Biomecanica activităţii musculare

Autor: Lidia Cojocari,

dr., conf. univ.

2013
 1.Noţiuni generale
Considerând corpul animalelor şi al omului drept o
maşină vie, biomecanica se ocupă cu studiul mişcărilor
din punctul de vedere al legilor mecanicii. Ea studiază
formele de mişcare, forţele care produc mişcarea,
interacţiunea dintre aceste forţe şi forţele care se opun
mişcării. Este deci o formă de analiză anatomo-
funcţională a mişcărilor în termeni mecanici.
Etimologic, noţiunea provine de la două cuvinte
greceşti, bios – care înseamnă viaţă şi mehane –
maşină.
 Biomecanica este definită de Hall (1997) ca
fiind o aplicaţie a principiilor mecanicii în studiul
organismelor vii.
O definiţie a biomecanicii aparţine lui Gowerts,
şi anume, Biomecanica este ştiinţa care se ocupă cu
studiul repercursiunilor forţelor mecanice asupra
structurii funcţionale a omului în ceea ce priveşte
arhitectura oaselor, a articulaţiilor şi a muşchilor, ca
factori determinanţi ai mişcării.
Studiul biomecanicii nu este posibil fără
cunoaşterea caracteristicilor morfo-funcţionale ale
organismului. Biomecanica se ocupă nu numai de
analiza mecanică a mişcărilor, ci şi de efectele lor
asupra structurării organelor ce realizează mişcarea.
Studiul biomecanicii este strâns legat de studiul
anatomiei funcţionale.
 2. Scurt istoric al Biomecanicii
Primele noţiuni au fost enunţate de Aristotel (384 – 322
î.e.n.), în tratatele despre părţile animalelor şi mişcările lor. El
descrie pentru prima oară acţiunile muşchilor, făcând o serie
de observaţii practice, cum ar fi: animalul care se mişcă îşi
schimbă poziţia apăsând solul din faţa sa, atleţii vor sări mai
departe dacă ţin greutăţi în mâini, iar alergătorii vor accelera
viteza dacă-şi vor balansa braţele. A intuit genial rolul centrului
de greutate, legile mişcării şi ale pârghiilor.
Arhimede (287 – 212 î.e.n.) descoperă principiile
hidrostatice relative la plutirea corpurilor, care se folosesc şi
astăzi în biomecanica înotului.
Galen (131 – 201 e.n.) studiază mişcările, face distincţie
între nervii senzitivi şi motori, între muşchii agonişti şi
antagonişti, descrie tonusul muscular şi introduce termenii de
diartroză şi sinartroză folosiţi şi astăzi în biomecanică.
 Leonardo da Vinci (1452 – 1519) a studiat majoritatea
elementelor legate de mişcările corpului omenesc. El a
descris acţiunea unor muşchi sinergici ce participă la
realizarea mersului, săriturilor şi alergărilor. A inventat
diferite mecanisme de îmbunătăţire a randamentului
mişcărilor umane.
Alfonso Borelli (1608 – 1679) a arătat că oasele şi
segmentele corpului uman acţionează ca nişte pârghii
care sunt mişcate de muşchi, conform unor principii
mecanice clasice. El a făcut bilanţuri energetice ale
mişcărilor umane în mod corect.
Rudolf Fick (1866 – 1939) descoperă variaţia poziţiei
centrului de greutate în funcţie de poziţia corpului şi
asegmentelor. Introduce termenii de izometrie şi izotonie.
3.Legile fundamentale ale mecanicii
Marile realizări ale biomecanicii au la bază date ştiinţifice
furnizate de fizică şi chimia fizicală. O parte a fizicii o
reprezintă mecanica, ale cărei legi fundamentale au fost
formulate de Isaac Newton (1642-1727). Prin aceste legi
se exprimă legătura şi interacţiunea dintre forţe şi
efectele lor, legi cu importanţă deosebită pentru
dezvotarea biomecanicii.
I. Prima lege a mecanicii (legea inerţiei): Orice corp îşi
menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi
uniformă, dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra
-lui să şi-o modifice.
Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de
mişcare poartă numele de inerţie. Ea acţionează constant
asupra corpurilor, atât în repaus cât şi în mişcare.
 II. A doua lege a mecanicii (legea acceleraţiei): Mărimea
forţei care acţionând asupra unui corp îi imprimă o anumită
acceleraţie este egală cu produsul dintre masa corpului şi
mărimea acceleraţiei.
Forţele acţionează:
 la distanţă - forţa de gravitaţie, forţele magnetice, forţele
electrice;
 prin contact direct - în ciocnire, comprimare, întindere, ele
sunt forţe care produc deformarea corpului. În cazul unei
comprimări, în interiorul corpului comprimat, apar forţe
contrarii care se opun, numite forţe elastice.
Forţele se măsoarăîn kilogram-forţă(kgf) şi se
reprezintă prin vectori.
Când asupra unui corp acţionează forţe diferite,
acceleraţiile sunt direct proporţionale cu intensităţile
acestora, o forţă mai mare produce o acceleraţie sporită şi
invers.
 III. A treia lege a mecanicii (legea interacţiunii):
Acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca
mărime şi de sens contrar.
Exemple: toate corpurile din natură acţionează unele
asupra altora, iar forţele sunt de sens contrar; omul poate
executa sărituri împotriva forţei lui de greutate.
Atâta timp cât omul stă cu picioarele pe sol, forţele
care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc.
Prin contracţia musculară, omul poate acţiona asupra
solului cu o forţămai mare decât greutatea lui, surplusul de
forţă imprimându-i o mişcare în sus.
 4. Pîrghiile osteo-articulare la baza
menţinerii echilibrului şi realizării mişcărilor

Muşchii scheletici sunt fixaţi pe

suporturile dure, oasoase, care servesc
ca pârghii pentru menţinerea echilibrului
şi realizarea diferitor mişcări.
În organismul uman sunt prezente
toate cele trei ordine de pârghii clasice.
 În mecanică, o pârghie - o bară rigidă care
se poate roti în jurul unui punct fix - punct
de sprijin (fulcrum).
 Pârghiile de gradul I - pârghii de echilibru,
care realizează echilibrul static.
 Forţa de rezistentă - greutatea corpului sau a
segmentului care se deplasează, iar forţa
activă - inserţia pe segmentul osos a
muşchiului care realizează mişcarea.

Pârghia de ordinul I
acţionează la realizarea echilibrului
capului pe coloana vertebrală;
trunchiului în echilibru pe picioare;
antebraţului în extensie; segmentului
gambei cu punctul de sprijin la
mijloc.
În corpul omenesc sunt numeroase: la nivelul articulaţiei
dintre craniu şi coloana vertebrală(atlanto-occipitală), punctul
de sprijin se aflăîn articulaţie , forţa activăeste datăde muşchii
cefei, iar rezistenţa de greutatea capului. La nivelul articulaţiei
coxo-femurale (în poziţie stând) se aflăpunctul de sprijin (axa
de rotaţie), iar în plan ventral şi dorsal cele douăpuncte de
aplicare a forţei active şi a forţei de rezistenţă.
In corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale,
de aceea şi forţele care le echilibreazăsunt inegale. Astfel, la
craniu, braţul forţei este mai scurt decât cel al rezistenţei,
musculatura cefei care-l manevreazăeste mai dezvoltată decât
musculatura ventralăa gâtului, care mânuieşte un braţmai
lung. Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru.
Pârghiile de gradul II - pârghii de forţă, de obicei
forma - de pană, rol - multiplică forţa.
Pârghia de ordinul II, acţionează la nivelul articulaţiei labei
piciorului; acţionează în timpul mersului; segmentul
membrului superior în timpul executării flotărilor; incisivii,
caninii.
Pârghiile de gradul III - pârghii de deplasare, ele utilizând o
forţă mare pentru a învinge o forţă mică, în schimb
deplasează mult punctul de aplicaţie a forţei rezistente.
Acest tip de pârghii este cel mai frecvent întâlnit în corpul
uman.
• Pârghia de ordinul III, acţionează la nivelul articulaţiei cotului, acţionează la
ridicarea unor greutăţi , antebraţul în flexie, coastele în timpul respiraţiei -
la inspiraţie şi expiraţie, gamba (joc fotbal, volei - , piciorul nu este fixat pe
sol, şi punctul de aplicaţie al forţei active se află la mijloc iar rezistenţa este
reprezentată de un ansamblu de forţe (greutatea mingii, greutatea piciorului
etc.); mâna, atunci când prinde obiectele ca o pensă.
5. Mecanismele generale ale locomoţiei:
forţele interne, forţele externe

Locomoţia este o modificare a poziţiei corpului

sau a părţilor acesteia. Ea este rezultatul
interacţiunii dintre două categorii de forţe: forţele
interne şi forţele externe.
Prin forţă înţelegem cauza care modifică sau
tinde să modifice starea de repaus sau starea de
mişcare a unui corp.
 Forţele interne implicate în mişcarea
corpului sunt reprezentate prin:

contracţia musculară

impulsul nervos pârghiile osteo-articulare

 Impulsul nervos - fenomenul ce se transmite pe traseul unui arc
reflex. Mecanismule care stau la baza mişcărilor sunt de natură
neuromusculară, sunt acte reflexe. Un arc reflex, cel mai elementar, specific
impulsului nervos motor este alcătuit din: receptori (proprioceptori), cale
aferentă (de transmitere a sensibilităţii proprioceptive), centrii nervoşi
(medulari şi supramedulari), căile eferente (motorii) şi placa motorie (sinapsa
neuromusculară) prin care se transmite comanda motorie, efectorilor
(muşchii).
Proprioceptorii care se găsesc la nivelul tuturor organelor aparatului
locomotor (oase, articulaţii, muşchi), reprezintă elementele materiale ale
sensibilităţii proprioceptive. Ei sunt deosebit de numeroşi şi au funcţii
polivalente, înregistrând modificările cele mai variate: termice, mecanice,
chimice, osmotice, inclusiv alungirea muşchiului şi rata acesteia. Împreună
cu analizatorii vizual şi acustico-vestibular aduc o mare contribuţie în
orientare, în modificările de poziţie şi de tonus muscular, fiind indispensabili
în menţinerea echilibrului şi realizarea corectă a mişcărilor.
 Contracţia musculară intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie de
răspuns la stimulare, prin impulsul nervos.
Contracţia musculară reprezintă o manifestare legată de
schimbarea elasticităţii musculare. Ea se manifestă fie ca o întărire a
muşchiului, fie ca o modificare şi de tărie şi de formă a acestuia.
Deosebim mai multe feluri de contracţii:
 contracţii izometrice (statice) - contracţii de întărire a muşchiului; ele
produc – creşterea volumului şi a greutăţii muşchiului (deci a forţei); prin
aceste contracţii lungimea muşchiului nu se schimbă ceea ce înseamnă
abolirea mişcării, asigurarea echilibrului sau a poziţiei statice;
contracţii izotonice (dinamice) - contracţii de scurtare a muşchiului şi de
deplasare a segmentelor, în care se păstrează constantă tensiunea
mecanică din muşchi pe toată durata scurtării lungimii muşchiului;
contracţii în alungire - se produc când forţa care se opune depăşeşte
forţa musculară şi întinde muşchiul;
contracţii izokinetice - se realizează cu viteză constantă (izokinetică);
contracţii auxotonice în care atât viteza mişcării cât şi forţa rezistivă
variază independent, fiind posibile nenumărate reguli empirice de legătură
între ele; majoritatea mişcărilor care se desfăoară cu putere maximă sunt
contracţii auxotone. Se considerăcă, practic, toate mişcările de locomoţie şi
cele naturale ale omului sunt auxotone. Puţinele excepţii sunt mişcările
izometrice, izokinetice, izotonice.
 Pârghiile osteo-articulare. Impulsurile nervoase produc
contracţii musculare, care la rândul lor atrag deplasarea segmentelor
osoase la nivelul inserţiilor musculare transformând astfel, energia
chimică în energie mecanică. Segmentele osoase asupra cărora
acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din
fizică.
Pârghiile în mecanică sunt folosite pentru efectuarea unor
activităţi cum ar fi: ridicarea unei greutăţi, transportul de greutăţi (cu
roaba) sau chiar vâslitul.
Tot pârghii sunt şi oasele corpului care au axa de rotaţie în
articulaţii, forţa activăeste datăde muşchi, iar forţa de rezistenţăeste
datăde greutatea corpului sau a segmentelor sale. Pârghiile au rolul
de a transmite mişcarea, de la muşchi şi tendoane la sarcina rezistivă,
mărind eficienţa ei.
 Din raportul care se stabileşte între braţul forţei şi braţul
rezistenţei, rezultă regula de aur a mecanicii: ce se câştigă în forţă se
pierde în viteza de deplasare şi invers.
Folosind pârghiile ca unelte nu câştigăm lucru mecanic, dar
aplicăm o forţă mai mică pentru învingerea unei rezistenţe mai mari.
Acţionând asupra braţului lung al pârghiei, efectuăm o mare deplasare
comparativ cu capătul scurt. După felul cum se dispun cele două forţe
(activă şi de rezistenţă) faţă de punctul de sprijin (fulcrum), există trei
feluri de pârghii:
Pârghiile de gradul II
- forţă

Pârghiile de gradul III

Pârghiile de gradul I - deplasare
- echilibru
Forţele externe implicate în realizarea mişcării
sunt:

presiunea
atmosferică rezistenţa
mediului

inerţia
greutatea corpului

forţa de frecare
forţa gravitaţiei
 Forţa gravitaţiei – manifestarea unei legi universal valabile în
natură. În conformitate cu legea atracţiei universale, pământul
atrage corpurile şi în acelaşi timp este atras şi el de acestea. În
condiţii normale, atrage continuu spre sol corpul şi segmentele sale
care nu scapă acţiunii legilor gravitaţiei universale. La poli, forţa
gravitaţiei este maximă, iar la ecuator, minimă. Forţa gravitaţiei
acţionează totdeauna vertical de sus în jos. Împotriva ei, forţele
interne cumulate acţionează exact în sens invers, de jos în sus. Forţa
superioară de mişcare care încearcă să învingă forţa gravitaţiei este
săritura. Înainte de a face săritura, corpul se adună, şi îşi
concentrează forţele. Învingerea ei presupune un mare consum de
energie. Numai în imponderabilitate acţiunea forţei gravitaţionale
este anihilată şi în acest caz contracţia musculară se realizează cu o
forţă egală cu forţa absolută de contracţie.
Forţa de atracţie a pământului acţionează asupra fiecărui atom
al corpurilor. Suma forţelor de atracţie ce se exercită asupra tuturor
atomilor unui corp alcătuieşte forţa gravitaţională totală care
acţionează asupra corpului respectiv. Teoretic se poate considera că
asupra unui corp acţionează o singură forţă, aplicată într-un singur
punct, numit centrul de greutate al corpului.
 Greutatea corpului acţionează întodeauna vertical, de sus în jos
asupra centrului de greutate al corpului sau al segmentului.
Valoarea acestei forţe este legată de volumul, lungimea,
densitatea segmentului care se deplasează sau de numărul
segmentelor angajate în mişcare. Practic valoarea acestei forţe este
legată de masa segmentului care se mişcă.
Presiunea atmosferică reprezintă indirect tot o formă de acţiune a
forţei gravitaţionale. Ea apasă asupra corpului cu o intensitate
variabilă în funcţie de viteza de deplasare. Ex: în repaus, asupra
corpului omenesc acţioneaz ăo presiune atmosfericăde peste 20.000
kg. Articulaţia coxofemural ăare o suprafaţăde 16 cm2. Cavitatea ei
articulară reprezintă un spaţiu virtual şi este vidă. Presiunea
atmosfericăacţioneazăasupra ei cu 16,537 kg. Greutatea membrului
inferior este de 9-10 kg. Presiunea atmosferică poate menţine
singurăcapul femural în cavitatea cotiloidăchiar după secţionarea
tuturor muşchilor periarticulari.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este
compensatăde presiunea internăa marilor cavităţi, care are valori
identice cu cele ale presiunii atmosferice.
 Rezistenţa mediului este cea a mediului extern în care se
desfăşoară exerciţiile fizice care pot fi practicate atât în aer liber cât
şi în apă. De aceea segmentele corpului omenesc sau corpul în
întregime vor trebui săînvingărezistenţa acestora. Ea depinde de
mărimea suprafeţei frontale pe care corpul o opune mediului.
Inerţia - forţa care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie
dată. Astfel, un corp în repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp
în deplasare tinde săse deplaseze în continuare.
Forţa de frecare este proporţională cu greutatea corpului (G)
care alunecă pe o suprafaţăde sprijin şi cu coeficientul de frecare
(K) F = G * K

Forţele interne şi externe sunt indisolubil legate între ele

şi în continuă interacţiune. Întreaga activitate a omului se
desfăşoară cu ajutorul acestor forţe, în care rolul
hotărâtor îl are contracţia musculară dirijată de scoarţa
cerebrală.
 6. Tipuri de mişcări

Fiecare mişcare se realizează într-o strictă corelaţie

a organismului cu mediul extern şi este determinată de
forţele care acţionează asupra corpului.
Pentru om mişcările reprezintă о necesitate vitală.
Particularitatea principală a mişcărilor constă în aceea
că la efectuarea lor participă întregul aparat locomotor.
Aceasta se explică prin faptul că fiecare mişcare
complexă constă din mai multe mişcări simple, care se
desfăşoară în diferite articulaţii, coordonate de
activitatea musculară.
Ansamblul de mişcări cu ajutorul cărora corpul se
deplasează în spaţiu este numit locomoţie. Toate
locomoţiile omului sînt efectuate în relaţii reciproce cu
mediul înconjurător şi sînt determinate de forţele care
âcţionează asupra corpului uman.
Mişcarea omului se realizează în
consecinţa respingerii corpului de pe
baza de susţinere sau a atragerii lui, sau
ca rezultat şi al respingerii, şi al atragerii.
Ţoate formele de locomoţie se înfăptufesc
datorită acţiunii coordonate a muşchilor
dintre care unii îndeplinesc un efort
static, menţinînd poziţia unor părţi ale
corpului, iar alţii - un efort dinamic.
Mişcările corporale se realizează prin
acţiunea muşchilor, componente active
ale mişcării, asupra oaselor, componente
pasive ale mişcării, legate între ele prin
articulaţii, structuri pasive care permit o
gamă largă de mişcări, cu atât mai mare
cu cât numărul axelor de rotaţie este mai
mare.
 Flexia - mişcarea prin care două segmente articulate
se apropie unul de altul. Se face în jurul unui ax
transvers. Ex.: apropierea antebraţului de braţ,
apropierea coapsei de peretele anterior al
abdomenului. Mişcarea în general este limitatată de
întinderea capsulei articulare. 
 Extensia – mişcarea opusă flexiei; mişcarea de
îndepărtare a două segmente articulate. Se face în jurul
unui ax transvers. Ex.: depărtarea antebraţului de braţ.
Miscarea este limitata de intinderea ligamentelor,
partea anterioara a capsulei articulare
Flexia Extensia
 Adducţia – mişcarea prin care se realizează Adducţia coapsei
apropierea segmentelor sau a membrelor de axul
median al corpului. Ex.: apropierea membrului
superior de corp.
 Abducţia -   mişcare opusă adducţiei; mişcarea
prin care se face îndepărtarea unor segmente
(membre) faţă de axul median al corpului. Se face în
jurul unui ax transversal. Ambele sunt mişcări de
lateralitate. Ex.: depărtarea membrului superior de Abducţia coapsei
corp.

Adducţie police                    Abducţie police

 Pronaţia şi supinaţia mâinii
 Pronaţia – mişcare de rotaţie prin
care degetul mare (policele la
mână, halucele la picior) se
rotesc medial , în jurul axului
orizontal.
La mână palma va ,,privi” în
jos, la picior talpa ,,priveşte”
spre lateral cu marginea externă
ridicată.
 Supinaţia - mişcarea opusă
pronaţiei.
 Circumducţia – mişcare complexă 
care totalizează cu flexia, extensia,
abducţia, adducţia şi le asociază cu
rotaţia. Ex.: mişcarea braţului în
articulaţia umărului.
 Rotaţia - mişcare realizată în jurul unui
ax vertical, rotind în afară sau înăuntru
un segment, membrele sau întreg
trunchiul.

Rotaţia
 Opozabilitate – miscarea de apropiere a buricului
policelui de buricul degetului mic
 Arborele mişcării

Circumducţia
Opozibilitatea

Rotaţia Pronaţia

Adducţia
Abducţia

Supinaţia

Extensia
Flexia

Mişcarea
 7. Principii generale ale locomoţiei

 Orice mişcare începe prin stabilirea în poziţie favorabilă

sau mobilizarea centrului de greutate principal al
corpului (de ex., pornirea din ortostatism în mers).
 Pornind de la centura musculară a centrului de greutate,
acţiunea mobilizatoare a segmentelor se realizează sub
forma unei pete de ulei de la centru spre periferie (de ex.,
din stând, ridicarea braţelor lateral).
 Membrele superioare şi inferioare acţioneazăca lanţuri
cinematice închise sau deschise (de ex., in atârnat,
îndoirea braţelor; aruncarea greutăţii ).
 Când membrele superioare sau inferioare acţionează ca
lanţuri cinematice deschise, muşchii care intră în acţiune
îşi iau puncte fixe de inserţie pe capetele lor centrale şi
acţionează asupra segmentelor prin capetele lor
periferice (de ex., din stând, ridicarea braţelor oblic în
sus).
 Când un membru (superior sau inferior) acţionează ca un lanţ
cinematic închis, deci prin extremitatea lui periferică se află sprijinit
sau fixat pe o bazăoarecare de susţinere, muşchii care intră în
acţiune îşi iau punct fix pe capetele lor periferice şi acţionează
asupra segmentelor prin capetele lor centrale (de ex., din stând,
îndoirea genunchilor).
 Când membrele acţionează ca lanţuri cinematice deschise, grupele
musculare agoniste se contractă izotonic şi mişcarea rezultă din
apropierea capetelor musculare de inserţie (de ex., lovirea mingii cu
piciorul).
 Când membrele acţioneazăca lanţuri cinematice închise, grupel
emusculare agoniste se contractă izotonic sau izometric, succesiv
sau sub ambele forme.
 Executarea unei mişcări este posibilă datorită intervenţiei
concomitente şi contrarii a muşchilor agonişti (produc o
anumită uşurare) şi antagonişti. Când agoniştii se contractă
izotonic, antagoniştii se contractă izometric şi invers. Viteza
de execuţie a mişcărilor este dependentă de raportul invers
proporţional dintre intesitatea de acţiune a agoniştilor şi
antagoniştilor (de ex., din stând cu braţele lateral cu palmele
în sus, îndoirea coatelor la 90o).
 La sfârşitul mişcării, muşchii antagonişti se transformăîn
muşchi neutralizatori. Cu cât viteza de execuţie este mai
mare,cu atât intervenţia antagoniştilor la sfârşitul mişcării
este mai intensă.
 Menţinerea poziţiei se realizează prin echilibrarea intensităţii
de acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor şi intrarea tuturor
lanţurilor musculare în condiţii de travaliu static.
 Folosirea acţiunii forţelor externe (în special a forţelor
gravitaţionale) inverseazărolul grupelor musculare.
 În unele situaţii, folosirea forţelor externe (şi în special a
forţelor gravitaţionale) inverseazărolul grupelor musculare
numai dupăce acestea au declanşat mişcarea ( de ex., din
poziţia stând, aplecarea trunchiului înainte).
 În cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice închise, pârghiile
osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de sprijin,
deci ca pârghii de gradul I.
 În cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice deschise, pârghiile
osteo-articulare acţionează, în general, ca pârghii de viteză,
deci ca pârghii de gradul III.
 Perfecţionarea se atinge prin realizarea mişcărilor cu
maximum de eficienţă, folosindu-se la minimum forţele
interne şi la maximum forţele externe. Astfel, perfecţionarea
exerciţiilor fizice apare ca o formăsuperioarăde adaptare a
organismului uman la mediu (de ex., în alergare, pendularea
înainte a gambei membrului inferior).
 7. Tipuri de statică şi dinamică

 Musculatura corpului dezvoltă două tipuri de

activitate şi anume: statică şi dinamică. La fiecare din
aceste două tipuri întâlnim o serie de particularităţi
biomecanice.
 Activitatea statică de asigurare posturală este
rezultatul contracţiei statico-izometrice a grupelor şi
lanţurilor musculare; ea nu duce la scurtarea
muşchiului şi nici la deplasarea unor segmente sau a
corpului în întregime. În cadrul lor, muşchii obosesc
rapid, întrucât ei solicită puternic centrii nervoşi, iar
circulaţia sângelui şi a limfei la nivelul muşchilor este
îngreunată ca urmare a comprimării vaselor.
 Ea este de trei feluri:
Activitatea statică de consolidare - poziţiile de echilibru stabil, (atârnat)
unde centrul general de greutate se află sub baza de susţinere. Efortul
static de consolidare solicită concomitent grupele şi lanţurile musculare
antagoniste.

Activitatea statică de fixare (echilibrare) apare în cazul poziţiilor statice

cu echilibru nestabil, unde centrul de greutate al corpului se află
deasupra bazei de susţinere, cum sunt poziţiile stând şi numeroasele lor
variante.

Activitatea statică de menţinere se întâlneşte atât în poziţiie de echilibru

stabil cât şi în cele de echilibru nestabil, la care nu mai contribuie toate
grupele şi lanţurile musculare antagoniste ci, numai unele dintre ele.
Acest tip de efort este folosit în reeducare motrică. Numărul grupelor
care depun efort de menţinere variază în funcţie de poziţia pe care o
analizăm.
 Activitatea dinamicăa musculaturii corpului are două
particularităţi: de învingere şi de cedare.
 Activitatea dinamic ăde învingere (contracţie
concentrică) este contracţia în care muşchiul se
scurtează şi mobilizează oasele printr-o mişcare
concentrică, de apropiere; muşchii antagonişti sunt
întinşi şi prin aceasta contribuie la frânarea mişcării.
 Activitatea dinamică de cedare (contracţie excentrică)
este contracţia în care muşchiul efectuează mişcarea prin
cedarea progresivă a stării sale de contracţie, lungimea
muşchiului crescând corespunzător.

Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două

particularităţi: de învingere şi de cedare.
Vă mulţumesc pentru atenţie!