CURS. 4. Oasele centurii membrului superior.

Oasele membrului superior liber

Centura membrului superior (cingulum membri superioris)

Centura formeaza scheletul umarului si asigura legatura dintre oasele membrului superior
liber si toracele osos. Ea este constituita din doua oase: clavicula si scapula (omoplatul).
Clavicula (clavicula). Este un os lung si pereche situat la limita dintre torace si gât, orientata
transversal între manubriul sternal si acromionul scapulei.
Clavicula prezinta doua curburi inegale, care îi dau forma literei S culcat;
Prezinta doua fete, doua margini si doua extremitati.

Fata superioara este neteda în portiunea ei mijlocie si se poate palpa sub piele. La cele doua
extremitati fata superioara este rugoasa si da insertii musculare.
Fata inferioara corespunde primei coaste, prezinta în partea ei mijlocie gaura nutritiva si santul
subclavicular, pe care se insera muschiul subclavicular.
Marginea anterioara este concava în treimea laterala, unde da insertii muschiul deltoid si
convexa în treimea mediala unde da insertii muschiul pectoral mare.
Marginea anterioara este concava în treimea laterala, unde da insertii muschiul deltoid si
convexa în treimea mediala unde da insertii muschiul pectoral mare.
Marginea posterioara este concav-convexa în sens invers marginii anterioare.
Extremitatea mediala sau sternala (extremitas sternalis) este voluminoasa, prezinta o fata
sternala, destinata articularii cu manubriul sternal.
Extremitatea laterala sau acromiala (extremitas acromialis) este turtita, prezinta o fata acromiala
destinata articularii cu acromionul scapulei.

Scapula (scapula). Scapula sau omoplatul este un os lat de forma triunghiulara, situat în partea
posterioara a toracelui si se întinde între primul spatiu intercostal si coasta a VIII-a. Osul prezinta
doua fete, trei margini si trei unghiuri.
Fata dorsala (facies dorsalis) priveste posterior si lateral, de pe ea se desprinde transversal o
puternica lama osoasa, numita spina.
1. Spina scapulei (spina scapulae) împarte scapula în doua parti: una supraspinoasa, alta
infraspinoasa
2. Acromionul (acromion) este o proeminenta turtita de sus în jos si palpabila sub piele,
prezinta o fata articulara a acromionului. La unirea acromionului cu buza inferioara a spinei
scapulei se formeaza unghiul acromionului.
3. Fosa supraspinoasa (fossa supraspinata) da insertii pentru muschiul supraspinos.
4. Fosa infraspinoasa sau infraspinoasa (fossa infraspinata) da insertii pentru mai multi
muschi: subspinos, rotund mare, rotund mic.

Fata costala sau anteriora (facies costalis) prezinta o concavitate, fosa subscapulara,
strabatuta de creste oblice, unde se insera muschiul subscapular si muschiul dintat anterior.
Marginea superioara (margo superior) este subtire si prezinta scobitura sau incizura scapulei.
Marginea mediala (margo medialis) poate fi explorata sub piele, este orientata spre coloana
vertebrala. Pe ea se insera numerosi muschi dintre care amintim romboidul.
Marginea laterala (margo lateralis) este orientata spre axila si se poate explora partial.
Unghiul inferior (angulus inferior) este ascutit si usor de explorat sub piele.
Unghiul superior (angulus superior) este usor rotunjit, pe el se insera muschiul ridicator al
scapulei.
Unghiul lateral (angulus lateralis) este cel mai voluminous si prezinta de studiat doua elemente:
1. Cavitatea glenoidala (cavitas glenoidalis) este legata de restul scapulei printr-o portiune mai
îngusta, numit gâtul sau colul scapulei.
Cavitatea este putin profunda si se prezinta ca un oval. La cele doua extremitati ale cavitatii se
gasesc rugozitati: cea inferioara este tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian, pentru insertia
muschiului triceps, iar cea superioara este tuberculul supraglenoidian, pe care se insera muschiul
biceps brahial.
2. Procesul coracoidian (processus coracoideus) este o prelungire recurbata, a carei baza
reprezinta spatiul dintre cavitatea glenoidala si scobitura scapulei.

Scheletul membrului superior liber

Membrului superior i se descriu trei regiuni: brat, antebrat si mâna.

Scheletul bratului este alcatuit din humerus; al antebratului din doua oase: radius si ulna;
scheletul mâinii este împartit în trei regiuni: carp, metacarp si falange.

Scheletul bratului

Humerusul (humerus) alcatuieste singur scheletul bratului, este os lung, pereche, caruia i se
descriu: doua epifize (extremitati), una distala, alta proximala si o diafiza sau corp.
Extremitatea sau epifiza proximala (superioara) este unita cu corpul prin colul chirurgical al
osului; numit astfel deoarece cele mai frecvente fracturi ale osului au loc la acest nivel.
Epifizei i se descriu mai multe elemente:

1. Capul humerusului
2. 2. Colul anatomic
3. 3. Tuberculul mare
4. 4. Tuberculul mic
5. 5. Santul intertubercular sau culisa bicipitala

Extremitatea sau epifiza distala (inferioara) este turtita si recurbata dinapoi înainte
Diafiza sau corpul humerusului
Fata anterolaterala
Fata anteromediala prezinta: gaura nutritiva a osului,
Fata posterioara
Marginea anterioara
Marginea laterala si marginea medial

Scheletul antebratului este alcatuit din doua oase dispuse paralel: radius si cubitus.
Radius este un os lung pereche situat pe partea laterala a antebratului în dreptul policelui
(degetul mare). Prezinta un corp si doua epifize.
Corpul (diafiza) –are trei fete si trei margini
Extremitatea sau epifiza superioara este compusa din trei elemente: capul, colul si tuberozitatea
radiusului.
Extremitatea sau epifiza inferioara are aspectul unei piramide trunchiate care prezinta 4 fete si o
baza.

Cubitus (ulna) este un os lung pereche situat în partea mediala a antebratului, în prelungirea
degetului mic. Prezinta un corp (diafiza) si doua extremitati.
Diafiza este putin concava si prezinta trei fete si trei margini.
Fata anterioara, Fata posterioara , Fata mediala
Marginea anterioara, Marginea posterioara, Marginea laterala
Extremitatea sau epifiza superioara este formata din doua proeminente osoase: una verticala,
numita olecran si alta orizontala numita procesul coronoidian.
Extremitatea sau epifiza inferioara prezinta doua formatiuni: capul si procesul stiloidian, care se
pot palpa usor sub piele.
 Scheletul mâinii este alcatuit din 27 oase dispuse pe trei grupe: carp, metacarp si falange.

Carpul este alcatuit din opt oase dispuse pe doua rânduri.

În rândul proximal se afla 4 oase: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform,
iar în rândul distal se gasesc 4 oase: trapez, trapezoid, osul mare si osul cu cârlig.

Metacarpul constituie scheletul palmei si este alcatuit din 5 oase metacarpiene.

Falangele (oasele degetelor) sunt în numar de 14 pentru fiecare mâna, fiecare deget este alcatuit
din 3 falange cu exceptia policelui care are doar 2 falange.

CURS. 5. Toracele osos

Toracele osos este o cavitate formata de coloana toracala, coastele cu cartilajele costale si sternul.
În toracele osos sunt adapostite organe de importanta vitala: inima, plamânii, vasele mari.
Sternul este un os median si nepereche, situat în partea anterioara a toracelui. Este un os
lung si turtit, compus din trei piese: una superioara, numita manubriu sternal,
una mijlocie, numita corp
inferioara, numita apendice xifoidian.
Sternul prezinta doua fete: anterioara si posterioara, doua margini laterale, un vârf si o baza.
Fata anterioara este convexa. Mai jos pe fata ant. a sternului prezinta 3-4 linii transversale.
Fata posterioara este concava si prezinta aceleasi linii transversale ca si fata anterioara.
Marginile laterale prezinta câte sapte scobituri costale, în care patrund capetele primelor sapte
cartilaje costale.
Baza prezinta pe linia mediana scobitura jugulara.
Vârful este format de apendicele xifoidian si este cartilaginos, iar cu înaintarea în vârsta se
osifica.

Coastele sunt arcuri ce se desprind de pe coloana vertebrala si se îndreapta catre stern.

Coastele se numeroteaza de sus în jos de la coasta I la coasta XII. Dupa raportul lor cu sternul
coastele se împart în trei grupe: coaste adevarate, false si flotante.
Coastele adevarate ajung pâna la stern si sunt reprezentate de primele sapte perechi.
coastele VIII, IX si X, care se articuleaza cu sternul prin intermediul cartilajelor costale.
Coastele flotante reprezentate de ultimele doua perechi, XI si XII care nu sunt articulate cu
sternul ci ramân libere în cavitatea abdominala. Fiecare coasta este formata din doua parti:
coasta osoasa si cartilajul costal.
Coasta osoasa. Coastele sunt oase lungi si arcuate a caror lungime creste de sus în jos, de la
coasta I pâna la coasta VII, apoi descreste pâna la coasta XII.
Coastei osoase i se descriu un corp si doua extremitati. Corpul coastei prezinta o fata laterala
convexa, o fata mediala concava, o margine superioara si una inferioara.
Extremitatea anterioara este scobita aici patrunzând cartilajul costal.
Extremitatea posterioara prezinta trei elemente anatomice:
- capul se articuleaza cu fetisoarele articulare de pe corpii vertebrali,
- gâtul sau colul este o portiune îngusta situate între corp si tubercul,
- tuberculul se articuleaza cu procesul transversar al vertebrei corespunzatoare.
Cartilajul costal. Este situat în continuarea coastei osoase. Primele sapte perechi de cartilaje
apartin coastelor adevarate si unesc aceste coaste cu sternul.

Toracele în întregime

Are forma unui trunchi de con; dimensiunile variaza în functie de vârsta, sex, constitutie,
ocupatie si anumite stari patologice.
Toracele osos prezinta: o suprafata exterioara, una interioara, un orificiu superior (vârful), unul
inferior (baza).
Suprafata exterioara este divizata în 4 fete:
- fata anterioara unde gasim sternul, cartilajele costale,
- fata posterioara pe care se afla procesele spinoase si transverse ale vertebrelor, extremitatea
posterioara a coastelor,
- fetele laterale, convexe sunt alcatuite din corpul coastelor si spatiile intercostale.
Suprafata interioara divizata tot în 4 fete.
Vârful sau orificiul superior are forma ovala. Prin el trec organelle de la gât la torace si invers
(trahee, esofag, vase de sânge, nervi).
Baza are diametre mari si este formata astfel: anterior de apendicele xifoidian, posterior corpul
vertebrei T12, lateral coasta XII, vârful coastei XI si cartilajul coastelor X, IX, VIII , VII.

CURS. 6. Centura membrului inferior (oaselebazinului).

Oasele membrului inferior liber (pelvin)
 Oasele bazinului

Coxalul este un os lat, voluminos si neregulat, torsionat ca o elice. Este alcatuit din 3 piese:
ilionul, ischionul (care se sudeaza definitiv între 12-18 ani) si pubele.
Ilionul formeaza portiunea superioara a osului si reprezinta mai mult de jumatate din coxal.
Ischionul cuprinde portiunea posterioara si inferioara si are un corp si o ramura.
Pubele reprezinta portiunea antero-inferioara a osului, prezinta un corp si doua ramuri. El se
uneste cu ilionul, iar la locul de unire se afla eminenta iliopectinee.
Coxalul în totalitate prezinta: doua fete, patru margini si patru unghiuri.
Fata laterala 1.Fosa iliaca
1. Acetabulul 2. Sub linia arcuata se gasesc:
2. Gaura obturata
a. suprafata sacropelviana;
3. 3. Suprafata gluteala
b. suprafata articulara care corespunde
acetabulului;
Fata mediala c. gaura obturata
.

Marginea anterioara , Marginea posterioara , Marginea superioara sau creasta iliaca

Marginea inferioara

Pelvisul osos sau bazinul este format de cele 2 oase coxale, sacrul si coccisul. Are forma unui
trunchi de con, cu baza mare sus si baza mica în jos.
Pelvisul prezinta: o circumferinta superioara (baza mare) si alta inferioara (baza mica).
Baza mare este formata de baza sacrului, creasta iliaca, marginea anterioara a coxalului,
marginea superioara a simfizei pubiene. Diametrele care intereseaza aceasta regiune sunt:
diametrul biiliac superior, aprox. 25 cm, diametrul transversal maxim, masoara aprox. 29 cm.
Suprafata exterioara prezinta elementele anatomice de pe fetele laterale ale celor doua coxale si
de pe fetele dorsale ale sacrului si coccigelui.
Suprafata interioara se caracterizeaza prin relief osos circular numit linia terminala, delimitând
suprafata superioara a pelvisului.
Baza mica este formata: anterior de marginea inferioara a simfizei pubiene, posterior, de vârful
coccigelui, lateral, de cele doua tuberozitati ischiadice.

Scheletul membrului inferior liber

Membrul inferior prezinta trei regiuni: coapsa, gamba si picior.

Oasele coapsei. Coapsa este alcatuita din 2 oase: femurul si patela (rotula).
Femurul este cel mai lung os din corp si pereche care formeaza singur scheletul coapsei.
Prezinta un corp (diafiza) si doua extremitati (epifize).
Diafiza prezinta o usoara curbura cu concavitatea posterior, este prismatic triunghiular si prezinta
trei fete si trei margini - fata anterioara, convexa si neteda, fata laterala, fata mediala.
Marginile mediala si laterala sunt putin pronuntate.
Marginea posterioara este rugoasa, groasa, proeminenta si se numeste linia aspra.
Epifiza superioara (proximala) prezinta capul, colul si doua tuberozitati, numite marele si micul
trochanter
Epifiza inferioara (distala) este un masiv voluminos mai întins în sens transversal decât antero-
posterior. Este formata din 2 proeminente articulare puternice, numite condili.
Fata patelara are forma unei trohlei.
Condilii sunt în numar de doi, unul medial si altul lateral,care diverg antero-posterior, delimitând
astfel fosa intercondiliana.
Fetele articulare continua înapoi cele doua povârnisuri ale fetei patelare si descriu o curba
antero-posterioara.
Fetele cutanate sunt accidentate si prezinta câte o proeminenta numita epicondili. Unul lateral,
altul medial. Fetele intercondiliene se privesc între ele si delimiteaza fosa intercondiliana.
Patela (rotula) este un os scurt, turtit si pereche, are forma triunghiulara prezentând: o baza, un
vârf, doua fete si doua margini.
Baza priveste în sus, iar vârful în jos.
Fata posterioara (articulara) este destinata articulatiei cu femurul, iar fata anterioara este
rugoasa si convexa.
Marginile sunt în numar de doua: una laterala, alta mediala.
Oasele gambei. Sunt în numar de doua unite prin epifizele lor. Osul medial (tibia) este mai
voluminos si puternic, iar cel lateral este subtire si se numeste fibula (peroneu).
Tibia este un os lung pereche, asezat vertical. I se descriu: o diafiza si doua epifize.
Corpul (diafiza) prezinta 2 usoare curburi: una superioara convexa medial, alta inferioara
concava medial, care îi dau aspectul de S culcat. Corpul este prismatic triunghiular si
prezinta 3 fete si trei margini.
Epifiza superioara este o masa voluminoasa alungita transversal care prezinta: o fata articulara,
superioara si eminenta intercondiliana care se articuleaza cu condilii femurali.
Epifiza inferioara este mai putin dezvoltata, are forma neregulat cuboidala.
Fibula sau peroneul este un os lung, pereche care prezinta un corp (diafiza) si doua epifize.
Diafiza este prismatic triunghiulara si prezinta trei fete si trei margini.
Epifiza superioara este reprezentata de capul fibulei si se palpeaza sub piele. Capul se
prelungeste în sus cu un vârf iar capul este legat de corp printr-un col.
Epifiza inferioara este formata dintr-o proeminenta turtita din afara înauntru, vizibila sub piele,
numita maleola laterala, care coboara mai mult decât cea laterala.

Oasele piciorului. Oasele piciorului sunt în numar de 26 dispuse pe 3 regiuni: tars, metatars,
falange.
Tarsul este alcatuit din 7 oase: talus, calaneu, navicular, cuboid si cele 3 oase cuneiforme.
Metatarsul, alcatuit din 5 oase.
Falangele sunt în numar de 14, pentru fiecare deget câte 3, cu exceptia degetului mare (haluce),
care are doar 2 falange.

CURS. 7. Artrologia - generalitati. Articulatiile coloanei vertebrale

Artrologia este stiinta care se ocupa cu studiul articulatiilor. Articulatiile sunt alcatuite din
totalitatea elementelor prin care oasele se prind între ele.
Clasificarea articulatiilor
1. Dupa gradul de mobilitate, articulatiile se clasifica
astfel:
- articulatii fixe (sinartroze),
- articulatii semimobile (amfiartroze),
- articulatii mobile (diartroze).
Articulatiile fixe sunt cele în care oasele se afla strâns legate, unite între ele prin tesut fibros.
Dintre ele amintim suturile care sunt articulatii care se gasesc numai la craniu.
Articulatiile semimobile sunt cele unde legatura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau
fibrocartilaj. Deosebim doua varietati:
- sincondroze - articulatia care compune osul coxal;
- simfize - articulatiile dintre corpii vertebrali sau dintre oasele pubiene.
Articulatiile mobile sunt articulatii complexe la nivelul carora se produc miscari multiple si
variate.
Elementele care se descriu articulatiilor mobile sunt: suprafete articulare, cartilajul articular,
capsula articulara, ligamentele articulare, lichidul sinovial si membrana sinoviala.

2. Dupa forma suprafetelor articulare deosebim 7 grupe de articulatii sinoviale:

- plane;
- ginglim, ex. humero-ulnara, articulatiile interfalangiene;
- articulatii trohoide, ex. articulatiile radio-ulnara proximala si distala;
- articulatiile condiliene, ex. articulatia genunchiului;
- articulatia în sa, ex. articulatia carpo-metacarpiana a policelui;
- articulatiile elipsoidale, ex. articulatia metacarpofalangiana;
- articulatiile sferoidale, articulatia umarului si a soldului.

3. Dupa numarul axelor în jurul carora se executa miscarile, distingem trei varietati:
- articulatiile uniaxiale, miscari într-un singur plan: flexie, extensie, rotatie;
- articulatiile biaxiale;
- articulatiile triaxiale.
Articulatiile coloanei vertebrale
Pot fi împartite în articulatii:
- intrinseci (articulatii adevarate, propriu-zise)
- extrinseci (articulatii false, ale coloanei cu oasele învecinate)

A. Articulatiile corpilor vertebrali. Vertebrele se articuleaza între ele prin corpii vertebrali si prin
procesele articulare iar la distanta prin procesele spinoase si transversale. Între corp si arcul
vertebral este delimitat canalul vertebral. Articulatiile corpilor vertebrali se încadreaza în grupul
de articulatii numite simfize (semimobile).
B. Articulatiile capului cu coloana vertebrala. Primele vertebre cervicale, atlasul si axisul sunt
unite cu craniul prin intermediul unui aparat ligamentar complex si puternic.
Articularea capului cu coloana se face prin intermediul a doua articulatii: una superioara, între
atlas si osul occipital si alta inferioara între atlas si axis.
Articulatia superioara a capului sau atlantooccipitala. Atlasul este unit cu occipitalul prin doua
articulatii condiliene si prin doua formatiuni numite membranele atlanto-occipitale (anterioara si
posterioara).
Articulatia inferioara a capului sau atlantoaxoidiana. Atlasul se articuleaza cu axisul prin doua
articulatii atlantoaxoidiene laterale si o articulatie atlantoaxoidiana mediana. Toate trei
articulatiile constituie o unitate anatomica, articulatia inferioara a capului.
Articulatiile atlantoaxoidiene laterale sunt articulatii plane.
Suprafetele articulare. Pe axis sunt reprezentate de fetisoarele de pe procesele articulare
superioare iar pe atlas, ele ocupa fata inferioara a maselor laterale. Suprafetele articulare
sunt usor convexe si acoperite de un cartilaj hialin, mai subtire la periferie.
Articulatia atlantoaxoidiana mediana sau atlantoodontoidiana este încadrata în grupul
articulatiilor trohoide.
Suprafetele articulare sunt reprezentate de un inel osteofibros atlantoidian, pe de o parte si de
proeminenta vertical a axisului, numita dinte, pe de alta parte. Inelul atlantoidian este constituit
din doua formatiuni distincte:
- arcul anterior al atlasului prevazut posterior cu o fetisoara articulara circulara si mediana, situat
înainte.
- ligamentul transvers al atlasului, bandeleta fibroasa întinsa transversal între cele doua mase
laterale ale atlasului.
Dintele axisului prezinta o fetisoara articulara anterioara pentru arcul anterior al atlasului si alta
posterioara pentru ligamentul transvers.

Biomecanica coloanei vertebrale. Miscarile coloanei vertebrale sunt complexe, ele

rezultând din cumularea deplasarilor unitare ale corpilor vertebrali prin intermediul
articulatiilor coloanei vertebrale.
Miscarile sunt: flexia, extensia, înclinatia laterala, circumductia si rotatia.
Fiecare articulatie intervertebrala are miscarile ei proprii care sunt reduse.
Flexia este miscarea de înclinare în care discurile intervertebrale sufera o mai mare apasare în
partea lor anterioara în timp ce se înalta posterior.
Extensia (retroflexia) are drept urmare aplecarea coloanei înapoi însotita de întinderea
ligamentului longitudinal anterior si relaxarea celorlalte ligamente, discurile intervertebrale sunt
turtite posterior si înaltate anterior.
Înclinarea laterala, în partea dreapta sau stânga, se face prin turtirea discului de aceeasi parte si
înaltarea sa de partea opusa.
În executarea acestor trei tipuri de miscari (flexie, extensie, înclinatie laterala), coloana
vertebrala îndeplineste rolul unei pârghii de gradul III.
Circumductia este miscarea rezultata din executarea alternativa a miscarilor precedente.
Rotatia se executa spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul
discurilor.
Mobilitatea coloanei vertebrale difera în raport cu regiuneaconsiderata: este maxima în regiunea
cervicala, mai mica în regiunea lombara si mult mai redusa în regiunea toracica.
Miscarile vertebrale depind de grosimea discului intervertebral si de felul articulatiilor.

CURS 8. Articulatiile trunchiului (toracelui)

Articulatiile toracelui sunt multiple si variate si se
împart
în doua mari grupe în functie de asezarea lor: grupul
posterior si
grupul anterior.
Grupul posterior este format din:
- articulatiile costovertebrale,
- articulatiile costotransversale.
Grupul anterior este alcatuit din:
- articulatiile condrosternale,
- articulatiile costocondrale,
- articulatiile intercondrale,
- articulatiile sternului.
Articulatiile costovertebrale (articulationes
costovertebrales)
sunt diartroze planiforme.
Suprafetele articulare. Pe de o parte exista capul
unei
coaste, iar pe de alta parte o cavitate dispusa ca un
unghi diedru,
formata prin unirea fetisoarelor costale ce apartin la
doua
vertebre toracice adiacente, acoperite de un strat
subtire
fibrocartilaginos.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsula si
de
ligamente.
Capsula articulara este subtire si se insera la
periferia
suprafetelor articulare. Aceasta formatiune este
întarita de
ligamente care, sunt considerate ca adevaratele
mijloace de unire.
Ligamentul radiat al capului coastei se insera pe
capul coastei si
apoi ca un evantai se fixeaza pe vertebrele
învecinate.
Ligamentul intraarticular al capului coastei este o
lama
fibrocartilaginoasa întinsa de la creasta capului
costal la discul
intervertebral. Aceasta împarte articulatia în doua
etaje: unul
inferior, altul superior.
_ Articulatiile costotransversale (articulationes
costotransversariae)
La formarea acestora participa tuberozitatea costala
si
procesul transvers si sunt articulatii plane.
Supafetele articulare. Tuberculul costal prezinta o
suprafata circulara, usor convexa iar pe procesul
transvers exista
de asemenea o fetisoara circulara, usor concava.
Suprafetele articulare sunt acoperite de un strat
foarte
subtire de un cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsula
întarita
de mai multe ligamente puternice.
Articulatiile condrosternale (articulationes
chondrosternales)
Cartilajele coastelor adevarate sunt unite cu
marginile
sternului prin intermediul unor articulatii plane.
Suprafetele articulare. Pe marginile sternului exista
scobiturile costale dispuse asemenea unor unghiuri
diedre iar
cartilajele prezinta niste colturi ce patrund în aceste
unghiuri.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament
intraarticular si o capsula fibroasa întarita de doua
ligamente:
unul anterior si altul posterior.
Capsula se confunda cu pericondrul care se continua
cu
periostul.

Articulatiile costocondrale (articulationes

costochondrales)
Coastele si cartilajele sunt unite între ele formând
sincondroze.
Cartilajele costale învecinate si extremitatile
vertebrale ale coastelor sunt unite prin membrane
situate în
planul muschilor intercostali.
La acest nivel deosebim:
- membrana intercostala externa, care continua
planul
muschilor intercostali externi se gaseste la
extremitatea sternala a
spatiilor intercostale si lipseste în spatiile X si XII,
- membrane intercostala interna, continua planul
muschilor
intercostali interni si se afa la extremitatea
vertebrala a spatiilor
intercostale.
Articulatiile intercondrale (articulationes
interchondrales)
Cartilajele 8, 9 si 10 sunt articulate prin extremitatile
lor
anterioare formând marginea toracelui. În plus
cartilajele 6, 7, 8
si 9 sunt unite ele si prin partea lor mijlocie.
Suprafetele articulare sunt reprezentate de câte o
fetisoara
ovalara.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de pericondrul,
care
trece de pe un cartilaj pe altul si de câteva fascicule
fibroase ce
unesc fetele anterioare a doua cartilaje vecine.
_ Articulatiile sternului (syncondroses
sternales)
Cele trei parti ale sternului (manubriul, corpul si
procesul
xifoid) sunt unite între ele prin doua articulatii:
articulatia
sternala superioara si sternala inferioara.
Articulatia sternala superioara (syncondrosis
manubriosternalis) leaga corpul de manubriul
sternal si este o
simfiza.
Suprafetele articulare sunt reprezentate de doua
fetisoare
articulare ovalare situate astfel: una pe manubriul
sternal, iar
cealalta pe partea superioara a corpului sternului,
între care se
gaseste un fibrocartilaj cu valoare de ligament
interosos, care
adera la suprafetele osoase.
Articulatia sternala inferioara (syncondrosis
xiphosternalis) se realizeaza între corpul sternului
si procesul
xifoid. Cele doua formatiuni sunt unite printr-un
ligament
interosos si prin periost. Ambele articulatii au o
durata limitata:
cea inferioara se osifica între 50-60 de ani, cea
superioara ceva
mai târziu.

Biomecanica toracelui. Miscarile cutiei toracice

sunt
legate de actul respiratiei. Mobilitatea diverselor ei
segmente dar
si caracterul miscarilor produse sunt imprimate de
contractiile
67
musculare. O dinamica normala a cutiei toracice
contribuie la
realizarea unei functiuni respiratorii eficiente.
În cursul miscarilor toracice se observa succesiunea
ritmica a doua momente:
- dilatarea toracelui, care corespunde
inspiratiei,
- revenirea, care corespunde expiratiei.
Miscarile coastelor sunt de doua feluri: de ridicare si
de
coborâre. Miscarea de ridicare este asociata cu
aceea de proiectie
înainte a coastelor, ceea ce are drept urmare
marirea diametrului
transvers al cutiei toracice. Miscarea de coborâre a
coastelor
antreneaza efecte mecanice inverse, având drept
urmare
micsorarea diametrului toracelui.

Biomecanica toracelui. Miscarile cutiei toracice

sunt
legate de actul respiratiei. Mobilitatea diverselor ei
segmente dar
si caracterul miscarilor produse sunt imprimate de
contractiile
67
musculare. O dinamica normala a cutiei toracice
contribuie la
realizarea unei functiuni respiratorii eficiente.
În cursul miscarilor toracice se observa succesiunea
ritmica a doua momente:
- dilatarea toracelui, care corespunde
inspiratiei,
- revenirea, care corespunde expiratiei.
Miscarile coastelor sunt de doua feluri: de ridicare si
de
coborâre. Miscarea de ridicare este asociata cu
aceea de proiectie
înainte a coastelor, ceea ce are drept urmare
marirea diametrului
transvers al cutiei toracice. Miscarea de coborâre a
coastelor
antreneaza efecte mecanice inverse, având drept
urmare
micsorarea diametrului toracelui.
În centrul
cavitatii se gaseste un tubercul glenoidal.
Capsula articulara are forma unui manson si este
constituita din doua straturi: unul extern, fibros si
altul intern,
sinovial.
Sinoviala este stratul intern care tapeteaza capsula
articulara, insertiile acesteia facându-se la oarecare
distanta de
învelisul cartilaginos al suprafetelor articulare, ea se
recurbeaza
pentru ca printr-un traiect recurent sa se înapoieze
catre ele.
Sinoviala trimite în afara doua prelungiri constante
care
strabat orificiile capsulei:
- prima poarta denumirea de prelungirea
subscapularului
deoarece trece prin spatiul dintre ligamentele
glenohumerale
superior si mijlociu pâna sub muschiul subscapular,
- a doua se numeste prelungirea bicipitala, însotind
tendonul muschiului biceps.
Miscarile în articulatia scapulo-humerala sunt
urmatoarele: fexie, extensie, abductie, adductie,
circumductia,
rotatia interna si externa.
Proiectia înainte (flexia) si proiectia înapoi (extensia)
sunt
miscarile care se executa în jurul unui ax transversal
care trece
prin centrul tuberculului mare al humerusului si prin
centrul
cavitatii glenoide.
Miscarea de proiectie înainte (flexia) este produsa
prin
contractia muschilor: deltoid, biceps, coracobrahial
si pectoral
mare. Proiectia înainte a bratului ajunge pâna la
120° si este
limitata de întinderea ligamentului coracohumeral si
a partii
posterioare a capsulei, precum si a muschiului
rotund mic si
subspinos.
Miscarea de proiectie înapoi (extensia) este produsa
de
muschii: deltoid, marele dorsal, supraspinos, triceps
si rotundul
mic. Proiectia înapoi este mult redusa, aproximativ
30° si este
limitata prin întinderea partii anterioare a capsulei si
prin
contractia muschiului subscapular.
Abductia este miscarea prin care bratul se
îndeparteaza de
corp, se executa în jurul unui ax anteroposterior care
ce trece prin
partea inferioara a capului humeral si se disting
doua faze:
- una în care bratul este dus pâna în pozitia
orizontala,
situatie în care tuberculul mare ajungând în raport
cu partea
superioara a cadrului glenoidal, împiedica
continuarea miscarii,
- cea de-a doua faza în care are loc continuarea
ridicarii
bratului pâna la verticala, miscare care nu se mai
produce în
articulatia scapulo-humerala, ci devine posibil printr-
o miscare de
basculare a scapulei.
Adductia este miscarea de apropiere a bratului de
corp si se
executa tot în jurul aceluiasi ax anteroposterior ca si
miscarea de
abductie.
Circumductia reprezinta miscarea ce rezulta din
alternanta
miscarilor precedente.
Rotatia înauntru si în afara a bratului se executa în
jurul
unui ax vertical care trece prin centrul capului si al
capitulului
humeral.
Articulatia cotului
La formarea acestei articulatii participa trei oase:
humerusul, ulna si radiusul si din acest motiv se
descriu trei
articulatii: humeroulnara, humeroradiala si
radioulnara
proximala. Dar daca luam în consideratie ca toate
aceste
articulatii au o singura capsula si o singura sinoviala
atunci este
îndreptatita parerea autorilor care descriu la nivelul
cotului o
singura articulatie.
Articulatia radiocubitala proximala este o
trohleartoza în
raport cu miscarile de pronatie-supinatie, pe când
celelalte doua
articulatii: humeroulnara este o trochleartroza si
humeroradiala o
elipsoida, în raport cu miscarile de fexie-extensie
ale
antebratului pe brat.
Articulatia humero-radio-cubitala
Suprafetele articulare. Sunt reprezentate de partea
humerusului prin fata articulara a epifizei distale, iar
de partea
oaselor antebratului prin fetele articulare ale
epifizelor proximale
ale ulnei si radiusului. Suprafata humerala este
compusa din:
trohlee, capitulul humeral si santul intermediar.
Epifiza
proximala a ulnei prezinta incizura trohleara, iar
epifiza
proximala a radiusului, foseta capului radial,
suprafete articulare
care sunt acoperite de un cartilaj hialin cu o grosime
de 1,5 mm.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula
articulara
întarita de ligamente.
Capsula articulara este constituita din doua straturi
unul
intern, sinovial si altul extern, fibros.
Biomecanica articulatiei cotului. În articulatia
cotului
partea ei humeroantebrahiala, articulatie uniaxiala,
sunt posibile
doua miscari: fexia (apropierea antebratului de brat)
si extensia
(departarea antebratului de brat pâna când acesta
ajunge în
prelungirea bratului).
Articulatiile radioulnare
Articulatia radioulnara proximala (articulation
radioulnaris proximalis)
Suprafete articulare. Ulna prezinta pentru articulatie
incizura radiala care este un segment de cilindru gol,
iar radiusul
jumatatea mediala a circumferintei capului, care
prezinta un
segment de cilindru plin.
Mijloacele de unire. Având în vedere ca aceasta
articulatie
este integrata anatomic în articulatia cotului,
capsula articulara
este formata în partea laterala de capsula
articulatiei cotului,
întarita de ligamentul colateral radial.
Radiusul este unit de ulna prin doua ligamente:
inelar si
patrat.
Ligamentul inelar (lig. anulare radii), constituie
principalul
mijloc de unire al oaselor.
Ligamentul patrat (lig.quadratum), este o lama
fibroasa, de
forma patrulatera, întinsa orizontal de la marginea
inferioara a
incizurii radiale la fata mediala a colului radial
Articulatia radioulnara distala (articulatio
radioulnaris
distalis), ca si cea proximala, face parte din grupul
articulatiilor
trohoide.

Suprafete articulare. Ulna prezinta doua fetisoare

articulare situate la nivelul capului: una laterala la
periferia
capului, reprezentând o jumatate de cilindru; alta
inferioara,
situata pe partea inferioara a extremitatii.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula
articulara
si discul articular.
Capsula articulara se insera în sus pe marginile
superioare
ale fetisoarelor articulare radiale si ulnare, iar în jos
pe discul
articular, unde se confunda cu capsula articulatiei
radiocarpiene.
Capsula este întarita de ligamentele radioulnare
anterior si
posterior.
Discul articular îndeplineste trei roluri: completeaza
suprafetele articulare, mentine suprafetele în
contact, limiteaza
miscarile de supinatie si pronatie.
Sinoviala depaseste suprafetele articulare si trimite
o
prelungire în sus catre spatiul interosos.
Sindesmoza (membrane interosoasa) este o
formatiune
fibroasa ce umple spatiul delimitat de cele doua
diafize ale
oaselor antebratului si se insera pe marginile
interosoase ale celor
doua oase.
Biomecanica articulatiilor radioulnare. În
general, într-o
astfel de articulatie, de tip trohlear, este posibila un
singur tip de
80
miscare: rotatia, care la acest nivel este de tipul
supinatie -
pronatie.
Tratarea biomecanicii articulatiilor radioulnare
implica:
definirea corecta a celor doua sensuri ale rotatiei:
supinatie -
pronatie, atât în pozitie de repaus cât si în pozitie
orizontala a
antebratului.
1. Miscarile de pronatie-supinatie sunt absolut
necesare în
vederea efectuarii actului prehensiunii. Când
antebratul se afa în
pozitie de repaus, adica lasat liber pe lânga corp cu
policele
orientat înainte si cu fata palmara medial spre corp,
se considera
ca: pronatia este miscarea prin care fata palmara
devine
posterioara, iar policele medial. Când însa antebratul
este întins
orizontal, în pozitie de pronatie, fata palmara
priveste în jos
(cântatul la pian). Supinatia este miscarea inversa
pronatiei, prin
care fata palmara priveste înainte si policele lateral.
Când
antebratul este orizontal, în supinatie palma priveste
în sus
(bataia la palma).
2. În pozitia de repaus a antebratului, în cursul
miscarii de
pronatie, extremitatea proximala a radiusului se
roteste pe loc
(învârtire), în timp ce extremitatea distala executa o
miscare de
rotatie combinata cu deplasare (translatie). În acest
caz
raporturile dintre cele doua oase se schimba, în
sensul ca
extremitatea distala a radiusului trece pepartea
mediala,
deplasându-se în jurul extremitatii distale a ulnei si
astfel cele
doua oase se încruciseaza prin diafizele lor.
3. Miscarile de supinatie si pronatie pure se produc
în mod
exceptional în activitatea obisnuita, miscari în care
ulna este
imobila iar singurul os care se misca este radiusul.
Miscarile se
executa în jurul unui ax diagonal care trece prin
capul radiusului
si al ulnei.
81
4. Miscarile obisnuite de pronatie si supinatie nu se
produc numai la nivelul celor doua articulatii
radioulnare (distala
si proximala), ci sunt însotite de miscari ale
membrului în
articulatia scapulo-humerala. Când membrul
superior este dus în
fexie, se poate stabili mai usor contributia
antebratului (pronatie
si supinatie) si cea a bratului (pronatie si supinatie
obisnuita sau
combinata).
5. Limitarea miscarilor de pronatie - supinatie se
face de
catre formatiunile ligamentare si muschii
periarticulari. Astfel,
supinatia va fi limitata prin: întinderea ligamentului
patrat,
întinderea coardei oblice, interpunerea muschilor
extensori între
cele doua oase, întâlnirea procesului stiloid al ulnei
cu partea
posterioara a incizurii ulnare a radiusului. Prontia
este limitata
de: întinderea ligamentului patrat, întinderea
ligamentului
periradial peste o anumita limita, interpunerea
muschilor fexori
profunzi între oase.

Articulatiile mâinii si degetelor

Articulatiile mâinii sunt urmatoarele: radiocarpiana,
intercarpiene, carpometacarpiene,
intermetacarpiene.
_ Articulatia radiocarpiana (articulation radiocarpea)
face parte din articulatiile elipsoidale, uneste
radiusul cu rândul
proximal al carpului.
_ Articulatiile intercarpiene (articulationes
intercarpeae).
Oasele carpului sunt asezate pe doua rânduri, iar în
fiecare rând
se gasesc patru oase unite între ele prin ligamente,
în plus cele
doua rânduri sunt unite între ele si astfel se descriu
trei grupe de
articulatii:
A. Articulatiile rândului întâi (proximal),
B. Articulatiile rândului al doilea (distal),
C. Articulatiile celor doua rânduri de oase între ele.
A. Articulatiile rândului întâi (proximal) sunt
articulatii
plane.
Suprafetele articulare se afa între scafoid, semilunar
si
între semilunar, piramidal si sunt acoperite de
cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de: doua
ligamente
interosoase, doua ligamente plane, doua ligamente
dorsale.
B. Articulatiile rândului al doilea (distal).
Trapezul,
trapezoidul, osul mare si osul cu cârlig, se
articuleaza între ele
formând trei articulatii plane.
C. Articulatia mediocarpiana uneste rândul
proximal,
exceptând pisiformul, cu rândul distal al carpului.
Suprafete articulare. La articulatie remarcam
urmatoarele:
- existenta a doua cavitati glenoide si a doi condili,
- rândul proximal prezinta medial o cavitate glenoida
formata de piramiadal, semilunar si fata interna a
scafoidului, iar
lateral un mic condil format de scafoid,
- rândul distal prezinta medial un condil voluminos
format
de osul capitat si de osul cu cârlig, care patrunde în
cavitatea
glenoida a rândului precedent; în partea laterala
exista o cavitate
glenoidala formata de trapez si trapezoid,
- suprafata articulara distala se articuleaza cu cea
proximala, linia articulara are forma unui S orizontal.
Biomecanica articulatiilor mâinii. La nivelul
mâinii se
produc miscari de: fexie - extensie, înclinare radiala
- înclinare
cubitala, circumductie.
Flexia - extensia. Flexia este miscarea prin care
palma se
apropie de fata anterioara a antebratului, iar
extensia reprezinta
miscarea prin care dosul mâinii se apropie de fata
posterioara a
antebratului.
Miscarile de fexie - extensie se realizeaza în jurul
unui ax
transversal care trece prin osul mare;
Flexia maxima se obtine cu mâna înclinata cubital si
degetele extinse, iar extensia maxima se obtine cu
mâna înclinata
radial si degetele fectate. Flexia este limitata de
tensionarea
ligamentelor posterioare, iar extensia de tensionarea
ligamentelor
anterioare.
Înclinarea radiala (abductie) - înclinarea cubitala
(adductie). Aceste tipuri de miscari se realizeaza prin
bascularea
oaselor carpiene în jurul unui ax anteroposterior care
trece prin
osul mare. Înclinatia radiala face ca osul mare sa se
încline în
afara, iar semilunarul înauntru. Înclinatia cubitala
înclina osul
mare înauntru si semilunarul în afara, scafoidul fiind
astfel
degajat si putând astfel sa participe la miscarea de
opozitie.
Circumductia. Reprezinta miscarea care combina
toate
miscarile de mai sus, astfel: fexie - abductie -
extensie - adductie
si invers. Traiectoria descrisa de miscare nu este un
cerc ci o
elipsa, deoarece amplitudinea de miscare pentru
fexie - extensie
este mai mare decât cea de abductie - adductie.
_ Articulatiile carpometacarpiene. Datorita
dispozitiei
anatomice diferite a articulatiei carpometacarpiene
a celor cinci
degete se descriu: articulatia carpometacarpiana a
policelui
(degetul mare) si articulatiile carpometacarpiene ale
degetelor (II,
III, IV, V).
A. Articulatia carpometacarpiana a policelui
este o
articulatie în sa si mai poate fi numita articulatia
trapezometacarpiana.
Biomecanica policelui. Spre deosebire de ultimele
patru
degete, care au posibilitati mai reduse de miscare,
policele poate
executa miscari mai ample si variate, care se
realizeaza cu
87
participarea întregii raze externe a mâinii,
reprezentata de
falangele policelui.
Policele este format din falange - metacarpianul I -
trapez -
scafoid, precum si articulatiile dintre ele.
Caracteristica
fundamentala a policelui este aceea ca, fata de
celelalte degete, a
suferit o rasucire în loc (eversie) de 45°, astfel ca
fetele
posterioare au devenit posteroexterne. Miscarile
posibile la
nivelul policelui sunt: fexia - extensia, abductia -
adductia,
circumductia si opozitia.
Flexia - extensia policelui reprezinta miscarea de
înclinare
spre fata palmara sau dorsala a mâinii, miscarea
realizându-se în
jurul unui ax oblic înainte si în afara care trece prin
baza
metacarpianului I si are o amplitudine de 35-40°.
Abductia - adductia reprezinta miscarea de
îndepartare -
apropiere a primului metacarpian de metacarpianul
II. Miscarea
se realizeaza în jurul unui ax anteroposterior care
trece prin
centrul trapezului, amplitudinea de miscare fiind tot
de 35-40°
Opozitia este o miscare particulara a policelui care
consta
în apropierea policelui de celelalte patru degete.
B. Articulatiile carpometacarpiene ale
celorlalte degete.
Cele patru oase metacrpiene (II, III, IV, V) se
articuleaza cu cele
ale rândului distal carpian, formând articulatii plane.
Miscarile
posibile în aceste articulatii sunt numai de
alunecare.
88
_ Articulatiile intermetacarpiene. Cu exceptia
primului
metacarpian, care este independent toate celelalte
metacarpiene
sunt unite între ele la extremitatile lor proximale prin
articulatii
iar distal printr-un ligament.
Articulatiile degetelor. Falangele sunt unite între
ele prin
articulatii interfalangiene. Primele falange sunt unite
si cu
metacarpienii formând articulatiile
metacarpofalangiene. Se
descriu astfel: articulatiile metacarpofalangiene si
interfalangiene.
A. Articulatiile metacarpofalangiene.
Suprafetele articulare
sunt reprezentate de capetele rotunde ale
metacarpienilor
care patrund în cavitatile putin adânci de la baza
falangelor
proximale.
Mijloacele de unire. Capsula articulara este de forma
unui
manson care uneste extremitatile osoase si este
întarita de
ligamentele palmare si ligamentele colaterale,
formatiuni
puternice, având rol important în conducerea
miscarilor de fexie
si extensie.
Biomecanica articulatiilor metacarpofalangiene. În
aceasta articulatie se executa urmatoarele miscari:
fexie -
extensie, înclinare marginala, circumductie.
doua articulatii: una proximala si alta distala, cu
exceptia
policelui (degetul mare), care are doar doua falange
si deci o
singura articulatie. Toate articulatiile sunt de tip
ginglym
(trohleene).
Suprafetele articulare. Suprafata proximala este
reprezentata
prin extremitatile distale ale primei sau celei de-a
doua
falange. Este o trohlee care prezinta pe laturi doua
depresiuni
care servesc pentru insertii ligamentare.
Suprafata distala este reprezentata de extremitatile
proximale ale celei de-a doua si celei de-a treia
falange. Prezinta
89
o creasta anteroposterioara ce raspunde santului
trohleei si doua
mici cavitati care raspund povârnisurilor trohleene.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsula
întarita
de un ligament palmar si doua ligamente colaterale.
Biomecanica degetelor. În aceasta articulatie se
executa
miscari de: fexie, prin care degetele se apropie de
palma si
extensie, prin care degetele se departeaza de
palma, miscari care
se produc în jurul unui ax transversal ce trece prin
trohleea
extremitatii distale a falangelor I si II.
CURS 10. Articulatia coxofemurala (articulatia
soldului). Articulatiile membrului inferior
Este o articulatie sferoidala cu trei axe de miscare,
având o
mare importanta în statica si locomotie. În aceasta
articulatie sunt
unite capul femural si acetabulul.
Suprafetele articulare. Ca suprafete articulare avem:
capul
femural, care prezinta foseta capului si acetabulul la
care se
descrie suprafata articulara semilunara si fosa
acetabulului de
91
forma patrulatera. Suprafetele articulare sunt
acoperite de un strat
de cartilaj hialin. Labrul sau cadrul acetabular este
un
fibrocartilaj dispus ca un inel la periferia
acetabulului, cu rol de
a-i mari adâncimea si astfel cuprinzând 2/3 ale
capului femural.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsula
întarita
de un numar de ligamente, dintre care unul se afa
chiar în
interiorul articulatiei, ligamentul capului femural.
Capsula articulara are forma unui manson conoid, cu
baza
mare inserata pe coxal si baza mica prinsa pe femur.
O privire de
ansamblu asupra capsulei articulare ne conduce la
urmatoarele
concluzii:
- capsula acopera în întregime fata anterioara a
colului
femural pe când din fata posterioara acopera numai
2/3 mediale.
- trohanterul mare, fosa trohanterica si trohanterul
mic
ramân în afara insertiei capsulei.
- insertia capsulei la mare distanta de colul femural
permite
efectuarea unor miscari ample si variate.
Ligamentele articulare sau fasciculele de întarire
longitudinale sunt în numar de trei si reprezinta
portiuni mai
condensate ale capsulei, având o mare importanta
în asigurarea
soliditatii articulatiei atât în stationare, cât si în
mers.
a) Ligamentul iliofemural este cel mai puternic
ligament al
articulatiei, suporta greutati de 350-500 Kg si are
forma unui
evantai situat pe fata anterioara a articulatiei. În
grosimea acestui
ligament se disting doua fascicule: unul lateral
orientat oblic,
numit datorita insertiilor iliopretrohanterian si altul
medial, cu
directie verticala numit iliopretrohanterian. Între cele
doua
fascicule capsula este relativ subtire.
b) Ligamentul pubofemural este situat pe fata
anterioara a
articulatiei, se insera pe eminenta iliopubiana,
creasta pectineala
si ramura superioara a pubelui pe de o parte iar pe
de alta fibrele
lui se termina fixându-se înaintea trohanterului mic.
c) Ligamentul ischiofemural se gaseste pe fata
posterioara
a articulatiei, se insera pe ischion înapoia si
dedesubtul
acetabulului de unde se îndreapta în sus si în afara
spre femur;
94
acest ligament limiteaza rotatia interna si adductia.
Ligamentului
capului femural i se atribuie o tripla importanta:
contine vase
nutritive pentru capul femural, fiind înconjurat de
sinoviala, el
mareste suprafata de secretie a acestei membrane,
prin miscarile
lui contribuie la raspândirea sinovialei pe suprafetele
articulare.
Biomecanica articulatiei soldului. La nivelul ei se
pot
produce urmatoarele miscari: fexie - extensie;
abductie -
adductie, circumductie si rotatie. Datorita lungimii
colului
femural si înclinarii acestuia pe diafiza, miscarile de
fexieextensie
si abductie - adductie, se asociaza cu miscarile de
rotatie.
Articulatia genunchiului
Articulatie de tip condilian, atentia deosebita care i
se
acorda se întemeiaza pe câteva observatii:
96
- comparativ cu alte mari articulatii (articulatia
soldului si
cea scapulo-humerala), este mai putin acoperita si
protejata de
parti moi, ceea ce explica frecventele expuneri la
actiunea
factorilor nocivi externi.
- este foarte mult solicitata în statica si locomotie ,
fapt ce
grabeste uzura elementelor sale componente.
- articulatia genunchiului are numeroase implicatii în
patologie, fiind sediul a numeroase traumatisme si a
unor procese
infamatorii si tumorale.
Suprafetele articulare apartin epifizei inferioare a
femurului, epifizei superioare a tibiei si fetei
posterioare a
patelei; fibula nu ia parte la alcatuirea acestei
articulatii.
Suprafata articulara a epifizei inferioare a femurului
prezinta
urmatoarele caracteristici:
- este reprezentata de cei doi condili femurali, este
recurbata înapoi si de aceea partea sa cea mai mare
este situata
înapoia axului osului.
- fiecare condil este oblic orientat iar axul sau de
învârtire
este oblic de sus în jos si din spatiul intercondilian
înspre fata
cutanata.
- condilul medial se afa pe un plan inferior celui
lateral si
este mai proeminent, din profil se observa cum raza
de curbura a
condililor descreste dinainte-înapoi (în partea
anterioara ea este
de 45 mm, iar în cea posterioara este de 16 mm),
ceea ce face ca
suprafata articulara a condililor sa apara ca o curba
spirala.
- condilul medial este mai îngust si mai lung ( 10
mm)decât cel lateral ( 8 mm).
- cei doi condili diverg dinainte-înapoi, astfel ca
diametrul
transversal al extremitatii inferioare femurale este
mai mare în
partea posterioara decât în cea anterioara.
- condilii femurali sunt acoperiti de un cartilaj hialin,
gros
de 2-3 mm.
Fata posterioara (fata articulara) este destinata
articulatiei
cu fata patelara a femurului; prezinta o creasta
verticala si doua
povârnisuri, dintre care cel lateral este mai mare.
Epifiza
superioara a tibiei prezinta:
- fata superioara articulara cu cele doua fose
articulare
(cavitati glenoide), separate prin eminenta
intercondiliana sau
spina tibiei.
- cartilajul care acopera fosele articulare este mai
subtire în
partea periferica a acestora si mai gros în partea
centrala (6-7
mm).
98
- cartilajul este foarte elastic si are rolul de a atenua
presiunile si traumatismele produse de miscarile ce
se efectueaza
în mers, fuga si sarituri.
Miscarile articulatiei genunchiului. Articulatia
genunchiului,
având un singur grad de libertate, prezinta doua
miscari
principale: fexia si extensia dar si o serie de miscari
secundare
de rotatie mediala si laterala si de înclinare laterala
si mediala.
Biomecanica meniscurilor. Rolul meniscurilor în
biomecanica articulatiei genunchiului este complex
si asa cum
afirma R. Bouillet si Ph. Van Graver aceste formatiuni
fibrocartilaginoase au cinci roluri importante:
_ completeaza spatiul liber dintre suprafata curba a
femurului si suprafata plana a tibiei, împiedicând
astfel
protruzia sinovialei si a capsulei în cavitatea
articulara, în
cursul miscarilor;
_ centreaza sprijinul femurului pe tibie în cursul
miscarilor;
important din acest punct de vedere este ca
periferia
meniscurilor este mai rezistenta (Trillat);
_ participa la lubrifierea suprafetelor articulare,
asigurând
repartizarea uniforma a sinovialei pe suprafata
cartilajelor
(Smillie si Mc Connil);
_ joaca rolul unui amortizor de soc între extremitatile
osoase,
mai ales în miscarile de hiperextensie si hiperfexie
(Fairbank);
_ reduce în mod important frecarea dintre
extremitatile
osoase.
Articulatiile piciorului
Aceste articulatii sunt multiple si diferit concepute
dupa
cum sunt privite din punct de vedere anatomic,
functional sau
chirurgical. Din punct de vedere anatomic
articulatiile se împart
astfel:
_ articulatia talocrurala,
_ articulatiile intertarsiene,
_ articulatiile tarsometatarsiene,
_ articulatiile intermetatarsiene,
_ articulatiile degetelor: articulatiile
metatarsofalangiene si
interfalangiene.
_ Articulatia talocrurala. La formarea acestei
articulatii
participa oasele gambei (tibia si fibula), împreuna cu
talusul si
este de tip trohleartroza sau ginglym.
Suprafetele articulare. Din partea gambei participa
epifiza
distala a tibiei si cele doua fete articulare ale
maleolelor mediala
si laterala iar din partea piciorului participa fata
superioara a
talusului, care îsi ofera trohleea prelungita pe laturi
de cele doua
fetisoare maleolare. Suprafetele articulare sunt
acoperite cu un
strat de cartilaj hialin.
_ Articulatiile intertarsiene. Exista sapte oase
care
alcatuiesc tarsul, realizând între ele urmatoarele
sapte articulatii:
subtalara, talocalcaneonaviculara,
calcaneocuboidiana, cuneonaviculara,
intercuneene, cuboidonaviculara, cuneocuboidiene.
1. Articulatia subtalara sau talocalcaneana
posterioara
uneste talusul cu calcaneul prin intermediul
fetisoarelor articulare
posterioare.
2. Articulatia talocalcaneonaviculara face parte
din
grupul articulatiilor sferoidale.
3. Articulatia calcaneocuboidiana este o
articulatie în sa.
Suprafetele articulare. Sunt acoperite de cartilaj
hialin si
reprezentate de:
_ fata anterioara a calcaneului, de forma
triunghiulara,
concava de sus în jos si convexa în sens transversal,
_ fata posterioara a osului cuboid, convexa de sus în
jos si
concava transversal.
4. Articulatia transversala a tarsului. Chirurgii,
pe
criteriul “dezarticularii” descriu dintre cele patru
oase ale tarsului
posterior, o articulatie complexa, numita articulatia
transversa a
tarsului (articulatia mediotarsiana sau a lui Chopart).
În
componenta acesteia se gasesc reunite patru oase:
talusul cu
navicularul si cuboidul cu calcaneul. Linia articulara
este dispusa
transversal, partea talonaviculara este concava
inapoi, pe când
cea calcaneocuboidiana, concava înainte.
Principalul ligament al acestei articulatii este
ligamentul
bifurcat (cheia articulatiei), dar mai exista si o serie
de ligamente
accesorii care apartin articulatiilor
calcaneocuboidiana si
talocalcaneonaviculara.
5. Articulatia cuneonaviculara este plana si se
realizeaza
între osul navicular si cele trei oase cuneiforme.
6. Articulatiile intercuneene. Prin articularea
oaselor
cuneiforme rezulta doua articulatii plane
(inconstante).
Suprafetele articulare se gasesc pe fetele adiacente
ale
oaselor.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de: doua
ligamente
intercuneiforme interosoase, doua ligamente
intercuneiforme
dorsale si doua ligamente intercuneiforme plantare.
7. Articulatia cucuboideonaviculara. Este o
articulatie
inconstanta (neomologata în nomenclatura
anatomica).
Suprafetele articulare sunt reprezentate de o
fetisoara
mica, afata pe fata laterala a osului navicular si una
analoga pe
fata mediala a cuboidului, ambele acoperite de un
cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei
ligamente:
interosos, cuboideonavicular dorsal si
cuboideonavicular plantar.
8. Articulatia cuneocuboidiana este o articulatie
plana
care uneste cuboidul cu al treilea cuneiform.
_ Articulatiile tarsometatarsiene. Sunt articulatii
plane ce
unesc cuboidul si cele trei cuneiforme cu oasele
metatarsului si
sunt cunoscute sub numele de “articulatia Lisfranc”.
Articulatiile intermetatarsiene. Aratam de la
început
marea analogie dintre articulatiile piciorului anterior
cu cele
corespunzatoare ale mâinii. Metatarsienele se
articuleaza prin
110
intermediul bazei lor, primul metatarsian nu se
uneste cu cel deal
doilea; celelalte metatarsiene se pun în contact
direct prin
fetisoarele articulare, situate pe partile alaturate ale
bazei lor.
Articulatiile degetelor. În aceasta grupa de
articulatii
descriem articulatiile metatarsienelor cu falangele si
articulatiile
falangelor între ele.
Articulatiile metatarsofalangiene fac parte din
grupul
articulatiilor elipsoide.
Articulatia metatarsofalangiana a halucelui.
Ceea ce
caracterizeaza aceasta articulatie este prezenta
celor doua oase
111
sesamoide în interiorul fibrocartilajului ligamentului
plantar.
Articulatiile interfalangiene. Cu exceptia
halucelui care
poseda o singura articulatie, toate celelalte degete
au doua
articulatii interfalangiene.
Biomecanica piciorului. Miscarile piciorului sunt:
fexia
dorsala, fexia plantara, abductia, adductia,
circumductia,
supinatia si pronatia.
CURS 11. Miologia
Este partea anatomiei ce are ca obiect studiul
muschilor si
al formatiunilor anexe. La nivelul aparatului
locomotor se
studiaza muschii scheletici (striati), care se fixeaza
pe schelet.
Muschii scheletici reprezinta componenta activa a
aparatului
locomotor, spre deosebire de oase si articulatii, care
reprezinta
componenta pasiva. Importanta muschilor scheletici
rezulta si din
masa lor mare absoluta si relativa. La un barbat de
70 Kg,
muschii reprezinta aprox. 25 Kg (30-40%) din
greutatea
corporala, iar oasele aprox. 10 Kg (14%) din
greutatea corpului.
Conformatia exterioara
Clasificarea se face în functie de marimea si aspectul
exterior.
1. Dupa forma pot fi :
- lungi: la nivelul membrelor,
- lati: la trunchi,
- scurti: au dimensiune mica si asezare profunda, la
nivelul spatelui,
- orbiculari: circulari, înconjoara diferite orificii.
2. Dupa numarul capetelor de origine se clasifica în:
- biceps - doua capete de origine,
- triceps - trei capete de origine,
- cvadriceps - patru capete de origine.
3. Dupa asezare pot fi:
- superficiali,
- profunzi.
4. Dupa numarul articulatiilor:
- uniarticulari,
- biarticulari,
- poliarticulari.
Numarul muschilor este estimat la aproximativ 400.
Raporturile muschilor:
- sunt foarte variate,
- muschii se dispun unul lânga altul suprapus,
- muschii profunzi acopera articulatiile,
- au rol plastic.
Anexele muschilor
Fasciile musculare - formatiuni conjunctive care
învelesc
un muschi sau o grupa de muschi. Servesc ca
membrane de
protectie pentru muschi.
Retinaculele - îngrosari fibroase ale fasciilor de
învelis.
Tecile sinoviale - favorizeaza alunecarea tendoanelor
în
interiorul canalelor osteofibroase.
Muschiul si tendonul ca organe
În structura musculara intra fibrele musculare
striate, tesut
conjunctiv, vase, nervi si formatiuni receptoare. Fibra
musculara
striata este unitatea structurala si elementara a
muschiului. Dupa
compozitie, culoare si proprietati se disting fibre
musculare rosii
si albe. Fibrele musculare rosii sunt bogate în
mioglobina, iar
cele albe sunt bogate în miofibrile, dar obosesc
repede.
Proprietatile muschiului sunt: contractilitatea,
elasticitatea,
tonicitatea.
Muschii abdominali. Abdomenul este în cea mai
mare
parte circumscris de muschi, de care sunt legate o
serie de
aponevroze abdominale si formatiuni dependente de
el, cu
importanta anatomica si medicala.
Diafragma. Formatiune impara, lata, boltita, cu
diametrul
transversal mai mare decât cel antero-posterior,
diafragma este un
sept musculomembranos care separa cavitatea
toracica de cea
abdominala.
Portiunea musculara a diafragmei se compune din
trei
parti denumite dupa originea fasciculelor musculare:
partea
lombara, partea costala si partea sternala.
Muschii regiunii abdominale antero-laterale.
Musculatura
peretelui abdominal anterolateral, este formata
exclusiv din
muschi intrinseci, derivati din cele trei paturi
primitive, proprii
peretelui. Dupa situatie si forma, muschii regiunii
anterolaterale
sunt:
- anteriori: dreptul abdominal, piramidalul;
- posteriori: oblicul extern, oblicul intern, transversul
abdominal.
1. Muschiul drept abdominal reprezinta o „fâsie”
longitudinala întinsa de la pube la partea
anteroinferioara a
toracelui, situata imediat lateral de linia mediana.
Muschiul drept
115
abdominal este întretaiat transversal de trei
intersectii tendinoase.
Cei doi drepti abdominali sunt separati unul de
celalalt pe linia
mediana, printr-un rafeu tendinos numit linia alba,
linie care
împreuna cu intersectiile tendinoase formeaza un
puternic schelet
fibros de tractiune si solidarizare a muschilor laterali
cu muschiul
drept abdominal.
2. Muschiul piramidal este un muschi mic,
triunghiular,
inconstant situat în teaca muschiului drept
abdominal, anterior de
acesta, în partea inferioara a sa.
3. Muschiul oblic extern al abdomenului este cel mai
mare
si cel mai superficial muschi abdominal; fibrele sale
au o directie
oblica de sus în jos si din lateral spre medial.
Pântecele muscular
intra în structura peretelui lateral abdominal si
strabate în acest
perete regiunea hipocondrica si fancul.
4. Muschiul oblic intern al abdomenului. Este situat
superficial fata de muschiul transvers si profund în
raport cu
muschiul oblic extern. Fibrele sale au o directie
oblica de jos în
sus si din lateral în medial. Pântecele muscular se
afa în peretele
abdominal lateral iar aponevroza în cel anterior.
5. Muschiul transvers abdominal. Este cel mai
profund
dintre muschii lati si se întinde ca o jumatate de
corset, pe toata
suprafata unui hemiabdomen. Aproape tot corpul
muscular este
cuprins în peretele lateral abdominal.
Aponevroza anterioara a muschiului transvers
porneste
anterior de corpul muscular, strabate peretele
abdominal anterior
ajungând la linia alba.
Participarea muschilor abdominali la actele
respirator si
locomotor
Actiunea muschilor antero-laterali ai
abdomenului. În
structura muschilor abdominali întâlnim o textura
fibrilara foarte
interesanta, realizata de fibrele musculare si
aponevrotice: unele
au o directie aproape verticala (muschiul drept
abdominal,
muschiul piramidal); altele oblice, dar
perpendiculare unele pe
altele (muschii oblici: intern si extern); iar altele
transversale
(muschiul transvers abdominal).
1) Prin tonusul lor normal ei mentin viscerele
abdominale
în pozitie normala si ajuta la buna lor functionare.
Sscaderea tonusului muscular explica aparitia în
procente mai mari
a herniilor la batrâni si la obezi. Cresterea tonusului
muscular al
117
peretelui abdominal în zona apendiculara este unul
dintre
principalele semne de apendicita acuta.
2) Actiune de presa abdominala comprimând
viscerele
subiacente prin contractia muschilor abdominali. Prin
diferitele
grade de presiune asupra viscerelor abdominale,
acesti muschi
participa la mictiune, defecatie, voma, parturitie.
3) Sunt muschi expiratori auxiliari. Când muschii
drept
abdominal, oblic extern si oblic intern iau punct fix
pe pelvis trag
în jos coastele si toracele si produc expiratia.
Diafragma este principalul muschi inspirator, care
prin
contractie coboara cupolele si bolta sa. Prin aceasta
diametrul
vertical al cavitatii toracice se mareste cu câtiva cm
(1-3 cm
pentru respiratia normala în repaus), iar pulmonii
sunt
expansionati prin baza lor în jos. În expiratie, bolta si
cupolele se
ridica cu toti atâtia cm, baza pulmonilor fiind în sus
iar diametrul
vertical al cutiei toracice se micsoreaza. Diafragma
participa prin
contractie sinergica cu muschii abdominali în refexul
de voma,
în acte fiziologice ca mictiunea, defecatia, parturitia.
Muschiul drept abdominal, când ia punct fix pe pube,
produce fexia toracelui pe bazin si coboara coastele
(este muschi
expirator).
Muschiul piramidal participa la actiunile muschiului
drept
abdominal; este un muschi tensor al liniei albe. Prin
tonusul sau
normal contribuie la mentinerea în pozitie normala a
viscerelor si
la buna lor functionare.
Muschiul oblic intern al abdomenului - prin
contractie,
118
când ia punct fix pe creasta iliaca, înclina si roteste
trunchiul de
aceeasi parte. Când se contracta bilateral cu punct
fix pe creasta
iliaca, initial trage în jos ultimele patru coaste si este
expirator
auxiliar, iar daca îsi continua actiunea fecteaza
trunchiul pe
pelvis.
Muschiul transvers abdominal: este principalul
muschi al
presei abdominale iar prin contractie bilaterala
comprima toate
viscerele abdominale, participând astfel la:
defecatie, mictiune,
parturitie. Contractia fasciculelor superioare apropie
arcurile
costale de linia mediana, muschiul participând astfel
la expiratia
fortata (tuse, stranut, voma). Prin tonusul sau
normal contribuie
la mentinerea în pozitie normala a viscerelor si la
buna lor
functionare. În scaderea tonusului muscular (pareze
si paralizii),
apar frecvent ptoze viscerale, iar actele fiziologice la
care
participa, sunt perturbate.
4) Rol în statica si dinamica trunchiului, prin tonusul
lor
normal contribuind la mentinerea corpului în pozitie
sezând sau
în ortostatism. Iau parte la producerea tuturor
miscarilor
trunchiului cu exceptia extensiei.
Muschii membrelor superioare
A. Muschii umarului se împart în 3 grupe:
_ Rotatori scurti ai umarului reprezentati de un
ansamblu de
muschi profunzi care acopera articulatia
scapulohumerala,
întinsi între scapula si extremitatea superioara a
119
humerusului. Dintre ei amintim:
- Anterior: muschiul scapular care are originea pe
fosa
subscapulara si insertia pe tuberculul mic. Actiunea
este
aceea de a roti medial bratul.
- Superior: muschiul supraspinos, având originea pe
fosa
supraspinoasa si insertie pe tuberculul mare. Este
abductor si rotator lateral al bratului.
- Posterior: muschiul subspinos; îsi are originea pe
fosa
infraspinoasa, insertie pe tuberculul mic, fiind rotator
extern si adductor al bratului.
Muschiul deltoid. Are originea în treimea laterala a
claviculei, acromion, spina scapulei, iar insertia pe
tuberozitatea deltoidiana de pe diafiza humerusului.
Actiunea lui este aceea de abductor al bratului,
rotator
medial si rotator lateral.
_ Alti muschi ai centurii scapulare sunt comuni cu cei
ai
peretelui toracic, dintre care amintim: marele dintat,
muschiul pectoral mare, muschiul pectoral mic,
dorsal
mare, rotund mare.
B. Muschii bratului se împart în anteriori si
posteriori.
_ Muschii regiunii anterioare sunt:
Muschiul biceps brahial îsi are originea pe tuberculul
supraglenoidian si procesul coracoid al scapulei, iar
insertia pe tuberozitatea radiusului. Actiunea este de
abductor si rotator medial în articulatia
scapulohumerala;
fexor în articulatia cotului si supinator în articulatia
radioulnara.
- Muschiul coracobrahial - originea este pe procesul
coracoid al scapulei si insertia pe fata mediala a
humerusului. Actiunea este de adductie în articulatia
scapulo-humerala.
- Muschiul brahial îsi are originea pe fetele laterala si
120
mediala ale humerusului, iar insertia pe procesul
coronoid
al ulnei. Este fexor al articulatiei cotului.
_ Muschii regiunii posterioare:
- Muschiul biceps brahial cu originea pe tuberculul
subglenoidian, diafiza humerala si insertia pe
olecran. Este adductor si rotator lateral în
articulatia scapulohumerala si extensor în
articulatia cotului.
- Muschiul anconeu îsi are originea pe epicondilul
lateral al humerusului si insertia pe fata mediala a
olecranului; este extensor al articulatiei cotului.

C. Muschii antebratului sunt împartiti în trei

regiuni:
1. În regiunea anterioara se gasesc:
- Muschiul rotund pronator
- Muschiul radial al carpului
- Muschiul palmar lung
- Muschiul fexor ulnar al capului
- Muschiul fexor superficial al degetelor
- Muschiul fexor comun profund al degetelor
- Muschiul patrat pronator.
2. În regiunea laterala:
- Muschiul brahioradial
- Muschiul extensor lung radial al carpului
- Muschiul extensor scurt radial al carpului.
3. În regiunea dorsala se gasesc:
- Muschiul extensor comun al degetelor
- Muschiul extensor propriu al degetului mic
- Muschiul extensor propriu al degetului mic
- Muschiul extensor ulnar al carpului
- Muschiul anconeu
- Muschiul supinator
- Muschiul lung abductor al policelui
Muschiul scurt extensor al policelui
- Muschiul extensor lung al policelui
- Muschiul extensor propriu al policelui.
D. Muschii mâinii. În regiunea palmara gasim
muschii
dispusi în trei loji: muschii eminentei tenare, muschii
eminentei
hipotenare si între cele doua eminente sunt muschii
lojii mijlocii.
_ Muschii eminentei tenare sunt:
- muschiul abductor scurt al policelui
- muschiul opozant al policelui
- muschiul fexor scurt al policelui
- muschiul adductor al policelui.
_ Muschii eminentei hipotenare sunt:
- muschiul palmar scurt
- muschiul abducor al degetului mic
- muschiul fexor scurt al degetului mic
- muschiul opozant al degetului mic.
_ Muschii lojii mijlocii a palmei:
- muschii lombricali, în numar de patru;
- muschii interososi: patru dorsali si trei palmari.

Muschii membrelor inferioare

Dupa topografie se împart in: muschii regiunii
coxofemurale;
muschii coapsei; muschii gambei; muschii plantei
(piciorului).
I. Muschii regiunii articulatiei coxofemurale
sunt
dispusi pe mai multe regiuni:
_ Anteriori:
- muschiul iliopsoas cu originea pe fetele laterale ale
corpilor vertebrali T12-L4 si fosa iliaca si insertia
pe trohanterul mic; actiunea este aceea de fexor al
articulatiei coxofemurale, rotatie laterala si
adductie coxofemurala;

Posteriori:
- Muschiul fesier mare care îsi are originea în
patrimea posterioara a crestei iliace si creasta
sacrala, iar insertia pe tractul ileotibial si
tuberozitatea femurala. Este extensor în articulatia
coxofemurala si rotator lateral al coapsei;
- Muschiul fesier mijlociu are originea pe fosa iliaca
externa si trei patrimi anterioare ale crestei iliace si
insertia pe trohanterul mare. Este abductor si rotator
lateral si medial al coapsei.
- Muschiul fesier mic are originea în fosa iliaca
externa si insertia pe trohanterul mare; este
abductor
si rotator medial al coapsei.
_ Laterali:
- Muschiul tensor al fasciei late cu originea pe spina
iliaca anterosuperioara si insertia pe tractul iliotibial.
Este fexor si abductor al coapsei.
_ Mediali:
- Muschiul pectineu care are insertia pe creasta
pectineala si este fexor si adductor al coapsei.
- Muschiul adductor mijlociu cu originea pe fata
externa a pubisului; este adductor, fexor, rotator
intern al copsei.
- Muschiul drept intern cu actiune de adductor al
coapsei, fexor si rotator medial al gambei.
- Muschiul adductor mare si mic cu actiune de
adductie a copsei.
II. Muschii coapsei
Sunt împartiti pe mai multe regiuni:
_ Regiunea ventrala (anterioara):
- Muschiul croitor cu originea pe spina iliaca
anterosuperioara si insertia pe fata mediala a
diafizei
123
tibiale. Este fexor si rotator al copasei.
- Muschiul cvadriceps cu origine pe spina iliaca
anteroinferioara si insertie pe spina iliaca
anteroinferioara si tuberozitatea tibiei. Este fexor al
copsei si extensor al gambei.
_ Regiunea dorsala:
- Muschiul biceps femural cu origine pe tuberozitate
ischiadica si insertie pe capul fibulei; este extensor
al copsei si fexor si rotator lateral al gambei.
- Muschiul semitendinos cu origine pe tuberozitatea
ischiadica si insertie pe fata mediala a tibiei. Are ca
actiune extensia coapsei si fexia si rotatia mediala a
gambei.
- Muschiul semimembranos are origine pe
tuberozitatea
ischiadica si insertie pe condilul medial al
femurului. Este extensor al copsei si fexor si rotator
medial al gambei.
III. Muschii gambei
_ Regiunea anterioara:
- Muschiul tibial anterior
- Muschiul extensor al halucelui
- Muschiul extensor comun al degetelor
- Muschiul fibular anterior.
_ Regiunea laterala:
- Muschiul fibular lung
- Muschiul fibular scurt.
_ Regiunea dorsala
A. Plan superficial:
- Muschiul triceps sural cu origine pe condilii medial
si lateral ai femurului si insertie pe tuberozitatea
calcaneului (tendonul lui Achile). Are ca actiune
fexia, rotatia mediala si laterala a gambei si
extensia plantei.
124
B. Plan profund
- Muschiul popliteu
- Muschiul fexor comun al degetelor
- Muschiul tibial posterior
- Muschiul fexor lung al halucelui.
IV. Muschii plantei sunt împartiti în doua regiuni:
_ Regiunea dorsala
- Muschiul extensor scurt al degetelor
_ Regiunea plantara, care cuprinde urmatorii muschi:
- Muschiul abductor la halucelui
- Muschiul fexor scurt al halucelui
- Muschiul adducor al halucelui
- Muschiul abducor la degetelor
- Muschiul scurt fexor al degetului mic
- Muschiul opozant al degetului mic
- Muschiul fexor scurt al degetelor
- Muschii lombricali si interososi.