Sunteți pe pagina 1din 12

România

Ministerul Educației Naționale


UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
KINETOTERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

Referat

Tema: Caracterizarea STATICII - componentă de bază a biomecanicii

Elaborat:Mortean Vladimir
Coordonator științific: Prof.univ.dr. DORGAN Viorel

Chișinău, 2020
Cuprins:
1.Masă, greutate, forţa gravitaţională
2.Determinarea centrelor de greutate segmentară
3.Centrul volumului corpului
4.Centrul suprafeţei corpului
5.Linia de gravitaţie
6.Echilibrul corpurilor
7.Pârghiile şi aplicaţiile lor la corpul omenesc
1.Masă, greutate, forţa gravitaţională

Noţiunea de masă a unui corp este adesea confundată din eroare cu aceea de greutate.
Tuturor corpurilor le corespunde noţiunea de masă. Masa unui corp exprima proprietăţile
sale de inerţie. Ea este invariabilă faţă de locul unde se află corpul, la pol sau la ecuator, la
nivelul mării sau la înalţime sau pe lună.
Greutatea unui corp - este de natură diferită. Ea corespunde forţei cu care un corp
este atras de forţa de gravitaţie, într-un anumit loc. Coeficientul de intensitate al gravitaţiei
se notează cu g şi se măsoară în metri pe secundă la pătrat (m.sec2). Astfel la ecuator
g = 9,78 m.sec²; la pol g = 9.83 m.sec²; pe lună g = 1.17 m.sec²
etc.
Forţa gravitaţională descrisă de Newton este cea mai
importantă forţa care acţionează asupra corpurilor în natură. Corpul sau segmentele lui în
mişcare trebuie să învingă greutatea corpului sau a segmentelor respective, forţa
gravitaţională care tinde să atragă corpul la pământ; inerţia, presiunea atmosferică,
rezistenţa mediului (în care se face mişcarea), forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin, forţa
de frecare, precum şi alte rezistenţe exterioare, cum ar fi greutăţile cu care se încarcă
corpul în mişcare. De fapt toate aceste forţe externe enumerate mai sus şi care intervin în
timpul mişcărilor, rezultă din forţa gravitaţională. Forţa gravitaţională acţionează
întotdeauna vertical, de sus în jos atrăgând spre sol corpul şi segmentele lui, cu tendinţa de
a le imobiliza. Forţele interne (musculatura) aleorganismului acţionează în sens invers, de
jos în sus, cu mare consum energetic pentru învingerea forţei gravitaţionale prin mişcare.

În statica exerciţiilor fizice la asigurarea poziţiilor corpului concură mai multe forţe care se
echilibrează reciproc; aceste forţe sunt fie forţe exterioare: gravitaţia, reazemul, presiunea
atmosferică, forţe de frecare, etc fie forţe interioare: forţa musculară.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe care au acelaşi punct de aplicare
(spre exemplu centrul de greutate sau alt punct al corpului), ele se pot înlocui cu una
singură denumită forţa rezultantă; forţele înlocuite se numesc forţe componente.
Aflarea rezultantei este denumită compunerea forţelor, iar aflarea componentelor în
cazul în care cunoaştem numai rezultanta este descompunerea forţelor.
Centrul general de greutate al corpului (C.G.G.) care se mai numeşte şi centrul de
masă sau de inerţie este cel în care se întretaie rezultantele tuturor forţelor care acţionează
asupra corpului.
Cunoaşterea locului centrului general de greutate este necesară în studiul poziţiei corpului
pentru aprecierea condiţiilor de echilibru. Fiecare segment al corpului are un centru de
greutate parţial (g) şi o masă proprie (m) .
Determinarea centrelor de greutate parţiale, segmentare g1, g 2) permite determinarea
centrului de greutate al întregului corp (G). (fig.1–5).

Fig.1. Capul

Fig.2. Trunchiul

Fig.3. Trunchiul
Fig.4. Membrul superior

Fig.5 Membrul inferior

2.Determinarea centrelor de greutate segmentară

Determinarea centrelor de greutate ale segmentelor este o problemă foarte dificilă,


datorită greutăţii în determinarea masei acestor segmente pe viu. Există procedee
complicate care permit calcularea masei segmentelor corpului prin măsurarea volumului
diferitelor segmente sau prin echilibrarea lor în diferite poziţii. După obţinerea prin calcule
a centrelor de greutate segmentare (g1, g2), ele se trasează şi se încorporează în masa
segmentului, şi apoi se unesc printr-o dreaptă (fig.6).

Fig.6- Centrul de greutate rezultat din cele două segmente-coapsă şi gambă

Suma celor două mase segmentare coapsa şi gamba (7 kg respectiv 3 kg) permit
divizarea segmentului de dreapta în tot atâtea părţi. Se obţine astfel g3 care este situat în
raport invers cu masele respective. (3 / 10). Acest centru de greutate (g3) se poate apoi în
continuare asocia cu alte centre de greutate segmentare, şi din aproape în aproape se poate
ajunge până la ultima determinare care corespunde centrului de greutate al întregului corp
(G) sau mai sugestiv C.G.G. (centrul general de greutate).
Dificultatea determinării greutăţii precise a segmentelor, a făcut ca în practică să se
folosească determinarea greutăţii relative a acestora. Astfel se consideră ca centrul de
greutate al membrelor este situat pe axul longitudinal al acestora mai aproape de articulaţia
proximală datorită faptului ca distribuţia ţesuturilor este neuniformă, fiind mai
voluminoasă către articulaţia proximală a segmentului de membru.

Astfel locul centrului de greutate (g) este în medie situate la 0,44 din lungimea
coapsei, 0,42 din lungimea gambei, 0,47 din lungimea braţului si 0,42 din lungimea
antebraţului (după E. REPCIUC).
Centrul de greutate al trunchiului - este situat pe linia care uneşte mijlocul axelor
transversale care trec prin articulaţiile scapulo- humerale şi coxofemurale; la adulţii cu
dezvoltare medie, centrul de greutate al trunchiului se află la o distanţă de 0,44 faţă de linia
biscapulară; el coboară la persoanele cu torace astenic şi abdomen voluminos.
Centrul de greutate al capului se află înapoia şeii turceşti.

Centrul general de greutate

Centrul general de greutate (C.G.G) al corpului omenesc în poziţia stând, braţele


libere în jos este situat în 56 – 57 % din cazuri în spaţiul cuprins între vertebrele S I – S II (
la adult) şi a vertebrei T7 – T 8 la noul născut. In plan sagital C.G.G este situat între sacru
şi pubis, în funcţie de gradul de înclinare a corpului înainte sau înapoi. Planul sagital care
trece prin C.G.G este situat mai la dreapta faţă de planul mediu sagital al corpului, la
marea majoritate a oamenilor, întrucât jumatatea dreaptă a corpului are o masă mai mare
cu 4 – 500 gr. decât cea stângă, datorită prezenţei ficatului, a dispoziţiei asimetrice a
organelor interne, precum şi a dezvoltării neuniforme a masei aparatului locomotor
(membrul superior şi inferior sunt mai dezvoltate în jumătatea dreaptă a corpului).
C.G.G îşi schimbă poziţia şi în funcţie de mişcările respiratorii (în înspiraţie coboară)
şi de cantitatea de lichide şi alimente introduse în stomac.
3.Centrul volumului corpului

Centrul volumului corpului (C .V.) este situat la întretăierea planurilor care împart
corpul în două jumătăţi egale. El se foloseşte pentru studiile biomecanice la înotători şi poate
fi considerat ca C.G.G al volumului apei dislocate prin scufundarea corpului omenesc în apă
(şi care are forma identică cu cea a corpului) C. V este situat ceva mai sus decât C.G.G.
4.Centrul suprafeţei corpului

Centrul suprafeţei corpului (C.S) - se obţine prin proiectarea corpului pe o suprafaţă


perpendiculară pe direcţia de mişcare. In poziţia stând C.S este situat puţin deasupra C.G.G-
ului.
Determinarea C.S şi relaţia sa faţă de C.G.G se folosesc în studiul mişcării corpului
în aer (faza de zbor din sărituri, săritura cu schiurile, etc) pentru menţinerea unei poziţii
corespunzătoare a corpului în aer şi pentru o aterizare bună.

5.Linia de gravitaţie

Linia de gravitaţie (vericala C.G.G) – este verticala imaginară care trece prin C.G.G
(fig.14).
Determinarea ei permite stabilirea factorilor care asigură echilibrul în principal cel
antero-posterior şi care defineşte noţiunile de cifoză şi hiperlordoză.
Această linie pleacă din mijlocul segmentului care leagă cele două tragusuri puţin
înaintea condililor occipitali. Ea atinge curbura cervicală anterior, ceea ce explică tendinţa de
cădere a capului spre înainte şi necesitatea de contracţie permanentă a extensorilor capului,
pe coloana cervicală pentru a-l menţine în poziţia corectă.
Poligonul de sprijin (susţinere)

Omul are un grad mare de adaptare la poziţia stând, ceea ce permite eliberarea
membrelor superioare pentru prehensiune şi lansări, lăsând membrelor inferioare rolul de
susţinere şi locomoţie.

Se poate afirma că poziţia stând reprezintă o adevarată homeostazie biomecanică pe


care activităţile sportive o vor putea influenţa.
Poziţia stând este aproape o poziţie de odihnă. Ea nu antrenează decât o slabă
participare musculară şi din acest punct de vedere este puţin obositoare. Studiul ei începe prin
sprijinul pe sol şi permite să definim poligonul de sprijin.
Practic, această suprafaţă de sprijin pe sol este cea care va delimita marginea zonelor
de sprijin . Această suprfaţă este înscrisă într-un triunghi isoscel.

6.Echilibrul corpurilor

Un corp este în echilibru atunci când punctul de sprijin sau de susţinere şi centrul său
de greutate se găsesc pe acceaşi verticală, când forţele care acţionează asupra masei corpului
se anulează.
Rezultanta tuturor forţelor care trec prin C.G.G trebuie să fie egale cu zero. Deci
nu trebuie să existe forţe care să provoace accelerarea lineară a C.G.G-ul al corpului şi nici
momente ale forţelor care să determine rotaţia corpului în jurul C.G.G- ului.
Menţinerea poziţiilor nu este posibilă fără menţinerea echilibrului omenesc, care rezultă
din intrarea în acţiune a reflexelor posturale.
Din punct de vedere biomecanic şi conform legii echilibrului, starea de echilibru se
relizează atunci când proiecţia verticală a C.G.G al corpului omenesc cade în interiorul bazei
de susţinere. Stabilitatea poziţiei este cu atât mai mare cu cât proiecţia centrului de greutate
este mai apropiată de centrul bazei de susţinere.
Orice poziţie a corpului este rezultatul echilibrării foţtelor care acţionează asupra lui.
Pentru corpurile inerte, echilibrul este de trei feluri: stabil, instabil şi indiferent. La
vietuiţoare, deci şi la om nu există poziţii cu echilibru indiferent, există numai echilibru
stabil şi instabil.
Echilibrul stabil

Echilibrul stabil - există atunci când C.G.G al corpului se găseşte sub punctul de
sprijin. Exemplu: poziţia atârnat la bară fixă sau la inele
Echilibrul instabil

Echilibrul instabil există ori de câte ori C.G.G se găseşte deasupra suprafeţei de
sprijin. Exemplele sunt foarte numeroase din activitatea de educaţie fizică şi sport : poziţia
stând, şezând în sprijin, etc.
Echilibrul indiferent

Echilibrul indiferent prezent numai la corpurile inerte se caracterizează prin faptul că


sprijinul coincide cu C.G.G sau se găseşte pe verticală acestuia. In cazul echilibrului
indiferent orice poziţie am imprima corpului, el rămâne în echilibru. De exemplu un disc
străbătut de un ax central poate fi învârtit şi rămâne constant în echilibru sau o sferă pe un
plan orizontal se află permanent în echilibru, indiferent de felul cum ia contact cu planul.

7.Pârghiile şi aplicaţiile lor la corpul omenesc

Pârghia este cel mai simplu dispozitiv mecanic cu ajutorul căruia se pot transmite mişcări
în mod convenabil în ceea ce priveşte consumul de energie.
Oasele corpului formează pârghii, care sunt mobilizate de muşchi după toate regulile
mecanice ale parghiilor.
Există totuşi unele particularităţi ale pârghiilor din corpul omenesc care rezultă din
specificul biologic al structurii şi funcţiilor organismului omenesc.
La o pârghie deosebim următoarele elemente :
1. Punctul de sprijin (O) în jurul căruia se roteşte;
2. Punctul de rezistenţă (R) care trebuie învinsă;
3. Forţa activă (F) cu care se învinge forţa de rezistenţă;

4. Braţul rezistenţei (OR) de la punctul de sprijin până la punctul de aplicare a


rezistenţei.
5. Braţul forţei (OF) de la punctul de sprijin până la punctul de aplicare a forţei
active.
După felul cum se grupează aceste elemente, pârghiile pot fi :
a). pârghii de forţă, cu ajutorul cărora economisim forţa, adică învingem o forţă de
rezistenţă mai mare întrebuinţând o forţă activă mai mică;
b). pârghii de deplasare, cu ajutorul cărora economisim deplasarea însă cu pierdere de
forţă;
Din punct de vedere al fizicii avem trei grade de pârghii :

1. Pârghii de gradul I – cu punct de sprijin situat între forţa de rezistenţă şi forţa


activă;

2. Pârghii de gradul II – cu punctul de sprijin situat la unul dintre capete şi


forţa activă la celalalt capăt ;

3. Pârghii de gradul III – cu punctul de sprijin situat la unul dintre capete şi


forţa de rezistenţă la celalalt capat.

Se recunosc astfel la pârghiile mecanice trei puncte de aplicare a forţelor :


- punctul de sprijin (O),
- pun ctul rezistentei adica (R),
- punctul de aplicare al fortei active (F).
Pârghiile - au deci două puncte în care se aplică forţele statice (O) şi
(R) şi un punct în care se aplică forţa activă (F).
In pârghia de gradul I forţele activează în acelaşi sens în timp ce la pârghiile de
gradul II şi III, forţele lucrează în sens opus.
Pârghiile de gradul I si II sunt pârghiile de forţă, în timp ce pârghiile de gradul III
sunt pârghii de deplasare. Aplicarea forţelor pe pârghii crează momente de rotaţie faţă de
punctul de sprijin. Astfel o pârghie va fi în echilibru când momentul de rotaţie al forţei
active este egal şi de sens opus cu momentul de rotaţie al forţei de rezistenţă faţă de acelaşi
punct.
Pârghiile de gradul I si II sunt pârghiile de forţă, în timp ce pârghiile de gradul III
sunt pârghii de deplasare. Aplicarea forţelor pe pârghii crează momente de rotaţie faţă de
punctul de sprijin. Astfel o pârghie va fi în echilibru când momentul de rotaţie al forţei
active este egal şi de sens opus cu momentul de rotaţie al forţei de rezistenţă faţă de acelaşi
punct.
Este cunoscut că la pârghiile de gradul III se pierde o parte din forţă, însă această
pierdere este compensată de o alungire a deplasării. Legea de aur a mecanicii se poate deci
enunţa astfel : «ce se pierde din forţă se câştigă în deplasare». Aceste genuri de pârghii sunt
în mecanică, dar mai ales în corpul omenesc şi se mai numesc şi pârghii de viteză întrucât
favorizează deplasările largi şi în viteză.
Exemple de pârghii în corpul omenesc:
A). Pârghiile de gradul I. Sprijinul capului pe articulaţia atlanto – occipitală;

forţele active şi de rezistenţă sunt dispuse înainte şi înapoia

sprijinului. In acest caz braţul forţei reprezentat prin distanţa de la inserţia muşchilor cefei
până la articulaţia atlanto – occipitală, este mai mic decât braţul rezistenţei. De aceea
musculatura cefei este mult mai dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului.
Pentru echilibrarea acestei pârghii, muşchii cefei mânuiesc un braţ de pârghie mai
mic. Tot pârghie de gradul I este şi în staţiunea bipedă la nivelul articulaţiei coxo-femurale
cu sprijinul în articulaţie şi aplicarea forţelor active ventral şi dorsal.
B). Pârghiile de gradul II : sunt contestate că ar exista în corpul omenesc. După unii,
o astfel de pârghie ar exista în articulaţia talocrurală, în poziţia stând pe vârfuri în care
sprijinul ar fi pe vârful degetelor şi capetele metatarsienelor.
Rezistenţa este reprezentată de greutatea corpului care apasă pe tibie şi talus, iar
forţa activă muşchiul, triceps sural care trage de calcaneu în sus.
C). Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase în corpul uman.
Exemplu :
- flexia coapsei pe bazin ;
- antebraţul în flexie pe braţ;
- braţul în anteducţie în articulaţia umărului;
- gamba în flexie pe coapsă; etc.
Datorită acestui fapt, omul poate executa mişcări ample de viteză şi de precizie. Este
adevărat că aceste pârghii lucrează cu pierdere de forţă, însă conform legii de aur a
mecanicii : «Ce se pierde din forţă se câştigă în deplasare».
O particularitate deosebită a pârghiilor de gradul III, o constituie faptul că pe lângă
pârghii de gradul III cu un singur punct de aplicare a forţei, (exemplu deltoidul pe
humerus în mişcarea de abducţie a braţului, există şi pârghii de gradul III cu două puncte
de aplicare a forţei. Exemplu : flexia gambei pe coapsă ce se face atât cu ischio– gambierii
care mânuiesc un braţ mic de forţă, cât şi cu tricepsul sural care mânuieşte un braţ lung de
forţă). Există şi pârghii de gradul III cu mai multe puncte de aplicare a forţei active, cum
este la mişcarea de flexie a antebraţului unde acţionează F1 – bicepsul, cu braţ scurt, F2–
rotundul pronator, cu un braţ mai lung, F3 – brahio-radialul, F4-flexorul carpului, F5-
flexorii degetelor, cu braţul din ce în ce mai lung.

BIBLIOGRAFIE
1.Suportul de Curs