ANATOMIA

OMULUI
CURS
Semestrul I
Dr. Ioana Moga
CURS ANATOMIE 1

NOTIUNI GENERALE
APARAT LOCOMOTOR.
Anatomia este ştiinţa formei vii
(Fr. I. Rainer)

 Obiectul de cercetare al anatomiei

este organismul omului viu.
 În cadrul medicinii, anatomia
constituie temelia acesteia, pe
care se sprijină toate celelalte
ştiinţe medicale, care formează
edificiul impunător al medicinei.
 Anatomia are
rol:- instructiv
- cercetare
- educativ
 Stă la baza
studierii
celorlalte
discipline
medicale
teoretice şi
clinice.
 Un domeniu puţin studiat este anatomia
variabilităţii individuale a formei,
structurii şi topografiei organelor,
sistemelor de organe şi întregului corp
omenesc întemeiată pe baza unui şir de
principii teoretice, metodologice şi
metodice. Încă N.I. Pirogov a subliniat
necesitatea elaborării ştiinţei despre
individualitatea omului, fără de care nu
poate exista un progres în medicină.
 Ca si obiective de studiu
ar fi:
 - structura segmentară a organelor şi unităţile lor
morfofuncţionale;
 - particularităţile morfofuncţionale ale organelor şi
sistemelor de organe în perioadele critice ale
ontogenezei pre- şi postnatale;
 - problema revascularizaţiei şi reinervaţiei
organelor;
 - particularităţile patului microcirculator în normă
şi sub influenţa îndelungată a hipodinamiei;
 - influenţa modului de trai şi a mediului ambiant
asupra diferitor organe şi sisteme de organe,
îndeosebi, în perioadele critice ale ontogenezei
 Rolul educativ al anatomiei
 Prin studiul şi analiza formei şi structurii corpului
nostru facem în primul rând o autoeducare,
apropiindu-ne de principiul lui Socrate: “Cunoaşte-te
pe tine însuţi” Dar pentru ce? Pentru a deveni mai
buni– aşa ne îndrumau cugetătorii Greciei Antice.
Anatomia este şi ştiinţă a cercetărilor cauzale. Ţinta
anatomiei este cunoaşterea şi înţelegerea nu numai
a formei şi structurii corpului, ci şi a cauzelor care
au dat naştere acestor forme şi a stabilităţii
interacţiunilor dintre aceste forme.
 anatomia utilizează în investigaţiile sale un
ansamblu de metode de cercetare ce vizează
cadavrul şi omul viu.
 Denumirea acestei disciplini
provine din grecescul
“anatemno”,
 care înseamnă a diseca,
adică de la denumirea primei
metode de cercetare,
 utilizată pe larg şi în
prezent, justificând expresia
latină “mortui
 vivos dociunt”, în traducere
– “morţii învaţă pe cei vii”.
 Disecţia rămâne un mijloc de
cercetare cu ajutorul căruia
anatomistul pătrunde în
tainele structurii corpului cu
ochiul liber, ceea ce-i
permite o descriere
amănunţită. Însă cadavrele,
ca şi piesele anatomice, nu
reprezintă decât imagini ale
materiei vii deformate de
procedeele de fixare şi
conservare.
 Elemente de orientare a
corpului
 În anatomie corpul uman este studiat
convenţional în poziţie verticală,
 cu membrele superioare lângă trunchi şi cu
faţa palmară a mâinii
 orientată anterior (poziţia de supinaţie). În
conformitate cu o convenţie
 internaţională, această poziţie a corpului
uman se numeşte poziţie anatomică
 normală.
 Corpul omului, construit pe principiul
simetriei bilaterale, este un
 corp tridimensional, cu trei axuri şi trei
planuri, care stabilesc poziţia
 spaţială a organelor sau a diferitelor părţi
componente. Axurile sale corespund
 dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc
perpendiculare (fig. 5).
 Axul longitudinal sau cranio-caudal este
vertical şi trece prin vertex
 superior, coccis inferior şi cade în centrul
poligonului de susţinere a
 corpului (suprafaţa plantară a tălpilor şi
 Proiecţia şi limitele organelor
pe suprafaţa corpului
 pot fi determinate
 prin utilizarea liniilor verticale şi orizontale pe pereţii trunchiului
 (fig.3). Pe suprafaţa anterioară a trunchiului, la limita dintre jumătatea
 dreaptă şi stângă, trece linia mediană anterioară. De-a lungul
 coloanei vertebrale trece linia mediană posterioară. Pe marginile
sternului
 – linia sternală; prin mijlocul claviculei – linia medioclaviculară,
 care coincide cu poziţia mamelonului şi se mai numeşte linia mamelară;
 linia parasternală, ce se află la distanţe egale între sternală
 şi medioclaviculară. În regiunea fosei axilare deosebim trei linii: linia
 axilară anterioară, ce începe de la plica omonimă a fosei axilare; linia
 axilară medie, începe de la punctul cel mai profund al fosei axilare, şi
 linia axilară posterioară – începe de la plica omonimă. Prin unghiul
 inferior al omoplatului trece linia scapulară; linia paravertebrală este
 orientată de-a lungul articulaţiilor costo-transversale.
 Aparatul locomotor
 Deplasarea organismului în spaţiu şi modificarea
poziţiei corpului se realizează datorită aparatului
locomotor, alcătuit dintr-un complex de organe cu
structuri şi funcţii diferite: segmente osoase,articulaţii
 şi muşchi striaţi, reţele nervoase, neuroreceptori cu
căile lor aferente şi eferente, reţele vasculare.
Morfofuncţional aparatul locomotor este
 constituit din diferite tipuri de ţesut conjunctiv şi ţesut
muscular striat.
 Toate formaţiunile aparatului locomotor, formate din
ţesut fibros, sunt
 structurate conform forţelor de tracţiune directă sau
indirectă la care
 sunt supuse funcţional.
 Morfofuncţional
aparatul locomotor
este constituit din
diferite tipuri de ţesut
conjunctiv şi ţesut
muscular striat.
 Toate formaţiunile
aparatului locomotor,
formate din ţesut
fibros, sunt structurate
conform forţelor de
tracţiune directă sau
indirectă la care sunt
supuse funcţional.
 Tipuri de schelet in functie de
de consistenta
 Morfologic, funcţional şi genetic toate structurile
conjunctivale sunt materializate în schelet. Deosebim câteva
tipuri de schelet: în funcţie de consistenţă – schelet dur şi
schelet moale, iar după localizare – intern şi extern.
 Scheletul moale constituie o totalitate de formaţiuni
conjunctivale, care asigură funcţia de sprijin, de integrare
mecanică şi biologică a tuturor organelor si sistemelor de
organe, prin intermediul cărora are loc distribuirea vaselor
sangvine şi a nervilor. În scheletul moale sunt localizate
zonele de compensare vasculară şi nervoasă (anastomoze,
 reţele nervoase şi vasculare, zone reflexogene, ganglioni
vegetativi şi limfatici). Acest schelet este constituit din
ligamente, tendoane, fascii, aponevroze, din ligamente şi
ţesut celular lax din componenţa organelor.
 Funcţiile osului ca organ

 Până nu demult se considera că sistemul osos

îndeplineşte numai funcţii mecanice, ce asigură
deplasarea, de unde şi a provenit termenul de
aparat locomotor, care nu corespunde specificului
morfofuncţional al acestuia. Scheletul determină
ţinuta corpului, asigură mişcările fine şi
armonioase, serveşte drept suport pentru fixarea
viscerelor, asigurând activitatea lor normală.
Fiecare os este considerat ca un organ ce posedă
 o anumită poziţie, structură, inervaţie şi
vascularizare.
 FUNCTIILE MECANICE ALE SIST.
OSOS
 s-a determinat că sistemul osos îndeplineşte multiple
funcţii atât mecanice cât şi biologice.
 Funcţiile mecanice ale sistemului osos: de sprijin,
realizată prin fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi
(muşchi, fascii); de aparat antigravitar, ce contribuie
la respingerea forţelor gravitaţionale, care apasă
asupra corpului; de locomoţie ce se manifestă prin
formarea pârghiilor
 lungi şi scurte, puse în acţiune de muşchi; de
protecţie ce se realizează datorită formării canalelor
osoase (canalul vertebral), cutiei osoase (craniul),
cavităţilor osoase (cutia toracică, cavitatea
bazinului); oasele protejază de asemenea şi măduva
osoasă, situată în interiorul lor.
 Funcţiile biologice
 - ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului
sărurilor minerale din organism, contribuind la menţinerea la un
nivel constant – homeostatic – a componenţei ionice a lichidelor
din organism datorită procesului neîntrerupt de histogeneză;
 - ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din
organism,
 necesare procesului de hematopoieză;
 - funcţia hematopoietică;
 - măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule
imunocompetente din organism;
 - depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge
circulant;
 - posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-
o permanentă modelare, adaptare, reorganizare, îmbătrânire;
restructurarea ţesutului osos are loc atât de intens, încât la
adult el se reînnoieşte pe deplin timp de 10 ani;
 Clasificarea oaselor
 Prin forma şi dimensiunile lor, oasele determină forma,
dimensiunile
 şi proporţiile organismului uman şi ale diferitor segmente.
 Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se împart în 5
 grupe.
 - Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor şi execută
funcţii de pârghii. La ele deosebim: corpul sau diafiză în interiorul
cărora se află canalul medular; două epifize -
 proximală şi distală, înzestrate cu feţe
 articulare, tapetate cu cartilaj articular;
 între diafiză şi epifize până la vârsta
 de 22 – 25 ani deosebim o porţiune a
 osului numită metafiză ce corespunde
 zonei de creştere a osului în lungime.
 Distingem oase tubulare lungi, ce formează
 scheletul braţului, antebraţului,
 coapsei şi gambei, şi oase tubulare
 scurte – falangele degetelor, oasele
 metacarpiene şi metatarsiene.
 Oasele spongioase în structura cărora
 predomină ţesutul osos spongios,
 acoperit cu o lamelă subţire de ţesut
 osos compact. Distingem oase
spongioase
 lungi (coastele şi sternul) şi oase
 spongioase scurte (vertebrele, oasele
 carpiene, tarsiene şi cele sesamoide).
 Oasele plate participă la formarea
cavităţilor corpului şi a centurilor
 (oasele bolţii craniene, coxalul şi
omoplatul).
 Oasele mixte au o structură complicată. Ele
constau din părţi ce diferă după formă şi
structură (oasele bazei craniului,
vertebrele).
 Oasele aerofore sau pneumatice au în
corpul lor cavităţi tapetate cu mucoasă şi
pline cu aer (oasele craniului: frontalul,
sfenoidul, etmoidul, maxila, temporalul).
 Structura osului
 Aspectul atât de variat al oaselor este legat de
necesităţile funcţionale, fiind o reflectare a
proprietăţilor ţesutului osos de a se arhitectura
conform solicitărilor mecanice specifice. Ţesutul osos
alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi
substanţă intercelulară, raportul dintre care este de
1:2, 1:3. În substanţa intercelulară se conţin
 1/3 substanţe organice şi 2/3 substanţe minerale.
Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de
natură proteică şi 21,8% substanţe minerale, 50%
apă, 15,7% lipide. Substanţa fundamentală a
ţesutului osos este oseina, o scleroproteină
impregnată cu săruri minerale, care-i oferă o duritate
specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicitări
 mecanice.
 Calitati specifice a ţesutului
osos
 este capacitatea de mineralizare,
 datorită căreia osul dobândeşte trăsături mecanice specifice numai
 pentru el. Mineralizarea se datorează interacţiunii dintre substanţele organice şi
minerale. Colagenul, împreună cu substanţele minerale, determină calităţile
mecanice ale oaselor.

 Scheletul prezintă şi depozitul principal de Ca şi P în organism. Oasele

 sunt şi locul de depozitare a acidului citric. În oase se află aproape 70%
 din toată cantitatea acestuia din corpul uman. Acest acid contribuie activ
 la procesul de reorganizare a structurii osului, de mineralizare cu
 formarea de compuşi diferiţi cu participarea sărurilor de Ca şi P.
 Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase: osteoblaste
 – celule osoase tinere, osteocite – celule osoase mature şi
 osteoclaste – sincitii celulare policariotice.