –

mai îndămânatică şi mai lesniciósă. Mergéndă şi întorcându

se cu apa acésta nu vorbescă cu nime nici ună cuvinţelă, nici
nu se uită înapoi, căci dacă se uită, credă ele, că apa aceea
nu e de nici unu folosă. -

După ce sosescă cu ulcica plină de apă acasă, spală co

pilulă cu dînsa pe frunte, pe tâmple, pe mâni etc., îi dau
vr'o câte-va picături să bee, iar cu restulă ce rămâne se
ducă mai cu sémă la o casă unde e copilă mică, pe a
cărui mamă aă prepusă că a luată somnulă dela copilulă
loră şi aici, sosindă în dreptulă unei fereşti, unde dórme
copilulă acesteia, aruncă apa rămasă în ulcică în crucişă a
supra ferestrei. Se apropie apoi de feréstră, sgândăresce încetă
ca să nu o audă nici so vadă cine-va o lécă de tencuélă
de pe părete qicândă:
– Eă nu iau copilulă, ci somnulă şi odihna acestuia!
După ce a luată tencuiala se intórce, băgândă de sémă
ca să nu o vadă nime, acasă şi pune tencuéla sub aşternutulă
copilului în legănă.
Prin acéstă procedură cugetă mama copilului că şi-a ajunsă
scopulă, că copilulă săă iar are să dórmă bine şi liniştită
ca şi mai nainte.
Multe femei, de şi au prepusă pre cine-va că acela ar fi
luată somnulă copiiloră săi, sau le-ar fi trimesă plânsori, totuşi
nu voră să-lă iea dela copiii acelora îndărăptă, ci mai de
grabă luândă copilulă cu plânsori în braţe, iaă o bucăţică
de pâne şi una de sare în mână, se 'ntorcă cu faţa cătră
pădure, dacă e vre-o pădure prin apropiere, de nu, apoi chiar
şi numai cătră ună arbore, şi qică:
Bună vremea pădure !
Dumnia-ta ai fete
Şi eu am feciori,
Hai ne-omă încuscri
Şi ne-omă nemuri.
 – 364 –

Iea dela feciorulă meă

Plânsorile,
Strînsorile,
Intinsorile,
Durerile
Şi tóte chinurile,
Şi neodihna,
Şi dă odihna
Şi crescerea
Copaciloră tăi
Feciorului meu !
Saú astă-felă: -

Bună vremea,
Bună vremea,
Mamă călătóre !
Hai să ne încuscrimă !
Să ne nemurimă.
Tu ai fată,
Eă fecioră.
Na-ţi plânsorile
Şi strînsorile
Şi 'ntinsorile,
Pociturile
Şi răhniturile,
Durerile
Şi tóte chinurile
Feciorului meu
Cu pâne şi cu sare.
Iar tu dă cina
Şi hodihna
Fetei tale,
Feciorului meu !

Dacă copilulă bolnavă de plânsori e fată, atunci qică aşa:

Tu ai fecioră
Eă am fată etc.
-

Din pânea şi sarea, cu care încunjură copilulă când des

 – 365 –

cântă, aruncă totă câte o bucăţică asupra pădurii sau asu

pra arborelui spre care descântă (1).
Unele femei în locă de pâne şi sare ieaă trei surcele şi
o bucăţică de mămăligă într-o mână, iar copilulă bolnavă
de plânsori în braţe şi eşindă după asfinţitulă sórelui cu
dînsulă afară se îndréptă cu faţa spre pădure, iar cu spa
tele întorsă spre casă şi apoi cuvintéză:
Mama, mama pădurii !
Na-ţi somnulă fiului meu
Şi dă-mi somnulă fiului tăă!

Aceste cuvinte le rostesce de trei ori şi la fie-care ros

tire aruncă câte o surcică şi câte o bucăţică de mămăligă
peste capă spre casă. Făcândă acésta credă că copilulă ca
pătă somnă (2).
In Stroesci, districtulă Sucevii, când are ună copilă plân
sori şi nu péte de felă dormi, i se strigă somnulă de regulă
dela pădure, nici când însă dela vre-o casă, căci se crede
a fi mare păcată, dacă i se strigă dela casă. Iar dela pă
dure i se strigă astă-felă:
Mama saă şi altă femee descântătóre iea pre copilulă, ce
sufere de plânsori, în braţe, precum şi nouă cărbuni stinşi
în mâna dréptă, iese apoi pe la sfinţitulă sórelui, atâtă cu
copilulă câtă şi cu cărbunii afără şi întorcându-se cu faţa
spre pădure qice :
Hu, hu, hure,
De pădure,
Cea mai mare
Şi mai tare
Preste tóte pădurile:

(1) Dict. de M. Nastasi.

(2) Dict. de M. Bărbuţă.
 – 366 –

Hu, hu, hure,

De pădure,
Na-ţi plânsorile
Şi ntinsorile,
Durerile
Şi suferinţele
Copilului N. în sémă.
Să se ducă plânsorile
Şi întinsorile,
Durerile
Şi suferinţele
Copilului N.
Iar tu dă liniştea
Şi hodina
Fetei tale
Copilului N.
Ce-i de Dumneqeă născută.
Şi făcută,
Să dórmă, să hodinéscă,
Nimică răă să nu gândéscă!

Pe când rostesce cuvintele acestea svârle cărbunii spre

pădure.
După acésta, întorcându-se cu copilulă în casă, nu vor
besce nimică. Altă femee însă, care se află în casă, cum o
vede că întră în năuntru, întrébă: «Ce faceţi?»; Iar ea res
punde:

Ce să facă? ia facă şi eu
Ce-a rânduită Dumneqeu.
Să dórmă, să hodinéscă,
Nemică să nu gândéscă,
Să dórmă uşoră ca mielulă,
Să se 'ngraşe ca purcelulă !

După acésta, puindă copilulă în légănă, qică amândouă

împreună:
 – 367 –

Dă, Dómne, aşa să fie!

Aistă copilă să se culce,
Să dórmă, să hodinéscă,
Nemică răă să nu gândéscă,
Că-i născută
Şi făcută
In piele de lupă învăscută ! (1)
Româncele din oraşele Siretiă şi împrejurime, când li-să
copiii bolnavi de plânsori, îi iau după apunerea sórelui în
braţe şi ducându-se cu dînşii în grădină rostescă de trei
ori după olaltă versurile ce urméză:
Mama câmpului !
Şi tu ai copilă
Şi eu am copilă.
Ală meă mereu plânge,
Iar ală tăă nu plânge.
Din acéstă séră
Ală tăă să plângă
Şi ală meă să tacă!
In fine unele luândă asemenea copilulă în braţe, iar în
mână trei baligi de cală şi întorcându-se cu faţa spre ună
délă qică:
Sórele după délă,
Plânsorile
Şi strînsorile,
Pociturile
Şi răhniturile
In baligă de cală !
In timpulă rostirei acestoră cuvinte învîrtescă cele trei
baligi de cală împrejurulă capului şi apoi le aruncă.
După acésta mergă, până nu sfinţesce sórele, totă cu copi
lulă în braţe la găinărie şi qică:

(1) Dict. de Aniţa Boca şi com. de d-lă I. Beraru, exarchă şi parochă.

 – 368 –

Bună vremea,
Bună vremea,
Cucoşule!
Na-ţi pâne şi sare
Şi iea dela copilulă meă
Plânsorile,
Strînsorile,
Şi ntinsorile,
Pociturile,
Răcniturile,
Durerile
Şi tóte chinurile
Şi neodihna,
Şi dă odihna
Şi somnulă
Nevesteloră tale
Copilului meu !
Rostindă cuvintele acestea de trei ori după olaltă şi totă
de atâtea ori încunjurândă copilulă câte cu o bucăţică de pâne
şi una de sare dela picióre la capă, după fie-care încunju
rare le aruncă jos (1).
In Ţéra-Românéscă, când ună copilă nare somnă, mama
lui iese afară cu vină, sare şi pâne, şi ce casă va vedé
întâi cu trei ferestre, aruncă cu acelă vină, sare şi pâne spre
ele qicândă:
«Nesomnulă şi neodihna copilului meă C. să fie la voi
şi în casa vóstră, iar în casa nőstră şi la copilulă meú C.
să fie odihnă şi somnă, şi iată cu nesomnulă şi neodihna
din casa nőstră vă dau şi pâne, sare şi vină! (2)»
In alte părţi, totă din Ţéra-Românéscă, muma, ală cărei
copilă e bolnavă de plânsori, îlă iea pre acesta în braţe
şi o bucăţică de mămăligă în mână, şi apoi eşindă astă

(1) Dict. de Maranda Nastasi.

(2) Ionénu, op. cit. p. 19.
 – 369 –

felă în ogradă şi întorcându-se cu faţa spre pădure, qice de

trei ori după olaltă:
Mama pădurii!
Am trimesú unú semnă la tine
Dela copilulă meú,
Să-ţi daă strînsă
Cu plânsă
Şi să-mi dai somnulă
Şi hodina fetii tale,
Ca să dórmă ca butucu
Şi să tacă ca chiticu.
Cum dormă paserile în păduri
Aşa să dórmă copilulă la mine !
După fie-care rostire a cuvinteloră acestora iea câte o
bucăţică de mămăligă, care a fostă mai nainte, când a eşită
în ogradă, ruptă în trei părţi, şi o svîrle spre pădurea cătră
a cărei mamă sa adresată (1).
In Moldova, judeţulă Sucéva, comuna Heciu, când copi
lulă plânge nóptea şi nu se péte odihni, adecă când e strînsă
şi are plânsori, atunci o babă care descântă ori mama co
pilului, dacă scie, îi face de plânsori aşa: séra, când asfin
ţesce sórele, iea copilulă în braţe, iese cu dînsulă din casă
şi se duce în ogradă. Acolo se prepară de trei baligi de
cală şi întorcându-se cătră asfinţită, iea câte una pe rândă
din aceste trei baligi, o învîrte de trei ori pe de-asupra
capului copilului dicândă aşa:
Sórele după délă,
Strînsulă
Şi plânsulă
Lui N. în baliga asta de cală.

(1) Lupaşcu, Medicina babeloră, adunare de descântece, reţete de doftorii

şi vrăjitorii băbesci. Estrasă din Analele Academiei române. Bucuresci 1890,
p. 45.
Mariană, Nascerea la Români. 24
 – 370 –

Ilă atinge cu dînsa peste frunte şi o svîrle apoi cătră

asfinţită.
Aşa se face cu tóte cele trei baligi de cală.
Acestă descântecă se repetă în trei seri de-a rândulă şi
copilului i se face bine, scapă de plânsori. Acestă descân
tecă se face la sore.

Unele femei rele la inimă, cari nu se gândescă la păcată,

facă, tocmai ca şi o sémă de Românce din Bucovina, la
alte femei cu copilă mică, ori la ori-ce altă casă chiar şi
fără de copilă. Astă-felă femeea, care voesce să facă rău,
iea copilulă în braţe şi trei boţurele de mămăligă, iese afară
şi se întórce cătră o casă în cotro vede lumina la feréstră,
iea pe rândă câte unulă din aceste trei boţuşóre de mămăligă,
întinde mâna cătră feréstra casei cu lumină qicândă aşa:
«Cutare! (numele copilului) veqi luminiţa aceea?» Totă
ea răspunde, «o vădú, mamă!»
«Du-te acolo şi-ţi încăldesce mânuţele şi tălpuţele, lasă-ţi
strînsulă şi plânsulă, iea-ţi somnulă şi hodina şi vină la
mama şi te culcă, şi dormi ca mielulă la 6ie!»
După rostirea acestoră cuvinte îlă atinge în frunte cu bo
ţulă de mămăligă asvîrlindu-lă cătră casa aceea.
Aşa se repetă de trei ori cu fiecare din acele trei boţuri
de mămăligă în trei seri de-a rândulă şi copilului se face
bine.
Dar plânsorile fiindă trimise acolo la casa aceea, ei nu
mai potă avé somnă şi odihnă, nu potă dormi în nopţile
acelea. De aceea femeile dela ţéră, cari au copii mici, cum
înseréză şi aprindă lumînarea sau lampa, pună ţoluri pe
ferestre ca să nu se zăréscă lumina de afară spre a nu le
trimete cine-va plânsori, căci copilulă atunci tótă nóptea.
plânge şi nare somnă (1).

(1) «Şedătórea,» an. I, Fălticeni 1892, p. 121.

 – 371 –

Româncele din unele părţi ale Transilvaniei întrebuinţéză

în contra plânsoriloră sau a plânsului răă, după cum nu
mescă ele morbulă acesta, următorulă descântecă:
Eşi duhú răă Cu 99 de vanghelii.
Din capulă săă, Eşi şi te du
Din 6sele sale, Pe părăulă celă răă,
Din ciolanele sale. C'acolo e lucru rău,
Ieşi şi te du! Acolo junghie,
In munţii cei pustii, Acolo prejunghie,
Unde cocoşi negri Acolo ameţesce,
Nu cântă, Acolo ţepenesce!
Unde mâţi negri N. N. să saie,
Nu umblă, Să resaie
Unde câni negri Ca unu argintă curată,
Nu latră, Ca unu strecurată,
Şi omă pămînténă nu este, Ca D-qeă ce l'o dată!
Eşi şi te du, Dela mine descânteculă
Că te-oiu blăstema Şi dela Dumneqeă léculă!
Cu 99 de cruci,

Dacă plânsulă sa iscată din causă că copilulă, care-lă

are, ar fi fostă săgetată de nisce 6meni cu ochii răi, atunci
nemijlocită după descânteculă de mai sus, rostescă ca adausă
încă şi pre celă următoră:
Eşi săgetătură
Te-ajunge leşinătură!
Eşi ciócă négră
Cu cuşmă négră,
Cu N. N. n'ai trébă !
Dela mine descânteculă,
Dela Dumneqeă léculă!
In timpulă descântării copilulă morbosă se atinge pe capă
în crucişă cu cociorva udată în apă.
Recâştigarea odihnei copilului se crede a se esopera încă
şi prin înfundarea hornului cu haine de ale sale, la capă
 – 372 –

i se pune sub perină câte o pétră. Hornulă se astupă, când

nu e focă (1).
Se póte însă fórte lesne întâmpla ca ună copilă sa n'aibă
somnă şi să plângă din altă causă, nu numai din causă că
ună bărbată sau o femee 6re-care i-ar fi luată somnulă.
Aşa cine scóte ună copilă afară din casă mai nainte de a
se împlini 50 de qile dela nascerea lui şi se va arăta cu
dînsulă înaintea viteloră, când acestea vină sau se ducă la
păşiune, spună şi credă Româncele din Ţâra-Românéscă, că
acelă copilă iea sbieretulă viteloră şi tótă nóptea nu dórme (2).
Deci dacă ună copilă şi-a pierdută în chipulă acesta som
nulă şi plânge nőptea, e bine ca séra să i se pună faşa
de-a curmeqişulă drumului, ca vitele ce vină dela păşune
să trécă peste ea, şi astă-felă încingândă copilulă cu ea, nu
mai plânge; sau să se iea somnişoră după tufe şi să se lege
la faşă, şi atunci nu mai plânge (3), sau să i se ţină scute
culă la stele, şi a doua qi să-lă înfaşe cu elă că apoi îi va
ven) somnă (4).
Dacă ună copilă dela nascerea lui plânge continuă o săp
tămână, e ună semnă că îlă bântue duhurile cele necurate (5);
prin urmare după credinţa Românceloră din Ţéra-Românéscă,
nu e bine ca unu copilă să se scótă din casă înainte de
40 de dile dela nascerea lui, căci scoţându-se se lipesce Mama
pădurii de dînsulă (6).
In fine când cine-va ţine séra vre-ună copilă în braţe, să
nu-lă aridice în sus mai multă decât statura celui ce-lă

(1) «Ungaria, revista cit. p. 378.

(2) Ionénu, p. 10.
(3) Ionénu, op. cit. p. 10 – 11. - -

(4) Ionénu, op. cit. p. 18. 2 ,

(5) Ionénu, op. cit. p. 12. -

(6) Ionénu, op. cit. p. 11.

 – 373 –

ţine, căci dacă îlă ridică mai sus, atunci nepota va plânge
multă (1).
Făcândă cele înşirate până aice crede fie-care Româncă,
că copilulă seú trebue numai decât să înceteze de plânsă
şi să dórmă cu multă mai uşoră şi mai bine de cum a dor
mită înainte de acesta.

Totă aici credă că e loculă celă mai potrivită de a a

minti credinţa unoră Români din Bucovina precum bună
óră a celoră din Siretiu, cari spună că, atunci când plângă
copiii cei mici prin somnă, Maica Domnului îi amăgesce că
au murită mamele loră, iar când rîdă prin somnă, atunci
se bucură, căci Maica Domnului le spune că na murită, ci
numai i-a amăgită.
Copiii cari rîdă în somnă, spună şi credă Româncele din
Ţéra-Românéscă, că îi mângâe Maica Domnului (2).
Totă aşa credă şi Românii din unele părţi ale Transil
vaniei. Iată ce ne scrie în privinţa acésta d-lă Rom. Simu:
«Când plânge copilulă mică prin somnă se crede că de aceea
plânge, pentru că i se arată Maica sântă şi îi qice: «mâre
mama ta», şi apoi întórce vorba şi qice: «iacă mama ta!»,
după cari vorbe copilulă începe a rîde. »
Ce se atinge de Românii din Macedonia, la cari asemenea
se află credinţa acésta, d-lă T. T. Burada ne spune urmă
tórele :

«De se întâmptă să rîdă copilulă prin somnă, nu-i bine

ca mama sau altă cine-va să se uite la elă, căci se crede
că atunci elă vorbesce cu ângerulă care îi spune că: i-a
murită tatălă lui, şi elă îi răspunde rîdândă că: puţină îi
pasă, şi dacă după ce a rîsă se întâmplă de plânge, totă

(1) Ionénu, op. cit. p. 19.

2) Ionénu, op. cit. p. 24.
 – 374 –

prin somnă, atunci se crede că ângerulă îi spune că: i-a

murită mama lui, şi atunci copilulă se mâhnesce, căci scie
că mama îlă iubesce cu multă mai multă decât tatălă.
Şi întru adevără femeea Macedonéncă arată o iubire cătră
copii, ce nu se péte descrie, în timpă ce tata este departe
de a o ajunge (1). »
In fine Românii din unele părţi ale Transilvaniei spună şi
credă că copilulă care plânge multă şi e rău când e mică,
când va fi mare va fi bună, iar copilulă care e bună când
e mică, se crede că, când va fi mare, va fi rău (2).
In Macedonia noulă născută nu se culcă cu faţa la lună
până ce nu împlinesce unú anú, căci se crede că acésta îlă
slăbesce.

Iar de se întâmplă ca noulă născută să plângă multă

întruna, femeile qică că-i luată de lună, şi pentru ca să nu
mai plângă recurgă la următorulă mijlocă superstiţiosă: ieaă
ună oă şi-lă spargă într-o strachină de lută, pe care o a
coperă cu o cămaşă de a noului născută, şi o pună să stea
astă-felă sub ună trandafiră o nópte întrégă. Dacă oulă dispare,
îlă mănâncă mâţele sau alte dihănii, femeile qică că la
mâncată luna şi nu mai are nimică cu noulă născută, pe
care apoi îlă îmbracă cu acea cămaşă şi încetéză de a mai
plânge. Dacă oulă nu dispare, femeile îlă observă, şi dacă
le pare cum-va că găsescă mici schimbări, se consideră acésta
ca o împăcare cu ea, când atunci cu toţii se bucură, căci
cămaşa noului născută capătă putere de vindecare şi e bună
de lécă.

Când muma voesce ca copilulă să nu mai fie ferită de

lumina lunei, atunci îlă scóte în faţa ei şi îlă promite qi
cându-i ţi-lă daă slabă şi mică, smilă dai gione mare= ţi-lă

(1) Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 45-46.

(2) Com. de d-lă I. Georgescu.
 – 375 –

daă slabă şi mică, să mi-lă dai voinică mare; – din mo

mentulă acela copilulă nu se mai feresce de lumina lunei
şi nici se teme că va fi luată de ea (1).
De şi nu potă spune cu siguritate, totuşi îmi vine a
crede că în îmbinare cu credinţa acésta despre lună stă şi
următorulă fragmentă dintr'o poesie poporană din Bucovina,
comuna Costâna, districtulă Sucevii, care mi la comunicată
profesorulă şi colegulă meú d-lă V. Bumbacă:
Lună, lună,
Gărgăună,
Ce 'nserezi
In tóte serile,
Nu veqi
Cum şede Domnulă pe pată
Şi mănâncă pâne de furată
Şi se rógă rugului
Şi se închină cucului,
Cere cală de călărie
Să purcédă la domnie,
Şa audită
C'a făcută
Sora sa
Trei feţe
Logofeţe:
Una o pierită,
Una o murită,
Una pe munţi o fugită.
Munţii so cutremurată,
Pietrile s'o despicată,
In raiă o alergată,
Raiulă so deschisă,
Maica Precista o în visă,
Dumneqeă o rîsă.

(1) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 45.

 – 376 –

Răulă-Copiiloră. Sub «răulă-copiiloră», numită altmin

trelea şi «bóla» sau «răutatea copiiloră», înţelegă Românii
din cele mai multe părţi ale Bucovinei acea bólă, ce constă
dintr'ună felă de cârcei de stomachú, cari frămîntă pre copii
în năuntru şi-i sgârcesce une-ori aşa de tare, până ce-i facă
ghiemă şi le ducă piciórele la gură. Alte ori copiii, ce sunt
torturaţi de acéstă bóla, facă spume la gură, schimbă felă
de felă de feţe, ba adese-ori se schimosescă, adecă li se su
cesce vre-o mână, vr'ună picioră, se ncrucişéză, li se strîmbă
fălcile, li se slăbescă tóte nervele şi rămână apoi, dacă se
întâmplă să nu móră, astă-felă schimosiţi pentru tótă viéţa.
Insă cei mai mulţi copii nu potă petrece şi scăpa de acéstă bólă
urîciósă, ci mai de grabă moră (1).
In Muntenia sau Țera-Românéscă morbulă descrisă mai
sus, pe lângă «bóla» sau «răulă-copiiloră» (2), se mai nu
mesce încă şi apucată, încleştată, strînsă, strînsură, strînsa
tura şi încleştatura.
Când vre-ună pruncă se svîrcolesce şi plânsulă îi este
înăbuşită de dureri, atunci babele şi móşele din Muntenia
qică că: «e apucată de inima saă de rinichi» (3).
Răulă-copiiloră se capătă, după credinţa Româniloră din
Bucovina, mai întâi şi ntâi din causa spiritului necurată
şi răutăciosă numită Samca sau Avestiţa, care torturéză pre
copii până ce-i cuprinde răulă acesta, apoi din spaimă mare,
din lovire fără de veste peste mâni şi degete, prin răcnetulă
fără de veste asupra copiiloră, prin bătae în somnă, prin
sunetă de puşcă şi de trăsnetă, prin căderea dintr'ună locă

(1) Mariană, Descântece, p. 194–203. Totă acolo să se vadă mai multe des
cântece de acéstă bólă.
(2) Hasdeu, Dict. limb. ist şi pop. a Rom. t. II, p. 1426.
(3) G. Dem. Teodorescu, Poesii pop., p. 362 şi 363.
 – 377 –

răă, prin opărire sau frigere la focă, prin plânsă îndelungată

precum şi când zacă prea multă de altă bólă (1).
Româncele din Bucovina, cari voescă a scăpa şi vindeca
pre copiii cuprinşi de acéstă bólă răutăciósă şi periculósă,
ieaú trei fire de hacămă şi le descântă rostindă pentru fie-care
firă cuvintele următóre şi împungându-le în acelaşi timpă
cu ună cuţită.
Deminéţa m'am sculată, Şi 'napoi vă înturnaţi,
Pe faţă că m'am spălătă, N. sadórmă
Pe N. în braţe-am luată, i
Şi să dórmă,
Pe cale m'am mănecată. Să se odihnéscă,
Pe cale frumósă, Somnulă să-şi plinéscă,
Pe cărare grasă Faţa să-i rumenéscă,
Eă că m'am pornită Mai mare să créscă,
Şi m'am întâlnită Să fie grosă
Cu leulă şi cu leuóia, Şi sănătosă
Cu ursulă şi cu ursóia, Şi voiosă
Cu lupulă şi cu lupóia, Ca Maica Domnului
Cu Samca şi cu Samcóia Când l'o născută,
Şi cum m'am tâlnită, Şi ca maica sa
In locă maă oprită, Când l'o văqută;
Pe N. laú smintită, Să nu rămâe răă de lécă
Trupulă i o 'ncordată, Nici câtă unú firă de macă
Pieptulă i-o incleştată, In patru despicată,
Spetele i le-o fărmată, In Mare aruncată...
Ceasă de mórte că i-o dată... Amină, amină, amină,
Tu leule cu leoie, Ca sórele în semină!
Tu ursule cu ursóie, Descânteculă dela mine,
Tu lupule cu lupóie, Léculă dela Dumneqeă
Şi tu Samcă cu Samcóie, Şi dela Maica preacurată!
Pe N. în pace-lă lăsaţi
După acésta iea o lécă de untă, îlă pune într-o tigăiţă
şi descântându-lă şi pe acesta rostesce cuvintele de mai sus

(1) Com. de d-lă G. Tomoiagă şi alţi Rom. din Bucovina,

 – 378 –

asemenea de trei ori după olaltă. Apoi dumicândă firele de

hacimă descântate mărunţelă şi punându-le în tigăiţa cu untă
ca să se prăjéscă, cum saă prăjită bine, unge copilulă cu
amestecătura acésta peste totă corpulă, dar mai alesă pe
faţă şi pe pieptă.
Făcândă acésta crede că copilului trebue să-i înceteze du
rerile şi să se vindice de «răulă» de care e cuprinsă (1).
Româncele din Moldova întrebuinţéză spre acelaşi scopă
următorulă descântecă, care se descântă de trei ori după
olaltă într'o qi de secă, şi mai alesă Lunia până a nu ră
sări sórele :
M'am pornită Cu totulă de fieră !
La pădurea de fieră Da eú loră le-am qisă:
Şi-am găsită –Puiloră de fieră!
O pasăre de fieră, Cu clonţulă de fieră,
Şi şi-o făcută Cu aripi de fieră,
Cuibă de fieră Cu pene de fieră,
Şi s'o ouată Cu totulă de fieră,
Ouă de fieră, Ce staţi de vă văetaţi?
Şi-o scosă pui de fieră La N. iute alergaţi
Cu clonţulă de fieră, Şi ceasulă răă îi luaţi
Cu aripi de fieră, Din pieptă
Cu pene de fieră, De sub pieptă,
Cu totulă de fieră. Din spate
Şi-o prinsă puii a cântă De sub spate,
Şi-a se văetă: Din inimă
–Vai de dînşii De sub inimă,
Şi de dînşii: Din tóte 'ncheieturile
Da ei ce-oră mâncă Şi din tóte ciolanele,
Şi ce-oră bé, Că şi eu voiă ajută,
Că so văqută toţi aşa: Ceasulă celă răă l'oiă luă
Cu clonţulă de fieră, Şi 'n Marea-négră vi l'oiu dă,
Cu aripi de fieră, Elă acolo va aşteptă
Cu pene de fieră Cu mese 'ntinse,

(1) Dict. de M. Bărbuţă din Crasna.

 – 379 –

Cu făclii aprinse, Pân'veţi sătură,

Să vă vadă când îţi bé Pe N. iară li-ţi lăsă
Şi când îţi mâncă Să rămâe curată,
Şi-acolo-ţi bé Luminată,
Şi-acolo-ţi mâncă Cum e de D-qeă lăsată (1.
Unele Românce din Muntenia, scăldândă pre copiii «apucaţi»
în apă caldă şi trăgându-i pre corpu cu untă próspătă ros
tescă următorulă descântecă «de apucată.»
Eă m'am sculată Josă maă trîntită,
Şi-am plecată Osele mi le-aă sdrobită,
Pe cale, Sângele mi laă sorbită.
Pe cărare, Am plânsă
Pe uliţa mare. Şi m'am olicăită.
La rîulă lui Iordană, Maica Precista ma audită,
La fântâna lui Bogdană, La mine a venită
Să mă spălă, Şi-aşa mi-a grăită:
Să mă linciurescă, –Fiule, ce te jelesci
De bólă Şi ce te olicăesci!?
Să mă tămăduescă. –Căci m'am sculată
Cum am pornită, Şi am plecată
Inainte mi-aă eşită Pe cale,
Lupulă Pe cărare,
Cu lupóica, Pe uliţa mare
Ursulă La rîulă lui Iordană,
Cu ursóica, La fântâna lui Bogdană,
Smeulă Să mă spălă,
Cu Smeóica, Să mă linciurescu,
Ginerele De bólă
Cu gineróica. Să mă tămăduescă.
Eă fuga am dată, Cum am pornită,
După mine saă luată; Inainte mi-aă eşită
Uşa am încuiată Lupulă
Dar pe feréstaă întrată, Cu lupóica,
In gură maă apucată: Ursulă

(1) Dict. de Gafiţa a lui Nicolae Iacobă a Luchi, din comuna Mălini, judeţulă
Sucéva.
 – 380 –

Cu ursóica, In gură maă apucată

Smeulă Jos maă trîntită,
Cu smeóica, Osele mi le-aă sdrobită,
Ginerele Sângele mi laă sorbită,
Cu gineróica. –Taci, fiule,
Eă fuga am dată, Nu te mai jeli,
După mine saă luată; Nu te mai olicăi,
Eă uşam încuiată Că eu mi te-oiù lecui
Pe feréstau întrată, Şi mi te-oiă tămădui 1).
Alte Românce, totă din Muntenia, descântă «de încleştată»
în următorulă chipă :
A plecată cutare A astupată ;
Pe cale, Dar ei nu saă lăsată,
Pe mare Ci pe coşă au întrată
La rîulă lui Iordană, Cu dinţii,
La fântâna lui Bogdană, Cu undrelele,
Să se spele, Cu măselele,
Să se linciuréscă, Cu zimţelele;
De încleştată La elă sau repeqită,
Să se tămăduéscă. De subţiori laú smâcită,
Cum a plecată, In pămîntă laă trântită,
După elă saă luată Osele
Ursulă I le-au sdrobită,
Cu ursóica, Sângele
Lupulă I laú sorbită.
Cu lupóica, A plânsă şi sa olicăită.
Ginerele Maica Precista la audită,
Cu gineróica, Pe scară de argintă
Smeulă Sa scoborîtă,
Cu smeóica. La elă a venită
Elă fuga dată Şi astă-felă i-a grăită:
In casa întrată, – Ce plângi (cutare)
Uşele Ce te olicăesci ?
A încuiată, – Cum să nu plângă,
Ferestrele Să nu mă olicăescă ?

(1) Teodorescu, Poesii pop. p. 362

 – 381

Eă amă plecată Cu undrelele,

Pe cale, Cu măselele,
Pe mare Cu zimţelele
La rîulă lui Iordană La mine sau repeqită,
La fântâna lui Bogdană, De subsiori maă smâcită,
Să mă spălă, In pămîntă m'au trântită,
Să mă linciurescă, Osele
De bólă Mi le-au sdrobită,
Să mă tămăduescă. Sângele
După mine saă luată Mi laú sorbită !
Ursulă –Nu mai plânge,
Cu ursóica, Nu te mai olicăi,
Lupulă Că eă te-oiă tămădui,
Cu lupóica, Cu mâna
Ginerele Te-oiu desmerdă,
Cu gineróica, Cu gura
Smeulă Ţi-oiă descântă
Cu smeóica, Ca să rămâi curată,
Eă fuga am dată, Luminată,
In casam întrată, Ca 'n diua maica ce-a faptă,
Uşele Ca stéua
Am încuiată, Din ceră,
Ferestrele Ca róua
Am astupată. Din pămîntă.
Ei nu saă lăsată, Lécă
Ci pe coşă au întrată, Şi babei colacă!
Cu dinţii,
Descânteculă acesta se rostesce de trei ori după olaltă
în timpulă scăldatului. După ce sa scăldată şi descântată
se oblojesce cu foi de varqă, se înfaşe cu scutece calde şi
apoi se culcă ca să se înăduşéscă, adecă să asude bine (1).
Unii Români, pe lângă cele înşirate mai sus, îndătinéză
de a pune să se cetéscă copiiloră dela 1–7 ani, cari aă Reulă
copiiloră sau Samcă, rugăciunea contra Samcei, despre care

(1) Teodorescu, Poesii pop. p. 363.

 – 382 –

am vorbită în cap. IV, şi anume totă-da-una la trei sfâr

şituri de lună câte de trei ori după olaltă, iar copilulă,
căruia i se cetesce, trebue totă-da-una să fie de faţă. Ina
inte de a se ceti se afumă copilulă şi casa cu tămâe.
Pe lângă rugăciunea acésta mulţi pună ca să li se cetéscă
şi visulă Maicii Domnului (1), iară mulţi totă spre acestă
scopă pună sub căpătâiulă copilului mică, dela nascerea
lui şi pâna la şése săptămâni împlinite, cartea care se nu
mesce Avestița, saă mai bine qisă rugăciunea în contra
acesteia (2).
Ceasă răă cu spăriată. Sub «ceasă răă cu spăriată»
înţelegă Românii din Bucovina acea bólă, care sfarmă pre
copiii cei mici în peptă şi-i face să tremure, şi din causa
căreia copii slăbescă aşa de tare de gândesc că acuşi-acuşi
au să moră.

Mulţi copii, după spusa Românceloră, se nască cu acéstă

bólă, şi de cumva nu se descântă şi vindecă înainte de
ce se botéză, tótă viéţa loră nu se mai potă vindeca, ci
aşa rămână până ce moră.
Din nascere capătă copiii bola acésta mai cu sémă atunci,
când mamele loră, câtă timpă au fostă îngreunate, au fostă
fórte răă supărate şi nveninate, iară după ce au născută
aă dată copiiloră săi ţîţă stricată de suptă.
După nascere însă capătă copiii bóla acésta numai atunci,
când cadă de unde-va sau când, după ce au începută acuma
a pricepe, strigă cine-va fórte tare asupra loră.
Ună astă-felă de copilă se numesce schimbată, pentru că
i sa schimbată şi înrăutăţită sângele.
Mai pe scurtă «ceasulă rèă cu spăriată» e cu alte cu

(1) Dict. de C. Tonigariă, Română din Fundulă-Moldovei, precum şi alţi

Români din Bucovina.
(2) Hâsdeu, Dict. limb. rom., t. II, p. 1426.
 – 383 –

vinte aceeaşi bólă, care de cătră unii se numesce «răulă

copiiloră.»
Descântătórea care voesce a vindeca pre ună copilă de
acéstă bólă rea se duce într'o qi desdeminéţă, până a nu
răsări sérele, la ună părîă sau la o fântână, unde e mai
dindemână şi de acolo aduce apă neîncepută, însă astă
felă ca nime să nu o vadă sau so întâlnéscă şi apoi so
întrebe unde se duce şi din cotro vine. După ce aduce apa
în casă şi o pune într-o ulcică, rostesce de trei sau de nouă
ori următórele cuvinte:

Sub răchita răsădită Aşa să se stîngă

Şéde-o fată despletită
Cu ochii boldiţi
Cu dinţii rînjiţi,
In spete drepte tăindă,
Lui N. ceasă reă trimiţândă,
Ceasă răă cu spăriată,
Ceasă reu cu duhă necurată.
–Fată despletită,
De sub cea răchită
Nu te boldi,
Nu te rînji!
Ci te ie pe cale,
Pe cărare
Şi du-mi-te'n mare;
Acolo să locuesci,
Acolo să veţuesci,
De N. să te despărţesci,
Că acolo este
O mrénă galbănă
Cu códa gémănă,
C'ună ochiă de focă
Şi cu unulă de apă,
Şi cu celă de apă
Stînge pe celă de focă.
Şi ceasulă reă,
Ceasulă greă,
Ceasulă cu spèriată
Şi cu duhă necurată:
Din faţa obrazului,
Din crierii capului,
Din inimă
De sub inimă,
Din ficaţi
De sub ficaţi,
I)in carne
De sub carne,
Din ciolane
De sub ciolane,
Din tóte ciolănelele
Din tóte încheiturelele.
Să nu rămâe răú de lécă
Ca unú firă de macă
In patru despicată,
In mare aruncată.
Descânteculă dela mine,
Léculă dela Dumneqeă
Şi dela Maica Precista.
 – 384 –

După ce a descântată apa, iea trei fire de usturoiu şi

descântându-le şi pre acelea pe rândă, rostindă la fie-care
firă câte o dată versurile de mai sus, le împunge cu ună
acă. Piséză apoi firele mărunţelă şi spălândă copilulă pe
faţă cu apa astă-felă descântată îlă frécă cu usturoiu, în care
pune şi o ţirucă de apă, pe trupă, iar restulă apei îlă varsă
într'ună locă neumblată, anume ca să nu calce nimene pe
dînsa, ca nu cum-va să se prindă bóla şi de acela,
O sémă de descântătóre ieaú vr'o câte-va rămurele dintr'o
mătură părăsită şi mai alesă din una de cetină, pună co
pilului o prostire pe capă şi afumându-lă cu rămurelele a
prinse rostescă cuvintele de mai sus de trei sau de nouă
ori (1).
Altă descântecă de «ceasă răă cu spăriată» sună precum
urméză:

O sinecată Şi Sân-Petre !
Şi-o mânecată Ce-aţi încălecată
Sân-Pavelă şi cu Sân-Petru, Şi-arme v'aţi luată,
Pe cai buni o 'ncălecată, Ce v'aţi pornită
Arme bune şi-o luată Şi vaţi suită
Şi-o pornită In déluri
Şi so suită Şi n vârvuri
In déluri Butuci a fărma,
Şi 'n vîrvuri Pietre-a răsturna,
Butuci a fărma, Văi a tulbura ?
Pietre-a răsturna, – Sântă-Mărie mare !
Văi a tulbura. Noi mergemă
Sântă-Măria mare Să cercămă
I-o văqută Pe ceasă greu,
Şi 'nainte le-o eşită Pe ceasă răă,
Şi din gură i-o ntrebată Pe ceasă rău cu spăriată
Şi aşa li-o cuvîntată: Cu duhú necurată
– Sfinte Pavele Şi împeliţată,

(1) Dict. de M. Bărbuţă din Crasna.

 – 385 –

Cu capulă de dracă, Cu spăriată de mamă,

Cu ochi de lupóie, Pe ceasă rău
Cu gură de smeóie ! Cu spăriată de tată,
– Sfinte Pavele Pe ceasă rău
Şi tu Sân-Petre ! Cu spăriată de străină,
Mergeţi la Tóderă Pe ceasă rău
De-lă aflaţi Cu spăriată de vecină,
Şi-lă cercaţi Pe ceasă rău
In clescele capului, Prin de diochi,
In faţa obrazului, Pe ceasă rău
In vinele grumazului, Cu Samcă,
In iederea ochiloră, Pe ceasă rău
In stupuşulă urechiloră, Cu răulă copiiloră,
In pieptă Curândă
Sub pieptă, Mai curândă,
In inimă Cătaţi-lă,
Sub inimă, Cercaţi-lă:
In rărunchi In clescele capului,
Sub rărunchi, In faţa obrazului,
In şele In vinele grumazului,
Sub şele, In lumina ochiloră,
În genunchi In stupuşulă urechiloră,
Sub genunchi, In pieptă
ln glesne Sub pieptă,
Sub glesne, In inimă
In unghii Sub inimă,
Sub unghii, In rărunchi
In ciolane Sub rărunchi,
Sub ciolane, In şele
In tóte ciolănelele, Sub şele,
In tóte 'ncheieturelele. In genunchi
Curândă, Sub genunchi.
Mai curândă In glesne
Cătaţi, Sub glesne,
Cercaţi, In unghii
Pe ceasă greă, Sub unghii,
Pe ceasă răă, In ciolane
Pe ceasă răă Sub ciolane,
-Mariană, Nascerea la Romăni. 25
 – 386 –

In tóte ciolănelele, Acolo să locuéscă,

In tóte'ncheieturelele,
Curândă,
Mai curândă
Pe cununile unghiiloră
Scoteţi-lă,
Pe rădăcina părului
Măturaţi-lă !
Cu măturile-lă măturaţi,
Cu caii îlă fărmaţi,
Peste mare-lă daţi.
Acolo să vecuéscă!
Iar Tóderă să rămâe
Curată,
Luminată
Ca argintulă strecurată,
Ca Dumnedeă ce l'o dată,
Ca maica sa ce l'o făcută,
Ca sórele în senină,
Ca Maica Domnului, amin! 1)

In fine ală treilea descântecă de «césă răă cu spăriată»

sună aşa:
Ceasă răă cu spăriată, Din stupuşulă urechiloră
Ceasă reă cu duhă necurată! Până n tălpile picióreloră,
Eă te descântă Din inimă
De tóte relele, De sub inimă,
De tóte spaimele, Din rărunchi
Şi te întorcă înapoi De sub rărunchi,
Din creştetulă capului Din unghii
Din măduva ciolanului, De sub unghii,
Din crierii capului, Din tote ciolanele
Din faţa obrazului, Şi din tóte încheieturile ...
Din vinele grumazului,

Descântătórea, când rostesce cuvintele acestea, afumă pre

celă bolnavă cu o bucăţică de petică, în care sau ştersă
ouăle roşii la Pasci (2).
Roșaţa. Sub roșaţă saă rofii (sing.rofie rostită şi rocie)
înţelegă Românii din Bucovina ună felă de bube roşii, cari
se facă numai la copiii cei mici pe faţă şi pe capă. Rofiile
sunt de două feluri: uscate şi putrede. Uscate se numescă
acelea, pe cari se forméză o peliţă uscată, care cade apoi

(1) Dict. de D. Popescu, Româncă din Ciudeiu.

(2) Com. de Ştefană Bodnărescu, stud. gimn.
 – 387 –

în formă de solzi, iar putrede se numescă acelea, cari nu

prindă peliţă de felă, ci ne ncetată punoiază şi curge din
tr'însele ună felă de apă amestecată cu punoiu.
Rofiile nu doră, ci numai ustură, din care causă apoi
copiii devină nerăbdători, şi mai alesă când îsă mărişori şi
când începú a le sgăria şi prin acésta a le face să se că
ţeléscă şi punoiază mai tare.
Rofiile la o sémă de copii se trecă cu desăvârşire dela
şése luni până la ună ană, iar la alţii se înoescă până la
şépte ani. -

Mamele, cari voescă numai decât să vindece roșaţa saă

rofiile, ieaă într'o qi desdeminéţă, până nu răsare sorele, o
cofă, o 6lă sau o ulcică şi ducându-se la o móră ieaă de
acolo stropi ce cadă de pe roţile morii, îi aducă acasă şi
încălqindu-i puţină, spală cu dînşii pre copilă la loculă cu
roşéţă. După ce laă spălată pună restulă în ulcică şi-lă ducă
de-lă aruncă iar în loculă acela, de unde au luată mai na
inte stropii. Insă atâtă când se ducă după stropi, câtă şi
atunci când îi aducă caută ca să nu le vadă nime, căci apoi
nu sunt de nici unu lécă.
Altele din contră vindecă copiii de rofii cu rouă de pe
iarba. Ieaú adecă copilulă cu rofii, se ducă cu dînsulă în gră
dină şi udândă unu petică curată cu róuă, ştergă cu dîn
sulă rofiile (1).
Şi iarăşi altele, dacă sciă că copiii loră sau umplută de
rofii din causa unei Românce, îi curăţescă şi vindecă cu
flori din Joia mare, cu cari se nflorescă ouăle, precum şi cu
petecele cu cari se ştergă ouăle înflorite şi cari se păstréză
anume spre acestă scopă peste totă anulă.
Florile bune pentru acestă scopă sunt: sovârvă, mără acru
şi frunde de mără acru.
(1) Dict. de M. Bărbuţă,
 – 388 –

Piséză o créngă de mără acru, o fierbă ca la o oră, după

aceea frécă 1 – 2 frunde de sovârvă şi 1 – 2 de frunde
de mără acru, le pună pre tóte acestea în apă, le lasă ca
de aqi şi până mâne, şi apoi cu apă de acésta, punând o
în scăldătórea copilului şi anume în trei rânduri de scaldă,
şi scăldândă copiii se curăţescă (1).
Cu petecele, cu cari sau ştersă Öuele, se afumă roşaţa. In
acelaşi timpă rostescă următorulă descântecă:
A venită omulă roşă
Poroşă,
Şi-a luată ună toporă roşă
Poroşă,
Şi sa dusă la pădurea roşă
Poroşă,
Cu strae roşe
Poroşe,
Saducă lemne roşe
Poroşe,
Să facă focă roşă
Poroşă;
Sa dusă apoi după pesce
Omulă roşă
Poroşă,
Şi-a prinsă pesce roşă
Poroşă,
Şi la adusă acasă roşă
Poroşă,
Şi la curăţită omulă roşă
Poroşă,
Şi la fiertă în borşă roşă
Poroşă,
Şi la pusă în strachină roşă
Poroşă,

(1) Dict. de Paraschiva L. Leuşténă.

 – 389 –

Şi-a luată o lingură roşă

Poroşă, -

Şi-a poftită roşala la masă:

– Poftimă roşală la masă!
Iar pe N. mi-lă lasă
Curată,
Luminată
Ca de Maica Dmnului lăsată ! 1)
Dacă copilulă e umplută de rofii din causa unei ţigance,
atunci se pote curăţi cu dohotă de mestecană. Bubele se ungă
cu dohotă de acesta (2).
Cele mai multe mame însă nu întrebuinţéză nici ună felu
de mijlocă spre vindecarea rofiiloră, spunândă că e cu multă
mai bine dacă se lasă aşa ca să se trécă ele singure de sine,
pe când dacă cércă să le vindece şi nu sciu cum, lesne potă
să se pue pe ochi şi atunci copiii orbescă, sau pe crieri,
şi atunci bolândescă.
In fine spună Româncele, că toţi copiii, cari au rofii, după
ce crescă mari se ngraşă şi capătă o faţă fórte frumosă şi
rumenă.

Aripele. Când ună copilă se ncórdă, bate din picióre şi

plânge fórte multă, credă Româncele din Bucovina că a că
pătată morbulă numită «aripi». Deci mama, care voesce să-şi
vindece copilulă de acestă morbă, iea, după ce la scosă din
scăldătóre, ună fórfece şi cu acesta taie scăldătórea adecă
apa în care la scăldată, de trei ori în crucişă, dicându că-i
tae aripele. Făcândă acésta crede şi spune fie-care mamă
că copilulă nu se încórdă mai multă, ci, trecându-i morbulă
se liniştesce, nu plânge mai multă şi dórme bine (3).
După credinţa Românceloră din Moldova aripele se pună

(1) Com. de St. Bodnarescu, stud. gimn.

(2) Dict. de P. L. Leuşténă.
(3) Com. de mai multe Românce din Bucovina
 – 390 –

în şele, şi de aceea se ncordéză şi plânge copilulă aşa de

tare.

Deci mă-sa voindă a i le scóte îlă pune cu pântecele pe

palma stângă, iar cu drépta îlă spală şi frécă pe spate cu
lapte de ţîţă până ce-i iesă din piele nisce boţuri ca tuleele
de găină. După ce au eşită boţurile acestea îi încetéză tótă
durerea (1).
Bubele dulci. Sub bube dulci înţelegă Românii din Bu
covina ună felă de bubuţe, cari se facă numai pe faţa co
piiloră celoră mici, mai alesă pe lângă gură sau nasă, dar
cari nu doră de felă, ci numai apătoşéză.
Româncele le vindecă parte prin descântece şi parte prin
întrebuinţarea altoră mijlóce.
Românca, care voesce a vindeca bubele dulci prin descân
tare, tórnă vinarsă curată întrună pahară şi mestecându-lă
cu trei rămurele de mătură de mestecănă, rostesce următorele
versuri: .

Alesu- saă 9 fraţi –Unde porniţi,

Din 9 taţi Unde grăbiţi,
Cu 9 fărtaţi Voi 9 fraţi
Şi plecară Din 9 taţi,
Din pădurea mare Cu 9 fărtaţi,
Pe cale, Cu 9 săpi săpândă,
Pe vale, Cu 9 cuţite tăindă,
Cu 9 sape săpândă, Cu 9 greble adunândă,
Cu 9 cuţite tăindă, Cu 9 vorbe şoptindă?
Cu 9 greble adunândă, –Am plecată la vale
Cu 9 vorbe şoptindă: La merulă din cale 2

(1) Dict. de Ant. Pletosă din Rădăşeni şi M. Nistoră din Mălini.

(2) Mărulă din descânteculă acesta însemnéză pomulă vieței, la umbra că
ruia prosperéză ómeni şi vite. Cei 9 fraţi din 9 taţi, însă dela aceeaşi mamă,
sunt în totă casulă fiinţe răutăcióse, de ore-ce ei neîncetată se muncescă a
tăia pomulă vieţii. Cei 9 fărtaţi, cari le staă mână de ajutoră la opera loră
de devastare, nu potă nimene alţii să fie decât feluritele loră puteri.
 – 391 –

Rădăcina să i-o săpămă, Inturnaţi !

Scórţa tótă să i-o rădemă, Grăbiţi la N.
Clómbele să le-adunămă, La bube dulci a lui N.
Şi nouă vorbe să spunemă Şi le luaţi
Ca să putredéscă, Din crierii capului,
Să nu mai înfloréscă, Din faţa obrazului,
–Nu mergeţi la vale, Din 99 mădulări
Nu la mărulă din cale, Şi din 99 încheeturi!
Că elă e umbra voiniciloră N. să rămâe curată,
Şi zăcătórea viteloră ! Luminată, -

Voi 9 fraţi Cum e de Dumneqeă lasată

Din 9 taţi Şi de popa botezată!
Cu 9 fărtaţi
După rostirea acestoră cuvinte îmbie pre celă bolnavă de
bube dulci să guste aiu (usturoiu) şi să bea din vinarsulă
descântată. Apoi unge cu o alifie făcută din untură dela trei
porci şi cu oţetă din trei dughene bubele dulci.
Descântarea nici când să nu se facă când se măresce luna,
căci în casulă acesta şi bubele dulci, în locă să se vindece,
mai tare se mărescă (1).
Româncele din Țera-Românéscă, cari voescă să vindece
pre copiii lorü de bubele dulci, ieaú baligă de vacă, apoi
pre copilulă ce sufere de bube dulci, se ducă cu elă la vatră,
unde se face foculă, şi luândă câte puţină din acea baligă
atingă peste bube de trei ori şi descântă astă-felă:
Sa sculată sfînta Miercuri (2
De diminéţă
Şi-a pusă masă
De mătasă,
Şi pe tóte bubele le chemase,
Iar pe bubele dulci nu le chemase,

(1) Robert Prexl-Mühlach, Besprechungsformeln der Rumänen in Sieben

bürgen, în Zeitschrift für Volkskunde. II. Band. I. Heft. Leipzig 1889, p. 36.
(2) Ori Vineri.
 – 392 –

Şi ele se mânia,
Rădăcina li se usca
Şi în vîrfă se pomila (ofelia).
Apoi baliga descântată se lipesce la coşă.
Alte Românce, totă din Țéra-Românescă, când descântă
de bubele dulci, qică aşa:
Tóte bubele sau jurată
Că n'o mânca Miercurea (1) dulce,
Numai bubele dulci saă jurată
Şi au mâncată.
De vîrfă să plece,
De rădăcină să sece.

Acestă descântecă se face numai Miercurea şi Vinerea pe

nespălate (2).
Unele Românce din Bucovina fierbă crengi de mèră dulce
şi cu suculă ce iese dintr-însele spală apoi bubele dulci. Altele
ieau fasole negre, le pună pe vatră ca să ardă, apoi le
piséză şi cu pulbere de acésta presură apoi bubele dulci, cari
în urma acésta se potolescu şi vindecă.
Părulă porcului. Sunt o sémă de copii păroşi pe spate.
Intre aceşti peri, spună Româncele, că se află ună felă de
pără fórte mărunţelă şi ghimposă, care se numesce părulă
porcului şi care îi înghimpă pre copii aşa de tare, că trebue
să se vaete şi să plângă.
Deci ca să se mântuiască copilulă de acestă pără, mama
sa trebue înainte de a-lă scăldâ să-lă ungă cu untă şi să-lă
frece c'o peticuţă muiată în lapte de ală săă, şi atunci toţi
perii cei răi se prindă de petică şi pre copilă nu-lă înghimpă
mai multă.

(1) Ori Vinerea.

(2) Pr. Al. Popescu, Descântece, publ. în Ţéra-Nóuă», an. II. Bucuresci
1886, p. 687.
 – 393 –

Junghiulă. De multe ori pătimescă copiii cei mici şi de

junghiuri. Deci Româncele din Ţera-Românéscă, voindă a afla
junghiulă la ună copilă, ieaú unú gălbănuşă de où próspătă
şi-lă pórtă pe totă corpulă lui, şi unde se sparge, acolo
credú ele că se află junghiulă; iar de nu se sparge nicăiri,
e ună semnă că n'are junghiu (1).
Dacă copilulă are junghiă, atunci ieaú unú cuţită găsită, cu
care se atinge copilulă crucişă peste loculă, unde este du
rerea şi descântă astă-felă :
Fugi junghiă, Junghiă dela mâna lui D-deú,
Că te 'mpungă! 2 Junghiu de 99 de feluri,
Du-te in padia fără iarbă, Ieşi dela cutare)
In rovina fără apă. Din osă în carne,
Acolo e casa ta, Din carne 'n piele,
Acolo e masa ta, Din piele să piei;
Junghiă pripită, Căci cuţitulă te-ajunge,
Junghiu grăbită, Te ajunge
Junghiă cu ţépă, Tempunge.
Junghiă cu cuţită, Să rămâe N. curată,
Junghiă pusă, Curată strecurată
Junghiă prepusă, Ca róua din câmpă,
Junghiulă Ieleloră, Ca stéua din ceră.
Ieleloră-Şoimaneloră.
După ce au rostită cuvintele acestea înfigă cuţitulă în
pămîntă şi pre suferindă îlă mişcă puţină din acelă locă (3).
Româncele din Bucovina, cum se convingă că ună copilă
are junghiuri, ieaă îndată aţa (4) de cânepă de vară dintr'ună
fuioră, ce a fostă la crucea cu care umblă preotulă la Bo
botéză pe la casele omeniloră, şi muindo în aghiasmă légă

(1) Ionénu, op. cit. p. 20.

(2) Aceste două versuri se rostescă de trei ori.
(3) Pr. Al. Popescu, Descântece, publ, în «Ţéra-nóuă» an. II. Bucuresci 1886,
p. 691.
(4) Aţa acéstă trebue să fie întorsă tórsă.
 – 394 –

cu dînsa loculă, unde are copilulă bolnavă junghiurile. După

ce laú legată îlă afumă cu petica, în care sau ştersă ouăle
roşii, şi apoi rostescă următorulă descântecă:
A eşită cuconiţa Şi-o periat'o
Bosconiţa, Şi-o pus'o în furci,
Boi mândri a înjugată Şi-o tors'o
Şi la arată a plecată Două-spre-dece fete
Cuconiţa Cu cuconiţa
Bosconiţa (1), Bosconiţa
Şi-a arată câtă a arată Şi-o reşchiet'o
Şi cânep a semănată Si-o depănat o
Şi apoi o a grăpată Şi-o fierto
Şi-a crescută cânepa mare, Şi-o urzit'o
Cânepă mare, frumósă, Şi-o ţesut'o
Ca mătasa de alésă. Şi-o ghilito
Şi-a trimesă cuconiţa Şi-o croit'o,
Bosconiţa Şi cămeşă o făcută
Douăspre-qece fete Şi junghiurile o 'mbrăcată
Şi-au cules'o Şi apoi le-o blăstămată
Şi-aú uscat'o Şi din gur'o cuvîntată:
Şi-au adus o – O voi junghiuri mari,
Şi-au întins o De capulă reiloră mari
Şi-au pusă două-spre-dece fete Să rămâneţi
Şi-o meliţat'o Şi să vă pierdeţi !
Şi-o strujito N. să fie curată
Şi-o răgilat'o Şi luminată,
Şi-o pieptănat'o Ca de Maica Domnului lăsatul 2
Plesnele. Acestea sunt nisce bubuţe albe, cari se facă pe
limba copiiloră şi cari neîncetată senmulţescă şi se căţe
lescă. Copiii din causa loră nu potă nici suge nici mânca,
şi neîncetată le curgă balele din gură.
Plesnele, după credinţa Românceloră din Bucovina şi din
Moldova, le capătă copiii atunci, când mamele loră le dau

(1) Aceste două cuvinte se repeţescă după fie-carc versă.

(2) Com. de St. Bodnarescu, stud. gimn.
 395 –

ţîţă, fiindă despletite. Dreptă aceea fie care mamă, când dă

copilului său de suptă, trebue să fie măcar într'o códă îm
pletită, nici când însă despletită şi buhósă, căci îndată capătă
copilulă plesne.
Mai capătă copiii plesne încă şi atunci, când bagă piep
tenele în gură. Din causa acésta apoi nici o mamă precaută
nu dă copilului său pieptenele de pieptenată ca să se jóce
cu dînsulă.
Româncele din Ţera-Românéscă spună că nu e bine a
se lăsa copiii cei mici a se juca cu pieptenii din causă că
capătă limbariţă (1).
Dacă din nebăgare de sémă sau din altă causă Öreşi
care a căpătată vre-ună copilă plesne, atunci mama sa,
voindă a-lă vindeca, iea trei băliguţe de cală şi pe copilă
în braţe şi întorcându-se cu faţa spre sâre qice:
Sórele-lă daă de sus de pe délă,
Iar plesnele lui N. în baligă de cală !
Cuvintele acestea le rostesce de trei ori, adecă pentru
fie-care băliguţă şi după fie-care rostire scurge baliga şi
picură câte o ţîră de sucă dintr'însa copilului în gură, unde
are plesne (2).
O sémă de Românce însă piséză pétră acră până ce se
face ca pulberea de mărunţică, móie apoi o peticuţă cu
rată în apă, o întinge în pétră pulverisată şi frécă cu dînsa
copilulă în gură pe unde sunt plesne. După acésta ieaú o
lécă de miere şi ungă cu dînsa pe unde laă frecată cu
peticuţa.
Făcândă acésta spună că plesnele îndată se trecă.
Iar dacă unui copilă, nu numai din causa plesneloră, ci

(1) Ionénu, op. cit. p. 23.

(2) Dict. de M. Bărbuţă.
 – 396 –

şi aşa îi curgă bale din gură, atunci după credinţa Român

celoră din România, e bine ca balele să se taie într'o Du
minecă dimineţă, că apoi nu voră curge mai multă (1).
Focurile se lecuescă cu cărbune viă, pisată pe pragulă
uşei şi amestecată cu smântână (2).
Sohotele. Dacă ună copilă a picată în sohote, numite
altmintrelea şi socote, din a căroră causă se usucă de nu
mai pielea şi 6sele rămână pe dînsulă, atunci unele Românce
din Bucovina, precum bună oră cele din Mahala, îlă ieaú într'o
Sâmbătă diminéţă, îlă pună întrună sacă deşertă, îlă ducă
la ună vecină şi acolo îlă bagă apoi de trei ori după olaltă
pe gura cuptoraşului, unde facă femeile mâncare peste vară
şi totă de atâtea ori îlă scotă afară pe borta unde stă cea
unulă.
Nevindecându-se în urma acestei proceduri, îlă pună ase
menea într'o Sâmbătă diminéţă într'ună sacă, în care mai
nainte de acésta a fostú făină, şi astă-felă îlă ducă apoi în
ţinterimă, unde puindu-lă pe mormîntulă unui copilă cu
noscută dică:
Măi Vasile scumpulă meă !
Na-ţi ţie aici saculă tău
Şi mi-lă umple pe ală meă
Cu carne, sânge şi cu seu !
E de'nsemnată însă că atâtă când îlă ducă la ţinterimă,
când rostescă versurile acestea, cât şi atunci când se întorcă
îndărăptă, nu le e iertată să stea în drumă nici să vorbéscă
cu cine-va, căci dacă staă şi vorbescă cu cine-va, tótă pro
cedura acesta nu are nici ună efectă.
Neajutându-i nici după acésta nemică fierbă o scăfârlie

(1) Ionénu, op. cit. p. 20.

(2) Sevastos, Călătorii p. 69.
 – 397 –

părăsită de cală şi-lă scaldă în zéma ce iese din scăfârlia res

pectivă.
Făcândă acésta credă că copilulă bolnavă trebue numai
decât să se vindece ori să moră: una din două.
Voindú mama celui bolnavă numai decât să scie de-i
va trăi ori muri copilulă, iea două ulcele deşerte şi dându-le
cui-va să aducă apă cu una dintre dînsele qice: «du-te cu
amândouă ulcelele acestea la fântână şi adă-mi întruna, în
care vei voi tu, apă!»
In acelaşi timpă însă le menesce pre amândouă qicéndă
în gândulă săă: «Dacă va aduce-o pe acésta plină va trăi,
iar dacă va aduce-o pe asta-laltă va muri.» Deci dacă din
întâmplare trimisulă aduce apă în ulcica cea menită pentru viéţă,
copilulă trăesce, iar dacă aduce în cea-laltă atunci móre (1).
Rastulă. Dacă ună copilă capătă rastă, adecă dacă i se
umflă fólele, Româncele din Transilvania când cocă pâne
îndătinéză de a-lă pune cu spatele pe pragulă casei şi apoi
scoţândă două pâni din coptoră le rumpă în două şi astă
felă, fie acelea ori şi cât de ferbinţi, le pună peste fólele
copilului (2).
In Ţéra-Românéscă, după cum scrie d-lu Dim. P. Lupaşcu,
bóla acésta se vindecă aşa:
«Să se pue nouă ghiocei în oţetă tare, să se pue la căl
dură până se voră topi şi să-i dai în tótă deminéţa pe ne
mâncate bolnavului câte o linguriţă ca să bea.
«Harbuză coptă cu tărâţe pe petică şi să-lă înfăşi unde
va fi rastulă.
«Să iei jumătate de litru de lapte dulce, de doi bani să
pună (próspătă) prostă, să raqi în lapte, să amesteci fórte
bine, să-lă pui la căldură trei dile şi apoi, înainte de a mânca,

(1) Com. de Ionică ală lui Iordachi Isacă.

(2) Com. de d-lă B. Iosofă.
 – 398 –

să ungi frundă de tutună tare şi să pui pe pântece câtă

rastulă de trei şi patru ori, după care va porni diarea şi
vărsătură, în urmă va fi folosită (1).
In Moldova este datină ca copiii, carii au rastă (înflătură
în pântece) să se pună, când se gătesce pânza, cu pântecele
pe sululă de napoi şi tăindu-se firele să se qică:
– «Tai natra să se taie rastulă lui N! » (2)
Gălbenarea. De se întâmplă cum-va ca ună copilă să
zacă de gălbenare, plur galbenări, atunci Româncele din Ma
cedonia légă la gâtulă lui ună firă de mătasă galbénă şi
ună altă firă de mătasă roşie şi după ce stau puţină astă
felă se pune pe ramura unui trandafiră ca să stea o nopte
întrégă; a doua di iea firulă celă roşu şi se légă apoi la
gâtulă pruncului, iar celă galbănă se lasă pe trandafiră (3).
Babiţa, numită altmintrelea şi baghiţă, baighiţă şi babghiţa,
pl. babiţi şi baghiţi saă baighiţi, e unu felă de morbă pre
care îlă capătă mai cu sémă copiii, cărora nu le-au crescută
încă toţi dinţii.
Copiii ce pătimescă de acestă morbă, spună Româncele,
că li se umflă pântecele, capătă dureri crâncene de stomachú
şi pântecare mare, din care causă apoi îngălbinescă şi slă
bescă aşa de tare, că mulţi şi moră dacă nu sunt îngrijiţi
şi vindecaţi de grabă.
Morbulă acesta se pote vindeca, după părerea celoră mai
multe Românce, prin aşa numitulă «descântecă de babiţi».
Descântătórea, care voesce a vindeca pre copilulă ce pă
timesce de acestă morbă, iea o ulcică nouă, tórnă într'însa
apă ne'ncepută, apoi nouă petricele albe, crude, cu deosebire

(1) Medicina babeloră. Adunare de descântece, reţete de doftorii şi vrăjitorii

băbesci. Estrasă din Analele Academiei române. Bucuresci 1890, p. 62.
(2) «Şedătórea», an. I. Fălticeni 1892, p. 153.
(3) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 44.
 – 399 –

sarea mâţei, precum şi malaiă mărunţelă sau pasată. După

acésta pune ulcica, astă-felă umplută, la focă ca să férbă şi
anume: Luni diminéţa înainte de răsăritulă sórelui, apoi totă
în acea qi, înainte de améqi precum şi înainte de apusulă
sórelui.
Totă aşa face ea Miercuri şi Vineri.
După ce a fiertă apa dimpreună cu pietricelele şi mă
laiulă mărunţelă din ulcică, răstórnă ulcica cu cele ce se
află într-însa într-o strachină corespundătóre, care se ţine apoi
pe buriculă copilului bolnavă sau mai bine qisă de asupra
buricului, ca acesta să nu se frigă de strachina înferbîntată.
Mai nainte însă de a vărsa cele din ulcică în strachină
caută şi pune ca să aibă dindemână 9 linguri nouă, 9 fuse
nouă, ună acă şi ună cuţită.
Deci cum a răsturnată ulcica, iea una dintre lingurile
cele nouă, şi muindu-i puţină vîrvulă în apa din strachină
o ţine în mâna stângă cu adâncitura în sus, móie apoi a
doua lingură în zéma cea de pietricele din strachină şi o
ţine puţintelă deasupra celei dîntâi ca să picure ună stropă
de apă într'însa; şi totă aşa face ea şi cu cele-lalte obiecte
până ce le părândéză pre tóte, rostindă în acelaşi timpă
la fie-care muiare şi ţinere a obiecteloră mai sus înşirate
următórele cuvinte:

Babghiţă mâncăciósă,
Babghiţă puturósă,
Babghiţă uriciósă,
Babghiţă prin sete,
Babghiţă prin fóme,
Babghiţă prin arsură mare
Şi prin diochiulă celă mare,
leşi din N. nu-lă giunghia,
Nu-lă cârcià,
Nu-lă spăriâ ;
 – 400 –

Nulă îngălbini,
Nu-lă vrăji,
Nu mi-lă slăbi.
Du-te de îngălbinesce
Şi spărie şi-mi vrăjesce
La ogorulu cu păsată,
La pârîulă cu pietrele,
La ţiganulă cu lingurile,
La ţiganulă cu fusele,
La ţiganulă cu acele,
La ţiganulă cu cuţitele.
Şi te du de spărie
Şi-mi vrăjesce,
Unde păsările nu umblă,
Unde cocoşă negru nu cântă,
Unde nu dă nime «qiua bună».
N. să rămână curată
Ca argintulă strecurată,
Ca maica cea prea curată,
Care la lăsată.

Sfîrşindă de rostită cuvintele acestea suflă de asupra stra

chinei în semnulă crucei şi stupesce jos.
După acésta iea apa din lingura primă, ce a ţinuto în mâna
stângă cu adâncitura în sus, care sa strînsă picurândă de
pe cele 8 linguri, 9 fuse de pe acă şi cuţită, şi o tórnă
copilului bolnavă de babiţi în gură.
In fine tustrele apele, cari le-a fiertă şi descântată într-o
di, dar cari nu le-a putută întrebuinţa până întrună stropă,
le duce şi le varsă îndată după descântătura a treia la o
proptea de gardă.
Astă-felă cum sa descrisă până aice, se repeţesce des
cânteculă acesta. Luni, Miercuri şi Vineri din decursulă unei
săptămâni.
Dacă copilulă e morbosă de babghiţă, ulcica răsturnată cu
gura în jos suge tótă apa din strachină, aşa că rămâne pe
 – 401 –

fundulă ei numai păsatulă şi pietricelele cele albe, iar dacă

ulcica nu suge apa, atunci e ună semnă că copilulă nu e
bolnavă de babghiţă, ci de altă bólă, prin urmare trebue a-lă
căuta de bóla aceea, de care se presupune mai departe că
ar fi bolnavă (1).
Altă descântecă de babghiţă şi a nume din Țera-Tomâ
néscă sună astă-felă:

O purcesă o baghiţă căcăciósă,

O baghiţă mâncăciósă,
O baghiţă puturósă,
Venită din sete, din fóme,
Saú din ostenélă:
Cu şépte linguri le-oiă măsura,
Cu cuţitulă le-oiă tăia,
Cu chiatra le-oiă închietri,
Prin chiatra morii le-oiă dă
Şi le-oiă mântui;
Cu fusu le-oiă împunge
Din tóte încheeturelele,
Din tóte mădulările.
Să rămâie bolnavulă
Luminată, curată,
Precum Dumneqeă l'o lăsată.
Descântătórea, care rostesce cuvintele acestea, pune într'o
6lă nouă apă, puţine crupe, puţină cenuşă, farmă trei pe
tricele mici, asemenea urei bucăţele marmură şi trei bucăţele
cremene; le pune pre tóte acestea la unu locă să férbă la
focă bine, şi apoi le răstórnă într'o strachină cu gura în jos,
ţinând o aşa pe pântecele copilului; şi descântă cu 7 linguri,
ună cuţită, ună fusă, cu care face cruce câtă descântă în

(1) Acestă descântecă culesă din comuna Şcheia de lângă oraşulă Sucéva,
mi la comunicată d-lă P. Prelipcénă, învăţătoră superioră. – Altă descântecă
de babiţi cu multă mai lungă şi totă-odată şi mai completă decât acesta să
se vadă în colecţiunea mea «Descântece pop. rom.» Sucéva 1886, p. 32-39.
Mariană, Nascerea la Români. 26 .
 – 402 –

trei rînduri, repetă descânteculă în trei qile de secă, dândă

apă bolnavului să bea câtă se va ţiné pe linguri, dela fie
care lingură câte de trei ori câtă sa scurge, asemenea de
pe cuţită şi fusă (1).

(1) Dim. P. Lupaşcu, Medicina babeloră. Adunare de descântece, reţete de

doftorii şi vrăjitorii băbesci. Estrasă din Analele Academiei române. Bucuresci
1890, p. 29.
 – 403 –

XXIII.

M A SA M 0 Ş E I.

A treia qi de Bobotéză, qiua de optă Ianuarie, în fie-care

ană, este cu mare nerăbdare aşteptată de nevestele din Do
brogea, românce şi bulgarce.
In acéstă qi tóte nevestele aceleiaşi móşe, fără deosebire
de vîrstă şi avere se adună după amiaqă-qi la móşa loră
şi petrecă atâtă în onorea ei câtă şi întra loră până ce se
întunecă bine.
Móşa în qiua de St. Ioană cu ună pahară de sticlă cioplită,
în elă cu apă sfinţită, cu ună mânunchiă compusă din foi
verqi, din indruşaimă şi muşcată sau din altă flóre şi din
busuiocă uscată, legate cu ună firă de lână roşie se duce
pe la tóte nepôtele şi stropindu-le cu mănunchiulă muiată,
le învită. Pe lângă nepóte mai învită ea încă şi alte neveste,
prietene şi cunoscinţe de ale ei să vină ca să-i vadă serbarea.
Bărbaţi nu învită nici odată, căci fiindă serbarea acésta es
clusivă numai pentru femei, bărbaţiloră nu li se cade să iea
parte la dînsa.
Clientele móşei, cu totă timpulă celă răă, care nu odată
 – 404 –

se află în acéstă qi în părţile Dobrogei, se adună întrună

numără destulă de mărişoră. Nu voră so lase cu inima
mâhnită, sciindă prea bine că au nevoe de dînsa tocmai
când viaţa omenéscă e în mai mare primejdie.
Masa e împodobită cu totă ce trebue mâncării, înfrumu
seţată cu atâtea sticle pline cu vinişoră de deosebite feţe, câte
nepóte au venită la serbare, căci fie-care din ele aduce şi
câte ună ploconă mamei móşe, pe care ploconă îlă încununéză
de obiceiă o sticlişóră de vină.
Iată din ce se compune ploconulă nepóteloră móşei: din
câte ună colacă, de ceva carne de porcă ori trandafiri din
porculă tăiată la Crăciună, şi câte o sticlă cu vină mai mare
sau mai mică, după cum dispune şi aducătorea. Cele cu vii
în genere aducă câte o sticlă mai mare.
In mijloculă mesei se află ună colacă mare, la mijlocă
o lumînare mare neaprinsă, acesta e colaculă móşei făcută
de ea. Afară de acestea se mai împodobesce masa de regulă
şi cu o farfurie în care sunt puse o mulţime de frunde de
muşcată, de indruşaimă şi de rozeta şi pe fie-care frundă se
vede strălucindă câte o bucăţică de hârtie poliită şi lipită
cu miere care însemnéză: ca móşa să fie plăcută nepóteloră
séle ca albineloră mierea dela flori.
Până a nu lua locă la masă nepótele, prietenele şi cu
noscinţele învitate, fata (servitórea) móşei vine şi servesce,
ducândă la fie-care tava cu dulcéţă şi rachiulă preparată de
ea cu spirtă, zahară, scorţiş6ră şi şofrană.
Nepótele, prietenele şi cunoscinţele închină în sănătatea
mamei moşe.
Móşa şéde în capulă mesei şi mulţămesce fie-căreia cu
inima plină de emoţiune şi fericire.
Impărţindu-se dulcéţa şi rachiulă, mama móşa iea ună
ciobă cu tămâe aprinsă, aprinde lumînarea cea neaprinsă,
 – 405 –

din colaculă din mijloculă mesei, spune rugăciunea Tatală

nostru şi tămâéză pe fie-care din nepóte şi cunoscinţe, cari
acum îşi ieaă loculă la masă, apoi împarte florile poleite
la fie-care câte una şi tóte le înfigă în pără.
Preotésa, care de regulă încă iea parte la acéstă serbare,
căreia i se dă loculă de onóre în capulă mesei, îşi lipesce
frunda verde în frunte pentru cuvîntulă că preotesele fiindă
între mirene capulă legii, trebue să fie mai aşezate, mai sta
tornice, nu trebuescă să pórte flori la capă şi nici îmbră
căminte cu flori vii . . . .

Se aduce apoi ciorbă şi se dă întâi în capulă mesei, unde

se află preotésa.
Până a nu începe lingurile să lucreze din capulă cela-laltă
ală mesei se aude iarăşi «Tatală nostru» recitată totă de
mama móşă; fie-care îşi face cruce şi începe să priméscă
dela ea câte o bucată din colaculă din mijloculă mesei, pe
care puţină mai nainte de acésta îlă tăiase şi acuma îlă
împărţesce.
Din tóte părţile rîsete şi vorbe. Unele spună că le-a căqută
bucata de colacă cu mai multă coltucă şi aă să nască ună
băiată, altele că le-a venită bucata de colacă mai multă
mijlocă şi aă să facă o fată; iar celea cărora le-a căqută
numai mijloculă, că n'aă să mai faca copii.
Se aducă apoi mai multe feluri de bucate şi pe urmă
friptura, cari tóte se pună la masă, începândă totă dela
preotésă.
După friptură trebue să dea bacşişulă.
Móşa cu multă modestie şi bucurie propune ca una din
tre nepôte să reguleze darea bacşişului.
Una dintre nepote şi anume care e mai istéţă şi mai în
drăsnéţă iea o farfurie pentru strîngerea bacşişului, pune
într'însa ună pahară cu vină, ună picioră de gâscă saă şi de
 – 406 –

altă pasăre şi anume friptă aprópe fără de carne, o bucată

de pâne, sare, piperă şi ardeiu şi întindândă farfuria în mij
loculă mesei strigă móşei:
–Să fie móşa, la primejdie, iute ca ardeiulă!
Preotésa aruncă cea dîntâi bacşişulă, pe urmă începă
nepótele, fie-care câtă le lasă mâna.
Móşa, care şi de astă dată se află în capulă mesei, stă
în picióre, şi la fie-care sunetă, ce sauden farfurie, qice tare:
–Dă Dómne sporă şi berechetă cutăreia şi cutăreia, spu
indă fie-căreia pe nume.
Unele dintre femei, când aruncă bacşişulă strigă:
–Dela mine puţină dela Dumneqeă multă.
Iară altele, aruncândă pe rândă banii, spună:
–Atâţia copii să facă, câţi bani lasă în farfurie!
–Să-ţi dea Dumneqeu!–răspunde móşa.
Sfîrşindu-se bacşişulă, strîngătórea presentă móşei talerulă
cu banii strînşi.
Móşa îi primesce mulţămindu-i, muşcă din piciorulă de
gâscă, iea din pâne, apoi luândă paharulă închină în să
nătatea nepóteloră, qicândă:
–Dumneqeă să vă dea sănătate la tóte, sporă şi bere
chetă! . . . .
–Să ajungemă şi la anulă cu bucurie şi cu inimă bună!
După acésta bea paharulă pe jumătate şi-şi pune banii
strînşi, legaţi într'ună colţă de basma, în sînă.
In timpulă mesei se aude din când în când îndemnulă
móşei, care qice:
–Luaţi, feteloră! beţi, mâncaţi, căci dóră spre acésta aţi
venită la mine!
Câte una din neveste, care e mai istéţă şi mai gluméţă,
dreptă răspunsă la îndemnulă móşei, spune câte ceva să
facă şi pe cele-lalte să rîdă, bună-óră:
 – 407 –

–Fa! sciţi voi ce să faceţi, când vă veţi duce acasă?

De-ţi vedé pe bărbaţii voştri că vă zîmbescă, voi rîdeţi mai
tare; de-i vedeţi supăraţi, că se uită răă la voi, faceţi-vă şi
mai supărate şi băgaţi-vă pe după sobă, că ei au să vie după
voi să vă facă inimă bună şi aşa scăpaţi de a vă mai bom
băni.
Din tóte părţile se audă rîsete, o dovadă că auditorulă
femeescă admiră pe nevasta, care a spusă acéstă glumă.
O Mocancă, căci în Dobrogea sunt mocance destule, vo
indă şi ea a face puţină voe bună, qice:
–Apoi nu sciţi, acum ună ană, cândă mă duceamă acasă
totă de-aici dela mama móşa, întâlnii pe omulă meă; eu cum
îlă văqui începui să mătănăescă în stânga şi în drépta ca
şi cum naşi fi putută merge; elă începu să rîdă qicându
mi: «da bine mă femee, nevestele qică că nu beu, că ele
nu se'mbată, dar vădă că şi ele nu se lasă de bărbaţi....
facă pasulă mai mare decât ei!...»
Dar eu atunci mai rău mă făceamă că-să bétă . . . . .
–Aşa sunt bărbaţii tragă spuza totă pe turta loră şi bietele
femei totă răă facă!– răspunde una din altă parte.
După ce au mâncată şi băută de ajunsă, după ce sa strînsă
bacşişulă, mai petrecândă încă puţină în glume şi rîsete,
masa se ridică, se face locă largă în casă şi cu tótele se
pregătescă pentru jocă, îndemnându-se unele pe altele să
încépă.
Acum se póte vedé cum de o parte se prindă bulgarcele
la jocă, de altă parte româncele, şi iar de altă parte ro
mânce şi bulgarce la ună locă, şi începă a juca şi a cânta
diferite jocuri şi cântece fie-care în limba sa şi cum o ajunge
mintea, numai singură preotésa stă impunătóre de o parte
pe pată sau în altă locă, privindă cum jócă oile din turma
păstorită de soţulă săă.
 – 408 –

Dacă timpulă e nefavorabilă, ceea ce fórte lesne se pote

întâmpla în Dobrogea, şi cimpoerulă chemată nu pote să
vie la timpă ca să le cânte, atunci jócă şi cântă şi singure,
fără 6re-şi care lăutari până la ună timpă când apoi se des
părţescă, qicândă ca să se vadă pe la anulă pe acéstă vre
me cu bine, şi apoi se duce fie-care a casă (1).

(1) Zoe Creţescu, Obiceiuri dobrogene, publ. în «Românulă» an. XXXIV. Bu

curesci 1890, No. din */, şi “/, Februarie.
 – 409 –

XXIV.

T UN DE R E A P E R U L U I.

La jumătate de ană după nascerea unui copilă, în unele

părţi însă cu multă mai târqiă şi anume după ce a începută
acum copilulă a umblă, a pricepe şi a vorbi, e datină de a
i se reteza sau tunde părulă.
Acéstă datină, numită Tunderea sau retezarea părului, se
efectuesce în unele părţi ale Bucovinei, precum bună 6ră
în satulă Crasna din districtulă Storojineţului, de regulă în
qiua onomastică a copilului sau întra tătâne-săă sau întra
mamei sale. Iar dacă nu este cu putinţă în una dintre ace
ste trei qile onomastice, atunci şi în altă qi, se caută însă
cu cea mai mare scrupulositate ca retezarea să se întâmple
tot-deauna într'o qi slobodă, adică într'o Luni, Joi sau Sân
bătă. Marţea nu se retéză nici întrună chipă, pentru că diua
acésta după credinţa poporului e cu năpaste, şi copilulă
care sar reteza întracéstă qi, tótă viaţa lui ar trebui să
tragă năpaste. Miercurea şi Vinerea nu e bine de retezată
de aceea, pentru că aceste două qile sunt de secă. Deci
părinţii, voindă ca copilului loră să-i mérgă tóte în plină,
 – 410 –

trebue să-lă reteze într'o qi deplină, adică în una de fruptă,

saă după cum spună Transilvănenii, într'o qi de dulce. Ase
menea nu e bine a-lă reteza Dumineca sau într'altă qi de
sărbătâre, pentru că aceste qile sunt legate de biserică şi
de aceea e păcată.
In ajunulă qilei menite pentru tunsă sau retezată, tatălă
sau mama copilului, care are să fie retezată, se duce şi
poftesce pre naşulă saă naşa sa ca să vie pe a doua qi să-şi
reteze finulă, căci ei singuri nu se cade să-lă reteze, pentru
că dacă lară reteza, după ce va cresce mare şi se va că
sători i-ar arde casa (1).
Dacă naşulă e împiedicată de a veni, pote să vie şi soţia
lui, şi din contră.
In casă însă când sunt amândoi împiedicaţi, póte veni
şi unulă străină ca să reteze. Acesta se numesce apoi ju
mătate de naşă. In casulă din urmă însă nânaşulă adevărată
mai totă-deauna se supără pe cumetrii săi: de ce sau grăbită
aşa de tare, şi au chiemată pre ună străină ca să tundă finulă?
Din causa acésta apoi cei mai mulţi părinţi chiamă pre unu
străină la tunderea părului numai atunci, când naşulă sau
naşa copilului au murită în restimpulă dela boteză şi până
la tunderea acestuia.
In qiua tunderii, părinţii mai avuţi daă şi puţină masă,
la care poftescă, pe lângă mânaşi, încă şi unele dintre né
murile cele mai de aprópe precum şi vr'o doi trei megieşi.
Deci după ce saă adunată acum toţi cei poftiţi, nânaşulă
saă nânaşa aşterne pieptariulă săă lângă o feréstră în dreptulă

(1) Com. de Ionică ală lui Iordachi Isacă din Mahala: «Se qice că dacă ună
băiată a crescută mărişoră, încât e de lipsă ca să i se reteze părulă de pe
capă, nu se cade ca părinţii să-lă reteze, pentru că, când va fi gospodară îi
va arde casa. Dreptă aceea părinţii întâia oră îlă ducă la mânaşulă săă ca
să-lă reteze, iar mânaşulă după ce-lă retéză, îi dăruesce o Öie, mielă etc. Nime
nu retéză fără ca să-i dăruiască ceva.»

*–
 – 411 –

sórelui, iea pre copilulă ce are să se reteze în braţe şi dându-i

unulă sau doi puişori (ruscuţe) de argintă în mână ca să
aibă cu ce se juca, îlă pune să şédă pe pieptarulă aşter
nută. Desvălesce apoi două fuióre de cânepă saă şi de ină
pre cari le-a adusă anume spre acestă scopă de acasă, şi
cari însemnéză ca să créscă părulă copilului ca şi fuiórele
acelea de lungă şi i le pune dreptă pe crescetulă capului,
aşa ca unu capătă să-i spânzure pe céfă iar cela-laltă pe
frunte, şi după acésta prinde a-lă reteza în crucişi ca şi preo
tulă după ce la botezată şi miruită.
Tunderea sau retezarea acesta se face totă-d'a-una într'o
qi luminósă, într'o qi cu sóre, nici când însă într'o qi nou
rată, anume ca tótă viéţa celui ce se tunde să fie luminosă
şi norocósă. Dacă lar tunde într'o qi nourósă, atunci viaţa lui
ar fi nourósă, tulbure şi nefericită.
După ce la retezată, strînge totă părulă şi-lă dă finului
săă în mână qicândă : – Poftimă, fine, ţine părulă acesta
ca să ne poţi mai pe urmă da sémă de ce-i, şi la ce vei
voi şi dori ca să-ţi mérgă mai bine să ne spui ca să scimă
şi noi. Şi precum nu putemă noi fără feréstră şi fără sf.
sóre, aşa să nu pótă şi Ömenii cei de cinste şi de omenie fără
de dumnia-ta, şi precum ni-i nouă dragă lumina sórelui, aşa
să fii şi dumnia-ta dragă tuturora!
După acésta mama copilului, luândă părulă din mânile
acestuia, îlă strînge întrună locă anume ca atunci, când se
va speria copilulă sau va căpăta altă beteşugă, să-lă pótă
afuma cu o parte dintr-însulă, iar cea-laltă parte o păstréză
până mai pe urmă, adecă până ce copilulă cresce mai mă
rişoră anume ca să-lă întrebe: de ce felă de vietate e pă
rulă acela? Şi de ce felă de vită spune copilulă, la timpulă
său, că e părulă ce i-lă arată, de acelă felă de vită va
avé mai mare parte şi norocă.
 – 412 –

Când aşéză mânaşulă pre finulă săă pe pieptară îi pune

dinainte şi o strachină cu apă curată neîncepută, în care
mai tórnă încă şi puţină aghiasmă. Strachina acésta o cum
pără mânaşulă şi o aduce anume spre acestă scopă cu sine,
când vine să-şi tundă finulă. Iar după ce la tunsă, cu o
parte de apă îlă spală, o parte i-o dă ca so bea, iar res
tulă îlă duce şi-lă aruncă pre ună pomă verde, anume ca
să-i mérgă noroculă ca din apă. Când merge să arunce apa,
iea pre copilă în braţe iar strachina într-o mână şi aşa se
duce şi o aruncă. Atâtă strachina acésta câtă şi puişorii ce
i-a dată mai nainte precum şi fuiórele ce i le-a pusă pe capă
rămână finului ca dară din partea nânaşului săă.
După ce au aruncată acum şi apa şi după ce sa întorsă
mânaşulă cu finulă săă în casă se pună toţi cei adunaţi la
masă, unde ospătéză şi cinstescă ună timpă 6reşi care, însă
nu multă şi apoi sculându-se, se ducă toţi, câţi au luată
parte la acestă actă, pe acasă.
Dacă se 'ntâmplă să móră copilulă înainte de a-i fi sosită
timpulă ca să fie retezată, atunci vine mânaşulă când e mortă,
şi măsurându-lă mai întâi cu o aţişóră, îlă retéză în cru
cişă, apoi atâtă părulă retezată câtă şi aţişóra cu care a
fostă măsurată, scoţândă ună cuiă din părete, le bagă în
loculă acestuia şi bătândă cuiulă iar la loculă săă, rămână
apoi acolo pentru totă-da-una.
Acésta se face anume ca de cum-va copilulă a fostă cu
norocă, să nu se ducă noroculă cu dînsulă în pămîntă, ci
să rămâe în casa părintéscă.
Dacă se întâmplă să móră înainte de scălduşcă (scăldăciune),
atunci nânaşulă, când îlă retéză îi pune bani pe pieptă ca
şi la scălduşcă. Banii aceştia îi ieaă apoi părinţii şi-i între
buinţéză pentru lucrurile cele trebuincióse la înmormîntare (1).

(1) Dict. de Aniţa Ursachi.

 – 413 –

In Fundulă-Moldovei ca şi n Frătăuţulă vechiă, copiii nou

născuţi se tundă de regulă la jumătate de ană.
Sosindă qiua menită pentru tunderea părului, mama co
pilului se duce la o femee, fie aceea nânaşa copilului sau alta
străină, totă una-i, şi după ce a ajunsă îi qice:
– Să vii să-mi tunqi băiatulă sau copila !
Dacă însă din întâmplare a venită tocmai atunci vre-o fe
mee la dînsa îi qice :
–Bine că ai venită! . . . fii bună şi-mi tunde băiatulă că
acuma are ciupi (sing ciupă)!
–Ţi loiă tunde bucurósă, de ce nu! – răspunde femeea.
Femeea învitată vine apoi într'o Luni, Joi sau Sâmbătă,
şi tunde fără multă ceremonie ciupii de pără ai copilului,
şi după ce i-a tunsă, strîngându-i într'o hârtiuţă, îi duce
şi-i îngrópă la rădăcina unui pomă anume ca părulă copi
lului tunsă să créscă ca pomulă.
Dacă mama copilului e avută, cinstesce pre femeea ce i-a
tunsă copilulă, dacă e sărmană atunci numai îi mulţămesce,
iar cât pentru cinstită o cinstesce mai pe urmă când are
Cul. Ce.

La vr'o câte-va săptămâni după tundere părinţii copilului

dimpreună cu mai mulţi inşi, némuri de aprópe saă cunos
cuţi, se ducă cu colaci la cei ce le-au tunsă copilulă şi-i
închină ca şi adevăraţiloră nânaşi ai copilului. Dacă nu au
colaci făcuţi, atunci ducă: grâu, zahără, rachiă, etc. Mai pe
scurtă ducă colaci, pe cari îi învelescă de regulă cu unu
tulpană, ca şi adevăraţiloră cumătri la colacime.
Femeea sau bărbatulă, care a tunsă copilulă, dăruesce
la acéstă ocasiune copilului tunsă o viţică, o 6ie sau ună
cârlană.
Se pună apoi cu toţii la masă şi ospătéză, cinstescă şi
 – 414 –

se veselescă, căci gospodarulă de casă sciindă că voră veni,

sa pregătită şi cu puţină masă.
In fine mai e de însemnată încă şi aceea că părinţii co
pilului şi cei ce le-au tunsă copilulă se numescă din qiua
tunderii începândă între olaltă cumătri, ca şi când cei din
urmă ară fi botezată copilulă celoră d'ântâi (1).
In unele părţi ale Transilvaniei tunderea părului, numită de
comună tunderea sau taerea moţului, se întâmplă de regulă
abia după împlinirea anului ală treilea dela nascere. Ea
se săvârşesce totă-da-una întrună chipă solemnă în presenţa
némuriloră şi a celoră mai de aprópe amici ai familiei. Şi
precum mai nainte, aşa şi la acéstă ocasiune móşa jócă ună
rolă fórte însemnată profeţindă din crescerea părului co
pilului, ce are să se tundă, viitorulă acestuia. Aşa spre esemplu,
dacă perii capului de dinainte ai copilului crescă în forma
de raze, se qice că elă ar avé unú cuibă pe capă şi că
prin urmare va fi ună omă însemnată şi înţeleptă; dacă are
ună pără fórte desă şi mare însemnéză, după credinţa po
porului, că va fi voinică şi tare, avută şi norocită.
Cum şi-a împlinită móşa oficiulă săă începe naşulă, după
o cuvîntare serbătoréscă, a tunde moţii copilului cu ună fór
fece noă, rumpe apoi deasupra capului său o turtă dreptă
în două, şi pe când singură mănâncă o parte de turtă, pe
atunci copilulă trebue să mănânce cealaltă parte.
După acésta copilulă capătă atâtă din partea naşului câtă
şi din partea tuturoră celoră presenţi câte ună dară. Naşulă
cam de comună îi dă ună dară mai însemnată, ceva care
să-i rămâe pentru tótă viéţa, de obiceiă o vită de o deo
sebită prăsilă. Apoi prin ună ospăţă veselă, la care nici
când nu trebue să lipséscă musica şi joculă, se închee acéstă

(1) Dict. de Par. Lehaciu – Leuşténă.

 – 415 –

qi fórte însemnată pentru ună copilă română dela sată, şi

totă din acéstă qi se numără copilulă, căruia i sa tunsă
moţulă, la copiii mai mărunţi la ale căroră jocuri şi alte
veselii póte de acuma înainte să iea parte (1).
In Moldova nânaşulă saă nânaşa tunde numai ciupii fi
nului seă, pre carii îi aruncă apoi în ocolulă viteloră anume
ca să aibă norocă la vite. Totă atunci îi dă şi ună dară 6reşi
care (2).
In Ţéra-Românescă, în qiua în care ună copilă împlinesce
anulă, i se rupe turta, adecă: se pune o doniţă în care e
apă şi în ea o sticlă cu vină şi bani de argintă. Copilulă
stândă pe doniţă, o personă bătrână îi rupe o turtă în capă,
apoi se scotă banii din doniţă şi se pună pe o tavă îm
preună cu buchetele de flori, după aceea se lasă copilulă
să se ducă singură la acea tavă. De va pune mâna întâi
pe flori, în viéţă îi va plăcé florile şi va fi iubită ca ele ;
iar de va apuca întâi banii, va avé mare norocă de bani.
Turta ruptă se face mai multe bucăţele şi se împarte pe
la asistenţi pentru mâncare ca să potă şi copilulă sa a
jungă vârsta celui bătrână.
In unele localităţi din Țéra-Românéscă se obicinuesce acésta
până la trei ani (3). In alte localităţi însă pâne la qece ani.
Şi 'n fie-care ană se face câte ună colacă saă o turtă care
se rupe pe capulă copilului la qiua nascerii sale, şi care o
totă măresce cu o măsură mai mare (4).
Totă în Ţâra-Românéscă, când se tunde ună copilă în capă
pentru prima oră, părulă lui nu se aruncă ori şi unde ară
fi ca să calce cineva pe elă, ci se pune într'ună locă pă

(1) Wlislocki, op. cit. p. 13–14.–Slavici, Die Rumänen in Ungarn, Sieben

bürgen und der Bukovina. Wien 1881, p. 167.
(2) Dict. de Aniţa Pletosă, Româncă din Rădăşeni, judeţulă Sucéva.
(3) Ionénu, op. cit. p. 22.
(4) Com. de d-lă G. Lateşă, preotă în Rădăşeni, judeţulă Sucéva.
 – 416 –

zită, căci altă-felă, după credinţa poporului română din acele

părţi, când se va face mare va căpăta durere de capă (1).
In fine totă în Ţâra-Românéscă, când copilulă împlinesce
ună ană, i se pune în capă ună pahară cu vină şi dasupra
o azimă, pre care o rupe preste pahară, şi din ea se dă copilului
să mănânce muiată în vinulă din pahară. Acésta este semnă ca
să ureze ani mulţi, pânea fiindă în fie-care ană nutrimentulă
omenirii (2).
La Românii din Macedonia este datină, cum era în Prin
cipate (România) mai nainte la ţărani, a tăia copiiloră moţulă
când ajungă într'o vîrstă de câţiva ani. Acéstă tăiere de
moţă se face cu ore-care ceremonie; alţii în alte locuri frângă
o turtă pe capulă copiiloră când sunt de ună ană (3).
Cea mai mare parte a datineloră şi credinţeloră înşirate
mai sus erau usitate şi la vechii Romani, cu acea simplă
deosebire numai, că pe când la Români ele se usitéză în
timpulă de faţă la jumătate de ană, la ună ană sau şi mai
târqiă, pe atunci la Romani erau totă-dea-una usitate întra
opta saă şi a noua qi după nascerea unui copilă, adecă în
aceeaşi qi, în care până şi n qiua de astăqi biserica nóstră
ort. or. îndătinéză de a tunde pre copiii nou-născuţi.
Intra opta sau a noua qi după nascere, în care se lustra
şi curăţia copilulă nou-născută în înţelesă religiosă, şi în
care i se da numele, în aceeaşi qi era datină de a se duce
sacrificiu pentru qeii de casă, a se închina şi sânţi capulă
pruncului deiloră, şi întru acestă semnă a i se tăia apoi
perii din capă, sau a se tunde de totă. Totă într'acéstă di
prunculă, care păşia acum ca personă în lume, se recomanda

(1) Ionénu, op. cit. p. 23.

(2) I. St. Negoescu, Credinţe populare în «Lumina pentru toţi». an. III,
Bucuresci 1888, p. 473.
(3) Dim. Bolintinénu, Călătorii în Macedonia, p. 94.
 – 417 –

unui geniu şi i se făcea ună prognostică, adecă i se cerca din

semne viitorulă, spre care scopă se invocaă tóte deităţile
de sórte precum: Parcele, Fata Scribunda, Carmentes şi
Fortuna (1).
Datina Româniloră de astăqi de a-şi tunde copiii abia la
jumătate de ană saă şi mai târqiă, după cum sa arătată
în şirele de mai sus, şi nu nemijlocită după boteză, cum
îndătinéză biserica, sau după lustrare, cum îndătinaú Romanii,
credă că vine de acolo că părulă celoră mai mulţi copii
nou-născuţi e prea mică spre a se puté tunde, apoi şi de
aceea că Românii din cele mai multe părţi nu'ndătinéză
a umbla tunşi, ca Romanii, ci cu plete lungi. Deci din tim
pulă acela, când au începută a-şi lăsa plete, credă eă că aă
începută a tunde pre copiii loră cu multă mai târqiă, abia
după ce le cresce acum părulă mărişoră, parte ca să aibă
ce tunde şi parte de aceea ca după ce i-au tunsă o dată
cum se cade, să créscă mai desă şi mai frumosă.
Tunderea părului, care e de origine orientală, se află de
altmintrelea şi la Ruşi şi mai alesă la cei din părţile sudice.
Băiatulă rusă, ală cărui capă până în momentulă primei
tunderi nu la atinsă nici ună fórfece şi pote că nici unu
stropă de apă, de 6re-ce acésta, după credinţa Ruşiloră,
i-ară fi adusă nu numai 6re-şi care bólă, ci chiar şi mórtea,
se pune pe ună cojocă de-asupra mesei, şi apoi pe când
mama sa îlă ţine de subsuori, pe atunci tatălă săă îi tunde
părulă.
Prin tunderea acésta se recunosce elă totă odată ca o
fiinţă bărbătéscă, pe când mai nainte se numera la genulă
amestecată.

(1) Marienescu, Cultulă păgână şi creştină, t. I, p. 308–309. – Preller, Röm.

Myth. t. II, p. 210.
Mariană, Nascerea la Români. - 27 .
 – 418 –

Şi pe când tatălă săă îlă tunde, iar cei-lalţi membri a

familiei stau de faţă la acéstă ceremonie, pe atunci moşulă
băiatului adună întrună tălgeraşă banii, ce servescă spre
acoperirea speseloră mesei, care e îndătinată a se da la acé
stă ocasiune şi care firesce că nici o dată nu pote să lip
séscă (1).
Am amintită mai sus că după tunderea unui copilă mama
acestuia, strîngându-i părulă tunsă, cu o parte îlă afumă
când se sparie anume ca să-i trécă de spăriată, iar o parte
îlă păstréză până ce a crescută măruţă şi póte acuma dis
tinge tóte lucrurile anume ca, arătându-i-lă, să vadă de ce
va spune că este . . . .
Deci după ce a ajunsă acum etatea aceea, în care pote
să distingă lucrurile unulă de altulă, mama copilului sau
că se duce cu dînsulă şi cu părulă păstrată la nânaşulă
săă, sau că acesta vine la finulă săă acasă şi, arătându-i
părulă, îlă întrébă dicândă:
– De ce e părulă acesta, fine?
Dacă copilulă răspunde că e de cutare sau de cutare vită
e semnă bună, căci va avé norocă la vite, dacă qice că e de
câne, de mâţă sau de altă vietate necurată, e semnă răă,
căci atunci nu va fi gospodară, iar dacă qice că e de omă,
atunci e ună semnă că va fi forte cu minte şi deşteptă la
capú (2).
In cele mai multe părţi atâtă din Bucovina, câtă şi din
Transilvania este datina de a păstra, pe lângă pără, încă şi
buriculă copiiloră după ce acesta sa uscată, sa desfăcută
de unde a fostù legată şi a căqută jos, până ce crescă mari
şi începă a pricepe, în unele localităţi chiar şi până după
ală şéptelea ană dela qiua nascerii.

(1) Illustrirte Chronik der Zeit, an. XX. Stuttgard 1891. No. 20, p. 626.
(2) Cred. şi dat. Rom. din cele mai multe părţi ale Bucovinei.
 – 419 –

Deci de comună în aceeaşi qi, în care i se arată părulă,

i se dă şi buriculă ca să-lă desnóde. Şi dacă băiatulă, căruia
i se dă de desnodată, îlă póte lesne desnoda, se crede că
va fi isteţă şi pricepută la ori şi ce lucru; iar dacă e co
pilă că va sci asemenea ori şi ce cóse, ţése, etc. că nimică
nu-i va cădé greu, din contră dacă nu-lă va puté de felă
desnodă sau se va munci forte multă, se crede că nu va fi
prea ajunsă de capă.
Unii îndătinéză a-i întreba, ca şi despre pără, de ce e bu
riculă? şi de ce felă de animală spune că e, de acela va avé
mai mare parte şi norocă în viéţă.
In unele părţi din Transilvania buriculă băeţiloră se pune
şi se păstréză de regulă în grindă, iară ală copileloră întrună
locă mai îndosită. După ce crescă copiii mari se iea din
loculă unde a fostă pusă, se găuresce cu ună fusă atâta
câtă să se pótă privi printrînsulă, apoi se dă ca să se
uite prin elă, credându-se că celă ală cui e buriculă, la ce
felă de lucru se va uita şi-lă va vedé, fie acela ori şi ce
va fi, îlă va deprinde şi învăţa forte uşoră. (1)
In alte părţi, totă din Transilvania, se crede că e bine
a se da buriculă copilului, când acesta începe şi póte a se
jucà anume ca, jucându-se cu dînsulă, să-lă pérdă ca să nu
se scie ce sa făcută cu elă (2).
In Ţéra-Românéscă buriculă unui copilă se păstréză până
ce copilulă respectivă se face mai mare, atunci se móie în
apă şi i se dă să se uite prin elă, anume ca să se facă în
dămânatică, şi să pétă face totă ce va vedé (3).

(1) Com. de domnii I. Georgescu, Rom. Simu şi B. Iosofă.

(2) Com. de d-lă I. Georgescu şi Rom. Simu: «Dacă taie buriculă la copilă,
partea ce-i taiată o pune în ună locă de păstrare şi după şépte ani îlă iea
şi-lă umflă şi-lă dă la copilă sau fată ca să se uite prin elă şi apoi se nasce
din ace'ă pruncă sau pruncă o personă ingeniosă.»
(3) Ionénu, op. cit. p. 12.
 – 420 –

Totă în Țéra-Iomânésca este datină ca femeea, care face

celă d'întâi copilă, să se uite pe buriculă lui, şi câte no
duri va vedé pe elă, atâţia copii va mai face (1).
Aceeaşi datină şi credinţă există şi la Românii din Bu
covina.

In Banată móşa, numită altmintrelea şi «babă de burică»,

după ce a tăiată buriculă pruncului nou-născută pe ună băţă
de cornă, anume ca micuţulă să fie mlădiosă şi tare ca cor
nulă, îlă învălesce întrună petică de pânză noă, curată şi
ne mai purtată, apoi dacă atâtă ea câtă şi nepôta sa, pe
care o numesce de acum înainte «nepôtă de burică, » voescă
ca acésta din urmă să mai nască şi alţi prunci, îlă duce şi-lă
îngrópă la rădăcina unui mără tânără şi sănătosă saă, dacă
nu se află nici ună mără prin apropiere, la rădăcina unui
goronă, sorocindă şi bombănindă în acelaşi timpă la câţi
ani să mai nască nepota sa altă pruncă.
Dacă nepôta nu voesce să aibă de grabă sau chiar de
felă alţi prunci, atunci móşa iea buriculă precum şi unélta
cu care la tăiată şi cămeşa, în care a născută nepóta şi du
cându le pre tóte aceste le îngrópă la o moghilă, unde se
împreună trei hotare, sorocindu-le ca atunci să mai nască
nepóta, când se voră desgropa aceste lucruri îngropate de
dînsa (2),
In Ungaria din contră, dacă nepôta nu voesce să aibă de
grabă prunci, móşa, după ce a tăiată buriculă copilului, îlă
înódă în şépte locuri şi imediată după aceea îlă spală cu apă
rece, în credinţă că, făcândă acésta, nepota nu va mai nasce
altă pruncă până după ală şéptelea ană, adecă până ce nu
voră trece atâţia ani câte noduri a făcută ea în burică (3).

(1) Ionénu, op. cit. p. 11.

(2) Com. de d-lă Ios. Olariu şi I. Popovici.
(3) Com. de d-lă Elia Popă.
 – 421 –

In fine de şi nu se ţine de materia ce o tratămă, totuşi

credă că aici e loculă să amintimă încă şi următórea da
tină, anume că la Duminica tânără, adecă Duminica primă
după luna nőuă, se îngăură urechile copiiloră mici spre a
le pune cercei (1).
După trei luni i se dă pruncului de băută, mai alesă în
unele părţi din Banată, pentru prima oră dela nascere, apă
petrecută printr'ună flueră sau clarinetă, anume ca să capete
şi elă versulă acestoră instrumente. -

După şése luni unele mame ducă pruncii loră la móră şi

acolo apoi îi pună în coşulă unde se pune grâulă sau po
rumbulă de măcinată, pentru ca şi ei să fie liberi la vorbă
cum e chichirezulă (2) dela móră (3).

(1) «Luminătoriulă» an. X. Timişora 1889, No. 65.

(2) Chichirezulă e o unéltă dela coşă, care atinge pétra învîrtitóre şi face
de pică grăunţele sub pétră.
(3) Com. de d-lu Ios. Olariu.
 – 422 –

XXV.

îN T Ă R C A RE A.

Cea mai mare parte de Românce îndătinéză a da copiiloră

săi de suptă ună ană şi jumătate, unele însă şi mai multă,
adecă până aprópe la doi ani, iar altele, când sunt grăbite
de alţi copii, când sunt gróse, le dau după împrejurări nu
mai 7–9 luni, căci în casulă acesta ţîţa nu-i bună.
In vechime Româncele din Bucovina daú de suptă în genere
doi ani fără o lună, mai multă nu, pentru că dacă se îm
pliniaú doi ani, se considera ca ună păcată (1).
Dacă copiii sunt de constituţie slabă, iar mamele loră
sănătóse şi tari, atunci de regulă îi lăptéză mai multă de
ună ană, anume ca să prindă la putere, să fie voinici, iar
dacă mamele loră sunt slăbănoge sau bolnăvicióse, şi din
causa acésta nu le vine lapte, atunci se înţelege că sunt con
strînse a-i înţărca câtă se pote mai de grabă.
Româncele din unele părţi ale Transilvaniei spună că co
pilulă e bine să sugă două Parisimă (2).

(1) Com. de d-lă I. Berariă, parochă şi exarcă.

(2) Com. de d-lă Rom. Simu.
 – 423 –

Cele din Banată înţarcă pre copiii loră de regulă când

le vine mai bine la socotélă, unele mai nainte de a se îm
plini anulă, altele la ună ană şi jumătate, altele la doi ani
şi iarăşi altele, din dragoste mare ce o aă cătră dînşii, abia
după 2–5 ani. Cele mai multe însă sunt de părere că ună
copilă trebue să sugă doi ani încheiaţi, căci atunci cresce
mai bine şi se desvóltă regulată atâtă în privinţa corporală
câtă şi în cea spirituală. Sugândă ună copilă numai ună
ană sau ceva peste ună ană, se alege merşiavă, slabă, iar
dacă se înţarcă mai de timpuriu se alege şi mai slabă. Dar
şi când se înţarcă după 2–5 ani încă nu e bine, căci
atunci, devenindă copilulă iclenă, mama sa nu-lă póte în
şela cu una cu două, ci multe apucături şi înşelăciuni e ne
cesitată să întrebuinţeze, până ce-lă desbară şi desvaţă de
ţîţă (1).
Româncele din Transilvania, şi anume cele din comitatulă
Solnocă-Doboca, îndătinéză a înţărca pre copiii loră cei mai
tari de regulă când sunt de ună ană, iar pre cei mai slăbiţi
după ună ană şi jumătate (2).
Cele din Ungaria şi anume din comitatulă Satmarelui din
contră sunt de părere că ună copilă e bine să se înţarce
câtă mai iute, adecă cum prinde a mânca lapte, căci celă
ce se înţarcă mai de timpuriu se face totă-deauna mai isteţă,
mai deşteptă la minte, deprinde tóte celea mai de grabă şi
mai uşoră, pe când dacă i se dă ţîţă până ce e mare, devine
prostă, greu la capă şi nu péte nimică învăţa. Ba, ce este
încă mai multă, astă-felă de copii adese-ori devină nu nu
mai bolânqi, ci rămână chiar şi muţi (3).

(1) Com. de d-lă I. Popovici.

(2) Com. de d-lă Aur. Chinteanu.
(3) Com. de d-lă Elia Popă. –Totă aşa spună şi o sémă de Români din
Bucovina.
 – 424 –

Ce se atinge în specială de qiua şi modulă înţărcării

precum şi de datinele şi credinţele ce sunt îmbinate cu acésta,
trebue să notămă că Româncele din cele mai multe părţi
ale Bucovinei nu îndătinéză nici când a-şi înţărca copiii într'o
qi de postă, ci numai în una de fruptă; o excepţiune dela
acéstă regulă generală sentâmplă doră numai atunci, când
sunt constrînse de împrejurări (1).
Totă aşa facă şi Româncele din Banată.
Acestea încă îndătinéză a-şi înţărca copiii numai în dile
de fruptă şi anume: saă în câşlegile Crăciunului, când îi potă
momi câte cună dărabă de cârnaţă sau pe la Pasci când îi
potă momi cu 6uă roşii, sau în sfîrşită pe la Rusale când
este lapte de ajunsă şi felurite pomorâge precum: mere, pere,
cireşe etc. cu cari se dedau copiii şi uită de ţiţă (2).
In unele părţi ale Transilvaniei din contră îndătinéză a-i
înţărca de comună într'o Vineri diminéţa (3), iar în Ță a
Românésca Lunia (4).
Sosindă qiua menită pentru înţărcare unele mame din
Transilvania mulgă totă laptele, câtă se află în ţîţe şi mes
tecându-lă cu făină de grâu, pregătescă o cocă dintrînsulă.
Coca aceea apoi o daă copilului ca so mănânce în credinţă
că mâncând'o, nu-şi mai aduce nici când aminte de ţîţă.
Altele taie ună puiă şi ungându-şi ţîţele cu sângele acestuia
amăgescă pre copii, spuindu-le că le-a mâncată căţelulă (5).
Şi iarăşi altele îndătinéză a-şi unge mai întâi ţîţele cu miere
şi apoi a le presura cu sare sau a-şi băgă o perie în sină
astă-felă că voindă copilulă să se atingă de ţîţă să-lă împungă

(1) Din Crasna, dict. de M. Bărbuţă; – din Boiană şi Vicovulă-de-sus, com.

de d-lă V. Turturénu. -

(2) Com. de d-lă I. Popovici.

(3) Com. de d-lă Rom. Simu.
(4) Ionénu, op. cit. p. 23.
(5) Com. de d-lă Rom. Simu.
 – 425 –

şi după aceea a-lă îmbia ca să sugă. In casulă întâi în

greţoşându-se, iar în casulă ală doilea spuindu-i mama că
sar afla lupulă în sînă şi acela îlă muşcă, se teme a se
apropiă cu guriţa de sînă, se înţelege de sine, dacă copilulă
e acuma mărişoră, dacă a începută a umblă şi a vorbi (1)
Mai totă aşa facă şi Româncele din Ungaria. Acestea când
voescă a-şi înţărca copiii, îşi ungă ţîţele cu funingene de pe
hornă până ce se facă negre, apoi când copilulă, pre care
vreau să-lă înţarce, cere ţîţă, îşi desvălescă pieptulă şi qică :

Bibi-i hîdă ţîţa,

Ca spurcat'o mâţa !

Dacă nu se înţarcă cu acésta, apoi pună în gura space

lului periuţa cea de unsă firele pânzei şi qică:
Bibi ! fugi de aici, nu umblă,
Că-i lupu şi te-a mâncă!

Iar dacă nici acésta nu folosesce, atunci sdrobesce şi pre

sură piperă pe ţîţă şi astă-felă i-o dă apoi să sugă (2).
In fine unele întorcă cămeşa cu gura la spate, anume ca
şi copilulă să se întórcă dela suptă, dela ţîţă, sau fierbă ună
oú şi-lă pună pe pragulă tindei, apoi luândă copilulă şi
scoţându-lă peste pragă afară îi dau oulă şi o bulcă în mână
qicândă că acum e pe pânea lui. Făcândă acésta credă că
copilulă se înţarcă fórte lesne şi că în curândă uită ţîţa (3).
In Țéra-Românéscă de Duminecă séra se pune după uşa
casei ună pahară cu vină şi cu ună covrigă. Luni diminéţa,
când copilulă se scólă, se lasă să se ducă singură să le iea
de acolo, apoi i se dă să mănânce.

(1) Com. de d-lă Rom. Simu şi I. Georgescu.

(2) Com. de d-lă Elia Popă.
(3) Dat. şi Cred. Rom. din Bucovina.
 – 426 –

Acésta se face ca să uite ţîţa curândă şi să no mai do

réscă (1).
In Moldova fierbă ună oă şi-lă pună după uşă şi trimită
apoi copilulă ca să-lă găséscă (2),
In Macedonia când muma înţarcă copilulă iea o nucă, o
despică în două jumătăţi şi în cója ei pune trei cărbuni
aprinşi pre cari îi stinge cu laptele din sînulă ei, alăturéză
apoi acele două jumătăţi de forméză nuca cum a fostă şi
aşa o păstréză până ce nasce unú altă copilă, apoi a treia
qi dela nascere pune nuca pe focă, pentru ca să-i vie lapte
în abundanţă (3).
In timpulă înţărcării însă mama nu e bine ca să se de
părteze pe mai multe qile de-acasă, pentru că pe de-o parte
cei mai mulţi copii tânjescă fórte tare după ţîţă şi dacă
ar întrerupe dintr-o dată a le da de suptă fórte lesne ară
puté să se bolnăvéscă, pe de altă parte, mai alesă când le
vine fórte multă lapte, pâte şi loră fórte uşoră să li se mo
sorască (4), adecă să li se bolohănésca ţîţele şi din causa acésta
să pătiméscă nu numai qile, ci chiar şi săptămâni întregi.
Deci cele mai multe mame, una ca să nu li se bolohănéscă
ţîţele, iar a doua ca să nu li se bolnăvéscă copiii, îndătinéză
a-i înţărca pe 'ncetulă, dându-le în diua dintâi numai de trei
ori, într'a doua de două ori şi întra treia o dată de suptă
şi n chipulă acesta îi facă pe ncetulă să uite ţîţa.
Şi dacă cu tóte acestea unei femei i se bolohanesce piep
tulă, atunci ca să nu i se 'ntâmple nimică răă, întrebuinţéză
diferite mijlóce spre vindecare.

(1) Ionénu, op. cit. p. 23.

(2) Sevastos, Călătorii p. 48. – Dict. de An. Pletosă din Rădăşeni: «Se cóce
ună où şi se pune după uşă, copilulă se duce şi-lă iea.»
(3) Burada, Obiceiurile la nascerea copiiloră, în op. cit. p. 50.
(4) Ţîţa se mosoresce (= bolohănesce) pe sub pele şi se face ghilotie (se scóce).
 – 427 –

Dacă nu stîrpesce de grabă ţîţa, adecă dacă totă îi mai

vine lapte, piséză usturoiă şi dându-se apoi în dosulă hor
nului frécă cu usturoiulă pisată câtă póte suferi atâtă ţîţele
cât şi pieptulă, anume ca să îndărăteze (să stîrpéscă mai de
grabă (1) iar laptele, ce-lă mulge din când în când, nu-lă
aruncă jos, ci-lă îngrópă anume ca să nu-lă lingă mâţa ori
cânele, că apoi se spurcă ţîţa şi nu are mai multă lapte pentru
alţi copii (2).
O sémă însă se afumă cu putregaiă de răchită asemenea
ca să stîrpéscă laptele şi să nu le ardă pieptulă. Şi iarăşi
o sémă înferbîntă o cremene în focă şi aruncând o într'o
strachină, în care se află apă, se aburescă cu aburii ce iesă
din apa încălqită (3).
In fine mai e de însemnată încă şi aceea că, după cre
dinţa poporului din tóte provinciile locuite de Români, toţi co
piii cei întorşi, adecă toţi aceia cari au fostă odată înţărcaţi, dar
după vr'o câte-va qile sau săptămâni mamele loră, văqându-i că
prea tare tânjescă, sau din altă causă őre şi care le-au dată
iarăşi ţîţă de suptă, după ce crescă mari, sunt forte răi de
ochi aşa, că în tótă viaţa loră oră la cine se voră uita,
fie omă sau vită, fie ori ce va fi, respectivulă îndată se
dióche şi se bolnăvesce şi cu nimică alta nu se pote vin
deca fără numai cu stîngerea de cărbuni şi cu descântarea
de diochi. De aceea nu e bine nici o dată a întórce pre
ună copilă înţărcată, adecă a-i da încă pe ună restimpă de
suptă, ci dacă la înţărcată o dată, înţărcată să rămână pentru
totú-dea-una (4).

(1) Com. de d-lă V. Turturénu, M. Bărbuţă şi M. Nistoră.

(2) Dict. de M. Nistoră. -

(3) Dict. de M. Bărbuţă. -

(4) Dict. de M. Bărbuţă şi alte Românce din Bucovina. – Com. de d-lă V.

Turturénu: «Cei întorşi dela ţîţă au puterea de a diochia chiar de mórte.
Dacă însă îşi aducă aminte de acéstă însuşire a loră şi dică scuipândă: să
 – 428 –

nu fie deochi» diochiulă nu se prinde. La din contră omulă saă copilulă dio
chiată se bolnăvesce de mórte, vita pote să-şi rupă vre-ună picioră sau să
crape etc. Puterea de a diochia o au de multe ori şi cei neîntorşi dela ţiţă,
chiar părinţii potă să dióche pre copiii loră proprii. Contra diochiului e stin
gerea de cărbuni.» – Com. de d-nii Rom. Simu şi I. Georgescu din Tran
silvania; dict. de M. Nistoră din Mălini, în Moldova: «Cei întorşi dela ţîţă totă
ce vădă dióche.»–Veqi şi Ioană Créngă, Scrieri t. I, Iaşi 1890, p. 217: «Dar
nu se pote apropia nime de cerbă, căci este solomonită şi nici ună felă de
aramă nu-lă prinde, însă elă, pe care la zări, nu mai scapă cu viéţă. De aceea
fuge lumea de dînsulă de-şi scóte ochii, şi nu numai atâta, dar chiar când
se uită la cine-va, fie omă saă ori-ce dihane a fi, pe locă rămâne mortă. Şi ci-că
o mulţime de 6meni şi de sălbătăcimi zacă fără suflare în pădurea lui, nu
mai din astă pricină, se vede că este solomonită, întorsă dela ţîţă, saă draculă
scie ce mai are, de-i aşa de primejdiosă.» – Ionénu, op. cit. p. 21: « Ună
copilă să nu se întórcă dela ţîţă, adecă să-lă înţarce, apoi iar să-i dea, căci acelă
copilă va deochia lesne pe cine va pune ochii.» – «Gutinulă», an. I., Baia-mare
1889. No. 30. în «Foiţă:» «Omenii, cari deóche de comună sau sunt Strigoi
saă aă plecare de a fi strigoi. Afară de aceştia pote deochia omulă care la
«Cheruvimă se uită la daruri apoi şi acela care se înţarcă ca pruncă mică de
două ori.» – «Şezătórea», an. I. Fălticeni 1892, p. 15: «Bóla de diochi provine
din mai multe cause, dar mai alesă din privirea a celoră întorşi dela ţîţă. Iar
întorsă dela ţîţă e acela, care fiindă înţărcată odată, maica sa îi dă a doua
oră ţîţă peste 3 sau 4 qile, când se înbolnăvesce.»
A D A USU.
 – 431 –

I.

CĂNTECE DE CUMĂTRIE.

1.

Sara bună.

(Din Lisaura, sătişoră în apropierea oraşului Suceva).

– Sara bună, fina mea!

– Mulţămescă, mânaşule!
-- Sara bună, nu de tătă,
Că am gândă să te mai vădă;
Sara bună, eu m'oiú duce,
Mulţămescă de gură dulce,
Gură dulce ca la tine
Nu-i în sată la noi la nime!

2.

Cumătriţa.
(Din Fundulă-Moldovei, dict. de P. L. Leuşténă),

– Cumătriţă, hai la târgă,

Să vădă boii cum se vîndă !
– Cumătre de lângă Runcă,
Pas inainte că te-ajungă;
De-i vedé că zăbăvescă,
Fă-mi cu mâna că pornescă !
 – 432 –

3.

Tătăişa.
(Din prejurulă Năsăudului)

Tătăişă şi cumătră !
Lasă uşa descuiată
Şi feréstra destupată
Să ne mai vedemă odată.
Cumătră şi tătăişă!
Nu-mi da hârbă cu semachişă,
Ci-mi dă hârbulă cu untulă,
Cacela mi-i sufletulă !

4.

Lelea albă.

(Din Siretiă, dict. de Const. Nemeşă).

Lelea albă ca omătulă

Se iubesce cu cumătrulă,
Lelea albă cum îi caşulă
Se iubesce cu mânaşulă,
Lelea albă ca vătrariulă
Se iubesce cu jindariulă,
Lelea albă ca ciaunulă
Se iubesce cu jupânulă.
 – 433 –

II.

CANTECE DE LEGĂNU.

1.

La ună băeţelă.
(Din Stroesci, com. de d-lă I. Berariu, parochă şi exarchă.)

Haida a, a, a, a, a, a,
Haida nani cu mama!
Cună picioră te-oiù legănă,
Ţîţă dulce că ţi-oiă da
Şi din gură ţi-oiă cântă
Să dormi să te odihnesci,
Mare mărişoră să cresci.
Culcă-te cu mămuţa,
Ţîţă dulce ţi-oiu mai da,
Tare bine te-oiă cătă,
Când îi cresce mărişoră
Să fii mamii de-ajutoră,
Să-i duci plugulă la ogoră,
Şi-i ară şi-i semănă,
Mămuca sa bucură !
Mariană, Nascerea la Români. 28
 – 434 –

2.

La ună băeţelă.
(Din Berchişesci, com. de d-lă I. Berariă.)

Culcă-te, puiuţule,
Că dormă tăte apele!
Culcă-te
Şi-alină-te
In legănuţă
De păltănuţă,
Faşă dalbă de mătasă,
A mămuchii puiă de casă.
Şi-ţi închide ochişorii
Să créscă mamii feciorii,
Că eu bine te-amă făşată,
Te-amă culcată, te-amă legănată,
Dóră-i cresce mărişoră
Să-mi fii scumpă şi bunişoră,
Să fii mamii de-ajutoră !

3.

La ună băeţelă.
(Din Tişeuţă, sată în districtulă Sucevii, com. de d-lă G. Mleşniţă, învăţătoră.)

Haide liliu, dragulă mamii,

Scumpulă mamii, bunulă mamii,
Haide liuliu cu mama,
Că mama te-a legăna
Şi din gură ţi-a cânta,
Ţ-a cânta încetişoră
Dóră-i cresce mărişoră,
Să fii mamii de-ajutoră.
Dragulă mamii copilaşă,
Tu eşti ală meă îngeraşă,
 – 435 –

Cu tine mă zăbăvescă
Şi lucrulă nu-lă mai gătescă.
Dragulă mamii dormi în pace
Dóră lucrulă mi l'oiă face!

4.

La o copiliţă.
(Din Şcheia, sată în apropierea Sucevii.)

Vine Domnulă cu somnulă

Sadórmă puişorulă,
Şi Dómna cu perina
Să-mi adórmă cocuţa
Din sfinţită în răsărită
Cocuţa mi-a hodinită.
Mititică mi-am culcat'o
Mărişóră mi-am sculat'o,
Că Domnulă mi-a hodinit'o
Şi frumosă că mi-a crescut'o.
Maica sa, când a văquto
Tare sa mai bucurată
La dînsa că sa plecată
Şi 'n braţe că mi-a luat'o
Şi frumosă mi-a sărutat'o,
Pe sluşnica mulţămit'o,
Cu mulţi bani a dăruit'o,
Şi cu blânde, dulci cuvinte,
Iar mi-a pus'o ca să-i cânte.
De lucra, de nu lucra,
Totă cinste sluşnicei da.
Sluşnica, când o cinstia,
Mai de parte-o legăna
Si-alte cântece-i cânta
Să trăiéscă cocuţa
 – 436 ––

4).

La o copiliţă.
(Din Fundulă-Moldovei, dict. de P. L. Leuşténă.)

Tiucu, tiucu puiă de raţă,

Vină la bădiţa 'n braţe.
Tiucu, tiucu puiă de curcă
Vină 'n braţe şi te culcă.
Tiucu, tiucu, puiule,
Vină 'n tóte dilele
N'ascultă minciunile!

6.

La gemeni.
Din Stroesci, com. de d-lă I. Berariă.)

Are mama doi feciori,

De departe par că-să flori,
Iar de-aprópe-apropişoră
Mama are ajutoră.

7.

La ună şpuriă.
(Din Stroesci, com.. de d-lă I. Berariă.)

Nani, nani cu mama,

Că mama te-a legănă,
Cu mâna te-a legănă,
Cu gura te-a blăstămă.
Tare nu te-a blăstăma
lPentru că nu-i vina ta,
Ci e vina altuia.
Şi-să de vină mai multă eă,
Cam greşită şi-mi pare răă.
Tare rău am mai greşită,
Că cinstea mi-am prăpădită.
Când pe tine te-am făcută
Tótă cinstea sa trecută.
Să te ardă foculă minte,
Că nu mi-ai fostă mai nainte
Să mă 'nveţi ca ună părinte.
Acum eşti, nu-mi trebuesci,
Că nemică nu-mi folosesci!
 – 439 –

ERORI DE TIPARU.

în locă de: cetesce:

Pag. şirulă :
18 7 de jos însuşi însuşi
19 13 streşină streşina
20 1 de jos umblă şi cu umblă cu
21 6 de jos alvie albie
2 de jos moliftă molitfă
3 sciutóre, aceea sciutóre, şi aceea
16 ien iee
8 de jos da de
6 de jos zahără zăhară
2 nota 2. femea femeea
10 femea femeea
4 nota 1. SecOteSce SOCOteSCe
14 e-aci de vină pe-aci să devină
1 nota 4. 882 1892.
17 zahărul zăharulă
2 nota 2. Somcuţa-mare Şomcuta-mare
4 cămăşi cămeşi
3 nota 1. funde funte
1. medalionă saă medailionă rotundă saă
3 nota 2. eim ein
1 nota 1. rostiri restiri
16 saă pre saă spre
6 hrană hasnă
10 pentra pentru
22 dintr'ună dintr'ună
17 desprea despre
7 de jos C:l că
8 cumetrele cumătrele
9 şi 13 zahără zăhară
4 nota 1. primbă primblă
3 de jos saă Seti
15 la dînşii, la dînşii a casă.
 – 440 –

Pag. celesce:
şirulă: în locă de
18() 1 nota 3. 173 473
188 24 col. 2 învinsă învisă
207 2 de jos litura literatura
209 4 de jos Mihatcea Mihalcea
211 14 Epoca romană. Epoca română
227 7 da de
241 18 îndemână îndămână
243 8 de jos cumetriile cumătriile
249 15 CO Că
252 4 nota 3. batejune botejune
253 aducă aduce
255 1 nota protă preotă
256 1 nota Calanfindesci Calafindesci
263 8 nota pomulă
279 1 nota ;
Racolta Racolţa
294 4 mătase , mătasă
299 3 şi urm. OC:l ocă
326 8 variată variantă
337 2 de jos aducă aduce
346 5 de jos masă Ilasă
350 nota 4. 16 13
367 oraşele oraşulă
375 20 Şi-a ( a
 – 441 –

CU PR IN S U L U.

Precuvîntare. PAG
I. Dorulă lomâncei . 1 XIV. Mărturiile. . . . . 21
II. În altă stare . . . 10 XV. Schimbarea numelui 22
III. Sburătorulă . . . . 23 XVI. Cumătria . . . . . 2
IV. Samca saă Avestiţa . 26 XVII. Scăldăciunea. . 2
V. Nascerea . . . . . 37 XVIII. Scăldătórea nepótei. 2
Vl. Perderea . . . . . 73 XIX. Inbisericirea. . . . 285
VII. Scăldătórea . . . . 81 XX. Colăcimea. . . . . 291
VIII. Slobodirea casei . . 121 XXI. Crescerea. . . . . 308
IX. Rodinii . . . . . . 135 XXII. Bólele copiiloră . . 349
X. Lăptarea . . . . . 142 XXIII. Masa móşei . . . . 403
XI. Ursitórele . . . . . 149 XXIV. Tunderea părului. . 409
Xll. Botezulă . . . . . 161 XXV. Înţărcarea . . . . . 422
XIII. Numele de boteză . 199
M
Adausă : Cântece de cumătrie. – Cântece de légănă. – Erori
de tipară.
 This book should be returned to
the Library on or before the last date
stamped below.
A fine is incurred by retaining it
beyond the specified time.
Please return promptly.