Universitatea Transilvania Brașov

Facultatea de Educație Fizică și Sporturi Montane

Departament Educație Fizică și Motricitate Specială

NOȚIUNI AVANSATE DE
BIOMECANICĂ
Suport de curs

Brașov
 CUPRINS
Introducere
Unitatea nr.1 Delimitari conceptuale ale anatomiei funcționale și
biomecanic
Unitatea nr.2 Notiuni de somatometrie și de structură funcțională a
aparatului locomotor (oase, articulații, mușchi)
Unitatea nr.3 Noțiuni avansate de biomecanică. Noțiuni de fizică
aplicate corpului uman.Mișcarea de translație.
Mișcarea variată și uniform variată. Dinamica
mișcărilor
Unitatea nr.4 Noțiuni de mecanică aplicate la aparatul locomotor
Unitatea nr.5 Metode de cercetare în biomecanică. Tehnici
experimentale folosite în biomecanică. Cupluri și
lanțuri cinematice. Grupe și lanțuri musculare.
Unitatea nr.6 Studiul pozițiilor și mișcărilor corpului omenesc
Unitatea nr. 7 Statica și dinamica exercițiilor fizice
Bibliografie
Introducere
”Biomecanica este o știință a naturii care studiază legile obiective ale
mișcării corpurilor, materiale vii și ale structurilor care contribuie la aceste
mișcări.
Etimologic, termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba
greacă “bios” (viașă) și “mekhanikos” (plin de resurse, inventiv, ingenios).
Biomecanica este o știință interdisciplinară, care folosește cunoștințe,
noțiuni, principii, metode din domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie,
recuperare medicală, explorări funcționale, etc.), inginerie (mecanică, lectronică
aplicată etc.), știinte exacte (matematică, fizică, chimie) și științe umaniste
(educație fizică, biologie), pe baza cărora și-a dezvoltat propriile investigații
științifice.
Biomecanica umană, cunoscută și sub denumirea generică de
biomecanică, are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mișcării
acestuia, prin prisma anatomiei, biomecanicii, terapiei prin mișcare
(kinetoterapie), fiziologiei, cunoștințele fiind focalizate pe omul care dorește fie
recuperarea unor abilități sau funcții motorii, fie dobândirea unor performanțe
motorii. Astfel, biomecanica are aplicații atât în domeniul medical și al
recuperării fizice, cât și în domeniul sportiv, pentru testarea și îmbunătățirea
calităților motrice.
Cunostintele sistematizate de biomecanică sunt utile diverșilor specialiști,
cum ar fi: kinetoterapeuti, preparatori fizici, antrenori sportivi, profesori de
educație fizică, medici și infirmiere (pentru medicină, recuperare medicală neuro
–motorie, anatomie etc.), maseuri terapeuți, antrenori de atletism etc.
În mod practic, toți cei care folosesc mișcarea într–un scop terapeutic,
profilactic sau de obținere a unor performanțe fizice au nevoie de suportul
științific oferit de biomecanică.
 Biomecanica, ca știință interdisciplinară, se bazează, în principal, pe
cunoștințele a trei domenii de studiu: anatomia umană, mecanica și
fiziologia. Astfel, anatomia, ca știința formei și structurii corpului uman și a
parților sale, furnizează date cu privire la osteologie
(studiul oaselor), artrologie (studiul articulațiilor), miologie (studiul mușchilor),
mecanica, ca știința care aplică principiile mecanicii la analiza mișcării
corpurilor materiale sub acțiunea diferitelor forte de interacțiune, furnizează
informații privind modalitățile de investigare cantitativă a mișcării unui corp, iar
fiziologia, ca știința care se ocupă de funcțiileorganismelor vii, furnizează
cunoștințele necesare înțelegerii diferitelor conexiuni
care concură la obținerea funcțiilor motricității, echilibrului și posturii corpului
omenesc”(1).
Unitatea de curs nr. 1 Delimitari conceptuale ale anatomiei funcționale și
biomecanice

1.1.Conceptul de anatomie funcțională

”Anatomia omului este știința care se ocupă cu studiul formei și structurii
corpului uman. Compararea asemănărilor și deosebirilor dintre părțile
componente ale organismului uman și animal a pus bazele anatomiei
comparative.
Anatomia funcțională este un concept care înlătură simpla memorare a
formațiunilor anatomice din structura corpului uman și care a pus bazele
determinismului cauzal al faptelor de observație macro și microscopice.
Totodată ea permite analiza legăturii dintre structură și funcție„ (2).
Marc, C. (2), afirmă că terminologia anatomiei funcționale s-a realizat
prin îmbinarea a două limbi, și anume: limba greacî și limba latină. Astfel,
formațiunile anatomice erau definite în funcție de asemănarea lor cu obiectele
existente în jur. Exemplu: artera – ”canal de aer” – se susținea că prin vase
circula aer.
1.1.2.Descriere părților componente ale organismului uman
Corpul uman cuprinde următoarele segmente, fig.1

CAP

CORPUL UMAN TRUNCHI

MEMBRE SUPERIOARE ȘI
INFERIOARE
 Fig.1 Segmentele corpului uman

Capul şi gâtul alcătuiesc împreună ”extremitatea cefalică„ a corpului.

Primul segment al corpului, capul - este alcătuit din două părţi:
- ”una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare
neurocraniului sau cutiei craniene;
- alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are:
- o regiune posterioară, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi;
- o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, osul hioid, dar şi
organe ale gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În
interiorul lor se găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină. fig.2

TRUNCHIUL

PELVIS
TORACE ABDOMEN

Fig.2 Componentele trunchiului omenesc

Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul

diafragma. Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină,
care este închisă inferior de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii,
muşchi, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează
 spatele. Anterior şi lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi
abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea
liberă a membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea
liberă a membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi
picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice,
cu excepţia viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului
locomotor, a căror masă reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.

1.1.3.Organismul ca un tot unitar

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme.
Este alcătuit din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura
dominantă a organismului, ca sistem biologic, dar şi a părţilor sale
componente o constituie unitatea indisolubilă dintre structură şi funcţie.
Organele (= viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au
diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se
reflectă fidel în forma şi structura lor. Organele nu funcţionează izolat în
organism, ci în strâsnă corelaţie.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi
structura lor morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale
corpului, de unde derivă şi denumirea lor.
De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile
principale de susţinere a corpului şi de locomoţie;
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie;
 - Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi
a limfei;
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au
aceeaşi structură, sunt formate din acelaşi ţesut.
De exemplu:
- sistemul muscular;
- sistemul osos;
- sistemul nervos.
Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare,
autoorganizare şi autoreproducere.
Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau feedback, datorită ei
realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul
nervos şi sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie
mecanismele de recepţie, transmitere a mesajelor, integrarea acestora şi
răspunsul către efectorii din ţesuturi şi organe.
Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte
de vedere. Una din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie;
- organe ale vieţii vegetative.
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie
sau de legături cu mediul.
Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a
corpului, având ca funcţie esenţială locomoţia;
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu
mediul înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne.
Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne
sau viscere.
 Din această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de
import a substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant
metabolice;
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a
limfei;
- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor
rezultaţi din metabolism – aparatul excretor sau urinar;
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura
perpetuarea speciei;
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului
prin hormoni, produşi de secreţie a glandelor endocrine.

1.1.4.Axe și planuri
Omul – corpul omenesc, se studiază în poziţia anatomică: în ortostatism, cu
privirea orizontală şi palmele orientate anterior (în supinaţie).
Prin corpul omenesc se pot duce axe, care se întretaie în unghi drept şi care
corespund celor trei dimensiuni ale spaţiului
- axul longitudinal sau al lungimii;
- axul sagital sau al grosimii;
- axul lateral sau al lăţimii;
Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal)
Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal)
Axul lateral are doi poli: drept şi stâng.
Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan
1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi
divide corpul omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă.
Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
 2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte
corpul în două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal.
Împarte corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară.

1.1.5.Pozițiile fundamentale sau derivate ale corpului și mișcările acestuia

Pozițiile, sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment
al corpului uman, în raport cu planurile corpului.
- median
- medial-lateral (intern-extern), radial-ulnar, tibial-fibular
- superior –inferior
- cranial-caudal
- proximal-distal
- interior-exterior – la cavităţi
- profund-superficial
- anterior (ventral)
- posterior (dorsal)
- mână – faţă palmară şi faţă dorsală
- picior – faţă dorsală şi faţă plantară
Mişcări
- flexiuni – extensiune – ax transversal
- rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
- abducţie – adducţie – ax antero-posterior
- circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire
- pronaţie – supinaţie”(3).
Unitatea de curs nr. 2 Notiuni de somatometrie și de structură funcțională a
aparatului locomotor (oase, articulații, mușchi)

Somatometria este ”ansamblul măsurătorilor efectuate pentru a

determina forma și dimensiunile corpului (animalelor)”(4).
2.1.Domeniile de aplicabilitate ale somatometriei
”Somatometria poate fi definită simplu, ca fiind disciplina care se ocupă
cu măsurarea dimensiunilor corpului uman și ale segmentelor sale. Informațiile
furnizate de somatometrie sunt utilizate în ziua de azi mai ales în domeniile de
interferență ale medicinei cu arta, cultura, psihologia, tehnica, de exemplu:
anatomia artistica, antropologia etc.
Pe de o parte somatometria ofera date obiective, certe, reproductibile la
masurari succesive, exacte, care sunt utilizate în medicina imagistică (de
exemplu dimensiunile organelor interne la ecografie, realizarea secțiunilor
topografice anatomice - la tomografia computerizată, previziunea creșterii în
înălțime prin măsurarea realizată pe dimensiunea pumnului copilului, măsurarea
imaginilor patologiei tumorale, chistice, (de exemplu pietre la ficat, rinichi) etc.
Pe de alta parte somatometria utilizeaza o interpretare corelativ-intuitiv-
statistică a datelor ca în fiziognomie (de exemplu: persoanele cu urechile de
dimensiuni mari-înalte sunt mai longevive). Ultima interpretare amintită deși
este una mai subiectivă decât datele obiective utilizate în imagistică,
subiectivitate provenitî din caracterul predictiv, este totuși, importantă pentru
medicina clinică. De exemplu, în semiologie se cunoaște că emfizemul
pulmonar poate fi diagnosticat clinic pornind de la imaginea plastică de "torace
în butoi", cu diametrele crescute în dimensiuni, unghiul subcostal mai deschis,
spațiile intercostale micșorate, distanța redusă între cartilajul tiroid al laringelui
și stern.
Alte utilizări ale somatometriei vizează domeniul istoriei, arheologiei,
antropologiei (măsurarea estimativă a înălțimii populațiilor din vechime - prin
măsurarea dimensiunilor scheletelor). Corelarea fiziognomiei cu psihologia și
prelucrarea statistică a datelor a permis chiar realizarea unor programe pe
computer care pot recunoaște sau confirma aptitudinile individuale în cadrul
unor testări psihologice mai amănunțite” (5).
2.2.Repere în somatometrie
Primul segment al corpului : capul
Capul este cel mai usor de observat și ofera multe date corelate cu o buna
vitalitate:
- dimensiunea armonioasa, dar impunatoare a capului;
- părul lucios, rezistent, des;
- tenul curat, lucios (discret), cu țesut subcutanat bine reprezentat (obraji
"cărnoși");
- ochii mari, parcă "umpluti cu lapte", blânzi, indică tipul constituțional cel
mai favorabil, atunci când sunt asociați cu un corp robust, armonios;
- culoarea căpruie a ochilor cu rețeaua densă a irisului și absența petelor pe
iris;
- gura de lațime mai mică indică o mai bună vitalitate;
- dinții regulați, sănatoși, fără carii indică o armonie a energiei vitale în
corp (5).
Alte componente ale corpului prezintă următoarele aspecte:
- un tonus muscular bun (ferm);
- robustețea degetului mare;
- unghiile-patrat-rotunjite, rezistente (nu sunt casabile);
- umeri și solduri robuste, cu brațe și coapse bine dezvoltate în armonie cu
celelalte segmente ale membrelor;
- articulațiile mari, rotunjite, elastice, care la mobilizare "nu pocnesc", cu
ligamente robuste;
- coloana vertebrală, dreaptă, suplă, elastică, cu procese vertebrale mai
rotunjite (nu ascuțite-fine) indică de asemenea o bună vitalitate;
 - toracele bine dezvoltat, cu umeri lați, robust fără "înfundări" ale sternului;
- abdomen suplu, elastic fără prea multe depozite adipoase, cu talie
conturată în mod egal;
- organele genitale indică de asemenea, fidel, potențialul vital al ființei
umane; tradiția împarte în 3 tipuri tipologia organelor genitale - mari,
medii și mici, insistând în a preciza că pentru o viață sexuală împlinită
este necesară potrivirea fizică dintre bărbat și femeie la același nivel al
dimensiunilor și al potențialului vital (5).
2.3.Metodele utilizate
2.3.1.Metode senzoriale directe
1) ”Somatoscopia presupune analiza vizuală a corpului sau a unora dintre
regiunile lui. Examinarea corpului omenesc în poziţie anatomică
este numită somatoscopie statică; în poziţie specială – somatoscopie
posturală; în mişcare – somatoscopie dinamică.
Prin examinarea somatoscopică obţinem informaţii importante ce dau
posibilitatea de a determina dezvoltarea generală a individului, încadrarea
organismului în unul din tipurile constituţionale şi de a aprecia gradul de
dezvoltare a ţesuturilor subcutanate.
2) Proiecţia – o metodă de explorare prin care se realizează delimitarea pe
suprafaţa corpului a conturului unor organe somatice sau viscerale, chiar şi a
unor zone şi puncte anatomo-clinice. La stabilirea proiecţiei se folosesc aşa
metode ca palparea, percuţia, auscultaţia.
3) Amprenta palmară, plantară, dentară.
2.3.2.Metodele senzoriale mediate (fig. 1)
1) Somatometria sau viscerometria permite determinarea parametrilor
cantitativi ai corpului sau ale unor segmente de corp şi ale diferitor organe în
diverse perioade ale ontogenezei postnatale.
2) Radioscopia şi radiografia simplă sau computerizată
3) Endoscopia exploratorie sau terapeutică, care se pot realiza folosind
orificiile naturale ale corpului (rinoscopia, otoscopia, oroscopia, laringoscopia,
anoscopia, colposcopia, esofagoscopia, oftalmoscopia etc.), sau pe cale
chirurgicală (pleuroscopia, laparoscopia etc.).
4) Rezonanţa magnetică nucleară(R.M.N.)
5) Explorarea radioizotopică
6) Ecografia ultrasonică
7) Tomografia.
Aceste metode de cercetare ne permit să privim fiecare formaţiune a
corpului ca o parte din ansamblul unui întreg aflat în permanentă dezvoltare şi
modificare, în strânsă legătură cu funcţia şi cu mediul ambiant în toate
perioadele vieţii. Prin utilizarea lor, anatomia devine o ştiinţă a formei vii (Fr.
I. Rainer) (Mihail, St., 2007,pp.12-13).

2.2. Structura funcțională a aparatului locomotor (oase, articulații,

mușchi)
Aparatul locomotor este numit sistemul muscularo-osos, este ca
definiție, anatomic, aparatul care ”dă posibilitate oamenilor și animalelor să se
miște folosindu-se de o structură organică locomotoare formată din sistemul
osos și cel muscular. La vertebratele superioare, inclusiv la om s-au diferențiat,
în decursul evoluției, grupuri de organe puse în slujba îndeplinirii unor majore
funcțiuni ale întregului organism. Un astfel de "complex funcțional" este și
aparatul locomotor”(6).
”Aparatul locomotor îndeplineşte funcţiile de mişcare ale diverselor părţi
ale corpului. Este alcătuit din sistemul osteo – articular specializat pentru
funcţia de susţinere şi sistemul muscular pentru funcţia de mişcare.
 În alcătuirea aparatului locomotor intră:
– oasele şi articulaţiile → formează sistemul osteoarticular cu rol pasiv în
mişcare;
– sistemul muscular → reprezentat prin muşchi cu rol activ în mişcare.
Totalitatea structurilor osose formează scheletul. Acesta constitue un fel
de „schela” care dă forma generală şi proporţiile corpului omenesc. Elementele
scheletului contribuie la menţinerea posturii organismului, opunându-se
împovărării date de greutataea corpului, care se afla sub acţiunea gravitaţiei
terestre. Oasele sunt legate între ele prin structuri conjunctive de diferite feluri,
care le asigura mobilitatea, adică posibilitatatea deplasării unora în raport cu
altele. Aceste structuri sunt articulaţiile. Oasele şi articulaţiile formează partea
pasivă a aparaului locomotor. Pe oase se fixează muşchii striaţi scheletici.
Aceştia acţioneaza asupra oaselor şi articulaţtiilor ca asupa unor pârghii,
constituind partea activă a aparatului locomotor, adică elemntele lui
dinamice. În afară de imprimarea unor mişcări segmentelor osoase, muşchii mai
intervin şi în imobilizarea acestor segmente în anumite atitudini” (7).
Unitatea de curs nr.3 Noțiuni avansate de biomecanică

3.1.Noțiuni de fizică aplicate corpului uman

Fizica studiază aspectele generale ale fenomenelor, mișcarea mecanică,
căldura, electricitatea, radiațiile și structura corpurilor.
Mecanica este o parte a fizicii care studiază legile mișcării materiei în
natură.
Ce se înțelege prin mișcare mecanică? Se înțelege deplasarea unui corp
față de altul sau schimbarea unui corp față de un reper.
Componentele mecanicii sunt următoarele:
1. Cinematica – care studiază modul cum se desfășoară mișcările și
descrie diferite feluri de mișcări mecanice,
2. Dinamica – studiază cauzele care stau la originea mișcărilor;
3. Statica – studiază condițiile de echilibru ale forțelor care acționează
asupra corpurilor.
Orice mișcare mecanică este relativă, se studiază în raport cu alt corp
numit reper.
Pentru studiul mișcărilor copului este nevoie de:
- Stabilirea unui reper și a direcției mișcării
Y
Z

O X

Fig.3 Direcțiile mișcărilor segmentare

Cinematica mișcării rectilinii cuprinde:
- Traiectoria mișcării;
- Spațiu de desfășurare;
- Timpul de execuție;
- Vitez obținută.
Astfel, corpurile materiale descriu în mișcare o linie care se numește
traiectorie. Aceasta poate fi ca aspect dreaptă sau curbă, iar mișcarea rectilinie
sau curbilinie.
Exemplu: atletul care aleargă pe pistă – efectuează o traiectorie rectilinie;
Discul – mișcare curbilinie.
Mișcările se produc în spațiu și timp. Astfel, spațiul – reprezintă lungimea
pe care o parcurge obiectul și se măsoară în metri (m.), iar timpul – reprezintă
momentul de parcurgere a obiectului pe suprafață, se măsoară în ore, minute și
secunde.
Spațiu și timpul nu sunt necesare pentru realizarea unei mișcări complete,
deoarece pot fi stabilite inițial, însă în diferite probe sportive: probe de alergare,
schi, ciclism – toți străbat aceași distanță în viteze diferite. Astfel, mișcarea mai
are o calitate: VITEZA. Ea se determină prin compararea spațiilor străbătute și a
intervalelor de timp consumate pentru efectuarea mișcării.
Dacă se face referire la viteză, atunci mișcarea îmbracă următoarele
forme:
- Mișcarea uniformă;
- Mișcarea variată.
1. Mișcarea uniformă – atunci când viteza este constaantă pe tot
parcursul mișcării. Este mișcarea cea mai simplă, corpul parcurge
distanțe egale în timp real. Reprezintă spațiul străbătut în unitatea de
timp. Se măsoară în unități de viteză: cm/s, în tehnică se folosește
unitatea m/s. (cm/s – centimetrul/secundă; m/s – metru/secundă).
 Exemplu: varianta de mers normal, individul are o viteză de 1,5 m/s,
ciclistul are 5 m/s, vântul puternic are 10 m/s, vitez luminii 300000
km/s etc. (Iliescu, A., 1968, pp.19-51).
Ca și concluzie, viteza unui corp care execută o mișcare uniformă
este o mărime constantă, ce nu variază pe parcursul mișcării.

Viteza este dată de raportul dintre spațiul parcurs în unitate de timp

vV==d/t
d/t

Fig.4 Formula vitezei

Unde:
v – viteza;
d – distanta;
t – timpul.

2. Mișcarea variată – când viteza variază în timpul mișcării. Majoritatea

corpurilor își schimbă viteza pe parcursul mișcării. Astfel, corpurile
care cad sau care sunt aruncate (ex. minde, disc, suliță etc.) au viteze
variate.
În cadrul unei viteze variate se întâlnesc două forme ale vitezei, și
anume: viteză medie și viteză momentană. Viteza medie se calculează
prin împărțirea spațiului parcurs în mișcarea variată la timpul în care s-
a efectuat mișcarea.
Viteza momentană este viteza cu care se mișcă corpul la un moment
dat, la începutul , mișcării (viteza inițială), pe parcurs sau la sfârșitul
mișcării (viteza finală).
 3. Mișcarea uniform variată – este , mișcarea în care viteza variază cu
valori egale în timpuri egale. Aceasta poate avea formă de viteză
uniform accelerată sau uniform încetinită.
Exemplu: În atletism, proba de săritură în lungime cu 1 ½ pași, faza de
zbor, viteza la început este uniform încetinită, iar spre aterizare aceasta
se transformă în viteză uniform accelerată datorită forțelor care
întervin asupra corpului în spațiu: forța gravitațională, forța de frecare
a aerului.
4. Dinamica mișcărilor – în cadrul dinamicii există o forță care
acționează constant asupra corpului, atât în mișcare, cât și în repaus,
fiid vorba de inerție.

INERȚIA

INERȚIE DE REPAUS INERȚIE DE MIȘCARE

Fig. 5 Sistematizarea inerției

Inerția se manifestă în două moduri (fig.5) ca: inerție de repaus și inerție

de mișcare. În prima situație, inerția se manifestă ori de câte ori o cauză
exterioară scoate corpul din starea lui de repaus. Ca urmare a acestui fapt corpul
oscilează în direcția opusă mișcării, iar în a doua categorie se manifestă atunci
când în cursul mișcării întervin accelerații. Datorită acestui aspect, inerția de
mișcare, are ca efect continuarea mișcării pe traiectorie.
Ca definiții, inerția este ”rezistența oricărui corp cu masă la modificarea
stării sale de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atunci când asupra sa nu
acționează forțe externe” (8). Inerția este ”1. Proprietate a corpurilor de a-și
păstra starea de repaus sau de mișcare în care se află atât timp cât nu sunt supuse
acțiunii unei forțe exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau
tehnic de a reacționa slab sau cu întârziere la acțiunea factorilor externi. 3.
Tendința unei persoane sau a unei colectivități de a rămâne în repaus, în
inactivitate; lipsă de energie, indolență, apatie. 4.) Inerție uterină = lipsă de
contracție și retractare a mușchiului uterin după naștere” (9).
Inerţia este ”proprietatea generală a corpurilor de a se opune schimbării
stării de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă” (10).
Inerţia ”ne spune următorul lucru despre universul nostru: dacă asupra
unui obiect nu se acţionează în niciun fel, deci nu se aplică vreo forţă asupra lui,
atunci starea de mişcarea a corpului va rămâne neschimbată, fie că el se mişcă,
fie că el este static. Dacă va fi în mişcare, fără interferenţe, va continua să se
mişte cu aceeaşi viteză şi în aceeaşi direcţie pentru totdeauna. Dacă va fi în stare
de repaus, va rămâne astfel, de asemenea, pentru toată perioada în care nu se
acţionează asupra lui” (11).
Iliescu, A, 1968, afirmă că forțele de inerțiese manifestă în diferite
moduri. Atunci când forțele exterioare pun corpul în mișcare sau îi măresc
viteza, inerția se manifestă ca o rezistență (impulsia la săriturii); când forțele
exterioare încetinesc mișcarea inerția se manifestă ca presiune (presiunea pe sol
la aterizare după sărituri).

3.2. Noțiunea de greutate și masă

Din punct de vedere al mecanicii Newtoniana conceptul este prezentat

stfel: ”masa masoara inertia unui obiect material, putand fi pusa in evidenta de
orice forta de miscare, nu doar de forta gravitationala. Masa inertiala este
aceeasi pentru toate fortele de miscare actionand asupra unui corp (inclusiv forta
de greutate), de aceea masa inertiala sau masa gravitationala sunt totuna.
 Cantarul de exemplu nu masoara MASA, ci GREUTATEA. Iar greutatea
este Masa Gravitationala (m) INMULTITA cu Acceleratia Gravitationala (g).

G=mg

Constanta g este acceleratia unui corp lasat liber sa cada in conditii de vid
in campul gravitational al Pamantului (acceleratia fiind cifra desemnand
cresterea constanta de viteza din aceasta miscare de cadere). Deoarece
intensitatea campului gravitational difera de la planeta la planeta, greutatea unui
corp poate sa fie mai mica sau mai mare de la o planeta la alta. Masa insa
ramane constanta.
Masa inertiala mai poate fi inteleasa si ca marime a rezistentei opusa de
un corp aflat in miscare uniforma si rectilinie atunci cand vectorul sau de viteza
este modificat sub actiunea unei forte exterioare. Masa gravitationala exprima
capacitatea pe care un corp aflat in repaos pe suprafata unei planete o are de a
opune rezistenta la orice tentativa de ridicare a sa in aer de catre o forta
exterioara.
Urmatorul exemplu EXPLICA masa inertiala si masa gravitationala:
Pe o suprafata plana acoperita cu gheata (si forte de frecare neglijabile)
asezam cateva obiecte cu mase diferite: un telefon mobil cu masa de 100 g, o
sanie cu masa de 3 Kg si o ghiulea de metal cu masa de 100 Kg. Acum ne
imaginam ca incercam sa impingem cele 3 obiecte cu aceeasi acceleratie
(implicand o crestere de viteza constanta si identica pentru toate 3). Diferenta de
efort pe care o resimtim la impingerea telefonului de 100 g fata de impingerea
saniei de 3 Kg si bucatii de metal de 100 Kg pentru a reusi aducerea fiecarui
corp in parte de la 0 la 100km/h in 10 secunde de exemplu se datoreaza masei
inertiale. Daca incercam sa facem acelasi lucru dar pe verticala - ridicand cu o
acceleratie constanta si identica cele 3 obiecte de jos in sus - atunci efortul
resimtit in mod diferit de la un obiect la altul pune in evidenta masa
gravitationala a fiecaruia dintre cele 3 obiecte” (12).
Din punct de vedere al compoziției și greutății corpului, corpul uman este
alcatuit din substante asemanatoare cu cele aflate in alimente; cu toate acestea
proportia difera in functie de predispozitia genetica si unicitatea fiecarui
individ.Standardele actuale ale greutatii corporale se bazeaza pe legatura dintre
greutate(kg) si inaltime(m), folosindu-se indexul de masa corporala. Acesta nu
poate aduce din pacate informatii despre grasimea din organism si poate
clasifica gresit persoanele mai musculoase ca fiind obeze.
Corpul unui barbat adult este alcatuit din aproximativ 62% apa, 16%
grasime, 16% proteine, 6% minerale si mai putin de 1% carbohidrati impreuna
cu mici cantitati de vitamine si alte substante. Femeile au un procent mai ridicat
de grasime, aproximativ 22%, acesta variind pe fond hormonal sau in perioada
de gravidie. Nu se pot face masuratori directe privind compozitia corpului.
Indexul de masa corporala ( body mass index ) este folosit pentru a
calcula greutatea ideala a unei persoane.
BMI = greutate (kg)/inaltime2(m2)
Indicele de masa corporala poate fi folosit pentru calcularea numarului de
kilograme de care trebuie sa scapati sau pe care trebuie sa-l depuneti, a caloriilor
recomandate pentru a va mentine sau pentru a ajunge la greutatea ideala.
 Valori BMI Categorie
Sub 18,4 Subponderal
18,5-24,9 Normal
25-29,9 Supraponderal
30-34,9 Obezitate gr.I
35-39,9 Obezitate gr.II
Peste 40 Obezitate severa (morbida)
Tabel nr.1 Valori BMI utilizate pentru evaluarea greutății, după (13)

Grasimea din tesutul adipos reprezinta cea mai importanta sursa de

combustibil a organismului si insumeaza aproximativ 15-20% din greutatea
unui barbat si 23-31% din greutatea unei femei. Masuratori directe ale cantitatii
(procentului) de grasime din corpul uman se pot face destul de usor, dar sunt
inexacte. Cele indirecte sunt foarte exacte, dar extrem de costisitoare.
Mult mai important decat calcularea procentului de grasime este
distributia acesteia in organism, deoarece excesul de grasime, mai ales intra-
abdominal, in jurul organelor interne este asociat cu aparitia bolilor cardio-
vasculare, diabet, hipertensiune, calculi biliari, boli hepatice.
Apa sau mai degraba fluidele din organism reprezinta circa 60% din
totalul greutatii, iar procentul poate varia zilnic cu pana la 5% in functie de
circumstante (temperatura ambianta, starea de sanatate, exercitiul fizic, etc).
Cand balanta energetica a unei persoane este echilibrata, compozitia si
greutatea corpului raman aproximativ constante (exceptand fenomenele
specifice inaintarii in varsta). Un copil sau un sportiv ce doreste cresterea masei
musculare va avea balanta energetica pozitiva. In mod contrar, cine doreste sa-si
reduca greutatea va trebui sa micsoreze cantitatea de energie primita (din
alimentatie) pentru ca balanta sa devina negativa. Este inradacinata ideea gresita,
conform careia la adulti, o crestere in greutate duce exclusiv la cresterea
cantitatii de grasime din organism si invers, scaderea in greutate are ca efect
doar pierderea de grasime. De cele mai multe ori, scaderea rapida in greutate are
ca efect principal micsorarea masei musculare si secundar diminuarea tesutului
adipos.
Compozitia organismului uman se schimba predictibil de-a lungul vietii,
cerintele de nutrienti variind in functie de necesitati. Cu trecerea timpului, masa
musculara si cea osoasa se micsoreaza si cantitatea de grasime creste, dar un stil
de viata echilibrat care sa includa alimentatie adecvata varstei si mai ales
exercitiul fizic regulat pot duce la atenuarea acestor efecte (13).
 Unitatea de curs nr.4 Noțiuni de mecanică aplicate la aparatul locomotor

4.1. Corpul uman ca sistem biomecanic

Organismul uman se prezintă ca un tot unitar, diferitele lui sisteme și
aparate fiind într-o strânsă corelație funcțională, integrate de către sistemul
nervos atât între ele, cât și cu mediul exterior.
În concepția lui Iliescu, A, 1968, organismul uman era privit ca un sistem
biomecanic. Acest sistem este structurat pe trei componente:
a) Aparatul locomotor;
b) Sistemul neuro-endocrin;
c) Aparatele metabolice ”de import” al materiei (digestiv și respirator); ”de
export” (urinar); ”de transport”(cardio-vascular).
a) Aparatul locomotor - reprezinta ”inceputul si sfarsitul corpului
omenesc.
Inceputul, deoarece, filogenetic, este primul aparat care s-a structurat si
care, prin dezvoltare, a antrenat si restructurarea celorlalte aparate si sisteme.
Aparatul locomotor serveste miscarea, iar miscarea este forma primordiala de
manifestare a vietii.
Reprezinta si sfarsitul, deoarece s-a organizat la periferia corpului
omenesc, la limita dintre corp si mediul inconjurator, realizand interdependenta
vitala dintre acestea.
Structura actuala a corpului omenesc, forma lui, sunt rezultanta
necesitatii de miscare. Miscarea este un factor primordial, care a orientat
structurarea corpului omenesc, dace ne putem exprima astfel, dand tot timpul
vietii satisfactie si rabufnind sub cele mai variate forme.
In definirea „locomotiei umane' este corect sa se porneasca de la sensurile
cele mai generale ale acestui termen. Locomotia nu poate fi numai a corpului
luat in totalitatea sa, ci si a segmentelor lui izolate. Deplasarea mainii dintr-un
punct in altul al spatiului este tot o forma de locomotie; de asemenea, deplasarea
piciorului sau a capului. Ne referim deci nu numai la o deplasare a corpului in
totalitate fata de punctul de sprijin anterior avut pe sol, ci pur si simplu la o
deplasare in spatiu a unuia din segmentele lui fata de un punct de referinta”(14).
”Organismul in miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un intreg, nu ca
o manifestare izolata a unor mecanisme ale anumitor aparate si sisteme care ar
actiona complet independent. Factorii morfofunctionali care stau la baza
miscarilor nu-si cistiga valoarea reala decit daca acestia sunt integrati in acest tot
unitar. Analiza didactica stabileste relatiile obiective dintre diversi factori
morfofunctionali intre el, dintre acesti factori si organismul ca intreg si dintre
organism si mediul in care acesta se misca.
Interdependenta factorilor morfofunctionali
La baza miscarilor stau factorii morfofunctionali rezultati din miscarea
insasi si care nu sunt altceva decit organele aparatului locomotor (oase,
articulatii, muschi) si organele sistemului nervos (receptori, nervii senzitivi,
maduva spinarii, encefal, nervii motori, placile motorii, sistemele gama).
Organismul in miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un intreg,
miscarea fiind rezultatul intrarii in actiune a tuturor factorilor morfofunctionali
amintiti. Intrarea in actiune a acestor factori si mecanismele for sunt stereotipe si
pot fi considerate ca niste principii.
Interdependenta dintre organism si mediul extern
Organismul in miscare trebuie privit ca un tot, ca un intreg, in strinsa
interdependenta cu mediul in care se dezvolta si se deplaseaza. Este cunoscuta
importanta factorilor externi asupra organismului uman, cum sint: rezistenta si
elasticitatea solului, acceleratia, gravitatea etc. De asemenea, mai amintim
influenta temperaturii scazute a mediului inconjurstor asupra obtinerii unor bune
rezultate, prin fenomenele de micsorare a excitabilitatii neuromusculare si de
vasoconstrictie pe care le provoaca, precum si influenta scaderilor de presiune
atmosferica asupra miscarilor efectuate de piloti si cosmonauti.
 Rolul miscarilor in structurarea corpului omenesc
Miscarea influenteaza corpul omenesc, structurindu-l si formindu-l apt sa
realizeze miscari din ce in ce mai complicate. Structurile corpului omenesc sunt
structuri functionale, produse prin functie, cu scopul de a crea functii.
Functia poate fi definita ca o actiune, ca un proces complex, a carui
caracteristica generala este aceea de a se desfasura in timp, iar forma structurii
functionale, ca o stare complexa, a carui caracteristica generala este aceea de a
se desfasura in spatiu.
Forma si functia nu sunt insa decit aspecte ale manifestarii aceleiasi
unitati - materia vie - si nu pot exista una fara alta, asa cum miscarea nu poate
exista in afara materiei. Desfasurarea for in timp si spatiu se conditioneaza
reciproc, functia creand forma, iar forma creand functia. Forma deci - in ultima
analiza - nu este nici ea o stare definitiva, imuabila, ci este permanent modelata
de functie, este o forma functionala. Acesta este dealtfel si intelesul profund al
definitiei pe care F. Rainer o da anatomiei, ca fiind „stiinta formei vii'.
Locomotia, miscarile segmentelor aparatului locomotor, exercitiile fizice
reprezinta functia aparatului locomotor, iar factorii morfofunctionali care il
alcatuiesc reprezinta forma lui. Interconditionarea dintre locomotie, ca functie, si
aparat locomotor, ca forma, este evidenta si reprezinta una dintre premisele de
baza ale fundamentarii stiintifice si ale importantei educatiei fizice.
Tipurile biomecanice de activitate musculara
Miscarile sunt asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvolta lucru
mecanic, iar pozitiile sunt asigurate prin efort muscular static-izometric. Studiile
au aratat ca in efectuarea miscarilor, pe langa componenta dinamica, izotona,
exista si o componenta de efort muscular static, iar proportia dintre efortul
dinamic si cel static variaza dupa specificul miscarii.
De asemenea, studiul efortului dinamic a permis sa se deosebeasca citeva
particularitati biomecanice, extrem de importante pentru conducerea stiintifica a
pregatirii fizice.
 Tipuri biomecanice de activitate statica
Activitatea statica, de asigurare posturala, foarte complexa din punct de
vedere biomecanic, este strict legata de tipurile de echilibru in care corpul
omenesc se poate afla, adica in echilibru stabil sau instabil. Analizata astfel,
activitatea statica este de trei feluri: de consolidare, de fixare sau echilibrare si
de mentinere.
1) Activitatea statica de consolidare se intalneste in toate cazurile in care
corpul sau segmentele sale, luate separat, se afla in echilibru stabil.
Un corp se afla in echilibru stabil atunci cand centrul sau general de
greutate se afla sub baza de sprijin, cum sunt toate pozitiile atarnat la diverse
aparate.
Caracteristica sa mecanica principala este ca, daca o forta actioneaza
asupra corpului aflat in echilibru stabil, el penduleaza pina ce revine in pozitia
de plecare.
In aceste situatii, musculatura corpului se contracta izometric cu scopul de
a proteja, de a consolida articulatiile, fata de fortele care tind sa intinda sau sa
rupa ligamentele. Contractia statica de acest tip se numeste de consolidare si
este indeplinita cu participarea tuturor grupelor si lanturilor musculare antago-
niste. Valoarea fortei contractiei statice de consolidare este mai mare in
vecinatatea bazei de sprijin (inele, bara etc.) si descreste catre extremitatea care
atarna liber. in miscarile de rotatie ale corpului la bara fixa (gigantica), valoarea
fortei de consolidare este maxima la 180o, cand corpul trece pe sub bara,
ajungand sa depaseasca de doua, trei ori greutatea sportivului.
Activitatea statica de consolidare poate fi folosita cu succes pentru
cresterea globala a fortei musculaturii, chiar la copii si scolari, intrucat, asa cum
am aratat, ea solicita static toate grupele si lanturile musculare antagoniste, iar
valoarea solicitarii nu este mare decat cand pozitiile atarnat se fac cu ingreuiere.
Pozitii diverse in atarnat, mai ales la scara fixa, se folosesc in gimnastica
terapeutica pentru corectarea unor deficiente fizice.
 2) Activitatea statica de fixare (echilibrare) se intalneste in toate cazurile
in care corpul sau segmentele sale se gasesc in pozitie de echilibru nestabil.
Un corp se afla in echilibru nestabil atunci cand centrul sau general de
greutate se afla situat deasupra bazei de sprijin, (pozitia stand, sezand etc).
intreaga activitate de educatie fizica este desfasurata in imensa majoritate din
pozitii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul miscarilor, pe langa activitatea
dinamica, exista o componenta de efort static de valoare diferita, in functie de
particularitatile miscarilor. Exista deci o infinitate de situatii in care corpul sau
segmentele sale se afla in echilibrul instabil, care este asigurat prin activitate
statica de fixare, care se mai numeste si de echilibrare, intrucat efortul static al
musculaturii are acest scop.
Activitatea statica de fixare (echilibrare) este indeplinita de grupele si
lanturile musculare antagoniste, iar valoarea ei cea mai mare este in apropierea
bazei de sprijin (sol, aparate). Valoarea efortului static de echilibrare creste in
pozitiile corpului in care verticala centrului general de greutate nu este in centrul
bazei de sprijin ci spre periferia ei.
Valoarea efortului static de echilibrare mai variaza si in functie de alti
factori mecanici, cum este unghiul de stabilitate. Acest unghi este format din
verticala centrului general de greutate si o dreapta care il uneste pe acesta cu
marginile bazei de sprijin. Cu cat unghiul de stabilitate este mai mic, cu atat
gradul de stabilitate este mai mic, iar activitatea statica de fixare (echilibrare)
este mai mare si invers. De asemenea, cu cat centrul general de greutate este mai
inalt fata de baza de sprijin, iar aceasta are un perimetru mai mic, cu atat
stabilitatea este mai mica si efortul static de asigurare a echilibrului este mai
mare si invers”(14).
”Locomotia - deplasarea apare ca o modificare a pozitiei corpului, in
general, sau a unor parti din acesta, in particular.
 Miscarile care realizeaza locomotia corpului omenesc sunt rezultatul
actiunii combinate a unui ansamblu de componente biomecanice active si
pasive, care fac parte integranta din alcatuirea aparatului locomotor. In acest
sens intra in joc elemente anexate aparatului locomotor (receptori, nervi, centri
nervosi) si, pe de alta, a unor componente proprii ale acestuia (muschi, parghii
osoase, articulatii).
Incepand cu mesajul senzitiv, mesajul motor (voluntar sau reflex),
contractia musculara si terminand cu mobilizarea sau fixarea pozitionala a
componentelor osteo-articulare.
O miscare poate fi declansata voluntar printr-un mesaj senzitiv, particular
vizual, care initiaza suita ulterioara de evenimente in ordinea amintita. In cazul
unei miscari reflexe, de redresare, are loc o antrenare initiala a componentelor
osteo-articulare, cu solicitarea ulterioara a receptorilor de intindere fusali si
tendinosi declansatori ai unui mesaj senzitiv inconstient, urmat de succesiunea
celorlalte evenimente.
Implicati in realizarea miscarilor voluntare, semivoluntare sau reflexe, in
exercitarea unui act motor intervin, in afara muschilor principali (agonisti), si
alte grupe musculare, din care deosebim:
- Motorul primar este muschiul care controleaza efectuarea continua si
gradata a miscarii.
- Muschii de fixare sustin segmentul in pozitia cea mai utila.
- Muschii neutralizatori sunt antagonistii care suprima miscarea
"motorului principal", intervenind dupa terminarea miscarii.
Interactiunea dintre muschii sinergici si antagonisti mareste supletea si
precizia miscarii, care creste odata cu cresterea numarului de muschi antrenati in
miscare. Cu cat relaxarea antagonistilor este mai mare, cu atat miscarea este mai
rapida si mai puternica.
Prin actiuni armonice sincronizate intr-o anumita succesiune, dezvolta intreg
ansamblul de miscari particulare unei anumite activitati motorii.
 In conditiile intregului organism, contractiile sunt obtinute in majoritatea
cazurilor de ambele tipuri (contractie de tip izotonic sau izometric) si in special
sub forma lor fuzionata se secuse multiple - cunoscute sub denumirea de
tetanos, generate prin impulsurile nervoase reflexe sau voluntare.
Scheletul poate fi considerat ca o combinatie de parghii ce alcatuiesc
dispozitivul pasiv osteo-articular. Tipul, amplitudinea si forta miscarilor sunt
guvernate de lungimea parghiilor osoase si natura articulatiilor care leaga
segmentele mobile de dispozitia, forma si numarul muschilor care actioneaza
asupra acestora si de sarcinile care trebuie sa fie mobilizate.
Se precizeaza 3 puncte de aplicare a fortelor la nivelul parghiei: doua
apartin fortelor statice de sprijin (S) si rezistenta (R); al treilea punct apartine
fortei motorii (F).
La parghia reprezentata de un oarecare segment osos, sprijinul (S) este
reprezentat de axa biomecanica a miscarii sau de punctul de sprijin pe sol;
rezistenta (R) este data de greutatea corpului sau a segmentului care se
deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea sarcinii de mobilizat, iar forta
(F) este reprezentata de insertia pe segmentul osos a muschiului care realizeaza
miscarea. Parghiile se clasifica in: parghii de gradul I (cu sprijinul la mijloc), de
gradul II (cu rezistenta la mijloc) si de gradul III (cu forta la mijloc).
Parghiile de gradul I sunt cunoscute ca parghii de echilibru, cele de gradul
II ca parghii de forta, iar cele de gradul III ca parghii de viteza. Parghiile in care
forta de aplicare este mai apropiata de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind
si de viteza, iar cele in care aceasta este apropiata de punctul de rezistenta sunt
utilizate ca parghii de forta, actionand insa cu viteze mult mai scazute.
Mobilitatea articulara trebuie considerata ca un factor activ, in acest caz,
articulatiile nu au numai un simplu rol pasiv in executarea miscarilor, forma lor
si gradul de libertate de miscare pe care il ofera reprezentand factori importanti
care dirijeaza si sensul miscarilor, putand limita, in acelasi timp, si amplitudinea
acestora.
 Din punct de vedere al mobilitatii articulare, pe plan functional nu se pot
distinge decat doua categorii de articulatii: unele concepute pentru miscarea
pieselor scheletice (articulatiile membrelor si mandibulei), mobile, iar altele
dimpotriva au rol in sudarea acestora si fixitatea lor (articulatiile oaselor
craniene), sau articulatii imobile.
La realizarea functiei de locomotie li se opun o serie de factori ai mediului
extern cu care aparatul locomotor interactioneaza in timpul activitatilor sale
specifice. Atrag atentia: greutatea corpului impusa de forta gravitationala tinde
sa atraga corpul spre pamant, inertia care tinde sa prelungeasca si sa mentina o
stare data, presiunea atmosferica ca o componenta a fortei gravitationale, cu rol
deosebit pentru mentinerea in contact a suprafetelor articulare, rezistenta
mediului care tinde sa se opuna miscarii corpului, forta de frecare in contactul
componentelor corporale cu solul si forta de reactie a suprafetei de sprijin, egala
si de sens opus fortei gravitationale.
Analiza cinematica a miscarii porneste de la stabilirea reperelor de
miscare (planuri si axe), a tipurilor, directiilor si amplitudinii miscarilor.
Planurile anatomice sunt suprafete care sectioneaza imaginar corpul omenesc
sub o anumita incidenta:
- planul sagital dispus pe directia suturii sagitale a craniului, pe directiile
verticala si antero-posterioara imparte corpul in doua jumatati, dreapta si
stanga.
- Planul frontal urmeaza directia suturii fronto-parietale sau coronare a
craniului. Dispus vertical si imparte corpul in intr-o parte anterioara si o
parte superioara.
- Planul transversal, orizontal imparte corpul in doua parti: superioara si
inferioara.
Punctul de intersectie a celor trei planuri reprezinta centrul de greutate al
corpului.
 Axele biomecanice articulare. Articulatiile mobile (in special diartrozele)
pot reprezenta unul, doua sau chiar trei grade de libertate.
Axa de miscare reprezinta linia situata intr-un anumit plan (sagital, frontal sau
transversal), in jurul caruia unul din segmentele osoase se deplaseaza fata de
celalalt.
Exista trei axe fundamentale perpendiculare una pe alta: axa sagitala, axa
frontala, si axa longitudinala.
- axa sagitala este orientata si dirijata dinainte inapoi, permitand miscari
de abductie si adductie in plan frontal;
- axa frontala situata in plan frontal, in directie orizontala si dirijata
transversal; permite miscari de flexie si extensie in plan sagital;
- axa longitudinala este verticala, permite miscari de rotatie interna si
externa in plan transversal.
In functie de planurile si axele de referinta deosebim:
1) flexia si extensia
2) abductia si adductia, abductia departeaza, iar adductia apropie de acest
plan toate segmentele membrelor;
3) inclinarea (inflexia) laterala. Desemneaza miscari de lateralitate ale
capului, gatului si trunchiului, intr-un plan frontal, in jurul axei sagitale.
La aceste miscari se asociaza si o rotatie;
4) rotatia. Se efectueaza in jurul axului longitudinal si in plan transversal
pentru toate partile corpului, in afara de omoplat si clavicula.
5) bascula se utilizeaza pentru a defini anumite miscari ale bazinului si
omoplatului. In cazul omoplatului, bascula traduce o rotatie in jurul axei
sagitale, in timp ce pentru bazin aceasta poate fi in anteversie (anterior),
retroversie (posterior) sau laterala (spre stanga sau dreapta).
6) circumductia - miscarea care se executa simultan pe mai multe planuri,
fiind o combinatie succesiva de miscari de flexie, extensie, abductie si
adductie, care descriu o miscare circulara particulara;
 7) glisarea si hiperextensia. Sunt miscari care depasesc limitele
fiziologice. Glisarea se produce la nivelul suprafetelor articulare plane sau
foarte usor incurbate, in timp ce hiperextensia semnifica depasirea
limitelor fiziologice ale rezistentei.
Miscarile mai pot fi clasificare in: (1) miscari de tensiune slaba (scrisul,
miscarile de finete si indemanare); (2) miscari de tensiune rapida (miscari de
forta); (3) miscari balistice (aruncari, loviri etc.); (4) miscari de oscilatie
(pendulari).
Fazele mersului. Primul impuls in pornirea mersului este declansat in
apropierea centrului de greutate, cand trunchiul se apleaca inainte pentru ca
proiectia centrului de greutate sa treaca inaintea bazei de sustinere; aproape
concomitent, membrul inferior de sprijin se extinde si corpul este proiectat
inainte si putin mai sus, celalalt membru inferior, care devine pendulant,
paraseste solul si este proiectat inaintea membrului de sprijin si fixat din nou pe
sol. Fazele se repeta apoi cu membrele in pozitie inversa.
Mersul se compune astfel dintr-o serie de perioade de sprijin unilateral,
separate intre ele prin perioade de sprijin dublu.
In cazul alergarii sau al fugii, care ajuta la deplasarea mai rapida a
corpului, inaintarea se face prin trecerea succesiva a unui membru inferior
inaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se insa numai pe cate un picior. Intre doua
momente de sprijin au loc mici sarituri prin aruncarea corpului inainte si
suspendarea sa pentru scurt timp in aer.
Centrii de greutate in aterizare nu se deplaseaza rectiliniu, descriind un
traiect sinusoidal in plan vertical si orizontal. Spre deosebire de mers, in fuga
corpul se detaseaza de pamant inainte ca piciorul anterior sa-l fi atins.
In saritura, omul realizeaza chiar o desprindere momentana de sol, in
unele cazuri suficient de mare (ex: in volei, baschet) saritura in lungime sau in
latime etc. In toate aceste desprinderi, participa aproape intreaga musculatura a
aparatului locomotor pentru realizarea echilibrului si miscarii” (15).
 4.2. Modele biomecanice ale aparatului locomotor
Prezint modelul biomecanic al articulației genunchiului în concepția
autorului Panait, G. (15). Autorul numește articulația genunchiului ca fiind cea
mai mare articulație a corpului uman:
”BIOMECANICA articulaţiei femuro-tibiale. Mişcarea principală în
această articulaţie este cea de flexie-extensie la care se adaugă mişcări secundare
rotaţie (internă şi externă); poate apare şi o foarte redusă mişcare de înclinare
laterală.
a)Flexia – extensia este mişcarea principală . Atunci când membrul
inferior lucrează în lanţ cinematic deschis articulaţia femuro-tibială joacă rol de
pârghie de gradul III, iar în lanţ cinematic închis articulaţia joacă rol de pârghie
de gradul I .
Mişcarea de flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei
volute a condililor femurali. Deplasarea segmentelor diferă după modul de
acţiune a membrului inferior: în lanţ cinematic deschis femurul rămâne fix, tibia
alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia rămâne fixă, femurul alunecând pe
tibie.
Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe
loc.
Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare ale segmentelor
(coapsă şi gambă). Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ cinematic deschis)
sunt: bicepsul femural şi semimembranosul, la care se asociază şi
semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul, plantarul mic şi
croitorul. Flexia asociază şi o mişcare de rotaţie internă.
Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se
termină cu rostogolirea pe platoul tibial. Extensia asociază şi o rotaţie externă a
gambei (datorită bicepsului femural) . Extensia este limitată de ligamentul
posterior (Winslow), ligamentul încrucişat anterior şi posterior, ligamentele
colaterale şi muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine poziţia de
„înzăvorâre” în care forţa musculară nu mai este necesară . Principalii extensori
sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata; la acţiune se asociază tendonul
cvadricepsului şi rotula care fac parte din aparatul complex de extensie al
genunchiului . Extensorii, fiind muşchi antigravitaţionali, au forţă de acţiune
totală mai mare ca cea a flexorilor.
b)Rotaţia internă – externă se datorează înălţimii diferite a condililor
femurali şi a ligamentelor încrucişate; rotaţia normală maximă activă este de 15-
20o iar cea pasivă de 35-40o şi se realizează în jurul unui ax vertical care trece
prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de
semimembranos, popliteu, semitendinos, dreptul intern şi croitor. Musculatura
rotatoare internă este mult mai bine reprezentată decât cea externă, deoarece
rotaţia internă este o mişcare obişnuită asociată flexiei, pe când rotaţia externă
este excepţională.
c)înclinarea laterală - este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt
tensionate la maxim în extensie şi complet relaxate în semiflexie.
d)deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este
limitată de ligamentele încrucişate .
BIOMECANICA meniscurilor
Meniscurile sunt solidare cu tibia; ele se deplasează în flexie dinainte-
înapoi pe tibie şi se apropie între ele posterior, iar în extensie mişcarea este
inversă, prin modificarea formei .
Funcţiile biomecanice ale meniscurilor (după Bouillet-Graver) sunt :
 completează spaţiul liber între suprafeţele articulare;
 centrează sprijinul femurului pe tibie;
 participă la lubrefierea suprafeţelor articulare ( asigură repartiţia
uniformă a sinoviei pe suprafaţa cartilajelor);
  amortizor de şoc între extremităţile osoase;
 scad frecarea - prezenţa meniscurilor împarte articulaţia femuro-tibială
în două articulaţii distincte, în care frecarea in dublă devine simplă.
BIOMECANICA articulaţiei femuro-patelare
În sens vertical, rotula este fixată între tendonul rotulian şi tendonul
cvadricipital (între ele ia naştere un unghi deschis înafară), singurul element
motor care acţionează asupra rotulei (ridică rotula şi o trage înafară).
Rolul rotulei este de a depărta tendonul cvadricepsului de trohlee la extensie
maximă; astfel braţul de părghie al cvadricepsului creşte cu 50%. În flexie, forţei
reprezentată de greutatea corpului i se opune o rezistenţă reprezentată de
cvadriceps şi aparatul rotulian, rotula uşurând activitatea cvadricepsului”(16).
4.3. Forțele care acționează asupra corpului uman
Aparatul locomotor cuprinde în componența lui scheletul, articulațiile și
mușchii. Toate aceste componente sunt într-o strânsă relație, interacționând între
ele. Astfel, asupra corpului uman acționează o serie de forțe interne și externe.
Forțele externe – se opun sistemului biomecanic, fiind guvernate de legi
fizice.
Acestea se pot clasifica astfel:
- Acțiuni externe pasive – materializate în diferite aparate pentru exerciții
fizice (exemplu: greutîți, haltere, aparate de tracțiuni, etc.) Acestea au
implicare asupra organismului vertical, orizontal, oblic, circular.
- Acțiuni externe active – fiind reprezentate de aparate fizice, cum ar fi:
trambulina, bara fiză, suprafața sălii, etc. Acestea au efect asupra
organismului prin favorizarea obținerii unor mișcări optime, performante.
- Gravitația – acționează permanent, determinând forța de greutate care
atrage organismul uman către centrul pământului. Atracția gravitațională
se concentrează asupra centrului general de masă (CGM) al corpului sau a
centrelor de greutate ale segmentelor sale și are un rol important în statica
și dinamica corpului uman.
- Forța de frecare – (rezistența) este o acțiune externî pasivă exercitată de
mediul înconjurător, frecări cu apa, cu solul etc.
Forțe interne – în această categorie întâlnim forța musculară și forța
de rezistență a țesutului în special al ligamentului.
Mușchii striați (scheletici) reprezintă principala forță interioară care
acționând asupra scheletului și articulațiilor în corelație cu forțele exterioare
și forțele interioare, asigură statica și dinamica corpului.
Astfel, în mișcare, musculatura imprimă o serie de particularități de
viteză, îndemânare, forță, rezistență etc. De aici rezultă faptul că, în cadrul
pregătirii fizice specifice, pe ramuri de sport, se produce o dezvoltare
diferențiată a calităților motrice de bază. (Exemplu: la probele de viteză
100mp., 200mp etc. se educă viteza; la jocurile sportive se dezvoltă
îndemânarea-viteza etc.).
Ca și concluzie, practicarea exercișiilor fizice contribuie la educarea
și/sau dezvoltarea calităților motrice de bază.
 Unitatea nr.5 Metode de cercetare în biomecanică
Iliescu, A. prezintă o serie de metode de cercetare în biomecanică. În
concepția acestuia metoda experimentală este necesară, pe baza unor măsurători
experimentale directe, să se determine proprietățile mecanice ale fiecărei
componente independente a aparatului locomotor.
Autorul clasifică măsurătorile experimentale astfel:
- Măsurători geometrice - sunt determinări directe ale formei și
dimensiunilor elementelor biomecanismului (oase, mușchi, articulații
etc.).
Măsurători reologice - sunt determinări ale proprietăților mecanice
intrinseci ale componentelor: masă; centru de greutate, moment de inerție,
elasticitate, plasticitate, frecări, vâscozități.
- Măsurători goniometrice – sunt determinări asupra posibiltăților de
mișcare relativă a componentelor permise de felul și natura concretă a
articulațiilor dintre acestea.
În cazul unei analize biomecanice, dimensiunile geometrice ale
elementelor implicate vor fi stabilite în două moduri:
1. Prin măsurători directe ale acestora în laboratorul de cercetare specifică.
Aceste date vor fi comparate cu alte date existente în diferite studii din
literatura de specialitate pe plan național sau internațional.
2. Prin înregistrare video a mișcării propriu-zise în raport cu unele repere.
După captarea imaginilor se realizează analizarea amînunțită a filmului
mișcării rezultînd valori între două cadre succesive.
Exemplu : Proba de alergare de garduri din atletism.
”În alergarea de garduri, în faza de trecere a gardului „biomecanismul”
care se cercetează este deplasarea corpului atletului, modul de trecere a
gardurilor şi performanţelor cinematice şi dinamice pe care le realizează atletul
în cadrul acestei acţiuni motrice. Astfel, folosirea modelării biomecanice a
pasului peste gard, obţinerea unei tehnici corespunzătoare de trecere a gardului
contribuie implicit la valorificarea randamentului optim. Fără un astfel de studiu
nu se poate atinge obiectivul propus, adică perfecţionarea tehnicii de trecere a
gardului.
În cadrul biomecanicii pasului peste gard fiecare sistem sau subsistem
trebuie analizat din punct de vedere anatomic-fiziologic în condiţii normale.
Modelarea acestei etape se face prin determinarea elementelor independente ale
aparatului locomotor, fiecare componentă a sistemului osteo-articular şi
muscular elaborându-se astfel modelul biomecanic al trecerii peste gard.
După ce acest model a fost elaborat, doar atunci se pot determina
elementele cinematice în faza de acţiune, iar pentru determinarea lor pe o scară
foarte înaltă a preciziei trebuie să se recurgă la identificarea instrumentelor,
aparatelor şi a tehnicii de determinare a elementelor biomecanice ce pot fi
utilizate în ţara noastră. De exemplu pentru mişcările segmentelor, se urmăresc
articulaţiile, musculatura, momentele de inerţie ale acestora prin intermediul
ecuaţiilor de regresie, modelelor şi a măsurărilor, iar în cinematică se urmăresc
timpii de execuţie, deplasarea, viteza, contracţia segmentelor corporale în spaţiu
prin folosirea cronometrelor, aparatelor de măsurare, filmare–plană
tridimensională, electrogoniometrelor, accelerometrele, simularea pe calculator
– costumul moven, (Xsens, 2011); Iorga - Siman, 2007.
Astfel, după înregistrarea acestora se poate realiza analiza individuală a
fiecărui parametru biomecanic şi cinematic.
În momentul impulsiei de la sol corpul atletului se desprinde de la sol
datorită contracţiei muşchilor triplei extensii ai membrelor inferioare.
 Fig.6 Momentul impulsiei înaintea planului gardului, Nechita F. și Mihăilescu, L.

Astfel, traiectoria centrului general de masă se realizează datorită forţei de

contracţie a musculaturii membrului inferior în impulsie, urmată de forţa de
avântare a piciorului de atac şi de oscilarea activă a membrelor superioare.
Această forţă de contracţie proiectează în plan orizontal centrul general de masă,
proiecţie care trebuie să fie razantă peste gard şi rapidă datorită compunerii
vitezei orizontale a alergării pe plat cu forţele care intervin în momentul
impulsiei.
Biomecanismul specific al trecerii gardului prin implicarea grupelor şi
lanţurilor musculare prezintă un efort fizic dinamic.(Iliescu, 1968)” Nechita F. și
Mihăilescu, L., 2011.

5.1. Cupluri și lanțuri cinematice

Mecanismele activității neuromusculare pentru asigurarea posturală și a
mișcărilor sunt foarte complexe, din cauză că scheletul și articulațiile corpului
formează cupluri și lanțuri cinematice care permit numeroase grade de libertate.
Un cuplu cinematic este format din două segmente, oase articulate mobil,
cum sunt: brațul și antebrațul (fig.7), coapsa și gamba (fig.8).
 Fig.7 Cuplu cinematic – ”braț-antebraț”, Nechita, A.

Fig.8 cuplu cinematic – „coapsă-gambă„, Nechita, A.

Lanțul cinematic constituie o înșiruire de mai multe segmente articulate

mobil, fiind capabil să execute numeroase mișcări. În această categorie se
regăsesc lanțuri cinematice închise și lanțuri cinematice deschise.
Lanțul cinematic deschis reprezintă o înșiruire de cupluri cinematice
articulate între ele, având o extremitate liberă, ca de exemplu: membrul superior
sau membrul inferior când execută mișcări libere (fig.9 și fig.10).
 Fig.9 Mișcare de ridicare-coborâre a brațelor, lanț cinematic deschis

Fig.10 Mișcarea de ridicare/ îndoire a membrului inferior, lanț cinematic deschis

Mișcarea în cadru lanțului cinematic deschis prezintă grade de libertate

ale diferitelor cupluri cinematice în parte. Astfel, la extremitatea membrului
liber segmentele pot efectua pe lângă mișcarea proprie și mișcările cuplurilor
cinematice care le precede în cadrul lanțului. Exemplu: din poziția stând cu
brațele lateral: efectuarea mișcării de ridicare - îndoire a mâinilor, a antebrațelor.
Ca și explicare, brațul poate efectua pe lângă mișcarea proprie și mișcarea
transmisă de la cot, articulația scapulo-humerală și centura scapulară.
 Rol mișcărilor ăn cadrul lanțurilor cinematice deschise este foarte
important. Acesta prezintă o particularitate a acestor mișcări, în sensul că unele
cupluri pot fixe și altele să execute mișcarea. Ca și exemplu: imobilizarea
articulației cotului, iar lanțul cinematic al brațului poate efectua mișcări din
srticulația scapulo-humerală.
Lanțul cinematic închis – se formează ori de câte ori extremitatea (mâna
sau laba piciorului) se sprijină pe sol sau pe aparat (fig.11 și fig.12).

Fig.11 Lanț cinematic închis (sprijin culcat facial), Nechita, A.

Fig.12 Lanț cinematic închis (sprijin depărtat la capra de gimnastică), Nechita, A.

 În cazul acesta, mișcarea într-o singură articulație nefiind posibilă, se
observă un transfer al mișcării la toate segmentele care formează lanțul.
Iliescu, A., 1968, p.65 afirmă că însumarea tuturor mișcărilor posibile în
articulațiile corpului omenesc se regăsesc în 105 grade de libertate.
La orgamismul uman lanțurile cinematice se grupează astfel:
- Lanțul cinematic al capului, gâtului și trunchiului;
- Lanțul cinematic al membrului superior;
- Lanțul cinematic al membrului inferior.
1. Lanțul cinematic al capului, gâtului și trunchiului
– ca lanț deschis, acționează din poziția de stând (ortostatism) ca: aplecare
înainte-înapoi (flexie-extensie); aplecare laterală (flexie laterală); rotare
stânga-dreapta și rascuire stânga/dreapta (circumducție);

Fig. 13 Poziția fundamentală ”stând”, Nechita, A.

-ca lanț cinematic închis, acționează din poziția stând pe cap, în
următoarele mișcări: întinderea și îndoirea picioarelor și mișcarea de
răsucire a picioarelor.

Fig. 14 Stând pe cap la scara fixă, Nechita, A.

2. Lanțul cinematic al membrului superior

-ca lanț deschis, acționează din poziția de stând (ortostatism) ca:îndoirea
și întinderea brațelor; ducerea brațelor; ridicarea și coborârea brațelor;
răsucirea brațelor și rotarea brațelor;
- ca lanț cinematic închis, acționează prin susținerea corpului în atârnat
(fig.15 și fig. 16), sprijin atârnat (fig.17) și stând pe mâini (fig.18) și toate
mișcările pe care le execută în aceste poziții, iar din cadrul exercițiilor
aplicative: cățărarea și tărârea.
 Fig.15 Atârnat la inele, Nechita, A.

Fig.16 Atârnat la scara marinărească, Nechita, A.

 Fig.17 Sprijin longitudinal față de aparat, Nechita, A.

Fig.18 Stând pe mâini la scara fixă, Nechita, A.

3.Lanțul cinematic al membrului inferior

 - ca lanț deschis, acționează din poziția de stând (ortostatism) ca:
îndoirea și întinderea brațelor; ducerea brațelor; ridicarea și coborârea
brațelor; răsucirea brațelor și rotarea brațelor;
-ca lanț cinematic închis, acționează în următoarele poziții și
mișcări: stând (fig.13), pe genunchi (fig.19) și derivate ale acestei poziții
fundamentale (fig.20) și așezat (fig.21)

Fig.19 Pe genunchi, Nechita, A.

Fig.20 Pe genunchi depărtat, Nechita, A.

Fig.21 Așezat, Nechita, A.

 5.2. Grupe și lanțuri musculare
Cuplurile și lanțurile musculare au ca organe motorii mușchii striați
dispuși în jurul articulațiilor.
”Grupa musculară este formată din mai mulţi muşchi care mobilizează un
cuplu cinematic şi este reprezentativă pentru fiecare grad de libertate al acestuia;
Ex.: la articulaţia cotului, care are un grad de libertate, există două grupe
musculare: a flexorilor şi a extensorilor, care acţionează concomitent, acţiunea
lor inversându-se.
Când unii sunt agonişti (flexorii), alţii (extensorii) sunt antagonişti, iar
articulaţia acţionează ca o pârghie de gradul III (de viteză). În extensie,
extensorii sunt agonişti, flexorii fiind antagonişti, articulaţia acţionează ca o
pârghie de gradul I (de sprijin).
La articulaţiile cu mai multe grade de libertate, există mai multe grupe
musculare; ex.: la articulaţia coxofemurală sunt şase grupe musculare: a
flexorilor, a extensorilor, a abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali şi a
rotatorilor laterali.
Lanţurile musculare sunt o înlănţuire de grupe musculare cu acţiune
sinergică sau antagonistă. Caracteristic lanţurilor musculare este modalitatea
foarte variată de legătură funcţională ce se stabileşte între diferitele grupe
musculare. Puţine sunt mişcările complexe care să fie efectuate de acelaşi lanţ
muscular, deoarece pentru fiecare variaţie a mişcării se adaugă alte
componente ale mişcării. Exemplu de lanţ muscular care intervine constant în
mişcările de impulsie de la sol, caracteristice mersului, alergării, săriturii este
lanţul triplei extensii, format din contracţia concomitentă a muşchilor extensori
ai coapsei pe bazin, ai gambei pe coapsă şi a flexorilor plantari. să fie efectuate
de acelaşi lanţ muscular, deoarece pentru fiecare variaţie a mişcării se adaugă
alte componente ale mişcării. Exemplu de lanţ muscular care intervine constant
în mişcările de impulsie de la sol, caracteristice mersului, alergării, săriturii este
lanţul triplei extensii, format din contracţia concomitentă a muşchilor extensori
ai coapsei pe bazin, ai gambei pe coapsă şi a flexorilor plantari. Alt exemplu:
pentru lovirea mingii de fotbal, lanţul muscular este format din flexorii coapsei
pe bazin, extensorii gambei pe coapsă şi flexorii dorsali ai labei piciorului.
În funcţie de modul în care se grupează în jurul articulaţiilor, muşchii
îndeplinesc roluri diferite; ei pot fi agonişti, sinergici sau antagonişti.
Muşchii agonişti execută aceeaşi mişcare: de flexie, extensie, abducţie
adducţie etc., în această categorie intră puţini muşchi deoarece majoritatea
muşchilor produc sau pot participa la mai multe categorii de mişcări.
Muşchii sinergici îndeplinesc în comun anumite mişcări, dar fiecare în
parte poate efectua acţiuni diferite. Din însumarea lucrului lor mecanic rezultă
mişcarearespectivă. Ei, neavând aceeaşi direcţie de tracţiune, joacă şi rolul de
orientare a mişcărilor, de reglare a direcţiei mişcării în cadrul mişcărilor
complexe ale lanţurilor
cinematice. Ex.: marele pectoral şi marele dorsal în mişcarea de coborâre a
centurii scapulare şi marele pectoral, marele dinţat şi scalenii acţionează sinergic
la ridicarea coastelor.
Muşchii antagonişti execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le
mobilizează. Ei sunt consideraţi principala frână a mişcărilor. În cazul când
aceştia nu au timp suficient să amortizeze mişcarea datorită rapidităţii cu care se
execută, solicitarea se transmite ligamentelor şi capsulei articulare care pot
suferi traumatisme. Dar ei trebuie priviţi şi ca o adaptare în scopul realizării
unei reglări cât mai fine şi mai precise a acţiunilor. Adaptarea apare şi se
dezvoltă în antrenament, fiind dependentă şi controlată de scoarţa cerebrală.
Activitatea mecanică depusă de muşchi variază şi în funcţie de forma lor. Astfel,
muşchii cu fibre lungi şi paralele (croitorul) sunt muşchi de dirijare subtilă a
mişcărilor, dar dezvoltă forţă mică. Muşchii penaţi (dreptul femural), având o
secţiune fiziologică mare, sunt muşchi care dezvoltă o forţă importantă, iar
muşchii cu direcţii diferite ale fibrelor sunt capabili de acţiuni multiple, unele
din ele putând acţiona antagonist faţă de celelalte (trapezul, deltoidul).”(17)
 Unitatea 6. Studiul pozițiilor și mișcărilor corpului omenesc

Miscarile de locomotie sunt de doua feluri: ciclice si aciclice.

”In miscarile ciclice, fiecare parte a corpului revine in pozitia initiala,
adica capata mereu un ciclu asemanator de miscari. Prin ciclu de miscari se
intelege totalitatea miscarilor corpului si ale segmentelor sale, incepand de la o
pozitie initiala oarecare pana la pozitia urmatoare, identica. Locomotia ciclica
rezulta din repetarea acestor cicluri uniforme, asemanatoare numite si « unitati
de miscare ». La mers sau la alergare, ciclul este pasul dublu. La inot in ciclu
intra ducerea mainilor de la barbie inainte, tragerea lor inapoi si miscarea de
impingerea a picioarelor.
In locomotiile aciclice nu se produce o repetare succesiva a unor cicluri de
miscari ; executarea miscarilor aciclice, cum sunt, spre exemplu, sariturile,
corpul trece dintr-o pozitie initiala intr-una finala, dupa care miscarea inceteaza.

Mersul

Miscarea locomotorie bipeda este o achizitie relativ recenta in evolutia

filogenetica. Copilul invata sa merga dupa varsta de un an, cand s-a asigurat
statiunea bipeda. Fiind una din cele mai obisnuite miscari executate de om,
mersul se perfectioneaza in procesul cresterii pana intr-atat, incat se poate afirma
ca dintre tate miscarile omului, el se efectueaza cu cel mai mare randament, cu
cea mai economica cheltuiala de energie. Aceasta se presupune pe de o parte,
adaptarea aparatului locomotor din punct de vedere morfologic, iar pe de alta
parte, o coordonare nervoasa perfecta a miscarilor segmentelor si ale corpului in
intregime, in timpul mersului.
Analiza biomecanica a mersului a aratata ca in aceasta miscare obisnuita a
omului este extrem de complexa ; fazele sale nu pot fi sesizate cu ochiul liber.
Pentru studiul mersului s-au imaginat numeroase procedee, dintre care
cronofotografia lui Marey a dat rezultate mai bune. Ulterior s-au imbunatatit
diferite metode cinematografice, care au dat posibilitatea studierii coordonatelor
spatiale in functie de timp.
Mersul este o miscare locomotorie ciclica, care se realizeaza prin ducerea
succesiva a unui picior inaintea celuilalt. Characteristic mersului este sprijinul
permanent al corpului pe sol, fie pe un picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul
unilateral dureaza de cinci ori mai mult decat sprijinul bilateral : astfel, intr-o ora
de mers, omul se sprijina 50 de minute pe un picior.
In perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care sustine greutatea
corpului se numeste picior de sprijin, iar celalalt, picior oscilant.
Mersul este format dintr-o succesiune de pasi : in analiza biomecanica a
mersului se foloseste pasul dublu, compus din totalitatea miscarilor care se
efectueaza intre doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior. Pasul dublu este
unitatea functionala de miscare in timpul mersului. El se compune din doi pasi
simpli si poate fi descompus pentru studiu in sase faze, din care doua, de foarte
scurta durata, au fost numite momente.

Fazele pasului dublu sunt urmatoarele:

o Faza I sau faza de amortizare incepe din momentul cand piciorul anterior
ia contactul cu solul prin calcai si dureaza pana la momentul vertical
o Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin – corpul trece un
timp foarte scurt prin aceasta pozitie, fiind sprijinit pe un singur picior. In acest
moment corpul are inaltimea maxima, iar centrul de greutate este usor deplasat
lateral, catre piciorul de sprijin, pentru mentinerea echilibrului
o Faza a III-a sau faza de impulsie incepe imediat dupa trecerea corpului
prin momentul verticalei piciorului de sprijin si dureaza pana la desprinderea de
pe sol a acestuia. Catre partea finala a acestei faze, planta se dezlipeste de sol,
incepand cu calcaiul. Atunci cand sprijinul se face numai cu varful
metatarsienelor si cu degetele, corpul se afla in sprijin bilateral, intrucat piciorul
anterior se gaseste in contact cu solul prin calcai. In timpul mersului bilateral,
centrul de greutate a corpului are inaltimea minima. La sfarsitul acestei faze,
corpul este impins inainte si in sus prin forta de impulsie a piciorului de sprijin,
care apoi devine picior oscilant.
o Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant – se executa liber
oscilatie in articulatia coxofemurala, concomitent cu o usoara flexi in genunchi
si o usoara flexie dorsala in articulatia talocrurala ; flexia de genunchi si
talocrurala au cas cop realizarea unei usoare scurtari a membrului inferior care
oscileaza, inlesnind astfel miscarea, mai ales in momentul trecerii pe verticala.
o Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant – piciorul oscilant
trece usor flectat pe la verticala, incrucisandu-se cu piciorul de sprijin, aflat, de
asemenea, la momentul verticalei.
o Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant, care oscileaza de la
verticala inainte, pregatindu-se sa ia contact cu solul, adica sa inceapa un nou
ciclu al pasului dublu.
Dintre toate fazele descrise, cea mai importanta pentru miscarea inainte
este cea de impulsie cand forta musculaturii actioneaza in directia deplasarii
corpului. In faza de amortizare se franeaza miscarea progresiva a corpului,
reactia sprijinului opunandu-se deplasarii acestuia. ( fig. 2 )
Deplasarea prin mers a corpului in spatiu rezulta din interactiunea fortelor
interne, si anume contractia musculaturii, cu forte externe care actioneaza in
toate fazele mersului si mai ales la punctele de contact al corpului cu solul.
Desi specificul aparatului locomotor al omului imprima o forta de
impulsie periodica, discontinua, totusi, in ansamblu, mersul este o miscare
continua, care prezinta unele oscilatii.
Aceasta transformare a impulsului periodic intr-o miscare continua este
rezultatul interactiunii cu fortele de inertie care se nasc in timpul mersului si cu
particularitatile morfologice ale aparatului locomotor, constituit din parghii
articulare.
Directia oblica si intermitenta a fortei motrice in mers este determinata de
impulsia transmisa de membrul inferior pe sol in urma contractiei musculaturii
din lantul triplei extensii. Forta de frecare este necesara impulsiei : este
cunoscuta greutatea cu care se deplaseaza omul pe un plan lucios sau nisip,
intrucat o parte din forta impulsiei se pierde.
Dupa cum rezulta din descrierea fazelor pasului dublu, fiecare membru
inferior are un rol de sprijin si unu de oscilatie ; sprijinul bilateral se asigura in
mers cand se termina impulsia si incepe amortizarea. Perioada de sprijin este
putin mai mare decat cea de oscilatie.
In timpul mersului, piciorul de sprijin exercita o presiune asupra solului,
care poate fi studiata prin inscrierea grafica cu ajutorul platformelor
dinamografice.
Curba presiunii normale exercitate de piciorul de sprijin pe sol, oscileaza
cu valori pozitive si negative de o parte si de alta a liniei greutatii corpului,
avand o traiectorie caracteristica in functie de felul mersului.
In faza de amortizare, presiunea pe sol depaseste la inceput valoarea
greutatii corpului si este reprezentata de doua oscilatii pozitive care corespund
contactului cu calcaiul si apoi cu varful piciorului.
Componenta tangentiala a presiunii pe sol variaza in functie de fazele
miscarii piciorului de sprijin.
Presiunea tangentiala a piciorului este mai intai negativa, apoi pozitiva.

Caracteristicile mersului
Pasul dublu acopera distanta care separa doua sprijiniri succesive ale
aceluiasi picior pe sol ; lungimea sa se masoara de la calcai.
 Pasul simplu inseamna distanta dintre calcaiul piciorului de contact cu
solul si varful piciorului de impulsie ; el se realizeaza in timpul sprijinului
bilateral.
Lungimea pasului simplu depinde de lungimea membrelor inferioare si de
actiunea de impulsie ; in medie, el este de 0,63m la barbat si de 0,50m la femeie.
S-a observat ca pasii aceluiasi individ nu sunt egali intre ei ; de regula, pasul este
mai lung cand membrul inferior stang serveste ca sprijin.
In toate tempourile de mers, cei doi pasi simplu ai unui pas dublu au,
adeseori, lungimi inegale ; pasul mai lung corespunde membrului inferior cu
musculatura mai dezvoltata. Astfel, la fiecare om, si mai ales la sportivi, forta
musculara este mai dezvoltata la unul din membrele inferioare.
Cand omul duce greutati, lungimea pasului si frecventa mersului scad.
Frecventa sau ritmul mersului reprezinta numarul de pasi facuti intr-un
minut. Lungimea pasilor este influentata de frecventa. De asemenea, talia
influenteaza frecventa, ea fiind accelerata la persoanele cu talie submedie.
Viteza mersului, adica spatiul parcurs intr-un minut, este egala cu
produsul dintre lungimea pasului si cadenta lui ; cu cat creste unul din factori, cu
atat creste si viteza, si invers.
La un barbat adult de talie mijlocie, viteza mersului este maxima la o
cadenta de 140 pasi simpli pe minut. Astfel, la un om cu talie de 1,70m,
lungimea pasului simplu variaza intre 75-85 cm. La o cadenta economica, intre
110-130 pasi simpli pe minut, viteza va fi de 5-6,5 km pe ora.
Pentru a obtine un randament cat mai bun al mersului se recomanda
lungimea pasului si nu accelerarea cadentei. Cu cat cadenta creste, viteza de
deplasare a corpului scare, intrucat marirea frecventei se face in dauna lungirii
pasilor.
In timpul mersului, corpul este usor aplecat inainte ; aceasta aplecare se
accentueaza cu cat alura este mai rapida si oboseala omului mai accentuata.
 Unghiul pasului, care este format de linia de mars si axa piciorului, are o
valoare medie de 15°.
Largimea pasului este distanta care separa calcaiul de linia de mars ; la o
viteza mijlocie, ea este de 5-6 cm.
Urmele pe care le lasa planta pe sol in timpul mersului nu se afla pe
aceeasi linie dreapta, ci sunt departate in medie cu 12 cm la barbat si 13 cm
femeie, datorita faptului ca femeia are bazinul mai larg ; de asemenea, varfurile
picioarelor sunt departate putin in afara.

Oscilatiile corpului si ale centrului de greutate in mers

Deplasarea corpului in timpul mersului nu este rectilinie ; datorita
conditiilor mecanice si de echilibru, specifice mersului biped, centrul de greutate
al corpului prezinta o serie de oscilatii.
Oscilatiile verticale sunt consecinta faptului ca trunchiul se sprijina cand
pe un membru inferior extins si vertical, cand pe ambele membre inferioare
orientate oblic. Centrul de greutate este ridicat la maximum in momentul
verticalei piciorului de sprijin si cel mai coborat in sprijinul bilateral. Oscilatiile
verticale variaza intre 4-6 cm la o cadenta de 40-70 pasi pe minut.
Oscilatiile laterale ale centrului de greutate al corpului sunt determinate de
necesitatea mentinerii echilibrului in timplul sprijinului unilateral, cand baza de
sustinere a corpului este redusa la dimensiunile plantei piciorului de sprijin.
Verticala centrului de greutate trebuie adusa in interiorul bazei de sustinere, ceea
ce se obtine printr-o inclinare laterala a bazinului in partea picioruluide sprijin.
Bazinul se inclina concomitent cu trunchiul, care oscileaz astfel, odata cu centrul
de greutate, cand spre dreapta, cand spre stanga, pe membrul inferior de sprijin.
Inclinarile latarale ale bazinului si trunchiului dau mersului un aspect usor
leganat, care este mai accentuat la femei din cauza bazinului mai larg.
Oscilatia latarala incepe odata cu terminarea fazei de sprijin bilateral si
atinge amplitudinea maxima in momentul verticalei piciorului de sprijin ; ea
coincide cu pozitia cea mai inalta a centrului de greutate si cu cea mai mica
viteza orizontala a trunchiului. Oscilatia laterala este nula in timpul sprijinului
bilateral. Amplitudinea medie a oscilatiilor laterale este de 2,5 cm la dreapta si
spre stanga.
In timpul mersului au loc diferite miscari ale trunchiului si membrelor
superioare, care se pot evidentia prin metodele cinematografice aratate mai sus.
Astfel, soldul corespunzator piciorului oscilant este impins inainte, iar cel
al piciorului de sprijin ramane inapoi ; amplitudinea acestei deplasari atinge in
medie 9°.
Oscilatiile axului umerilor se fac in sens invers celor alea bazinului si
corespund cu ducerea inainte a membrelor superioare. Amplitudinea acestor
oscuilatii este mai mare la umeri decat la bazin si atunge 12° in momentul
sprijinului bilateral. Oscilatiile umerilor cresc proportional cu viteza progresiei
mersului ; in alergare ele scad pana la disparitia aproape completa.
In timpul mersului exista si oscilatii inainte si inapoi ale corpului : in
prima jumatate a sprijinului acesta se inclina inainte. Aceste oscilatii sunt
aproape imperceptabile in timpul mersului si ceva mai accentuate in timpul
alergarii, exagerandu-se pe masura ce lungimea pasului creste, fara a depasii 5°
in cadenta obisnuita a mersului.
Trunchiul are si inclinari laterale – miscari de translatie – in care axa
trunchiului ramane paralela si se deplaseaza lateral la fiecare sprijin unilateral.
Oscilatiile laterale ale trunchiului sunt simultane cu ale bazinului si au aceeasi
explicatie : necesitatea aducerii verticalei centrului de greutate in interiorul bazei
de sustinere, pentru mentinerea echilibrului corpului.
Oscilatiile bazinului in timpul mersului descriu o traiectorie helicoidala ;
ele pot fi evidentiarte prin traiectoria descrisa de pubis.
Miscarile membrelor superioare sunt sincrone si opuse miscarilor
membrului inferior de aceeasi parte ; astfel, cand piciorul stang oscileaza
inainte, bratul stang oscileaza inapoi. Ele au rolul de a correcta in parte
deplasarea centrului general de greutate datorita miscarilor efectuate de
membrele superioare si torsiunii trunchiului. Aceste miscari efectuate de
membrele superioare au o amplitudine mica, insa daca sunt suprimate, mersul
este jenat. Astfel, mersul cu mainile legate la spate, mersul celor recent
amputati, al bolnavilor cu paralizii sau atrofii musculare mai ales la deltoid, are
un aspect caracteristic.

Contributia musculaturii in mersul inainte pe plan orizontal

In timpul mersului actioneaza majoritatea grupelor musculare,
succedandu-se armonios sub conducerea centrilor nervosi corticali ; cea mai
mare contributie o are insa musculatura membrelor inferioare. Analina
contributiei grupelor musculare la efectuarea fazelor mersului trebuie facuta
separat la piciorul de sprijin si la cel oscilant, ele avand particularitati la fiecare
faza.
Piciorul de sprijin oscileaza in articulatia coxofemurala, descriind un
unghi cu deschiderea in jos. In acelasi timp, articulatia talocrurala devine o axa
de rotatie a piciorului de sprijin, care descrie fata de acesta un unghi descris in
sus.
In faza de amortizare piciorul atinge solul cu calcaiul si aproape imediat
se aplica pe el cu intreaga planta. In momentul contactului cu solul, la nivelul
articulatiei talocrurale actioneaza muschii flexori dorsali ai labei piciorului, la
genunchi extensorii, iar la articulatia coxofemurala flexorii coapsei pe bazin.
Dupa contactul cu solul si pana la momentul verticalei piciorului de spijin, rolul
grupelor musculare se schimba. Astfel, la nivelul articulatiei talocrucrale isi
incep actiunea muschii flexori plantari care aplica planta pe sol, la genunchi se
mentine actiunea extensorilor, iar la sold isi incep actiunea muschii extensori
pentru a contribui la progresia corpului.
 Faza de amortizare, care se desfasoara din momentul contactului
calcaiului cu solul pana la verticala piciorului de sprijin, dureaza in timp 3/5 din
durata totala a sprijinului, restul de 2/5 fiind destinat fazei de impulsie.
In momentul verticalei, grupele musculare antagoniste ale membrului
inferior de sprijin asigura fixarea articulatiilor, determinand inaltimea maxima a
corpului.
In faza de impulsie, care dureaza pana la eliberarea piciorului de sprijin
prin impulsia de la sol, in articulatia talocrurala se accentueaza contractia
flexorilor plantari, iar la genunchi si sold, cea a muschilor extensori. Contractia
atinge maximum in momentul cand piciorul de sprijin trece in contact numai cu
varful si este principala forta motrica a mersului.
Intre fazele piciorului de sprijin si cele ale piciorului oscilator exista o
scurta perioada de sprijin bilateral, cand corpul se sprijina pe sol cu calcaiul
piciorului anterior si cu varful piciorului posterior. Dupa G. Demeny, durata
sprijinului bilateral este in medie de 2/40 – 7/40 de secunda ; ea se prelungeste
cand survine oboseala, constituind un semn obiectiv al acesteia.
Piciorul oscilant parcurge fazele sale printr-o pendulare dinapoi-inainte in
articulatia coxofemurala.
Faza pasului posterior se executa din momentul desprinderii varfului
piciorului de pe sol si dureaza pana in momentul trecerii in verticala. Ea este
asigurata de muschii flexori ai coapsei pe bazin ; in articulatia genunvhiului se
produce o usoara flexie, iar in cea talocrurala, muschii flexori dorsali ridica usor
varful piciorului.
In aceasta faza, contributia musculturii va fi mai mica, datorita faptului ca
pendularea membrului inferior este inlesnita si de forta de gravitatie.
In momentul trecerii la verticala, piciorul oscilant se alfa in usoara flexie
la genunchi, pentru a realize scrurtarea necesara; in articulatia talocrurala, grupel
musculare antagoniste isi produc o contributie egala, laba piciorului aflandu-se
in unghi drept pe gamba.
 In faza pasului anterior al piciorului oscilant se accentueaza forta de
contractie a muschilor flexori ai coapsei pe bazin, iar la genunchi se produce
contractia balistica extensorilor care arunca gamba inainte, pregatind aterizarea.
In articulatia talocrurala se accentueaza contactia flexorilor dorsali, care ridica
varful piciorului, pregatind astfel calcaiul pentru contactul cu solul.
Trecand in revista modul cum se succed in actiune grupele musculare
antagoniste ale membrului inferior se poate arata ca mersul angreneaza aproape
in egala masura toate grupele, cu exceptia muschilor extensori ai gambei, care
sunt solicitati mai mult. In general grupele extensoare sunt solicitate mai mult
decat cele flexoare, ceea ce explica, dealtfel, si inegala lor dezvoltare la om.
Mersul constituie miscarea cea mai obisnuita a omului si, de aceea, coordonarea
nervoasa si dezvoltarea corespunzatoare a grupelor musculare asigura un
randament maxim.
In mersul normal, lucrul muscular este economic si armonios repartizat
diferitelor grupe musculare, motiv pentru care oboseala nu apare repede.
In timpul mersului obisnuit pe un plan orizontal, marile functii organice
sunt influentate pozitiv, respiratia si circulatia sunt activate, iar sistemul nervos
echilibrat.

Diferite forme de mers

Mersul omului are unele particularitati in functie de conditiile in care se
executa ; de asemenea, fiecare om are mersul sau caracteristic.
a) In marsul sportiv, dinamica activitatii musculare arata ca efortul principal
este depus de catre grupele si lanturile musculare ale membrelor inferioare si
trunchiului ; restul musculaturii participa in masura mai mica la efortul global.
Ceea ce caracterizeaza marsul sportiv este asemanarea sa cu mersul
obisnuit, cu exceptia catorva particularitati specifice in cadrul fazelor pasului
dublu. Astfel, in faza de amortizare, contactul piciorului cu solul se face pe
calcai, apoi talpa se deruleaza complet pe sol. Extensia genunchiuliu la piciorul
de impulsie si pendularea piciorului oscilant se executa mai viguros. In faza de
impulsie se produce o contractie puternica a lantului muscular al triplei extensii,
care impinge corpul inainte. In faza pasului posterior oscilant, grupa musculara a
flexorilor coapsei pe bazin se contracta mi purtenic decat la mersul obisnuit si
duce inainte viguros membrului inferior. Forta de contractie a acestei grupe
musculare creste la faza pasului anterior, intrucat este nevoie sa se adauge
componenta antigravitationala. In marsul sportib, miscarile umerilor si ale
membrelor inferioare sunt mai ample.
b) Mersul pe plan inclinat poate fi descompus in aceleasi faze ca si mersul pe
plan orizontal. In mersul pe plan inclinat ascendant, perioada sprijinului bilateral
este prelungita, iar contactul cu solul in faza de amortizare se face fie pe toata
talpa, fie pe varf. Activitatea grupelor musculare care asigura impulsia este
crescuta si solicita in mare masura aparatele cardiovascular si respirator. Cand
planul este foarte inclinat, fixarea pe sol a plantei se face cu greutate, iar omul
recurge la o pozitie speciala a piciorului, care sa-i asigure o priza mai buna
utilizand marginea laterala sau medicala a plantei, printr-o miscare pe plan
inclinat, folosit in ascensiunile din munti.
c) In mersul prin infruntarea unui obstacol, cum este, de exemplu, impingerea
de greutati sau mersul impotriva unui vant puternic, corpul este aplecat mult
inainte, iar verticala coborata din centrul de greutate cade inaintea bazei de
sustinere ; din aceasta cauza, daca obstacolul ar dispare brusc, corpul ar cadea
inainte. Timpul sprijinirii bilateral este mult prelungit, iar efortul de invingere a
obstacolului se adauga la cel de impulsie, obisnuit in mersul pe plan orizontal,
ceea ce solicita puternic musculatura triplei extensii. Musculatura trunchiului si
a membrelor superioare participa la invingerea greutatii obstacolului care se
opune progresiei. Circulatia si respiratia sunt solicitate puternic, ceea ce
determina aparitia rapida a oboselii.
d) Mersul cu genunchii usor indoiti, frecvent intalnit la oamenii care duc
greutati, i-a caracterizat pe stramosii omului. Specific acestui fel de mers este
faptul ca la nivelul articulatiei genunchilor nu se poate produce extensia
completa in nici una din fazele mersului, ceea se solicita foarte mult grupele
musculare antagoniste la nivelul genunchilor. Contactul cu solul se face pe toata
planta. Se pare ca in acest fel de mers, desi viteza este mai scazuta fata de cel
normal, ea poate fi mentinuta un timp mai indelungat.
e) Mersul inapoi se compune din aceleasi faze ca si mersul inaintem cu
deosebirea ca amortizarea se face pe varfuri, cu genunchii usor flexati, sprijinul
bilateral fiind alungit in timp ; viteza mersului este scazuta, iar mersul nesigur,
din cauza ca lipseste orientarea in spatiu pe care o da vederea la mersul inainte.
f) Mersul prin tatonare sau mersul pe intuneric se caracterizeaza ca si mersul
inapoi, prin nesiguranta, datorita neparticiparii analizatorului vizual. Genunchii
sunt flexati in toate fazele acestui del de mers, sprijinul bilateral este prelungit,
iar oscilatiile laterale ale corpului crescute ; viteza mersului este scazuta. Acest
fel de mers nu poate fi mentinut timp indelungat, intrucat produce o oboseala
mare datorita solicitarii crescute a extensorilor genunchilor, care asigura, prin
lucru de cedare, pozitia flexata a articulatiei.
g) Mersul pe varfuri se executa cu membrele inferioare blocate in extensie la
nivelul genunchilor si in flexie plantara la nivelul labei piciorului. Miscarea se
produce numai in articulatiile coxofemurale si solicita puternic musculatura,
determinand aparitia rapida a oboselii. De asemenea, intrucat resortul pe care-l
reprezinta bolta plantara este anihilat print-o flexie plantara puternica – corpul
sprijinindu-se pe varfurile picioarelor - acest fel de mers produce aguduituri
care sunt atenuare prin fixarea unui strat gros de pluta la nivelul pantofilor
balerinelor.
h) Mersul lateral se efectueaza prin miscari de abductie si adductie succesive ale
membrelor inferioare ; contactul cu solul se face cu planta intreaga, iar impulsia
este asigurata de catre abductorii din articulatia coxofemurala si pronatorii labei
piciorului
i) Mersul patologic este determinat de leziuni ale membrelor inferioare, ca :
scurtari, anchiloze, deverse paralizii musculare si altele.” (18)

Postura și locomoția umană

”Este capacitatea aparatului locomotor de a menține stațiunea verticală
bipedă (funcția de postură și echilibru) și de a deplasa diferitele sale segmente și
întregul corp. Cele două funcții sunt inseparabile și se condiționează reciproc,
astfel încât orice postură se menține sau se schimbă printr-o mișcare și orice
mișcare pornește de la o postură armonioasă și perfect coordonată. "termenul de
”poziție” desemnează o anumită orientare a corpului în spațiu, (este stațiunea
bipedă). Pozițiile fiziologice clinostatism (decubit dorsal și ventral)' ortostatism
(stațiunea verticală). La acestea se adaugă diverse poziții (stând pe un picior, pe
genunchi, stând ghemuit, șezând, stând pe mâini sau sprijinit culcat), întâlnite
obligatoriu în executarea unor activități motrice sau impuse în diverse exerciții
de cultură fizică.
Pozițiile particulare pot fi observate în diverse boli, în atitudini antalgice
sau create de procesul patologic în plina evoluție. Mijloacele chinezi-terapeutice
actuale, asociate diverselor procedee electro și mecanofizice ce au ca scop
recuperarea unor defecțiuni ale diferitelor segmente ale aparatului locomotor,
intră în preocuparea centrelor de reeducare și recuperare funcțională. Înainte de
utilizarea recuperării însa, se impune evitarea apariției unor deformări în statica
și locomoția umană prin utilizarea pozițiilor corecte în diverse condiții de
munca(studiul acestor poziții și obținerea unui randament maxim al muncii
prestate fac obiectul unei științe relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub
numele de ergonomie). Aceasta furnizează principiile generale privind
organizarea muncii și a locurilor de munca, pozițiile fiziologice direct legate de
o funcționare optimă a aparatului locomotor uman. Menținerea poziției se
găsește în conflict cu forța gravitațională (stațiunea bipedă) și acest fapt pune în
loc mecanisme de conservare a echilibrului static și dinamic. Criterii anatomo-
biomecanice și fiziologice ale stării de postură în studiul unei anumite poziții de
fond se va respecta obligatoriu tratarea următoarelor probleme :
- Descrierea poziției diferitelor segmente
Fiecare stare posturală impune o descriere a poziției segmentelor
implicate și a raporturilor dintre ele, unghiurile unui segment fata de celalalt,
precum și planurile (orizontal, frontal, sagital) în care se găsesc acestea în
pozițiile de flexie, extensie, rotație, abducție sau adductie, suspinație sau
pronație etc.
- Baza de susținere (poligonul de sustentație)
Este suprafața geometrică variabilă delimitată fie de marginile exterioare,
fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu solul.
Poate fi redusă la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sârmă).
Menținerea echilibrului devine cu atât mai dificilă, cu cât baza de susținere își
diminuează suprafața.
- Poziția centrului de greutate.
Determinarea acesteia se face luând în considerație locul centrului de
greutate și greutatea fiecărui segment în parte. Cunoscând pozițiile mijlocii ale
centrelor de greutate și greutatea a două segmente vecine izolate, se poate găsi
centrul de greutate al ambelor segmente reunite. Prin combinarea din aproape în
aproape a centrelor de greutate ale diferitelor parți ale corpului, se poate găsi
poziția centrului de greutate al întregului corp aflat într-o poziție oarecare.
- Unghiul de stabilitate.
Este proiecția centrului de greutate cu dreapta care îl unește cu marginea
bazei de susținere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât stabilitatea devine
mai mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atât mai mare, cu cât centrul de
greutate este situat mai jos, iar baza de susținere mai mare.” (19)
 Unitatea nr. 7 Statica și dinamica exercițiilor fizice

Exercitiul fizic sta la baza kinetoterapieiactive si reprezinta actul motric

repetat sistematic, care constituie mijlocul principal al realizarii sarcinilor
programului kinetoterapic.
Clasificarea exercitiilor fizice se poate face dupa natura lucrului muscular:
exercitii fizice statice ți exercitii fizice dinamice.
Exercitiile fizice statice - au la baza lucrul muscular static. Au rolul de a
fixa sau de a consolida unele posturi sau unele pozitii de lucru, timp de 6-12
secunde prin intermediul efortului izometric. In cadrul exercitiilor statice nu se
realizeaza nici un fel de miscare a segmentelor corpului, pentru ca acestea sunt
exercitii de izometrie.
Exercitiile fizice dinamice - au la baza activitatea mecanica caracterizata
prin realizarea deplasarilor in spatiu a corpului sau a segmentelor sale. Miscarea
activa rezulta din activitatea simultana a musculaturii agonsite si antagoniste cu
cheltuiala corespunzatoare de energie. Din punct de vedere tehnic, lucrul
muscular activ, se poate realiza prin miscari libere si cu rezistenta.
Miscarea activa libera se realizeaza atunci cand la efectuarea ei nu
intervin forte externe.
Miscarea activa cu rezistenta este atunci cand la realizarea ei intervin
forte externe care ingreuneaza executia. Acestea se pot efectua concentric sau
excentric.
In ambele cazuri, miscarile se pot efectua in interiorul segmentului
propriu de contractie, sau in afara segmentului propriu de contractie.”(23)
”PosturoScan reprezinta un examen clinic care ofera informatii complexe
cu privire la biomecanica piciorului, atat in statica, cat si in dinamica: forma
boltei plantare, fortele de presiune si repartizarea acestora la nivelul talpilor, in
pozitie de repaus, dar si in timpul mersului. Prin intermediul acestei analize, se
depisteaza o serie de probleme de biomecanica a piciorului (picior plat, pes
cavus, hallux valgus, hallux limitus, pronatie, supinatie, rigiditate talo-
calcaneana, rigiditate metatarsofalangiana), care pot conduce, in timp, la
afectiuni la nivelul genunchilor, soldurilor si coloanei vertebrale. De aceea,
depistarea precoce a problemelor de biomecanica la nivelul picioarelor este
primul pas pentru prevenirea altor afectiuni mai grave.” (20)

STATICA GENUNCHIULUI - aspecte:

 ”axul biomecanic al femurului face cu axul anatomic un unghi de 6 - 9o
deschis în sus;
 condilul femural intern este mai jos ( în medie cu 4 mm ) decât condilul
extern, deci fiecare cavitate glenoida primeste fortele în plan sagital dar la
nivele diferite;
 axele anatomice ale tibiei si femurului fac între ele un unghi de 170-177o ,
deschis înafara , numit genu valg fiziologic;
 greutatea corpului se repartizeaza în doua forte egale si paralele cu punct
de aplicare în centrul cavitatilor glenoide; devierea centrului de greutate
duce la încarcarea uneia din cavitatile glenoide, fenomenului de dislocare
opunându-se ligamentul colateral de partea opusa.” (21)

EFECTELE EXERCIŢIILOR FIZICE DINAMICE

Acestea se realizează prin contracţii voluntare repetate cu deplasarea
segmentelor articulare şi se răsfrâng asupra:
”Efecte asupra tegumentelor:
 favorizează resorbţia edemelor prin creşterea întoarcerii venoase
 realizează întinderea tegumentelor
 cresc afluxul de sânge către tegumente
Efecte asupra elementelor pasive (oase, articulaţii, tendoane, ligamente) şi
active (muşchi) ale mişcării:
 refac suprafeţele articulare alunecoase
  previn sau reduc aderenţa şi fibroza intraarticulară
 alungesc elementele periarticulare
 conservă sau redau elasticitatea musculară, menţinând mobilitatea
articulară
 previn distrofia musculară
 îmbunătăţesc forţa şi durata contracţiei musculare
 cresc forţa şi rezistenţa musculară
Efecte asupra aparatului circulator:
 cresc întoarcerea venoasă
 cresc adaptările circulaţiei venoase la solicitările de efort
 cresc debitul cardiac
Efecte asupra sferei neuro-psihice:
 dezvoltă conştientizarea schemei corporale şi spaţiale
 cresc motivaţia
 îmbunătăţesc coordonarea musculară

EFECTELE EXERCIŢIILOR FIZICE STATICE se realizează prin

contracţii izometrice, fără deplasarea segmentelor articulare, iar forţa dezvoltată
în muşchi este maximă.
Efecte pozitive:
 nu solicită articulaţia, de aceea se pot aplica sub aparat gipsat,
articulaţii dureroase, inflamaţii
 nu necesită aparatură sau instalaţii speciale
 necesită un timp foarte scurt, cuprins între 6-12 secunde maxim
 creşterea forţei musculare este mai rapidă şi mai intensă comparativ
cu exerciţiile dinamice
Efecte negative:
 reduc mobilitatea articulară şi nutriţia ţesuturilor periarticulare
  limitează dezvoltarea tensiunii de conducţie la unele fibre ale
muşchiului
 scad puternic sau chiar suprimă circulaţia în muşchi (de aceea este
limitată durata contracţiei)
 scad elasticitatea musculară
 limitează funcţiile de coordonare şi precizie
 determină creşterea tensiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace
 scad întoarcerea sângelui la inimă şi cresc presiunea intra-craniană

EFECTELE EXERCIŢIILOR FIZICE PASIVE se realizează fără

contracţii musculare voluntare, segmentele articulare sunt sub influenţa forţelor
externe. Pacienţii trebuie să se implice în timpul programului prin participare
somato-senzorială, iar în afara acestuia prin participare mentală. ” (22)