ROLUL VALORILOR ŞI PRINCIPIILOR MORALE

ÎN KINETOTERAPIE
CUPRINS

I. INTRODUCERE

1) Motivaţia alegerii temei

2) Scurtă monografie a profesiei de kinetoterapeut
3) Conceptul de valoare (noţiuni generale)

II. KINETOTERAPIE – VALORI ŞI PRINCIPII

1) Obiective generale
2) Tipuri de kinetoterapeuţi şi pacienţi
 Tipuri de kinetoterapeuţi
 Tipuri de pacienţi
3) Relaţia terapeut – pacient
 Reguli generale în relaţia terapeut – pacient
 Aspecte specifice activităţii desfăşurate de terapeut – pacient
 Aspecte psihologice privind relaţia terapeut – pacient
 Importanţa comunicării în relaţia terapeut – pacient
4) Relaţia terapeut – pacient – familia acestuia

III. CONCLUZII

IV. BIBLIOGRAFIE ŞI ANEXE

2
 I. INTRODUCERE

I.1. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Principiile morale ale kinetoterapeutului, la prima vedere par o chestiune

adiacentă domeniului kinetoterapiei. Majoritatea este obişnuită, atunci când aude
sau se gândeşte la kinetoterapie, să creadă că această noţiune are conotaţii
asemanatoare terapiilor complementare de genul: aromoterapie, cromoterapie,
meloterapie, reflexoterapie, chiar si bioenergie, etc. Dorim să precizăm însă
faptul că ea aparţine domeniului medicinii tradiţionale iar efectele ei pot fi
suplinite cu success de terapiile complementare în măsura în care noi le
înţelegem şi le acceptăm ca pe o completare la tratamentele clasice.
De multe ori se fac confuzii mari, între kinetoterapeut şi maseor, dacă
pentru a face masaj, reflexoterapie, bioenergie sau orice altceva de acest gen
este nevoie de un curs în baza căruia se obţine un atestat, pentru a fi
kinetoterapeut însă,  trebuie să fi licenţiat al Facultăţii de Kinetoterapie, fie în
cadrul Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, fie în cadrul Univ. de
Medicină şi Farmacie.
Azi în secolul XXI, kinetoterapia este nelipsită în cadrul unui spital, şi asta
datorită efectelor şi rezultatelor obţinute prin practicarea ei. De aceea am ales să
studiem partea morală şi principală a acestui domeniu şi a celor ce iau parte la
desfăşurarea lui.
Kinetoterapeutul de azi, nu e totuna cu medicul de azi sau maseorul de
azi. Ceea ce deosebeşte un medic de un kinetoterapeut este faptul că acesta din
urmă nu poate pune un diagnostic aşa cum nici medicul nu poate alcătui un
program de kinetoterapie pentru pacient (îl poate recomanda şi indica ca şi
tratament însă conţinutul lui va fi realizat de către kinetoterapeut pe baza unei
anamneze ulterioare).
Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană complexă, din toate punctele
de vedere, deasemenea el trebuie să tindă şi către statutul de pedagog în relaţia
cu pacienţii, dar şi în conduita sa. Kinetoterapeutul se ghidează după nişte reguli
şi este un deontolog, de aceea vom studia ceea ce înseamnă aceste reguli, vom
încerca să detaliem şi să descifrăm ceea ce presupune deontologia în domeniul
kinetoterapiei. Vom analiza principiile morale după care kinetoterapeutul se
ghidează.
Astfel, în lucrarea ce urmeză ne dorim să conturăm cât mai bine latura
morală, cu principiile şi valorile corespunzătoare, kinetoterapiei.

3
I.2. SCURTĂ MONOGRAFIE A PROFESIEI DE KINETOTERAPEUT

1. Ce este kinetoterapia?

Noţiunea este o componentă a Kinetologiei (Kinesiologiei), care se defineşte

ca ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor
care participă la aceste mişcări (Dally, citat de Moţet D. si Mârza D., 1995).
Kinetoterapia (Kinesiterapia), reprezintă un termen creat de francezi
pentru a defini o fiiinţă care se ocupă cu studiul mecanismelor complexe (nervoase,
musculare, osteoarticulare, ale organelor, aparatelor şi sistemelor etc.) ale activităţii
motrice normale a omului, în vederea stabilirii măsurilor profilactice şi terapeutice cu
scopul corectării - prin folosirea exerciţiului fizic ca mijloc de bază - a tulburărilor,
deficienţelor şi sechelelor generate de boală sau traumatism (Moţet D. şi Mârza D.,
1995).
În tările anglofone, noţiunea este cunoscută ca Physical Therapy şi, la noi, este
de multe ori tradusă greşit fizioterapie, în loc de terapie prin mişcare.
Kinetoterapia este procesul educativ – terapeutic – recuperator prin care
se urmăreşte îmbunătăţirea (optimizarea) stării de sănătate fizică şi psihică în
vederea integrării sau reintegrării sociale şi profesionale a persoanelor în situaţii
speciale (care nu au avut sau şi-au pierdut capacităţile psihomotrice în urma unor
îmbolnăviri sau traumatisme).
De asemenea, prin metodele şi procedeele folosite, kinetoterapia are un rol
deosebit de important atât în profilaxia primară, cât şi în profilaxia secundară,
folosirea exerciţiului fizic special structurat şi asamblat având influenţe benefice în
prevenirea îmbolnăvirilor, ca şi în ceea ce priveşte instalarea unor deficienţe,
dismorfisme, ca urmare a unor sechele după îmbolnăviri sau traumatisme (Moţet,
D. si Mârza, D., 1995).

4
I.3. CONCEPTUL DE VALOARE

În limbaj cotidian, noţiunii de valoare îi sunt asociate, în mod

frecvent, două idei:
a) ideea de calitate, de importanţă şi apreciere a unui obiect
(lucru,comportament, idee etc. ) În acest sens valoarea este
calitatea atribuită acelui obiect datorită utilităţii lui;
b) ideea de recunoaştere şi validare sociala a unui obiect. În acest
sens, valorile sunt produsul unei judecăţi sociale instituindu-se drept
criterii şi standarde evaluative, acceptate şi împărtăşite de majoritatea
membrilor unei colectivităţi umane căreia îi este proprie o anumită
cultură.

Conceptul de valoare este utilizat în multe domenii, cu semnificaţii

diferite. Există numeroase definiţii ale valorii care ar putea fi grupate în:
a) definiţii cu caracter general, care pun în evidenţă caracteristicile
esenţiale ale valorilor;
b) definiţii care pun accentul asupra relaţiei individ-societate evidenţind
corelaţia dintre valorile individuale şi cele de grup (sociale);
c) definiţii care vizează relaţia dintre valoare şi personalitate ,
evidenţiind rolul valorilor în structura şi dinamica personalităţii
umane.

Caracteristici structurale ale valorilor:

1) Valoarea este un fenomen relaţional; ea se instituie în şi printr-o
relaţie funcţională subiect-obiect.
L. Grunberg (1972) afirmă că valoarea apare când există ”o
interrelaţie activă între necesităţi, atitudini şi dorinţe, pe de o parte, şi
obiecte, pe de altă parte"(Grunberg, 1972, p. 28);
2) Relaţia funcţională subiect – obiect, în şi prin care se instituie
valoarea, este o relaţie evaluativă, selectiv-preferenţială, determinată
de criterii (standarde) socialmente constituite şi instituite. Valoarea
reprezintă aprecierea unui obiect de către subiect.
3) În structura de ansamblu a personalităţii, valoarea este o
formaţiune psihică a cărei componenţă implică elemente afective
(sentimente), cognitive (judecăţi de valoare) şi volitive (orientare
către scop şi efort voluntar pentru realizarea lui).
4) Valorile sociale, în masura în care sunt interiorizate de către
individ, se situează în aceeaşi zona a latentului, a virtual-subiectivului.
La nivelul personalităţii valorile se organizează într-un sistem de
valori, valorile nu există în mod izolat, ele se structurează în sisteme

5
 ierarhizate complexe şi contradictorii, reflectând condiţiile vieţii
sociale” (S. Chelcea).
5) Valorile se însuşesc, se învaţă în cadrul procesului de socializare şi
educaţie a individului. Educaţia pentru şi prin valori este o educaţie
pentru independenţa individului, pentru manifestarea sa liberă.

Relaţia omului cu mediul natural şi social este fundamentală pentru

existenţa sa. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de alt om, trebuinţa de alţii
fiind esenţială pentru devenirea sa. Având în vedere acest lucru, se
consideră că valorile pot fi grupate în trei mari categorii:
1) Valori profesionale - care vizează principii generale despre ceea ce
este important şi de preţuit în activitatea profesională a oamenilor;
2) Valori psihosociale - care se referă la criterii şi standarde
evaluative, privind relaţiile dintre membrii unei colectivităţi;
3) Valori morale - care au în vedere raportarea activităţilor şi a
relaţiilor umane la dezirabilul social, la ceea ce este considerat şi
acceptat ca fiind bun pentru existenţa oamenilor.

1. Răspunderea morală

Expresie şi condiţie a libertăţii morale, răspunderea morală este

totodată şi una din consecinţele (sau unul din efectele) ei (ale libertăţii).
Omul liber în sens moral este şi un om de răspundere întrucît el desfăşoară
alegerile şi împlinirile actelor sale în funcţie de exigenţele şi limitele morale
ale libertăţii.
Prin răspundere morală întelegem capacitatea omului de a se angaja
conştient, în concordanţă cu posibilităţile sale, ca subiect moral, de a-şi
asuma anumite îndatoriri, de a le îndeplini corect şi de a-şi lua asupra sa
urmările îndeplinirii, ale neîndeplinirii sau ale neîndeplinirii corecte a
îndatoririlor.

2. Merit si vină

Atitudinea liber decisă şi săvîrşită faţă de morală şi faţă de exigenţele

morale ale societăţii şi ale individului atrage după sine meritul moral sau
vina (culpa morală).
Avem meritul faptelor îndeplinite de noi dacă ele corespund nevoilor
de depăşire morală a comunităţii şi personalităţii precum şi dacă ele sunt
expresia autonomiei şi autodeterminării personale.
Vina este opusul meritului. Condiţiile care întemeiază meritul, explică
prin cele contrarii lor vina. Ca şi meritul, vina se stabileşte nu numai în
funcţie de condiţiile polare celor care întemeiază meritul, ci şi în funcţie de o
întreagă complexitate de nuanţe a acestora: importanţa socială a
îndatoririlor neîndeplinite sau neîndeplinite corespunzător, caracterul

6
efortului ales şi consumat în raport cu cel care trebuia, nivelul şi calitatea
pregătirii culturale etc.
Concluzia este că meritul şi vina în activitatea morală sunt efectul
determinat în chip hotărîtor de exercitarea calităţii omului de subiect moral.

4. Sancţiunea morală. Remuşcarea şi mulţumirea

Sancţiunea de conştiinţă este mult mai intensă şi mai profundă ca

efect, mai dureroasă şi mai greu de ispăşit decît oricare altă sancţiune.
Sancţiunea de conştiinţă nu exprimă un raport simplu între subiectul
răspunderii şi propria sa faptă, ci unul cu mult mai complex care angajează
reciproc parole în acţiune precum şi sistemul complex şi dialectic al valorilor
şi normelor morale. Dimpotrivă, mulţumirea interioară este un sentiment
profund care este conştient condiţionat de armonia morală a faptei cu
datoriile şi răspunderile noastre precum şi cu sistemul valorilor şi normelor
morale angajate în conştiinţă.
Atît sancţiunea cît şi satisfacţia sunt în funcţie de puterea noastră de
a face binele, de limitele ei obiective şi subiective.
Satisfacţia este confirmarea valorii morale a libertăţi în timp ce sancţiunea
probează contrariul acestor valori.

5. Calitătile morale

Prin calităţile morale înţelegem elementele de fond ale moralităţii,

personalităţii sau grupului. Ele reprezintă convingeri morale, trăsături ale
voinţei morale şi sentimente morale.
Calităţile morale, îndeosebi ca trasături ale ca racterului moral se
disting prin constantă, prin durabilitate, prin repetabilitatea lor în acte.
Viabilitatea lor nu se raportează la acte ori manifestări izolate, ci la
esenţa şi durata întreagă a fiinţei umane. Ele sunt de aceea elemente
definitorii pentru esenţa socială a omului şi nu simple însuşiri
accidentale ori fenomenale şi efemere.

7
II. KINETOTERAPIE – VALORI ŞI PRINCIPII

Medicul de familie orientează în general, comportamentul persoanelor care

asigură asistenţă, fără a detalia acţiunile ce urmează a fi efectuate, fără a analiza
modul în care trebuie să se desfăşoare etapele de lucru şi sistemul de
autoprotecţie a kinetoterapeutului.
Prezentăm sistemul de principii generale de care vom ţine seama atunci
când avem spre îngrijire o persoană cu nevoi speciale.
1. „În primul rând să nu faci rău" – este un principiu „vechi cât ştiinţa
medicală”. Se recomandă ca măsurile de ajutor oferite kinetoterapeut
persoanei cu nevoi speciale să se încadreze strict în indicaţiile medicului.
Este interzis a avea iniţiative sau a asculta de sfaturi binevoitoare ale unor
persoane neavizate.
2. Gradarea efortului are o mare importanţă în procesul de reabilitare a
capacităţii funcţionale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul trebuie să
urmeze o curbă ascendentă, plasată la limita superioară a posibilităţilor
funcţionale de moment.
3. Continuarea acţiunilor până la deplina recuperare a capacităţilor
funcţionale
Mijloacele pe care le folosim pentru a obţine rezultatele pozitive în
procesul de recuperare aparţin kinetoterapeutului. Pentru refacerea
deplină a capacităţii funcţionale, sistemul de mijloace pe care le folosim
trebuie să fie adaptat specificului afecţiunii, vârstei pacientului, experienţei
motrice, stării de sănătate.
4. Individualizarea tratamentului
Procesul de refacere a capacităţii funcţionale a organismului este diferit de
la un pacient la altul datorită unei diversităţi de localizări, de particularităţi
individuale privind reacţiile organismului la tratament, de varietatea
afecţiunilor. Din aceste motive, sistemul de lucru trebuie individualizat în
funcţie de situaţia fiecărui pacient(Cl. Baciu).
În acest sens vom lua în considerare factorii care determină
comportamentul pacientului, şi anume:
 sexul – prezintă particularităţi sub raportul tratamentului în sens că
la femei se obţin mai bune rezultate sub raportul controlului motor,
la mobilitate şi abilităţi, pe când la bărbaţi la mobilitate controlată,
în care elementele de forţă au un rol important;
 vârsta – este cunoscut că rezultatele cele mai bune se obţin la
copii şi tineret, în timp ce la persoanele în vârstă vindecarea este
de durată şi cu unele deficultăţi;
 experienţa mortică – un pacient care a acumulat, înainte de

8
 declanşarea bolii, o experinţă motrică va face faţă mai bine
solicitărilor procesului de recuperare faţă de o persoană sedentară;
se explică acest comportament prin obişnuinţa pe care a dobândit-o
prin practicarea programului zilnic de mişcare, prin capacitatea de
mobilizare a forţelor, prin deprinderea de a alterna efortul cu
odihna, prin înţelegerea a ceea ce reprezintă mişcare pentru
organism şi, în final, prin nivelul ridicat al pregătirii organismului
sub raport fizic şi psihic(T. Sbenghe);
 nivelul cultural – sfera de cunoaştere fiind cuprinzătoare, pacientul
îşi poate explica mult mai bine situaţia în care se află, el poate
apela la cunoştinţele sale de anatomie şi fiziologie, înţelege mai
bine explicaţiile medicului şi colaborează mai uşor cu
kinetoterapeutul;
 tipul şi localizarea afecţiunii – este important să cunoaştem tipul şi
localizarea afecţiunii înainte de a sistematiza programul de lucru
care va fi adaptat la aceşti parametri;
5. Normalizarea vieţii
Viaţa unui pacient trebuie să fie cât mai aproape posibil de normalitate.
Pentru realizarea normalizării se parcurg patru etape: pregătirea,
participarea, contribuţia şi, în final, stăpânirea (L. Whalez).

9
II.1. OBIECTIVE GENERALE

Prin valoarea lor, obiectivele generale includ finalităţi de maximă

generalitate, a căror orientare coincide cu scopurile de bază ale organizării
asistenţei persoanelor cu nevoi speciale.
În acest sens, cel mai potrivit sistem de ordonare a obiectivelor generale
(tabelul I, anexe) aparţine lui B. Bloom, care propune clasificarea în trei domenii:
cognitiv, afectiv şi psihomotor.
a) Obiective din domeniul cognitiv – în relaţiile sale cu persoane cu nevoi
speciale, asistentul urmăreşte să abordeze şi să pună în aplicare
obiectivele care decurg din acest domeniu.
1. cunoaşterea posibilităţilor şi limitelor, a progresului realizat în fiecare
etapă, memorarea sistemelor de mijloace, utilizarea bagajului
motric existent în condiţii reale, corelarea acţiunilor în curs de
învăţare, evidenţierea unui comportament motric adecvat stării de
fapt reprezintă obiective pe care asistentul le urmăreşte şi le pune
în valoare în fiecare moment al relaţiei cu pacientul.
2. înţelegerea are la bază trei componente:
- explicarea şi demonstrarea clară şi la obiect a acţiunilor ce
urmează a fi efectuate;
- perceperea şi interpretarea corectă a acţiunilor motrice;
- transpunerea în practică să se facă în funcţie de posibilităţi,
dar cât mai corect şi eficient posibil.
3. aplicarea va fi subordonată treptelor metodice care au în vedere:
însuşirea, verificarea şi aplicarea lor în practică.
4. analiza se realizează la sfârşitul unei etape de lucru, atunci când
pacientul a căpătat un bagaj motric care impune analiza modului în care
au fost îndeplinite obiective propuse.
Trecerea la etapa următoare se face numai după ce se analizează:
- progresele înregistrate;
- catenţele în pregătire din cadrul etapei respective;
- modul în care pacientul a înţeles să participe la acţiunile
planificate;
- ce avem de făcut pentru a îndeplini obiectivele planificate
pentru etapa următoare;
5. sinteza are ca punct de plecare îmbinarea elementelor componente
din cadrul mai multor etape constituind o perioadă în evoluţia achiziţiilor
dobândite de pacient.
Vom aprecia calitatea acţiunilor şi capacitatea pacientului numai atunci
când:
- pacientul recunoaşte acţiunile pe care i le indică verbal
pentru a fi efectuate;
- redă acţiunea cu toate elementele componente;

10
 - reactualizează acţiunile pe care le îmbină în mod corect,
eficace şi precis.
6. evaluarea are rolul de a evidenţia capacitatea asistentului de a etala
nivelul pregătirii profesionale, de a confirma nivelul la care a ajuns
pacientul sub raport funcţional.
Cu această ocazie se fac:
- judecăţi de valoare asupra metodelor utilizate;
- evaluări asupra mijloacelor eficienţei utilizate, rezultatele
fiind confirmate de capacitatea funcţională a pacientului;
- aprecieri ale metodelor folosite prin care a determinat:
- cooperarea pacientului;
- bucuria familiei pentru rezultatele obţinute;
- satisfacţia lucrului bine făcut(C. Cucoş).

b) Obiective din domeniul afectiv- pentru practicarea şi asimilarea unor

acţiuni cu valoare deosebită pentru pacient sunt stabilite obiective care, fiind
interiorizate, au efecte favorabile pe plan afectiv(D. Potolea).
- Asistentul trebuie să cunoască valoarea acţiunilor pe care le efectează,
să utilizeze sisteme de mijloace dezirabile cărora să le acorde credite
cuvenite;
- Utilizarea mijloacelor specifice trebuie să-i dea pacientului satisfacţii,
să-l determine să acţioneze voluntar, să-i orienteze atenţia spre
elemenete care dau rezultate;
- Personalitatea asistentului este pusă în valoare prin modul în care îşi
asumă răspunderile pentru activităţile efectuate, prin caracterul
conştient al sistemului de relaţii stabilit între el şi pacient, prin modul în
care se implică în procesul de refacere a capacitătii funcţionale a
bolnavului.

c) Obiective de domeniul psihomotor – corpul poate fi privit ca un mijloc de

relaţie cu sine, cu alţii şi cu mediul înconjurător.
Relaţia cu sine cuprinde, în special, coordonarea posturală bazată pe
reflexe, cu comportamentele sale spaţiale, ritmice şi energetice. Aceste reflexe
spaţiale cuprind axa corporală şi aliniamentul corect al scheletului, cele ritmice se
bazează pe ritmicitatea respitaţiei, iar cele energetice,pe concentrarea forţelor.
Relaţia cu alte persoane este importantă întrucât Eul corporal este
perceput în funcţie de un partener.
Relaţia cu mediul înconjurător depinde de legătura afectivă dintre mamă şi
copil. În cadrul acestei legături, mama oferă copilului posibilitatea studierii lumii
exterioare şi a obiecivelor.
Pentru scopurile pe care le urmărim trebuie să precizăm că sunt
importante obiectivele care vizează:
 dezvoltatea chinesteziei, a percepţiei complexe a mişcării;
 dezvoltarea capacităţii de mişcare a organismului şi de adaptare la

11
 diferite solicitări, stăpânirea corpului, stăpânirea mediului;
 evaluarea potenţialului psihomotric pentru a pune în valoare
posibilitatea de refacere a capacităţii motrice afectate;
 refacerea nivelului priceperilor şi deprinderilor, afectate ca urmare a
unor disfuncţii instalate din cauze interne sau externe;
redobândirea calităţilor motrice afectate de deficienţă. (Tabelul II, anexe)

12
II.2. TIPURI DE KINETOTERAPEUŢI ŞI PACIENŢI

Se poate stabili o tipologie a kinetoterapeuţilor şi pacienţilor pe baza

faptelor de conduită şi atitudini ale acestora în cadru sedinţelor de exercitare.
Stabilirea unei astfel de tipologii poate fi necesară pentru a facilita gruparea
unor caracteristici care evidenţiază stilul de lucru al kinetoterapeutului şi atitudinile
şi comportamentul pacieţilor în cadrul activităţii de recuperare. De asemenea,
stabilirea unei astfel de tipologii, poate fi utilă şi pentru a facilita abordarea
unor aspecte vizând condiţionarea rezultatelor recuperării în funcţie de relaţiile
care se stabilesc între anumite tipuri de kinetoterapeuţi şi pacienţi.
În cadrul fiecărui tip au fost însumate toate aspectele considerate a
caracteriza kinetoterapeuţii şi/sau pacienţii, aspecte care de fapt definesc şi stau
la baza a tot ceea ce se realizează în cadrul relaţiei kinetoterapeut - pacient,
inclusiv la baza atingerii obiectivelor şi obţinerii rezultatelor (Marza, D., 2005).

1. TIPURI DE KINETOTERAPEUŢI

În stabilirea tipurilor de kinetoterapeuţi se poate porni de la tipologia

psihosociologică propusă de B.M. Bass (Popescu-Neveanu, P., 1978), astfel:
1. Cu orientare spre sine . În această categorie se înscriu
kinetoterapeuţii care sunt interesaţi mai mult de propria persoană, de
imaginea de sine, de obţinerea unor avantaje personale, dominaţi de
nesiguranţă. Îşi fac meseria în aşa fel încat să nu poată fi apreciaţi
nefavorabil de cei din jur (superiori, colegi, pacienţi). În general, sunt
ambiverţi sau introverţi, având ca subfactori dominanţi reflexivitatea
sau impulsivitatea. Solicită şi emit preponderent relaţii de evaluare:
trebuie să ştie în permanenţă părerea celorlalţi despre ei şi îşi reglează
comportamentul din acest punct de vedere; trebuie să evalueze în
pennanenţă, pentru a-şi da seama de măsura în care au reuşit să facă
impresie bună. Folosesc canale de comunicare diverse, adaptându-se în
funcţie de necesitatea obţinerii a ceea ce urmăresc: să fie evaluaţi şi să
evalueze. De obicei nedogmatici (mai ales când este vorba de
subiectivitatea lor), pot fi şi dogmatici în situaţiile în care şi-au satisfăcut
necesitatea de a fi evaluaţi pozitiv, caz în care subiectivitatea pacientului nu
prezintă interes.
2. Cu orientare spre sarcină . Kinetoterapeuţii orientaţi spre sarcină îşi
localizează eforturile spre atingerea obiectivelor urmărite, cu orice preţ. Ei
ştiu cum trebuie să îşi facă treaba bine, gândesc şi acţionează strict
tehnic. Autocraţii, severi, dar corecţi impersonali, despuiaţi parcă de
afectivitate şi generozitate, realişti. Pot fi extravertiţi, ambiverţi sau
introvertiţi, având ca subfactori: activismul, responsabilitatea şi simţul
practic. Dirijaţi mai ales spre interese cognitive, sunt orientaţi spre
obţinerea şi transmiterea de informaţii, solicitând şi emiţând relaţii de

13
 orientare-comunicare.
3. Cu orientarea interacţiunii. Kinetoterapeutii orientaţi spre
interacţiune sunt interesaţi de modul de abordare al pacientului, de
calitatea relaţiei şi, în al doilea rând de prestaţia tehnică pe care o
oferă. Dirijaţi spre pacienţi, altruişti pentru ei deviza este"numai
împreună” vom reuşi, motiv pentru care îşi canalizează eforturile spre a
câştiga încrederea pacientului şi a-şi dezvolta în permanenţă
capacităţile empatice, pentru a avea posibilitatea de a simţi întotdeauna
cum să iasă în întâmpinarea pacienţilor. În general, sunt extravertiţi
sau ambiverţi, având ca subfactor dominant sociabilitatea şi
expresivitatea.
4. Cu orientare instabilă. Kinetoterapeuţii din această categorie sunt, în
general nematurizaţi profesional, dominaţi de dorinţe diverse şi contrarii,
pe care nu ştiu cum să şi le satisfacă. Caută să convingă, chiar să seducă
pacienţii; sunt când simpli executanţi determinaţi doar de interese
materiale, când implicaţi în relaţia cu pacientul ajutându-l pe toate
planurile. Schimbările se pot produce de la o şedinţă la alta sau chiar în
cadrul aceleiaşi şedinţe. Se întâlnesc în cazul tuturor dimensiunilor
personalităţii şi pot avea oricare dintre subfactori dominant. Îşi
schimbă poziţia de viaţa cu care intră în relaţie, destul de frecvent, în
funcţie de starea de moment. Abordează uneori canale de comunicare
pentru a veni în întâmpinarea pacientului, alteori doar pentru a obţine
ceea ce vrea şi chiar, în unele situaţii, canale de comunicare la
confruntare cu pacientul. Solicită şi emite diverse stiluri de interrelaţii, fără
a fi preocupat în mod deosebit de acest aspect. În funcţie de starea de
moment, poate fi dogmatic, nedogmatic sau chiar echilibrat şi acest
lucru fără a fi conştientizat sau urmărit în mod special. În general, nu-i
pasă, nu doreşte decât să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu şi toate
acestea cât mai mult timp, fără să apară vreo perturbare. Uneori autoritar
şi dominant, alteori permisiv (laissez-faire) sau eschivator, uneori
oportunist, instabilitatea lor le marchează şi rezultatele, acestea fiind mai
mult întâmplătoare.

2. TIPURI DE PACIENŢI

O serie de informaţii referitoare la atitudinile faţă de boală şi situaţia de

bolnav, la stările psihice şi simptomelor somato - fiziologice - psihice induse de
boală, cu faptele de conduită şi atitudinile pacienţilor în cadrul şedinţelor de
exercitare, se pot stabili următoarele tipuri generale de pacienţi:
1. Realistul. Pacientul realist nu se gândeşte cu teamă că s-ar putea
îmbolnăvi, nu îşi anticipează suferinţa, dar este impresionat de suferinţa
altora. Chiar dacă este marcat şi el de o serie de stări psihice momentane
nefavorabile în momentul accidentării/îmbolnăvirii, este afectat mai puţin,
prezentând mai puţine simptome somato - fiziologice şi anxietate de nivel

14
 redus. Nu îi lipseşte speranţa că afecţiunea nu este prea gravă (în momentul
accidentării / îmbolnăvirii) sau că recuperarea se va realiza complet şi
rapid (la începerea programului de recuperare). Prezintă încredere în
terapie şi recuperare, încredere în forţele proprii, motivaţie bună şi este
dispus să coopereze la propria recuperare. Extravertit sau ambivert,
solicită şi emite mai ales relaţii de orientare-comunicare şi tratează
informaţiile primite şi oferite în timpul relaţiei mai ales nedogmatic. Se
autoapreciază aproximativ corect, îşi cunoaşte posibilitătile şi limitele şi este
dispus să asculte şi să respecte recomandările specialistului în legătura cu
programul de urmat.
2. Combativul. Nici pacientul combativ nu anticipează boala şi suferinţa, dar
este impresionat de suferinţa celorlalţi. În momentul
accidentării/îmbolnăvirii reacţionează mai ales cu emoţii primare, furia fiind
dominantă. Ca simptome somato - fiziologice este marcat de iritabilitate,
stări de agitaţie, tensiuni musculare excesive, care au ca urmare creşteri
ale valorilor pulsului şi tensiunii arteriale şi unele disfuncţii organice. Nivelul
de anxietate este mai mare decât în cazul Realistului, dar el este optimist şi
dispus să lupte, chiar cu riscul de a depăşi măsura, pentru a se însănătoşi
cât mai repede. Are încredere mare în sine, dar nu-şi cunoaşte prea bine
limitele fiind predispus să le supraevalueze; este supramotivat şi are, în
permanent tendinţa de a nu respecta întocmai recomandările
specialistului, considerând că ce e mai puţin strică , ceea ce e mai mult nu!
Uneori are tendinţe de dominare în cadrul relaţiei, abordând canale de
comunicare neadaptate relaţiei terapeutice, care dau naştere la
situaţii de confruntare.
3. Dependent de rol . Îşi anticipează boala, gândindu-se că s-ar putea
accidenta / îmbolnăvi, anticipându-şi suferinţa şi punând antetrăirea
fricii de accidentare/îmbolnăvire în legătură cu imposibilitatea de a-şi
exercita rolurile proprii (de soţ/soţie, tată/mamă, prieten, rol
profesional etc.). Fiind şi foarte impresionabil şi pesimist, nivelul său de
anxietate este mai mare decât cel al Combativului simptomele somato
-fiziologice care apar manifestându-se cu frecvenţă şi intensitate ceva mai
mare. Are sau nu încredere în terapie, în general nu are încredere în
forţele proprii, dar este motivat (de necesitatea de a se întoarce mai
repede la exercitarea rolurilor) şi dispus să coopereze la propria
recuperare. Motivaţia sa trece prin submotivaţie (în cazul în care este
stresat de gândul că nu-şi poate exercita rolurile, dar se gândeşte şi la
faptul că i-ar prinde bine o pauză ), la motivare corect adaptată
necesităţilor şi supramotivare (mai ales în cazul pacienţilor cu
subfactorul dominant ai personalităţii Responsabilitatea).
4. Incurabilul . Este o categorie specială de pacienţi, asupra căreia
trebuie să se atragă atenţie. Pacientul incurabil este cel la care
diminuarea simptomelor, oricare ar fi ele şi oricât de puţin grave ar fi,
nu atrage decât recrudescenţa şi deplasarea lor(este vorba mai mult

15
 despre nevindecabili decât despre incurabili). Incurabilii, în
kinetoterapie, sunt persoanele la care nu se poate face altceva decât să
se uşureze durerea (fizică sau morală), şi să li se facă restul vieţii mai
uşoară. Nevindecabilii sunt cei care pot duce o viaţă aproape normală,
chiar şi cu cateva boli (nu este vorba despre simulatori). Ei nu se
străduiesc să pară că suferă şi nu urmăresc concedii medicale, ci suferă
cu adevărat şi nu precupeţesc nici un efort material pentru a găsi
terapeutul potrivit, majoritatea fiind femei. La aceşti pacienţi problema
nu este la nivel corporal, ci pe plan psihic şi, ca urmare, corpul suferă
în realitate. Pentru faptul că simptomul (psihic) care constă în a avea
simptome (somatice) nu se lasă reparat, aceşti pacienţi vor căuta
întotdeauna pe cineva căruia să i se plângă, la a cărui cunoştinte să
apeleze, cineva care e de fapt un lanţ întreg de terapeuţi în care
kinetoterapeutul este doar o verigă. Pacientul incurabil este bineînţeles
anticipativ şi foarte influenţabil în ceea ce priveşte riscurile producerii
unui accident/îmbolnaviri. În momentul în care accidentul/îmbolnavirea
s-a produs, sunt disperaţi, au tendinţa de a învinui pe alţii pentru
suferinţa lor (terapeuţi, familie, prieteni etc.), găsindu-şi de fapt un
refugiu (pauză) permanent în boală. Nivelul lor de pesimism şi anxietate
este destul de ridicat. Pacienţii din această categorie sunt, în general
introvertiţi sau ambiverţi, având ca subfactori dominanţi
reflexivitatea, nesociabilitatea, inhibiţia etc.
5. Păţitul sau cunoscătorul. Acest tip cuprinde numai pacienţi cu
antecedente medicale, care au mai beneficiat de tratamente diverse.
Foarte interesaţi să ştie tot despre boala lor, în lipsa unor informaţii
primite direct de la sursă (terapeut), se interesează la rude, prieteni,
cunoscuţi, citesc tot ce le pică în mână şi devin, în scurt timp, foarte
pricepuţi . Sunt cei care, atunci când vin la terapeut, sugerează
diagnosticul şi măsurile terapeutice, pentru că le cunosc de la alţi
terapeuţi pe care i-au mai vizitat sau pentru că ştiu de la cei din jur. În
unele situaţii, încrederea pacientului în terapeut se obţine foarte greu,
dacă ceva din ce spune specialistul nu se potriveşte cu ceva ce ştia
pacientul. Se poate ajunge la refuzul de a accepta şi efectua un anumit
program sau chiar la abandon, dacă nu li se ascultă sfaturile, dacă nu
sunt recunoscuţi şi abordaţi corect. În general, în timpul internărilor în
spital, riscul aparţiei acestui tip de pacienţi este crescut. Păţitul este
anticipativ şi impresionabil, gândindu-se în primul rând la sine şi
acumulând toate informaţiile pe care le poate obţine, pentru a fi pregătit
pentru orice eventualitate . Nivelul de anxietate este destul de crescut,
deoarece are impresia că recunoaşte în orice simptom un semn al unei
boli fatale sau foarte grave. Este pesimist, nu are încredere în sine şi nici
în terapie (motiv pentru care nu are nici răbdare, propunând mereu alte
metode terapeutice şi considerându-le pe cele adoptate ca ineficiente).
În timpul programului de kinetoterapie este reţinut în execuţia unor

16
 exerciţii, de frica recidivei, pentru că ştie ce a paţit cineva. Extravertit
sau ambivert, cu nivel crescut de sociabilitate, activism şi expresivitate.
6. Resemnatul. Anticipativ şi foarte influenţabil în ceea ce priveşte
posibilitatea apariţiei unei boli, pe un teren deja marcat de o anxietate
de nivel crescut, pacientul Resemnat nu mai are nimic de facut decât să
accepte situaţia aşa cum este. Resemnatul găsindu-se mai ales printre
persoanele în vârstă, cu antecedente medicale mai mult sau mai puţin
grave, cu o bogată experienţă în ceea ce priveşte terapiile şi cu posibile
deziluzii în ceea ce priveşte efectele lor, este marcat de tulburări organice
şi vegetative, cu atât mai mult cu cât îşi manifestă mai intens pesimismul.
Hotărând că nu mai este nimic de făcut, Resemnatul se gândeşte că poate
ar putea chiar profita de pauza pe care i-o oferă boala şi .... nu acceptă să
facă mai nimic. Este foarte greu de motivat un astfel de pacient, atâta timp
cât nu mai crede ca l-ar putea ajuta cineva şi este convins că nici el nu mai
are resursele necesare pentru a se însănătoşi. Introvertit (inhibat,
nesociabil, reflexiv).
7. Fatalistul . Îngrozit de gândul că s-ar putea accidenta/îmbolnăvi, dar
fiind în acelaşi timp sigur că acest lucru se va întampla (pentru că e
imposibil să scapi de aşa ceva). Fatalistul este un pesimist cronic,
caracterizat prin neîncredere în terapie, în general. Nu este vorba
neapărat că nu îşi cunoaşte posibilităţile şi limitele şi că nu crede că acestea
l-ar putea susţine în eforturile pe care le face ci despre faptul ca orice aş
face tot nu poate fi bine, pentru că binele nu există. În momentul
accidentării/îmbolnăvirii, din tabloul stărilor psihice care îl caracterizează
lipsesc multe care sunt întâlnite la celelalte categorii, pentru că el nu a fost
luat prin surprindere. Gândeşte, în general «ştiam eu » şi nu-i mai rămâne
decât sâ se gândească la ce e mai rău (moarte, de exemplu), în această
situaţie, la Fatalist întâlnindu-se o anxietate de nivel ridicat. Îi lipseşte
motivaţia (la ce bun?) şi, ca atare nu se angajează în colaborarea cu
kinetoterapeutul în cadrul programului de recuperare.

Rezultatele Procesului De Recuperare Văzute Prin Prisma Unor Caracteristici Ale

Kinetoterapeuţilor şi Pacienţilor Care Intră În Relaţia Terapeutică

Raportând rezultatele recuperării la tipurile de personalitate, la poziţiile de

viaţă, dominantele stării sinelui şi a sistemului de reprezentări, canalele de
comunicare, tipurile de interacţiuni, modul de tratare a informaţiei şi tipurile de
kinetoterapeuţi şi pacienţi, se pot desprinde o serie de concluzii interesante, care pot
oferi posibilitatea unei noi orientări a modului de abordare a relaţiei terapeutice,
astfel (Marza, D., 2005).
Din punctul de vedere al tipurilor de personalitate, kinetoterapeuţii
introvertiţi găsesc mai uşor canale de comunicare comune cu pacienţii introvertiţi şi
ambiverţi, comparativ cu kinetoterapeuţii extraverţi. În relaţiile care se stabilesc
între kinetoterapeuţi şi pacienţii lor, indiferent de tipul de personalitate, se

17
comunică mult mai mult pe canalele deschise de sistemele de reprezentări
dominante. Kinetoterapeuţii introvertiţi preferă, în mai mare măsură, acelaşi
stil de interrelaţie cu pacienţii extravertiţi şi ambiverţi decât cu cei introvertiţi.
Cele mai bune rezultate ale recuperarii se obţin în cuplurile formate din
kinetoterapeuţi introvertiţi şi pacienţi ambiverţi, iar cele mai slabe se obţin în
cuplurile formate din kinetoterapeuţi extravertiţi şi pacienţi introvertiţi.
Din punctul de vedere al subfactorilor personalităţii, cele mai bune
rezultate sunt obţinute în cuplurile formate dintr-un kinetoterapeut
Reflexiv şi un pacient Impulsiv. Acest lucru se datorează interacţionării, în
proporţie ridicată, pe aceleaşi stiluri de interrelaţii, mai ales, cuplurile de
kinetoterapeuţi şi pacienţi Responsabili înregistrează un procent bun de
recuperare, comunicând şi interrelaţionând destul de bine. Cuplurile de
kinetoterapeuţi Activi şi pacienţi Reflexivi sunt caracterizate de
comunicare bună prin sistemele de reprezentări şi de interrelaţionare
maximă, chiar dacă rezultatele recuperării nu sunt chiar printre cele mai bune.
În cuplurile formate dintr-un kinetoterapeut Activ şi un pacient
Impulsiv , comunicarea bună prin sistemele de reprezentări şi de
interrelaţionare în foarte mică măsură, fapt care se repercutează şi asupra
rezultatelor. Kinetoterapeuţii Activ i reuşesc să comunice cu pacienţii
Sociabili, mai ales pe baza sistemelor de reprezentări, dar se întâlnesc în
aceleaşi tipuri de interrelţii într-o măsură destul de mică. Cu toate că prin
starea sinelui, kinetoterapeuţii Activi comunică destul de bine cu pacienţii
Practici , nici celelalte căi nefiind neglijate, rezultatele recuperării sunt
cele mai slabe. În întâlnirea dintre kinetoterapeuţii Activi şi pacienţii
Responsabili se comunică bine prin starea sinelui şi sistemul de reprezentări şi
se interacţionează în aceleaşi tipuri de interrelaţii într-un procent destul de
mare, rezultatele fiind bune. Cele mai puţine întâlniri pe canale de
comunicare comune deschise prin starea sinelui, se constată în cazul
cuplurilor de kinetoterapeuţi Responsabili şi pacienţi Expresivi ,
kinetoterapeuţi şi pacienţi Impulsivi şi kinetoterapeut Responsabil şi pacient
Impulsiv.
Se pare că poziţiile de viaţă adoptate de kinetoterapeuţi şi pacienţi în
cadrul relaţiilor pe care le stabilesc definesc şi mai bine conţinutul acestora şi le
influenţează profund. Diferenţierile sunt mai evidente şi rezultatele pot fi
analizate mai uşor.

18
II.3. RELAŢIA TERAPEUT – PACIENT

1. REGULI GENERALE ÎN RELAŢIA TERAPEUT – PACIENT

Relaţia kinetoterapeut - pacient este caracterizată de un ansamblu de reguli a

căror respectare asigură obţinerea unor rezultate:
 Existenţa înţelegerii empatice, definită ca fiind capacitatea de a întelege cadrul de
referinţă intern al pacientului, lumea lui obişnuită de trăiri şi semnificaţia pe care
aceasta o are pentru el, precum şi capacitatea de a exprima faţă de pacient această
înţelegere astfel încât ea să fie înţeleasă şi primită de el ;
 Existenţa respectului pozitiv necondiţionat este pur şi simplu sentimentul de
dragoste sau acceptarea tuturor sensurilor şi sentimentelor pe care le încearcă
pacientul ;
 Congruenţa proprie terapeutului se referă la caracterul deschis, onest,
nedefensiv, la concordanţa dintre ceea ce simte, spune şi face kinetoterapeutul ;
 Existenţa unei relaţii pozitive, a cărei construire este o datorie a
kinetoterapeutului capabil să-şi adapteze corespunzător atitudinile,
comportamentul, modul de abordare a pacientului şi stilul de interrelaţionare în
funcţie de particularităţile pacienţilor şi obiectivele urmărite;
 Asigurarea comunicării eficiente, prin adaptarea limbajului verbal şi nonverbal
în funcţie de necesităţi ;
 Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are ca deziderate educarea
pacienţilor în scopul schimbării reprezentărilor incorecte faţă de boală şi a
dobândirii unor reprezentări şi comportamente utile pentru a-şi îmbunătăţi
autonomia, pentru a-şi diminua dependenţele, pentru a-şi integra handicapul în
activităţile zilnice şi, în unele cazuri, pentru a-şi construi un nou proiect de viaţă ;
 Existenţa unei bune capacităţii de realizare a transpoziţiei didactice la
kinetoterapeuţi, pentru a putea transforma cunoştinţele ştiinţifice în cunoştinţe utile
şi utilizabile de pacient;
 Centrarea pe autocunoaşterea propriilor atitudini, comportamente,
posibilităţi şi limite în mediul profesional, în scopul realizării autoreglărilor
necesare;
 Centrarea pe cunoaşterea pacienţilor, pe identificarea şi evaluarea stilului
comportamental al pacientului, aşa cum se manifestă el în cadrul interacţiunii
terapeutice.
Din cele prezentate anterior reiese că, este imposibil să fii un bun
kinetoterapeut în lipsa dragostei faţă de aproapele tău, ca şi calitate dominantă.
Din acest punct de vedere, se poate spune că adevărata dragoste faţă de
aproapele aflat într-o situaţie specială nu constă în a se substitui acestuia în
confruntarea cu dificultăţile pe care le întâmpină, ci în a-i da posibilitatea de a le
învinge.

19
 Există anumite elemente esenţiale, care definesc relaţia kinetoterapeut –
pacient:
 Evaluarea personalităţii kinetoterapeuţilor şi pacienţilor cu care aceştia
intră în relaţie, urmărind în principal: activismul, sociabilitate, asumarea
riscului, impulsivitate, expresivitate, responsabilitate;
 Evaluarea poziţilor de viaţă cu care kinetoterapeutul şi pacientul intră în
relaţie;
 Evaluarea dominantelor stării sinelui şi a sistemului de reprezentări, cu
referire la kinetoterapeut şi pacient;
 Evaluarea canalelor de comunicare folosite de kinetoterapeut şi pacient în
cadrul relaţie.

2. ASPECTE SPECIFICE ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE DE TERAPEUT -

PACIENT

Kinetoterapeuţii încearcă să-şi folosească influenţa şi controlul asupra

mediului sălii de kinetoterapie ca mijloc de dominare a comportamentului şi de
realizare a transformărilor dorite în atitudinile şi activităţile pacienţilor şi ca o
sursă de influenţare a procesului de vindecare. În unele situaţii, se constată
adoptarea unor atitudini necorespunzătoare (abordarea neindividualizată a
pacienţilor, adoptarea unui mod de comunicare dogmatic şi rigid).
Reacţiile pozitive şi negative ale kinetoterapeuţilor constituie stimuli
puternici pentru pacienţi, în sala de kinetoterapie producându-se un grad înalt de
condiţionare, ca funcţie directă a acestui comportament.
Kinetoterapeutul adaptează, de multe ori, activităţile şi obiectele,
aparatele de care dispune la tehnicile de reeducare, acest lucru ocupând şi el un
loc în relaţia de îngrijire. În kinetoterapie, activitatea, materialele, obiectele
oferă pacientului imaginea posibilităţilor sale şi, mai mult decât atât, îi oferă şi o
imagine asupra sinelui.
Dacă kinetoterapeutul interesat de obţinerea unor rezultate bune va pune
la dispoziţia pacientului obiecte utile, estetice şi îl va solicita corect în folosirea
lor, pacientul se va vedea obligat să reuşească, stima sa de sine fiind astfel
supusă unei probe dure. Odată obţinut rezultatul, înregistrată reuşita, stima de
sine a pacientului se regăseste refacută şi îndoielile înlăturate. În relaţia
kinetoterapeut - pacient, fiecare are canalul sau favorit de comunicare.
Atunci când kinetoterapeutul nu ştie sau nu reuşeşte să se adapteze şi să
comunice cu pacientul pe canalele preferate de acesta, rezultatele lasă de
dorit. Sunt situaţii în care, neconştientizând propria incapacitate de adaptare,
kinetoterapeuţii sunt tentaţi să concluzioneze că pacientul lor este negativ sau
rezistent, fapt care îngreunează şi mai mult comunicarea, ajungându-se la un
schimb de replici tăioase, dure.

20
 Conduita kinetoterapeutului se prezintă ca un repertoriu de
comportamente, atitudini şi tehnici, structurate într-un sistem, prin care
kinetoterapeutul asigură recuperarea pacientului. Acest set de acte
comportamentale poate fi apreciat ca stil al muncii kinetoterapeutului.
Observarea unor fapte de conduită şi atitudini a kinetoterapeuţilor
şi pacienţilor în cadrul relaţiei terapeutice, poate conduce la concluzia că
nerespectarea legităţilor psihologice care caracterizează relaţia kinetoterapeut
-pacient, poate influenţa puternic, în sens negativ, rezultatul actului recuperator
kinetoterapeutic. Din acest punct de vedere, cele mai marcante deficienţe sunt:
 Adoptarea de către unii kinetoterapeuţi a unor atitudini
necorespunzătoare, neadapate la particularităţile pacientului şi la
obiectivele urmărite, ca urmare a slabei reprezentări a
înţelegerii empatice în sistemul aptitudinal şi atitudinal al
kinetoterapeuţilor.
 Insuficienta dezvoltare a capacităţii de autocunoaştere a
kinetoterapeuţilor, care conduce la formarea unei imagini de
sine în neconcordanţă cu realitatea.
 Insuficienta dezvoltare a capacităţii de cunoaştere a celorlal ţi şi,
mai ales, a pacienţilor.
 Inexistenţa unor deprinderi adecvate de autoreglare a propriilor
stări psihice, atitudini şi comportamente, fapt care conduce la
imposibilitatea realizării unei adaptări corespunzătoare în funcţie
de particularităţile pacienţilor şi context şi la imposibilitatea
asigurării unei atitudini congruente în relaţia cu pacienţii.
 Necunoaşterea unor tehnici de comunicare eficiente.
 Stilul de lucru al kinetoterapeuţilor caracterizat prin orientare spre
sine sau orientare instabilă, orientări necorespunzătoare din
punct de vedere al asigurării unei relaţii terapeutice eficiente.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de kinetoterapie, se impune şi
prezenţa unor anumite însuşiri de personalitate care includ particularităţi
temperamentale (energetico-dinamice) şi caracteriale ce reprezintă o expresie a
întregului sistem al personalităţii, reglând sistemul de conduite manifestate în
ambianţă generală.
Sistemul de valori reprezintă ceea ce formează obiectul preţuirii fiecărui om,
această dimensiune relevându-se foarte bine în munca pe care o prestează şi în
comportamentul cotidian, îmbinarea factorilor furnizori de satisfacţii cu cei
profesionali sporind performanţele.
Profesia de kinetoterapeut pretinde din partea celor care o practică şi
anumite calităţi fizice, o anumită constituţie, care să faciliteze efectuarea cu
succes a activităţilor specifice.
Interesele şi motivaţiile reprezintă condiţiile interne care mobilizează o
persoana să presteze o anumită activitate. Aceste mobiluri pot avea rezonanţe
înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, pot fi simple trebuinţe
fiziologice sau idealuri abstracte.

21
 Din punct de vedere al variabilelor de vârstă şi sex, în kinetoterapie, se
poate aprecia că diferenţele nu sunt foarte mari, neputându-se face o
legătură netă între categoriile de pacienţi (în funcţie de vârstă, sex, afecţiuni),
metodele şi mijloacele kinetoterapeutice folosite şi preferinţele
kinetoterapeuţilor; exprimarea unor preferinţe ţine doar de complexul de
particularităţi individuale ale kinetoterapeutului.
Şcolarizarea se referă la faptul că obţinerea unor performanţe
profesionale superioare depinde de nivelul pregătirii profesionale de care a
beneficiat persoana. Formarea profesională, prin utilizarea unor metode
instructiv-educative adecvate şi eficace şi a unor tehnici de evaluare
eficiente, selectate şi aplicate cu multă responsabilitate, pe baza unor criterii
ştiinţifice riguroase, asigură succesul profesional. Pe baza unei experienţe
bogate se pot grefa noi deprinderi, se poate efectua un transfer pozitiv de
cunoştinţe şi strategii euristice de activitate.

3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND RELAŢIA TERAPEUT - PACIENT

Pentru psihologia medicală, studiul relaţiei terapeut - pacient este, după

numeroşi autori, însăşi raţiunea ei de a exista, succesul actului terapeutic
depinzând, în cel mai înalt grad, de buna funcţionare şi organizare a acestei
relaţii. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau
numai de morală, ci şi una şi cealaltă în acelaşi timp. Bolnavul va suporta
suferinţa, în primul rând, în funcţie de personalitatea sa, va avea dubii sau
momente de culpabilitate, dar la un moment dat el se va hotărî să abordeze
medicul.
În faţa bolii, după Sivadon (1973), poziţia terapeutului şi a pacientului
sunt diferite. Dacă pentru terapeut boala este adesea privită ca o problemă
ştiinţifică şi obiectivă, pentru bolnav ea este, în primul rând, o problemă
emoţională şi subiectivă.
Ideal, terapeutul trebuie să corespundă cererii emoţionale a
bolnavului, încercând să realizeze ceea ce Delay şi Pichot (1962) denumesc cu
termenul de comunitate culturală dintre terapeut şi pacient, care determină - în
mare masură – atitudinea terapeutului faţă de pacient şi invers. După
părerea autorilor, personalitatea terapeutului determină stilul său de muncă
care se manifestă nu numai în cadrul deciziei terapeutice, ci şi în cadrul tuturor
relaţiilor cu bolnavii.
Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului
psihologia medicală şi psihoterapia stabilesc o serie de cerinţe din punct cle
vedere al formării şi experienţei necesare unui bun terapeut, menţionând că,
deşi acestea sunt foarte importante, nu trebuie pierdute din vedere
caracteristicile personale şi umane, deoarece ele contribuie la stabilirea
dialogului, a relaţiei şi a alianţei în lucru, referirile făcându-se la uşurinţa de a
comunica, la dorinţa de a ajuta şi la capacitatea de a o face.

22
 Una dintre cele mai importante probleme în cadrul relaţiei terapeut -
pacient - mai ales la început, dar nu numai - este aceea a comunicării, care se
găseşte îngreuiată de factori, ca starea de anxietate a pacientului, ignoranţa
sa, circumstanţele în care cere ajutor terapeutului etc., îmbogăţirea acesteia
fiind esenţială, mai ales pe seama comunicării verbale interpersonale, care este
mai eficientă decat o informaţie vizuală sau scrisă.
În cadrul relaţiei terapeut - pacient, personalitatea bolnavului este
foarte importantă, dar la fel de importantă este şi personalitatea şi
atitudinea terapeutului faţă de pacient, prin felul de a fi al terapeutului.
Se vorbeşte, de asemenea, despre necesitatea existenţei în cadrul
relaţiei terapeut pacient a ceea ce cercetătorii denumesc adaptare. Întâlnirea
dintre terapeut şi pacient este o întâlnire dintre doua personalităţi diferite, care
stau pe poziţii diferite şi care are loc în etape diferite, motiv pentru care - pe
parcursul desfăşurării relaţie - tendinţa trebuie să fie de echilibrare, prin
adaptarea ideilor ale fiecăreia dintre părţi la cele ale celeilalte părţi. De fapt, se
pare că relaţia terapeut – pacient lasă curs liber tendinţelor personale,
sentimentelor inconştiente, convingerilor şi prejudecăţilor.În relaţia terapeutică,
se poate considera că terapeutul este stăpânul teritoriului său şi atunci el îşi
va dirija pacientul, centrându-se pe trăirile sale psihice şi fizice, sau se poate
considera că pacientul este stăpân pe teritoriul său şi atunci terapeutul va trebui
să-l urmeze, să-l însoţească şi să-l supravegheze în permanenţă, adaptându-se
lui în permanenţă, pentru a determina apariţia efectului terapeutic.
Este indispensabil ca terapeutul să ţină cont de importanţa relaţiei
terapeut – pacient şi, mai ales, de influenţa acesteia asupra procesului de
vindecare; în cadrul acestei relaţii, terapeutul este primul instrument terapeutic.
Terapeutul nu trebuie să piardă din vedere că, de cele mai multe ori, bolnavul
ştie foarte multe despre boala sa. Cel mai mare privilegiu al terapeuţilor este
dat nu de cunoştinţele ştiinţifice, ci mai ales de capacitatea de recunoaştere a
umanităţii lor, de modul cum ştiu să folosească aceste cunoştinţe, de
capacitatea lor de comunicare cu bolnavii (Pinon, J., 2001).

4. IMPORTANŢA COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA TERAPEUT – PACIENT

Comunicarea interumană este definită ca transfer al informaţiei şi

înţelesului (semnificaţiei) de la o persoană la alta (Dawis şi Newstrom, citaţi de
Lupu, I. şi Zanc, I., 1999). Ea este considerată ca o punte de legătură între
oameni, un mijloc prin care o persoană transmite un mesaj alteia, aşteptându-
se un răspuns (Johnson, citat de Lupu, I., şi Zanc, I., 1999). Ea presupune cel
puţin două persoane în care fiecare poate juca, altenativ, atât rolul de
transmiţător (emiţător), cât şi de receptor. ( tabelul IV, anexe).
I. Dafinoiu (2000) încercând să găsească răspunsul la întrebarea în ce
măsură relaţia terapeutică diferă de celelalte modalităţi de interacţiune socială?
arată că orice terapie propune reguli de relaţionare care diferă de regulile

23
obişnuite, dar sunt acceptate de societate deoarece este evident că este
vorba de un tratament; de asemenea, dispozitivul tehnic, utilizat subliniază
aspectul terapeutic al relaţiei şi-i evidenţiază anumite caracteristici.
Competenţa comunicaţională este foarte importantă în cadrul relaţiei
de comunicare terapeut - pacient, deoarece terapeutul trebuie să poată
recunoaşte şi descifra corect mesajele verbale şi nonverbale transmise de
pacient, să ştie şi să utilizeze modalităţile verbale şi nonverbale de
comunicare cele mai adecvate, pentru a transmite informaţiile pacientului, în
funcţie de situaţia de comunicare existentă.
Punându-se problema într-un mod pragmatic, etic pentru terapeut
este să vină cât mai mult, prin intervenţiile sale, în întâmpinarea nevoilor
pacientului şi a motivelor pentru care acesta solicită terapia. Din acest punct
de vedere, Edgette (citat de Ion, B. C., 1997) diferenţiază trei tipuri de
motive: motivul curativ, motivul instrucţional, motivul spiritual.
În ceea ce priveşte îmbunătăţirea comunicării terapeut - pacient (a
cărui responsabilitate îi revine terapeutului), Ley (citat de Lupu si Zanc,
1999) a formulat, pe baza studiilor sale asupra înţelegerii şi memorării
informaţiilor medicale, câteva sugestii:
 îndrumările şi recomandările să fie date la începutul indicaţiilor
medicale;
 să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale;
 să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte;
 informaţia ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziţii clare;
 să se repete recomandările;
 să se dea informaţii concrete, precise, în mod detaliat, mai degraba
decât informaţii generale;
Dafinoiu I. (2000) arată că regulile care organizează relaţia terapeut –
pacient comportă un aspect etic, un aspect tehnic şi un mod de comunicare
specific. Se ştie că practica terapeutică implică inevitabil o dublă abordare:
 cea care priveşte corpul uman, din punct de vedere al tehnicilor de
îngrijire specifică;
 cea care priveşte cuvântul, din punct de vedere al necesităţii de a se
asigura schimburile formativ – informative impuse de contactul
terapeutic;
În comunicarea terapeut - pacient au loc trei dialoguri suprapuse
(Lacoste, citat de Baylon, Ch. şi Mignot, X., 2000);
 un schimb de cuvinte în proporţie inegală: verbalul, limbajul obişnuit
şi nonverbalul;
 un dialog medical între simptome şi tratamente: medicalul,
competenţa medicului şi, de asemenea, limbajul medical;
 un dialog subteran unde se întâlnesc inconştientul, afectivitat.
Aceste trei dialoguri funcţionează întotdeauna împreună, terapeutul
având posibilitatea de a alege preferential unul dintre ele.

24
 În dialogul terapeut - pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj
clar şi simplu reprezintă o regula de bază. A vorbi simplu, înseamnă că
terapeutul trebuie să utilizeze limbajul obişnuit, să evite termenii de
specialitate mai greu de înteles pentru pacient. A vorbi clar înseamnă a-i
asigura interlocutorului posibilitatea să înteleagă în orice moment despre ce
se vorbeşte; ca atare, terapeutul trebuie să îşi regleze ritmul vorbirii cât şi
claritatea mesajelor după capacitatea de înţelegere a pacientului. Capcana
umorului şi a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeţ, cumsecade, chiar
dacă pacientul discută într-o astfel de manieră despre boala sa (oricare ar
fi aparenţele, acesta priveşte cu deplină seriozitate problemele sale de sănătate
şi nu tolerează să i se vorbească decât pe un ton serios).
Comportamentul neverbal al terapeutului are importanţă deosebită: el
poate fi purtătorul unor sugestii pozitive sau negative, feed-back-ul care
orientează discursul bolnavului. Acordarea unui tirnp insuficient bolnavului poate
avea asupra sa un efect anxiogen, prin imposibilitatea realizării catharsis-ului, prin
receptarea unei lipse de interes din partea terapeutului, ori prin inducerea
incertitudinii în legătură cu completitudinea a ceea ce a spus pentru stabilirea
diagnosticului.

25
II.4. RELAŢIA KINETOTERAPEUT – PACIENTUL – FAMILIA
ACESTUIA

Conform definiţiei OMS, sănătatea este înţeleasă ca o capacitate morfo-

funcţională care asigură omului posibilitatea de a acţiona optim din punct de
vedere fizic, somatic şi mental, de a-şi exprima plenar ansamblul posibilităţilor
sale verbale în raport cu cerinţele contextului social.
Practic starea de sănătate reprezintă situaţia de echilibru psiho-somatic,
cu lispa unor acuze obiective şi subiective şi cu impresia de bine fizic şi psihic.
Din punct de vedere psihologic, sănătatea este percepută în mod pozitiv, pe când
boala este percepută în sens negativ. Sănătatea se poate exprima prin
sentimentul de siguranţă, iar boala, prin acela de suferinţă şi slăbiciune. Boala
este însoţită de anxietate, ca urmare a riscului de apariţie a unor complicaţii
secundare.

1. Relaţia kinetoterapeut – pacient

Această relaţie este foarte importantă, deoarece nu este un tratament de

scurtă durată, ci de abordarea unei persoane în totalitatea sa bio-psiho-socio-
culturală (N. Dolbeau).
Rolul kinetoterapeutului nu se identifică cu cel de vindecător,
reprezentând numai o componentă a planului terapeutic complex, cu valenţe
interdisciplinare.
Dacă veniţi în contact pentru prima dată cu pacientul, indiferent de vârstă
lui, prezentaţi-vă numele şi prenumele, explicaţi prin cuvinte puţine, dar clare,
motivul prezenţei alături de acesta şi ce părere aveţi despre modul în care veţi
colabora.
Kinetoterapeutul trebuie să privească pacientul ca o personalitate globală,
să ţină cont de patologia sa, de dezvoltarea sa intelectuală, de apartenenţa sa
socio-culturală şi religioasă (de exemplu la un creştin Crăciunul este o sărbătoare
foarte importantă pe când la un musulman nu are aceeaşi semnificaţie).
Sentimentele kinetoterapeutului se traduc prin comportamente, atitudini
corporale, expresiile feţei, şi nu prin cuvinte.Astfel nervozitatea
kinetoterapeutului se transmite uşor pacientului. În acest domeniu orice
improvizaţie, orice ezitare este rapid percepută şi sancţionată de pacient ( N.
Dolbeau).
Zâmbetele de pe buze vor reprezenta bunăvoinţă, plăcere şi bucuria de a
ne revedea. Ochii noştri îl vor învălui cu multă căldură şi înţelegere pentru
situaţia în care se află, dar şi cu speranţa că eforturile noastre vor da rezultate.

26
 Kinetoterapeutul trebuie să manifeste un echilibru comportamental. El
este înţelegător, răbdător, dar în acelaşi timp autoritar atunci când este nevoie.
Chiar dacă înţelege situaţia pacientului, el nu va accepta refuzul tratamentului
sau agresivitatea. Prin comportamentul său kinetotetapeutul îi transmite
pacientului respectul pe care îl poartă, în ciuda suferinţei şi a unor valori proprii.
Relaţia cu pacientul poate fi dezagreabilă, plăcută sau neutră. Totul
porneşte de la modul în care kinetoterapeutul ştie să comunice, şi să folosească
cele mai potrivite cuvinte pentru a intra în legătură cu pacientul, dar mai depinde
şi de ţinuta sa vestimentară şi chiar de mirosul pe care îl emană corpul său. Se
utilizează un ton calm al vocii, un ton prietenesc care să-l apropie şi să-l
determine să aibă încredere în noi. Treptat kinetoterapeutul va oferi pacientului
autonomie afectivă, pentru retribuţia sa.
Dacă un pacient nu poate executa unele acţiuni care vi se par uşoare, nu-i
reproşaţi că nu le face, încercaţi să vedeţi de ce nu le execută, acţionaţi în acestă
direcţie şi veţi fi mulţumiţi de "victorie".
Înainte de a începe activitatea, adresaţi pacientului întrebări de genul:
cum te simţi azi? cum te-ai simţit după programul de ieri? cum ai dormit?
Recapitulaţi pe scurt acţiunile efectuate cu o zi înainte şi apoi prezentaţi,
pe scurt, programul din ziua respectivă. Pacientul aşteaptă înţelegerea pentru
suferinţa lui, ajutor pentru a depăşi disconfortul pe diferite planuri, corectitudine
în aplicarea mijloacelor, atenţiei şi profesionalismului în evaluarea progreselor în
fiecare etapă, stabilirea unor repere sigure de urmărit pentru a depăşi treptat
fiecare stadium al recuperării.
Un aspect important al relaţiei kinetoterapeut - pacient este
confidenţialitatea. Kinetoterapeutul este frecvent în situaţia de a afla detalii din
viaţa pacientului. Aceste detalii trebuie să rămână secrete ale persoanei
respective. Există situaţii în care actul terapeutic poate fi influenţat de
cunoaşterea acestor secrete, iar dezvăluirea lor nu poate fi făcuta fără acordul
pacientului. Viaţa privată a pacientului sau starea acestuia nu pot fi subiect de
comentarii. Orice neglijenţă în acest sens distruge elementul esenţial al acestei
colaborări, adică încrederea (Judd, 1983).
Un alt element important al acestei relaţii îl reprezintă comunicarea -
văzută nu ca limbaj, ci ca problematică legată de cunoaşterea şi înţelegerea
bolnavului. În orice act medical intervine cu pregnanţă înţelegerea dintre om şi
om. Această relaţie este importantă, dar, în acelaşi timp, este şi complexă.
Specialistul trebuie să fie apropiat de pacient şi să îl înţeleagă, dar, în acelaşi
timp, trebuie să menţină şi o oarecare distanţă faţă de acesta.
Kinetoterapeutul nu trebuie să se identifice cu pacientul, dar trebuie să se
ferească de a-i impune bolnavului o anumită concepţie despre sănătate. În
situaţia unor rezultate modeste, pacientul va fi cu siguranţa dezamăgit şi nu-şi
va ierta niciodată terapeutul. Din acest punct de vedere, dialogul dintre
kinetoterapeut şi pacient are o mare valoare de susţinere.
Kinetoterapeutul nu trebuie să se lase condus de bolnav. El trebuie să
găsească momentul propice pentru a-i prezenta bolnavului care este tratamentul

27
indicat. Specialistul nu trebuie să răspundă brutal, cu ironie sau enervare la
pretenţiile pacientului. Totuşi, trebuie să ţină cont de idiosincrasiile acestuia, de
experienţa sa de bolnav, de ameliorările discutabile în urma unor tratamente
(Dolbeau şi Abt, 1996 ).
Kinetoterapeutul trebuie să obţină consimţământul pacientului său, mai
corect spus, adeziunea lui la actul medical. El trebuie să respecte libertatea
pacientului, motiv pentru care trebuie să-i explice acestuia procedurile pe care le
va aplica, pentru a-i obţine asentimentul. De asemenea, nu trebuie să se
folosească de eventuala slăbiciune a pacientului pentru a-i obţine
consimţământul pentru acte terapeutice riscante sau discutabile. Pentru a
obţine adeziunea pacientului, este necesar să se cunoască exact complianţa
acestuia. Participarea activă a pacientului la actul terapeutic presupune o
atitudine cooperantă, o buna atenţie şi o bună memorie. Chiar şi atunci când
se fac mobilizări pasive ale unui segment, se solicită atenţia pacientului prin
explicarea acţiunii şi exemplificarea ei ( Vlad, 1971).
Unii pacienţi au defecte de memorie, au probleme emoţionale sau
atitudini negative faţă de tratament. În aceste situaţii tratamentul trebuie să
fie atent supravegheat, chiar dacă teoretic ei se pot descurca singuri.
Relaţia dintre kinetoterapeut şi pacient este complexă, ea nefiind bazată
doar pe lupta împotriva bolii. Pacientul se prezintă în faţa specialistului în toată
integritatea sa bio-psiho--socio-culrurală. Deci kinetoterapeutul trebuie să
cunoască toate dorinţele şi aspiraţiile pacientului, pentru a interveni benefic
atunci când este cazul.
În derularea acestei relaţii, specialistului îi revin următoarele obligaţii:
 de elaborare a planului şi programului terapeutic specific fiecărui
pacient; nu există programe terapeutice miraculoase şi general valabile.
 programul de tratament să fie defalcat pe intervale regulate de timp, de
preferinţă zilnică, şi să se desfăşoare într-un spaţiu care permite
izolarea şi intimitatea cu bolnavul. Dacă bolnavul este imobilizat la pat,
se recomandă folosirea unor paravane pentru asigurarea intimitătii.
 evaluarea rezultatelor să fie făcută la intervale regulate de timp,
kinetoterapeutul urmărind rezultatele obţinute în raport cu obiectivele
fixate. Uneori, în funcţie de caz, poate fi necesară modificarea planului
de tratament sau reajustarea obiectivelor propuse.
Întreruperea relaţiei pacient - terapeut se realizează numai atunci când
obiectivele fixate au fost atinse sau, când pacientul nu colaborează ( Dolbeau,
1996).
Reguli generale care trebuie să ghideze kinetoterapeutul în relaţia lui cu
pacientul:
 sa ţină cont de apartenenţa socio-culturală şi religioasă a pacientului;
 să fie atent la comportamentul pacientului, intervenind prompt atunci
când acesta nu este corespunzător;

28
  să păstreze o atitudine calmă şi liniştită, menţinând un climat de
încredere şi securitate; iritabilitatea specialistului poate să o antreneze şi
pe cea a pacientului, dar situaţia inversă nu poate fi acceptată;
 nu este acceptabil ca un pacient iritabil să declanşeze iritabilitatea
specialistului;
 nu sunt admise improvizaţiile ;
 anamneza pacientului oferă suficiente date asupra stării acestuia;
 în funcţie de experienţa proprie, kinetoterapeutul va alcătui planul
terapeutic adecvat cazului în tratament;
 relatia cu bolnavul trebuie să fie de respect şi înţelegere, nu de prietenie,
plină de optimism, evitându-se familiarismele;
 familia bolnavului trebuie să fie asociată în lupta împotriva bolii; la
externare, cel puţin un membru al familiei trebuie instruit în privinţa
acţiunilor ce vor fi întreprinse la domiciliu;
 să intervină în relaţia dintre pacient şi familia sa, să o includă în efortul
echipei de îngrijire, pentru a elimina posibilele acuze de neglijenţă,
rezultate nesatisfăcătoare sau îngrijire necorespunzătoare.
În activitatea sa practică,specialistuil se confruntă cu o gamă largă de
situaţii, pe care trebuie să le analizeze şi să le rezolve cu competenţă. Pentru
obţinerea unor rezultate pozitive, el trebuie să fie nu numai un bun
kinetoterapeut, dar şi un bun psiholog.

2. Relaţia kinetoterapeut – familia pacientului

Kinetoterapeutul se va orienta către o relaţie de ajutor în care va fi cât

mai puţin stânjenitor pentru familie, eficient, dar fără a intra în competiţie cu
membrii familiei.
După J.P. Durand, trei elemente caracterizează atitudinea kinetoterapeutului
faţă de familie :
 înţelegere;
 sprijin şi deculpabilizare ;
 includerea familiei în programul de îngrijire al pacientului.
Pentru a cunoaşte mai bine mediul cultural şi social al bolnavului,
kinetoterapeutui va avea relaţii apropiate cu membrii familiei (părinţi, soţi, copii).
În cadrul acestor relaţii, comportamentul kinetoterapeutului este esenţial. În
primul rând, el va oferi familiei informaţii legate de diagnostic şi tratament,
informaţiile oferite sunt simple, lipsite de detalii tehnice în aşa fel încât familia să
înţeleagă situaţia (N. Dolbeau).
Frecvent, membrii familiei nu înţeleg ce s-a întamplat şi au tendinţa
de a se autoacuza sau de a-i blama pe cei din jur, kinetoterapeutul va explica,
cu calm, că nu este vina nimănui şi că cel mai bun lucru este să încercăm să
rezolvăm problema.
În cadrul acestei relaţii, kinetoterapeutului va avea posibilitatea să obţină
informaţii anamnestice, informaţii despre relaţiile membrilor familiei. Uneori,

29
kinetoterapeutul facilitează relaţia dintre pacient şi membrii familiei. Aceştia nu
înţeleg situaţia pacientului şi abilităţile sale restante. Kinetoterapeutul va interveni
ajutând familia să observe cele mai mici schimbări în starea pacientului şi ceea
ce trebuie să facă în beneficiul acestuia. Familia este cea care ia deciziile cele
mai importante privitoare la viitorul pacientului, de aceea kinetoterapeutul
trebuie să le ofere toate cunoştinţele de care dispune şi să-i sprijine în efortul lor
de informare. Va insista asupra menţinerii stilului de viaţa şi a obiceiurilor
avute anterior accidentului.
Familia va fi îndrumată către organizaţii prin care va putea veni în contact
cu alte familii cu aceleaşii probleme, în acest fel membrii familiilor fac schimb de
experienţă şi se evită izolarea. Frecvent, cei din jur privesc cu neîncredere o
familie în care există persoane cu nevoi speciale, considerând-o ca pe ceva
aparte şi izolând-o. Relaţia cu alte familii în care există astfel de persoane va
rezolva această problemă.
Pentru un copil, cel mai bun model îl reprezintă părinţii, de aceea lucrul în
echipă este esenţial (Whaley). Frecvent, între membrii familiei apar diverse
conflicte în care kinetoterapeutul nu trebuie să se amestece. El va evita să fie de
partea pacientului în conflict cu familia sau de partea familiei. Kinetoterapeutul
nu va intra în conflict cu părintele sau soţul desemnat ca îngrijitor. Din contra,
acesta va trebui inclus în efortul echipei de îngrijire. Daca este exclus, pot
apărea unele reacţii negative (izolare, lipsa de înţelegere). Uneori, această
persoană consideră că a fost trădată de pacient şi de kinetoterapeut şi va avea
un comportament agresiv: reproşează lipsa de corectitudine profesională a
echipei de îngrijire, kinetoterapeutul a făcut superficial toaleta bolnavului sau nu
l-a hrănit corespunzator, nu a făcut exerciţiile necesare etc.

30
 III. CONCLUZII

În concluzie, rolul kinetoterapeutului în societate este unul extrem de

important deoarece exercitându-şi inteligenţa şi abilităţile de comunicare şi
comportamentale poate să schimbe în bine viaţa unui pacient sau să
îmbunătăţească subsanţial starea lui de bine.
Kinetoterapia înainte de a fi o meserie este o artă care necesită mult
profesionalism, multă răbdare şi voinţă. Kinetoterapeutul după cum am
evidenţiat pe larg în conţinut, trebuie să fie un bun psiholog, trebuie să ştie să
comunice cu pacienţii ce aparţin tuturor categoriilor sociale şi să asigure că se
face înţeles şi respectat.
Având un rol important atât în societate cât şi în viaţa unui pacient,
kinetoterapeutul întruchipează un model demn de a fi urmat pentru toate
persoanele care au nevoie de ajutorul său, de aceea el va fi tot timpul atent la
ţinuta sa, se va îngriji asupra modului de a discuta, de a exprima, de a relaţiona.
Relaţia kinetoterapeutului cu familia pacientului este un lucru esenţial
deoarece este important de ştiut faptul că familia reprezintă un pion de bază în
continuarea tratamentului unui bolnav.
Tratamentul trebuie administrat în mod corect, exerciţiile trebuie făcute cu
seriozitate de aceea o bună comunicare între kinetoterapeut şi familia bolnavului
ţine de profesionalismul medicului, de implicarea sa şi a kinetoterapeutului atât
pe plan profesional cât şi afectiv în viaţa pacientului său atât în spital cît şi la
domiciliu.
Tema tratată pune în evidenţă stilul fiecărui kinetoterapeut în ceea ce
priveşte comportamentul şi atitudinile acestuia în preajma pacientului. Pregătirea
pe care o are fiecare kinetoterapeut se contemplă cu ajutorul valorilor şi
principiilor morale după îmbunătăţirea stării fiecărui pacient.
Omul este creatura care are în compoziţia sa raţiunea şi conştiinţa lucruri
esenţiale atât în adaptarea acestuia la mediu cât şi în relaţiile cu semenii.
Principiile şi valorile sunt create pentru conturarea stereotipului uman, pentru
profesionalişti, adică pentru cei care arată o cale simplă şi convenabilă celor aflaţi
în impasul suferinţei. Aşadar nu putem nega sub nici o formă rolul
kinetoterapeutului în societate, dar mai ales valorile şi principiile morale în
kinetoterapie.

31
 IV. BIBLIOGRAFIE ŞI ANEXE

Bibliografie:

1. Albu, Adriana, şi colab (2001) – „Asistenţa în familie a persoanei cu

deficienţă funcţională”, Editura Polirom, Bucureşti.
2. Bunescu, G. (1998) – „Şcoala şi valorile morale”, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
3. Constantin, Albu, Vlad Tiberiu-Leonard (2004) – „Kinetoterapia pasivă”,
Editura Polirom, Bucureşti
4. Dumitru, I.,Al. (2001) – „Personalitate, atitudini şi valori”, Editura De Vest,
Timişoara.
5. Epuran, M. şi colab. – „ Asistenţă, consiliere şi intervenţii psihomedicale în
sport şi kinetoterapie”, Editura Fundaţiei Humanitas.
6. Huszár, T. (1967) – „Morala şi societatea”, Editura Politică, Bucureşti.
7. Mârzan, Doina (2005) – „Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic
prin implicarea factorilor de personalitate, şi aplicarea legităţilor
psihologice ale relaţiilor terapeut - pacient”, Editura Tehnopress, Iaşi.
8. http://www.adevarul.ro/articole/kinetoterapia-meseria-care-imbina-
medicina-cu-sportul/336915
9. http://holban.3x.ro/desprenoi.htm
10.http://www.smurd.com/pages/curs15.html
11.http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_
devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html
12.http://www.csid.ro/articol/health_family_zone/Osteoporoza_cand_oasele_
devin_prea_fragile/1/10/backPid/3.html

32
Tabelul I

OBIECTIVE BARIERE MENTALE ÎN CALEA VINDECĂRII

Şedere 1.defecte de înţelegere

2. neglijarea membrelor hemiparetice
3. negarea bolii
Ridicarea la pat 4. tulburarea imaginii corporale
5."orbirea spaţială"
6. apraxie
Mers 7. perseverenţe motrice
8. pierderea memoriei pentru eventualele
recente
Grija de sine 9. sincinezii
10. pierderea încrederii
11. depresie
Utilizarea socială 12. neatenţie
13. lipsă de interes
14. reacţii catastrofice.

33
Tabelul II

34
Tabelul III

35
Tabel IV

36