ROLUL BIOMECANICII ÎN ACŢIUNILE TEHNICE ALE PORTARULUI

DE HANDBAL

1. CARACTERISTICI GENERALE
1.1. DEFINIŢIE
Biomecanica reprezintă o ramură a biologiei, ce se ocupă cu studiul mecanicii
aplicate în cadrul sistemelor biologice, cu studiul principiilor anatomice ale mişcării
organismelor superioare.
Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le din
punct de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care acţionează asupra
corpului. Pornind de la aceste relaţii de interdependenţă, biomecanica exerciţiilor fizice
stabileşte eficienţa lor mecanică şi indică metodele practice pentru creşterea
randamentului în funcţie de scopul antrenamentului fizic.
Conţinutul biomecanicii poate fi împărţit în:
A) biomecanica generală, care studiază legile obiective, generale ale mişcărilor;
B) biomecanica specială, care studiază particularităţile mişcărilor din diferite
domenii ale activităţii motrice. Din acest punct de vedere, în afara biomecanicii
speciale a exerciţiilor fizice, mai există biomecanica specială a muncii, a
deficienţilor fizici etc.

1.2. DOMENII DE STUDIU ALE BIOMECANICII

Din punct de vedere al studiului mişcării umane biomecanica poate fi definită ca
mecanica şi biofizica sistemului musculo-scheletal.
Variabilele care sunt utilizate în descrierea şi analiza oricărei mişcări evidenţiază
următoarele domenii de studiu în biomecanică:
 KINEMATICA – studiază mişcarea independent de forţele care au cauzat acea
mişcare.
În categoria variabilelor kinematice sunt incluse deplasările liniare şi unghiulare,
vitezele liniare şi unghiulare, acceleraţiile liniare şi unghiulare. Informaţiile privind
deplasarea sunt preluate de la orice reper anatomic: centrele de greutate ale segmentelor

1
corporale, centrele de rotaţie ale articulaţiilor, extremităţile segmentelor membrului
analizat sau proeminente anatomice.
 KINETICA – studiază mişcarea în funcţie de forţele interne şi externe, care au
cauzat respectiva mişcare.
Forţele interne provin din activitatea muşchilor, ligamentelor sau din frecările
existente la nivelul muşchilor şi articulaţiilor.
Forţele externe provin din actiunea solului sau din alte sarcini externe generate de
surse active (forţe exercitate de un atacant, de exemplu) sau de surse pasive (vânt, apă,
etc.)
 ANTROPOMETRIA – studiază dimensiunile şi caracteristicile corpului şi
segmentelor corporale umane.
 BIOMECANICA MUŞCHILOR ŞI ARTICULAŢIILOR – se constituie drept
un corp de cunoştinţe distinct în raport cu cele prezentate anterior.
Studiile din acest domeniu permit obţinerea unor informaţii preţioase, deosebit de
importante, cu privire la:
- caracteristicile pasive ale muşchilor (masă, elasticitate, vâscozitate);
- caracteristicile articulaţiilor;
- avantajele muşchilor biarticulari;
- diferenţele în activitatea musculară din timpul lungirii şi scurtării;
- influenţa recrutării neurale asupra tensiunii musculare;
- calculul centrelor de rotaţie ale articulaţiilor, etc.
 ELECTROMIOGRAFIA – oferă informaţii cu privire la raportul existent între
controlul neural şi mecanica musculară.
 SINTEZA MIŞCĂRII UMANE – reprezintă reversul soluţiei inverse de studiu
utilizată în majoritatea studiilor de biomecanică.

2
 1.3. FORŢELE LOCOMOŢIEI

1.3.1. Forţele interioare ale locomoţiei

Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus
sau de mişcare a unui corp.
Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul
neuromusculoosteoarticular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele
interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării,
mişcarea rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele
exterioare ale mediului de deplasare.
Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar
în sens invers acestora din urmă.
Forţele interioare ale locomoţiei
Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului
osteoarticular şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia
mecanică care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este
utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei
mişcări este următoarea:
 impulsul nervos;
 contracţia musculară;
 pârghia osoasă;
 mobilitatea articulară.

3
 1.3.2. Forţele exterioare ale locomoţiei
Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât
forţelor interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul
se deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc
trebuie să învingă forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
 forţa gravitaţională;
 greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
 presiunea atmosferică;
 rezistenţa mediului;
 inerţia;
 forţele de acceleraţie;
 forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
 forţele de frecare;
 rezistenţe exterioare diverse.

1.3.3. Pârghia ososă şi mobilitatea articulară

Pârghia osoasă
A treia forţă internă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică.
În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive
utilizate pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa
aplicată, pe seama deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe.
Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit
punct de sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o
greutate mai mare, aplicând o forţă mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două
forţe:
 forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R.
 forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F.

4
  În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în:
 pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.
 pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.
 pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul
forţei, respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor
două forţe faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale.
F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei
d2 = braţul forţei.
Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci:
h2/h1 = d1/d2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R
h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F.
Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal,
afirmaţie valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia:
F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima
vedere, ca pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine
articulate mobil = cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă:
 punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;
 forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se
deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
 forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care
realizează mişcarea.
Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia
atlantooccipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I:
S - corespunde articulaţiei atlantooccipitale;
R - este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte;
F - este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte.
Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în
organismul uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când
subiectul se ridică pe vârful degetelor:

5
 S - corespunde capetelor metatarsienelor;
R - este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia
talocrurală;
F - este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu.
Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de
viteză, permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări
foarte mari. De exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexie realizată
de muşchiul biceps brahial.
S - corespunde articulaţiei cotului;
F - este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului;
R - este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii.

Mobilitatea articulară
Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi
participarea obligatorie a articulaţiilor.
Articulaţiile reprezintă locul unde structurile de rezistenţă, reprezentate de oase,
asigură mişcarea uneia din componentele acesteia faţă de cealaltă. Structura anatomică a
articulaţiilor permite transmiterea tracţiunilor, stabilitatea lanţului cinematic şi
diminuarea frecării.
Mobilitatea articulară trebuie considerată un factor activ care participă la
realizarea mişcărilor. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori
importanţi care conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează
amplitudinea de mişcare.

6
 2. SPECIFICITATEA BIOMECANICII RAPORTATĂ LA PORTARUL DE
HANDBAL

2.1. MODELUL JUCĂTORULUI DE HANDBAL SPECIALIZAT DE

POSTUL DE PORTAR
Jucătorul specializat pe postul de portar în jocul de handbal trebuie să cunoască şi
să aplice absolut tot conţinutul tehnic şi tactic specific postului. Deasemenea el trebuie să
aibă format stilul personal de apărare, materializat prin utilizarea cât mai corectă a
procedeelor tehnice specifice.
Randamentul portarului trebuie să fie constant pe toată durata unui joc, constanţă
realizată printr-o pregătire tehnico tactică şi fizică corectă şi complexă.

2.1.1. Sarcini şi obiective

a. Pregătirea fizică generală:
- se realizează prin participarea portarului la exerciţile ce rezolvă sarcinile şi
obiectivele pregătirii fizice generale ale jucătorilor de câmp.
b. Pregatirea fizică specifică:
- dezvoltarea vitezei de reacţie la stimuli optici şi auditivi;
- dezvoltarea vitezei de deplasare pe distanţe scurte şi a starturilor din poziţii
iniţiale diferite;
- dezvoltarea vitezei de execuţie a procedeelor tehnice specifice;
- dezvoltarea îndemânării generale;
- dezvoltarea îndemânării specifice;
- dezvoltarea detentei membrelor inferioare;
- dezvoltarea forţei specifice;
- dezvoltarea rezistenţei specifice;
c. Pregatirea tehnico tactică
- perfecţionarea poziţiei fundamentale înalte pentru intervenţia la mingile aruncate
sus;
- perfecţionarea poziţiei fundamentale joase pentru intervenţia la mingile aruncate
de pivot;

7
 - perfecţionarea deplasării în poartă, menţinând poziţia fundamentală şi trecând
prin poziţia fundamentală intermediară;
- perfecţionarea procedeelor tehnice de prindere pasare, dribling, aruncarea la
poartă, specifică jucătorilor de câmp;
- perfecţionarea prinderi mingi cu o mână şi cu două mâini de pe loc şi din
deplasare în poartă;
- perfecţionarea respingerii mingii cu două mâini;
- perfecţionarea respingerii mingii cu o mână de pe loc şi din săritură;
- perfecţionarea respingerii mingii cu un picior din semisfoară;
- perfecţionarea respingerii mingii cu mână şi piciorul de aceeaşi parte prin
fandare;
- perfecţionarea respingerii mingi cu ambele picioare;
-consolidarea şi perfecţionarea respingerii pasive a mingilor aruncate de pe
extreme şi de la semicerc;
- perfecţionarea respingerii active a mingilor aruncate de pe extreme;
- perfecţionarea respingerii mingilor prin plonjon;
- perfecţionarea recuperării rapide a mingilor aruncare sau respinse în aut de
poartă sau în spaţiul de poartă;
- perfecţionarea degajării rapide a mingii spre vârfurile de contraatac sau spre
intermediar, de pe loc sau cu elan de paşi adăugaţi şi încrucişaţi, din orice loc al spaţiului
de poartă şi în funcţie de situaţia concretă de joc;
- perfecţionarea plasamentului portarului în funcţie de postul de pe care se aruncă;
- perfecţionarea opririi contraatacului advers;
- perfecţionarea apărării aruncărilor de la 7 m prin utilizarea fentelor sau prin
atacarea prin ieşire la minge;
- consolidarea şi perfecţionarea colaborării cu apărătorii la aruncările de la 9m;
- consolidarea şi perfecţionarea colaborării cu apărătorii în timpul jocului.
d. Pregatirea teoretică
- cunoaşterea perfectă a regulamentului de joc;
- noţiuni generale despre antrenament;

8
 - noţiuni generale privind refacerea organismului după efort depus în antrenamete
si jocuri;
e. Pregatirea psihologică
- dezvoltarea posibilităţilor de adaptare;
- dezvoltarea acuităţii specifice a postului analizatorului optic si auditiv;
- dezvoltarea selectivităţii percepţiei şi orientării observaţiei spre scop;
- dezvoltarea intuiţiei în raport cu acţiunile efectuate de atacanţi şi coechipieri;
- dezvoltarea rezistenţei la emoţie;
- dezvoltarea stabilităţii şi concentrării atenţiei;
- dezvoltarea rapidităţii şi operativităţii gândirii;
- dezvoltarea intuiţiei volitive: curaj, dârzenie, perseverenţă, disciplină, orientare
spre scop, hotărâre.

2.2. BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR

2.2.1. Biomecanica articulaţiei cotului

Articulaţia humero-cubito-radială este o trohleartroză şi are un singur grad de
libertate. Ea permite numai executarea mişcărilor de flexie şi extensie. Flexia şi extensia
active au o amplitudine medie normală de 1500, dintre care 900 revin extensie şi 600
flexiei.
Mişcarea de flexie este apropierea antebraţului de braţ. Are o amplitudine activă
normală de aproape de 1500. În faza finală a mişcării, mâna nu se orientează spre umăr ci
spre torace, deoarece axa antebraţului nu se suprapune axei braţului, ci este dirijată faţă
de acesta înăuntru. Explicaţia constă în orientarea oblică în sus şi înăuntru a jgheabului
trohleei humerale. Muşchii flexori sunt: brahialul anterior, bicepsul brahial şi muşchii
epicondilieni.
Mişcarea de extensie este mişcarea de îndepărtarea a antebraţului de braţ.
Amplitudinea este de 900, mişcarea de extensie este limitată de vârful olecranului şi de
ligamentul anterior al cotului care este pus sub tensiune.
Muşchii extensori sunt: tricepsul brahial şi anconeul (în mod accesoriu).

9
 Prin contracţia lor, antebraţul acţionează ca o pârghie de gradul I, în care punctul
de sprijin este în articulaţia cotului.

2.2.2. Biomecanica articulaţiei coxo-femurale

Articulaţia coxo-femurală este o enartroză, are trei grade de libertate şi permite
efectuarea mişcărilor de flexie / extensie, abducţie / adducţie, rotaţie şi circumducţie, cu
amplitudinile evidenţiate în tabelul următor:

Mişcările de flexie şi extensie

Dacă mişcările de flexie şi extensie ar fi pure, ar trebui să se realizeze în jurul
unei axe transversale care ar trece prin vârful marelui trohanter şi prin foseta ligamentului
rotund. Cum însă flexia se însoţeste şi de mişcarea de rotaţie înăuntru, iar extensia se
însoţeste de o mişcare de rotaţie în afară, axa biomecanică corespunde axei centrale a
cavităţii cotiloide. Amplitudinea acestor mişcări este legată de poziţia genunchiului.Când
genunchiul este extins, flexia şoldului este limitată la 900, prin punerea sub tensiune a
muşchilor posteriori ai coapsei. Când genunchiul este îndoit, flexia şoldului atinge 1200.
Flexorii principali sunt: dreptul anterior, psoasul-iliac, tensorul fasciei lata,
croitorul. Flexia este limitată de muşchii posteriori ai coapsei. Muşchii flexori sunt mai
puternici decât muşchii extensori. Extensorii principali sunt: ischio-gambierii, fasciculele
posterioare ale fesierului mijlociu şi fesierul mic. Extensia este limitată de partea
anterioară a capsulei şi de ligamentul ilio-femural. Hiperextensia este posibilă numai prin
flexia articulaţiei opuse şi accentuarea curburii lombare.
Miscările de abducţie şi adducţie:
Ele se realizează în jurul unei axe antero-posterioare care trece prin centrul
capului femural şi sunt însoţite de mişcări de rotaţie ale coapsei.
Când coapsele sunt extinse, amplitudinea maximă de abducţie este de 600, astfel
că ambele coapse formează între ele un unghi de 120 o. În flexia maximă a coapselor,
abducţia atinge 700, între ambele coapse se formează un unghi de 140o.

10
 Abducţia se realizează de către: tensorul fasciei lata, fesierul mijlociu şi croitorul.
Adducţia se realizează de către: psoasul-iliac, fesierul mic, dreptul intern,
pectineul, cei trei adductori, semitendinosul, semimembranosul.
Ambele mişcări au o amplitudine activă de 600-700 şi pasivă de 700-800. În
mişcarea de sfoară laterală, abducţia reală a coapsei pe bazin nu depăseste 700 de fiecare
parte, dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării bazinului înainte şi unei lordoze
accentuate, ceea ce face ca abducţia să se transforme în mişcare de flexie.
Mişcările de rotaţie externă şi internă
Aceste mişcări se realizează în jurul unei axe verticale care trece prin capul
femurului. Amplitudinea rotaţiei externe active este de 150 şi pasive 200 iar a rotaţiei
interne active este de 350 şi pasive de 400.
Muşchii rotatori externi sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele posterioare),
fesierul mare, cei doi gemeni ai coapsei (superior şi inferior), piramidalul, cei doi
obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi croitorul.
Muşchii rotatori interni sunt: fesierul mijlociu (cu fasciculele anterioare), fesierul
mic, semitendinosul şi semimembranosul.
Mişcarea de circumducţie
Această mişcare rezultă din trecerea coapsei prin toate poziţiile descrise anterior.
În realizarea ei intervin toate grupele musculare ale şoldului.
- capul femural se învârte în cavitatea cotiloidă.
- diafiza femurului descrie un con.
- epifiza distală a femurului descrie un cerc.

2.2.3. Biomecanica articulaţiei genunchiului

A. Biomecanica articulaţiei femuro-tibiale
Articulaţia femuro-tibială are un singur grad de libertate şi în consecinţă prezintă
două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă, mişcări la care se adaugă şi
altele secundare ca: rotaţie internă şi rotaţie externă. Articulaţia mai prezintă şi mişcări de
înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine. Amplitudinea medie a mişcărilor active de
flexie şi extensie este 1350, iar a celor pasive de 1500. Mişcările se execută în plan
sagital, în jurul unei axe transversale care trece prin cei doi condili femurali.

11
 Articulaţia femuro-tibială acţionează după principiul unei pârghii de gradul III,
prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în sprijinul pe sol), prin deplasarea tibiei pe
femurul fixat (ca în poziţia sezând) sau prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în
mers, când gamba este pendulată).
Mişcarea de flexie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de
faţa posterioară a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe. Începutul mişcării de flexie
se face mai mult prin rostogolire, iar sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc în jurul unei axe
fixe. Când flexia ajunge la 700 , se asociază şi o mişcare de rotaţie internă, care poate
ajunge până la 200 amplitudine.
Muşchii motori pentru flexie sunt: bicepsul femural şi semimembranosul, ca
muşchi principali, iar în mod accesoriu intervin şi semitendinosul, gemenii, popliteul,
plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul. Limitarea mişcării de flexie este realizată de
întâlnirea feţei posterioare a gambei cu faţa posterioară a coapsei.
Mişcarea de extensie este aceea prin care faţa posterioară a gambei se depărtează
de faţa posterioară a coapsei. La începutul mişcării are loc rotarea extremităţii femurului,
apoi rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axa lungă a gambei ajunge să continue
axa lungă a coapsei (văzute din profil). Mişcării de extensie i se asociază şi o mişcare de
rotaţie în afară a gambei pe coapsă.
Muşchii motori ai extensiei sunt în primul rând cvadricepsul şi tensorul fasciei
lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi
tendonul rotulian, un aparat complex de extensie a genunchiului. Extensorii acţionează cu
toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a genunchiului flectat sau când se
execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului în uşoară flexie, ca în activitatea
fizică. Astfel, în aceste situaţii se poate rupe aparatul extensor al genunchiului la diferite
nivele, ajungându-se la ruptură de tendon cvadricipital (mai ales la fotbalişti şi rugbişti),
la o fractură de rotulă, la o ruptură de ligament rotulian (la alpinişti) sau la o smulgere de
apofiză tibială anterioară.
Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulaţiei, de
ligamentul încrucişat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior, de
muşchii ischio-gambieri şi de ligamentele anterioare care se extind în momentul
extensiei.

12
 Mişcările de rotaţie internă şi externă
Aceste mişcări se asociază mişcărilor de flexie şi extensie. Mai intervin şi
ligamentele încrucişate, care rotează gamba în afară în poziţia finală de flexie şi înăuntru
în poziţia finală de extensie. Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 150 – 200, iar
de rotaţie pasivă de 350 – 400.
Rotaţia în afară se face de bicepsul femural, iar rotaţia înăuntru se face de:
semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern şi croitor.
În rotaţia externă ligamentele laterale se extind, iar ligamentele încrucişate se
relaxează, în timp în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind
ligamentele laterale.
Mişcările de lateralitate sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers,
când sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului. În flexia completă,
ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern se menţine usor destins. În
semiflexie, însă, se obţine o relaxare maximă a ligamentelor. Ligamentele încrucişate
limitează deplasarea înainte şi înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când
genunchiul este extins.Ligamentul încrucişat anterior limitează deplasarea înainte, iar cel
posterior – deplasarea înapoi.Ligamentul încrucişat anterior se întinde în extensie, se
relaxează în flexia uşoară şi se întinde din nou în hiperextensie. El se poate rupe în
extensia genunchiului, în flexia de 900 a genunchiului, sau prin trecerea forţată de la
flexie la extensie cu genunchiul rotat extern. Ligamentul încrucisat posterior se întinde în
flexie completă, se relaxează în semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. El se
rupe foarte rar, când lovitura pe gambă surprinde genunchiul în flexie.
B. Meniscurile: biomecanica şi rolul lor
Deşi solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi pe
platoul tibial, dar se apropie uşor şi între ele, prin extremităţile posterioare. În extensie,
meniscurile se deplasează în sens invers, adică dinapoi înainte, ating marginile anterioare
ale platoului tibial şi se depărtează uşor unul de altul. Tot ele se mai deplasează şi odată
cu platoul tibial faţă de condilii femurali, ele situându-se mereu pe acea parte a platoului
care suportă presiunea condililor. Astfel, în extensie, condilii alunecă înainte, împingând
meniscurile înaintea lor, iar în flexie condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile
înapoia lor. În rotaţia gambei în afară, partea anterioară a meniscului intern urmează

13
capsula la care aderă şi se deplasează dinapoi înainte şi dinăuntru în afară, în timp ce
partea sa posterioară este împinsă înapoi de condilul femural, ceea ce are drept rezultat o
puternică distensie a meniscului.
Meniscul extern poate suferi o deplasare asemănătoare, dar de sens invers, în
timpul mişcării de rotaŃie externă. El este mai rezistent şi mai mobil.
Rolul meniscurilor.
1. Completeză spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană a
tibiei şi împiedică astfel protruzia sinovialei şi capsulei în cavitatea articulară, în cursul
mişcărilor.
2. Centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor.
3. Participă la lubrefierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă
a sinovialei pe suprafaţa cartilajelor.
4. Joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în
mişcările de hiperextensie şi hiperflexie.
5. Reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.
Majoritatea rupturilor de menisc se produc în mişcări rapide şi puternice sau în
mişcări care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor, când meniscurile sunt supuse
unor presiuni foarte mari.
C. Biomecanica articulaţiei femuro-rotuliene
Rotula este menţinută pe locul ei, de un sistem complicat de frâuri, de origine
musculară, ligamentară şi tendinoasă.
În sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital care
numai el este motor şi solicită rotula, trăgând-o în afară şi aplicând-o puternic în sanţul
trohlean. Aceste tendoane fac între ele un unghi deschis înafară (unghiul Q). Închiderea
lui favorizează apariţia luxaţiei rotulei.
În sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene.
Aripioara internă se întinde de la marginea internă a rotulei, la faţa internă a condilului
intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul menisco-rotulian intern şi
este deosebit de solicitată.

14
 Aripioara externă se întinde de la marginea externă a rotulei, la faţa externă a
condilului extern, este întărită de vastul extern, fascia lată şi ligamentul menisco-rotulian
extern şi este mai slab dezvoltată.
În afara acestor formaţiuni, o serie de elemente fibroase se încrucişează peste
rotulă, formând o veritabilă reţea. Este vorba de expansiunile directe şi încrucişate ale
vaştilor, expansiunile croitorului, fasciei lată, aponevrozei gambiere şi ale dreptului
anterior.
Rolul rotulei
- în extensie, menţine tendonul la distanţă de trohleea femurală.
- măreşte braţul de pârghie al cvadricepsului, deplasând tendonul cvadricipital faţă
de axa de rotaţie a genunchiului, uşurând activitatea acestui muşchi.
- în flexie, fiind trasă de tendonul rotulian, rotula ia contact progresiv cu suprafaţa
articulară a trohleei şi se înscrie în sanţul trohlean; pornind de sus şi uşor din afară ea
coboară spre linia mediană, trece peste linia verticală a trohleei, apoi, odată cu intrarea în
şanţul dintre cei doi condili, se îndreaptă din nou în afară, pentru ca la sfârşitul mişcării
de flexie să acopere exclusiv condilul extern.

3. CONCLUZII

15