UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ŞI SPORTURI MONTANE

SPECIALIZAREA EDUCAȚIE FIZICĂ - MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR FORMALE, NON-FORMALE ȘI DE

RECUPERARE A STĂRII DE SĂNĂTATE

Deontologia profesiunii de
kinetoterapeut
Efectuat de: Dovganiuc Vladislav
Controlat de:Lect.univ.dr. Andreea Cătănescu
Principiile morale ale kinetoterapeutului
Majoritatea este obişnuită, atunci când aude sau se
gândeşte la kinetoterapie, să creadă că această noţiune
are conotaţii asemanatoare terapiilor complementare de
genul: aromoterapie, cromoterapie, meloterapie,
reflexoterapie, chiar si bioenergie, etc. Dorim să precizăm
însă faptul că ea aparţine domeniului medicinii tradiţionale
iar efectele ei pot fi suplinite cu success de terapiile
complementare în măsura în care noi le înţelegem şi le
acceptăm ca pe o completare la tratamentele clasice.

De multe ori se fac confuzii mari, între kinetoterapeut şi maseor, dacă pentru a face
masaj, reflexoterapie, bioenergie sau orice altceva de acest gen este nevoie de un curs
în baza căruia se obţine un atestat, pentru a fi kinetoterapeut însă, trebuie să fi licenţiat
al Facultăţii de Kinetoterapie, fie în cadrul Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi
Sport, fie în cadrul Univ. de Medicină şi Farmacie.
Azi în secolul XXI, kinetoterapia este nelipsită în cadrul unui spital, şi asta datorită efectelor
şi rezultatelor obţinute prin practicarea ei.
Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană complexă, din toate punctele de vedere,
deasemenea el trebuie să tindă şi către statutul de pedagog în relaţia cu pacienţii, dar şi
în conduita sa. Kinetoterapeutul se ghidează după nişte reguli şi este un deontolog.
 Ce este kinetoterapie?
Noţiunea este o componentă a
Kinetologiei (Kinesiologiei), care se
defineşte ca ştiinţa care se ocupă cu
studiul mişcării organismelor vii şi al
structurilor care participă la aceste
mişcări (Moţet D. si Mârza D., 1995).
De asemenea, prin metodele şi procedeele
folosite, kinetoterapia are un rol deosebit de
important atât în profilaxia primară, cât şi în
profilaxia secundară, folosirea exerciţiului fizic
special structurat şi asamblat având influenţe
benefice în prevenirea îmbolnăvirilor, ca şi în
ceea ce priveşte instalarea unor deficienţe,
dismorfisme, ca urmare a unor sechele după
îmbolnăviri sau traumatisme (Moţet, D. si Mârza,
D., 1995).
Kinetoterapia (Kinesiterapia), reprezintă un
termen creat de francezi pentru a defini o
fiiinţă care se ocupă cu studiul
mecanismelor complexe (nervoase,
musculare, osteoarticulare, ale organelor,
aparatelor şi sistemelor etc.) ale activităţii
motrice normale a omului, în vederea
stabilirii măsurilor profilactice şi terapeutice
cu scopul corectării - prin folosirea
exerciţiului fizic ca mijloc de bază - a
tulburărilor, deficienţelor şi sechelelor
generate de boală sau traumatism (Moţet
D. şi Mârza D., 1995).
 Deontologia ca și concept
 DEONTOLOGÍE s.f. Doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale
unei profesiuni (mai ales a celei medicale)
 - DEX Deontologia este teoria îndatoririlor, deci a obligațiilor conștientizate, interiorizate,
asumate, în baza cărora omul se manifestă. Cuvântul deontologie desemnează reguli,
datorii, obligații. Etimologic e un termen foarte apropiat celor de morala si etica.

Drept urmare, deontologia profesională reprezintă o

știință complexă și o actiune fundamentată pe :
cunoștințe indispensabile de specialitate, inclusiv
cunoștinte tehnice ; o autentică cultură generală
umanistă ; un fel de a fi în relațiile interpersonale.
Deontologia profesională dă expresie necesității
însusirii și demonstrării, în profesie, a unor norme
tehnice de comportament, dar și a unor norme etice
care să contribuie la reușita profesională.
 Într-o etică a muncii, deontologia presupune :
-un grad sporit de instrumentalizare ;
-o reliefare a valorilor comune
-grija pentru continuturile morale ce pot modela relatiile de munca

Munca așează indivizii în situații care le solicită capacitatea de a alege și

a lua decizii, asumarea răspunderii, activarea și aplicarea cunoștințelor
acumulate în pregatirea lor profesională. Munca e cadrul principal în care
persoana se formează, se dezvoltă, se afirmă prin acte ce nu pot fi
delimitate de câmpul etic.

Liniile majore ale unei deontologii țin de conformarea

comportamentului profesional la reguli și principii morale
-‘principiul datoriei de a munci’,
-‘principiul lucrului bine făcut’,
-‘principiul respectului pentru om și pentru lucruri’,
-‘principiul respectului pentru valoare și pentru lege’.
Deontologia face lianțul între domeniul dreptului și cel al eticului.
 Conceptul de valoare
În limbaj cotidian, noţiunii de valoare îi sunt asociate, în mod frecvent, două idei:
a) ideea de calitate, de importanţă şi apreciere a unui obiect (lucru,comportament, idee etc.
) În acest sens valoarea este calitatea atribuită acelui obiect datorită utilităţii lui;
b) ideea de recunoaştere şi validare sociala a unui obiect. În acest sens, valorile sunt produsul
unei judecăţi sociale instituindu-se drept criterii şi standarde evaluative, acceptate şi
împărtăşite de majoritatea membrilor unei colectivităţi umane căreia îi este proprie o anumită
cultură.

Conceptul de valoare este utilizat în multe domenii, cu

semnificaţii diferite. Există numeroase definiţii ale valorii care
ar putea fi grupate în:
definiţii cu caracter general, care pun în evidenţă
caracteristicile esenţiale ale valorilor;
definiţii care pun accentul asupra relaţiei individ-societate
evidenţind corelaţia dintre valorile individuale şi cele de
grup (sociale);
definiţii care vizează relaţia dintre valoare şi personalitate,
evidenţiind rolul valorilor în structura şi dinamica
personalităţii umane.
 Caracteristici structurale ale valorilor:
 În structura de ansamblu a personalităţii,
valoarea este o formaţiune psihică a cărei
componenţă implică elemente afective
(sentimente), cognitive (judecăţi de valoare) şi 1) Valori profesionale - care
volitive (orientare către scop şi efort voluntar vizează principii generale
pentru realizarea lui). despre ceea ce este important
şi de preţuit în activitatea
 Valorile sociale, în masura în care sunt
profesională a oamenilor;
interiorizate de către individ, se situează în
2) Valori psihosociale - care se
aceeaşi zona a latentului, a virtual-subiectivului.
referă la criterii şi standarde
La nivelul personalităţii valorile se organizează
evaluative, privind relaţiile
într-un sistem de valori, valorile nu există în mod
dintre membrii unei colectivităţi;
izolat, ele se structurează în sisteme ierarhizate
3) Valori morale - care au în
complexe şi contradictorii, reflectând condiţiile
vedere raportarea activităţilor şi
vieţii sociale.
a relaţiilor umane la dezirabilul
social, la ceea ce este
considerat şi acceptat ca fiind
bun pentru existenţa oamenilor.
 Răspunderea morală
Expresie şi condiţie a libertăţii morale, răspunderea morală este totodată şi una din
consecinţele (sau unul din efectele) ei (ale libertăţii).
Omul liber în sens moral este şi un om de răspundere întrucît el desfăşoară alegerile şi
împlinirile actelor sale în funcţie de exigenţele şi limitele morale ale libertăţii.
Prin răspundere morală întelegem capacitatea omului de a se angaja conştient, în
concordanţă cu posibilităţile sale, ca subiect moral, de a-şi asuma anumite îndatoriri, de a le
îndeplini corect şi de a-şi lua asupra sa urmările îndeplinirii, ale neîndeplinirii sau ale
neîndeplinirii corecte a îndatoririlor.

Merit si vină
Atitudinea liber decisă şi săvîrşită faţă de morală şi faţă de exigenţele morale ale societăţii şi ale
individului atrage după sine meritul moral sau vina (culpa morală).
Avem meritul faptelor îndeplinite de noi dacă ele corespund nevoilor de depăşire morală a
comunităţii şi personalităţii precum şi dacă ele sunt expresia autonomiei şi autodeterminării
personale.
Vina este opusul meritului. Condiţiile care întemeiază meritul, explică prin cele contrarii lor
vina. Ca şi meritul, vina se stabileşte nu numai în funcţie de condiţiile polare celor care
întemeiază meritul, ci şi în funcţie de o întreagă complexitate de nuanţe a acestora: importanţa
socială a îndatoririlor neîndeplinite sau neîndeplinite corespunzător, caracterul efortului ales şi
consumat în raport cu cel care trebuia, nivelul şi calitatea pregătirii culturale etc.
Concluzia este că meritul şi vina în activitatea morală sunt efectul determinat în chip
hotărîtor de exercitarea calităţii omului de subiect moral.
Sancţiunea morală. Remuşcarea şi mulţumirea
Sancţiunea de conştiinţă este mult mai intensă şi mai profundă ca
efect, mai dureroasă şi mai greu de ispăşit decît oricare altă
sancţiune.

Sancţiunea de conştiinţă nu exprimă un

raport simplu între subiectul răspunderii şi
propria sa faptă, ci unul cu mult mai
complex care angajează reciproc parole în
acţiune precum şi sistemul complex şi
dialectic al valorilor şi normelor morale.
Dimpotrivă, mulţumirea interioară este un
sentiment profund care este conştient
condiţionat de armonia morală a faptei cu
datoriile şi răspunderile noastre precum şi cu
sistemul valorilor şi normelor morale angajate
în conştiinţă.
Atît sancţiunea cît şi satisfacţia sunt în
funcţie de puterea noastră de a face binele,
de limitele ei obiective şi subiective.
Satisfacţia este confirmarea valorii
morale a libertăţi în timp ce sancţiunea
probează contrariul acestor valori.
 Calitătile morale
Prin calităţile morale înţelegem elementele de fond ale moralităţii, personalităţii sau
grupului. Ele reprezintă convingeri morale, trăsături ale voinţei morale şi sentimente
morale.
Calităţile morale, îndeosebi ca trasături ale caracterului moral se disting prin
constantă, prin durabilitate, prin repetabilitatea lor în acte. Viabilitatea lor nu se
raportează la acte ori manifestări izolate, ci la esenţa şi durata întreagă a fiinţei
umane. Ele sunt de aceea elemente definitorii pentru esenţa socială a omului şi nu
simple însuşiri accidentale ori fenomenale şi efemere.
 Principiile si valorile codului etic
1.Furnizarea de servicii în beneficiul pacienților
Principiul etic: Scopul principal al activității profesionistului este acela de a asista persoanele aflate în
dificultate împlicându-se în identificarea, evaluarea și solutionarea problemelor.
2. Justiția socială
Principiul etic: Profesioniștii promovează principiile justiției sociale.
3. Demnitatea și unicitatea persoanei
Principiul etic: Profesioniștii respecta și promovează demnitatea individului, unicitatea și valoarea fiecărei persoane,
precum și unicitatea situației în care se află.
4. Autodeterminarea (respectarea liberului arbitru)
Principiul etic: Profesionistul respectă și promoveaza dreptul pacienților la autodeterminare.
5. Informare completă și corectă
Principiul etic: Profesionistul informează corect și complet asupra bolii și programului individual ce urmează a fi
realizat.
6. Confidențialitatea și viața privată
Principiul etic: Profesioniștii recunosc importanța fundamentală a confidențialității și a respectării intimității persoanei
și a secretului profesional.
7. Relațiile interumane
Principiul etic: Profesioniștii recunosc importanța fundamentală a relațiilor interumane și le promovează în practică
profesională.
8. Integritatea
Principiul etic: Profesioniștii actionează cu onestitate și responsabilitate în concordanță cu misiunea profesiei și
standardele profesionale.
9. Valoarea: Competență
Principiul etic: Profesioniștii trebuie să iși desfășoare activitatea numai în aria de competență profesională
determinată de calificare și experiența profesională.
 Codul deontologic in profesia de kinetoterapeut
Acestra este sistemul de principii generale de care vom ţine seama atunci când
avem spre îngrijire o persoană cu nevoi speciale.
„În primul rând să nu faci rău" – este un principiu „vechi cât ştiinţa medicală”. Se
recomandă ca măsurile de ajutor oferite kinetoterapeut persoanei cu nevoi speciale să se
încadreze strict în indicaţiile medicului. Este interzis a avea iniţiative sau a asculta de sfaturi
binevoitoare ale unor persoane neavizate.
Gradarea efortului are o mare importanţă în procesul de reabilitare a capacităţii
funcţionale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul trebuie să urmeze o curbă ascendentă,
plasată la limita superioară a posibilităţilor funcţionale de moment.
Continuarea acţiunilor până la deplina recuperare a capacităţilor funcţionale
Mijloacele pe care le folosim pentru a obţine rezultatele pozitive în procesul de recuperare
aparţin kinetoterapeutului. Pentru refacerea deplină a capacităţii funcţionale, sistemul de
mijloace pe care le folosim trebuie să fie adaptat specificului afecţiunii, vârstei pacientului,
experienţei motrice, stării de sănătate.
Individualizarea tratamentului
Procesul de refacere a capacităţii funcţionale a organismului este diferit de la un pacient la altul datorită
unei diversităţi de localizări, de particularităţi individuale privind reacţiile organismului la
tratament, de varietatea afecţiunilor. Din aceste motive, sistemul de lucru trebuie
individualizat în funcţie de situaţia fiecărui pacient.
În acest sens vom lua în considerare factorii care determină comportamentul pacientului, şi anume:
-sexul – prezintă particularităţi sub raportul tratamentului în sens că la femei se obţin mai bune rezultate
sub raportul controlului motor, la mobilitate şi abilităţi, pe când la bărbaţi la mobilitate controlată, în care
elementele de forţă au un rol important;
-vârsta – este cunoscut că rezultatele cele mai bune se obţin la copii şi tineret, în timp ce la
persoanele în vârstă vindecarea este de durată şi cu unele deficultăţi;
experienţa mortică – un pacient care a acumulat, înainte de declanşarea bolii, o experinţă motrică
va face faţă mai bine solicitărilor procesului de recuperare faţă de o persoană sedentară; se explică
acest comportament prin obişnuinţa pe care a dobândit-o prin practicarea programului zilnic de mişcare,
prin capacitatea de mobilizare a forţelor, prin deprinderea de a alterna efortul cu odihna, prin înţelegerea
a ceea ce reprezintă mişcare pentru organism şi, în final, prin nivelul ridicat al pregătirii organismului sub
raport fizic şi psihic(T. Sbenghe);
-nivelul cultural – sfera de cunoaştere fiind cuprinzătoare, pacientul îşi poate explica mult mai bine
situaţia în care se află, el poate apela la cunoştinţele sale de anatomie şi fiziologie, înţelege mai bine
explicaţiile medicului şi colaborează mai uşor cu kinetoterapeutul;
tipul şi localizarea afecţiunii – este important să cunoaştem tipul şi localizarea afecţiunii înainte de a
sistematiza programul de lucru care va fi adaptat la aceşti parametri;
 Normalizarea vieţii
Viaţa unui pacient trebuie să fie cât mai aproape posibil de normalitate. Pentru
realizarea normalizării se parcurg patru etape: pregătirea, participarea, contribuţia şi, în
final, stăpânirea.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de kinetoterapie, se impune şi prezenţa unor
anumite însuşiri de personalitate care includ particularităţi temperamentale (energetico-
dinamice) şi caracteriale ce reprezintă o expresie a întregului sistem al personalităţii,
reglând sistemul de conduite manifestate în ambianţă generală.
Profesia de kinetoterapeut pretinde din partea celor care o practică şi anumite calităţi
fizice, o anumită constituţie, care să faciliteze efectuarea cu succes a activităţilor
specifice.
Interesele şi motivaţiile reprezintă condiţiile interne care mobilizează o persoana să
presteze o anumită activitate. Aceste mobiluri pot avea rezonanţe înnăscute sau
dobândite, conştiente sau inconştiente, pot fi simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte.
Din punct de vedere al variabilelor de vârstă şi sex, în kinetoterapie, se poate aprecia
că diferenţele nu sunt foarte mari, neputându-se face o legătură netă între categoriile
de pacienţi (în funcţie de vârstă, sex, afecţiuni), metodele şi mijloacele
kinetoterapeutice folosite şi preferinţele kinetoterapeuţilor; exprimarea unor preferinţe
ţine doar de complexul de particularităţi individuale ale kinetoterapeutului.
 Bibliografie

 Bunescu, G. (1998) – „Şcoala şi valorile morale”, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti.
 DEX (2009) – Dictionarul explicativ al limbii romane.
 Mârzan, Doina, Motet, D (2005) – „Ameliorarea actului recuperator
kinetoterapeutic prin implicarea factorilor de personalitate, şi aplicarea
legităţilor psihologice ale relaţiilor terapeut - pacient”, Editura Tehnopress, Iaşi.
 T. Sbenghe (1999) - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei– Ed.
Medicală, Bucureşti.
 http://alexxbaciu.blogspot.com/2009/02/obligatiile-kinetoterapeutului.html
 http://kinetoprofesional.blogspot.com/search/label/codul%20etic%20kineto
 https://dokumen.tips/documents/balazs-melinda-kaal-2-deontologia-
profesiunii-de-kinetoterapeut.html