TEHNICI ŞI METODE

KINETOLOGICE

NOTE DE CURS
Prof. Dr. VERONICA BĂLTEANU
 INTRODUCERE

Informaţiile cunoscute despre terapia prin mişcare au o vechime de peste 5000 de

ani, dar se presupune că şi mai înainte fiinţa umană remarcase beneficiile mişcării asupra
sănătăţii. O terapie prin mişcare aplicată în mod conştient se atribuie perioadei ,,homo
sapiens”.

Primele date istorice scrise privind evoluţia kinetoterapiei îşi au originea în

sistemul chinezesc Cung-Fu, care recomandă anumite exerciţii fizice pentru calmarea
durerii, pentru tratarea entorselor, afecţiunilor coloanei vertebrale etc.

La indieni, în scrierile ,,Vedele”, cu 3000 de ani î.e.n., erau descrise exerciţii

terapeutice pentru diferite boli şi mai ales pentru reumatismul cronic.

Leagănul exerciţiului fizic, al gimnasticii profilactice şi terapeutice revine

Greciei, prin reprezentanţii săi, Herodicus şi Hipocrat.

Herodicus în ,,Ars gimnastica” descrie valoarea exerciţiilor fizice în tratarea

unor afecţiuni care nu au fost în totalitate corecte, conţinând exagerări criticate de către
contemporanii săi.
2
 Hipocrat, a dezvoltat ideea practicării gimnasticii, fiind primul care a remarcat
relaţia mişcare–muşchi, imobilizare–atrofie musculară. Acestuia i se atribuie intuirea şi
aplicarea pentru prima dată, a noţiunii de recuperare funcţională.
Fondatorul kinesiologiei este considerat Aristotel (384 – 322 î.H.). care are merite
deosebite în ceea ce priveşte descrierea acţiunii muşchilor.
Celsus considera exerciţiul fizic şi mersul pe jos benefice pentru tratarea
paraliziilor.
Galen acorda mare valoare masajului şi exerciţiilor terapeutice individualizate în
funcţie de starea pacientului în lucrarea „Despre igienă”.
,,Gimnasticon” este a doua carte cunoscută despre exerciţiile fizice (cu 600 de ani
înainte Herodicus scrisese ,,Ars Gymnastica”) şi aparţine lui Flavius Philostratus.
Caelius Aurelianus (sec. V e.n.) aduce valoroase contribuţii kinetoterapiei.
Lucrările acestuia depăşeau cu mult toate cunoştinţele înaintaşilor săi şi au o mare valoare şi
în prezent.
Acesta, prezintă valoarea hidrokinetoterapiei, descrie tehnicile de scripetoterapie, a
exerciţiilor cu contra greutăţi şi a celor executate din suspendare.
3
 Într-o altă valoroasă lucrare, ”Despre bolile cronice”, acesta descrie tehnica
exerciţiilor terapeutice utile în paralizii, afecţiuni reumatismale şi chirurgicale
(postoperator).
Caelius Aurelianus are şi o altă valoroasă lucrare ”Despre bolile cronice”, în
care este descrisă tehnica exerciţiilor terapeutice utile în paralizii, afecţiuni
reumatismale şi chirurgicale (postoperator).
Avicenna şi Haly Abbos, în perioada Evului mediu au avut preocupări pentru
exerciţiul fizic therapeutic dar şi pentru scopul profilactic al practicării acestuia.
În secolul al XV-lea, descoperirea tiparului a condus la apariţia multor
publicaţii şi în acest domeniu, apărând pe lângă reactualizarea lucrărilor publicaţiilor
în acest domeniu o enciclopedie intitulată „Florica Corona”.
În secolul al XVI-lea au apărut cărţi medicale în limbile naţionale (anterior erau
editate doar în limba latină).
Ambroise Paré (francez de origine) în cartea sa de chirurgie, consideră că
exerciţiile de gimnastică sunt obligatorii după fracturile membrelor.
,,De Arte Gymnastica” – cartea lui Hieronymus Mercurialis (Padova, sec. al
XVII-lea) a stârnit un mare interes, fiind publicată de 7 ori.

4
 Ideile exprimate în ,,De Arte Gymnastica” au stat la baza tuturor scrierilor
despre exerciţiile fizice din perioadă care a urmat, timp de mai multe decenii.

Printre acestea se remarcă: ideea de profilaxie, de selecţionare a exerciţiilor

fizice astfel încât să nu fie agravante pentru o afecţiune, eşalonarea lor pe etape de
tratament, noţiunea de individualizare a exerciţiilor, ideea unităţii de mişcare a
organismului etc.

Evoluţia în domeniul medical a fost remarcabilă în secolele următoare.

Progrese însemnate în kinetoterapie s-au înregistrat continuu.

În secolul al XVIII-lea s-au remarcat Hoffman (Dizertaţii fizio-medicale),

Stahl, Boerhaave, Nicolas Andry de Boisregard (Ortopedie), Joseph Clement Tissot
(Gimnastica medicală şi chirurgicală).

Începutul secolului al XIX-lea este marcat în privinţa evoluţiei kinetoterapiei de

Perhr Henrik Ling, creatorul „metodei suedeze” de gimnastică, cu cele patru
componente:
- gimnastica pedagogică şi educativă,
- militară,
- medicala şi ortopedica,
5
- estetică.
 Cu toate criticile justificate, gimnastica a fost, datorită lui Ling, privită pentru
prima dată ca o ştiinţă, guvernată de legi precise, bazate pe elemente anatomice şi poziţii
fixe.

Ulterior, Georges Démeny, creatorul ”metodei franceze”, promovează contrar

gimnasticii suedeze, analiza cinematografică a mişcărilor şi descrie influenţa fiziologică
şi nervoasă a acestora.

Elin Falk, Victor Balk, Elli Björksten, Niels Bukh, Gustav Zander, aduc valoroase
contribuţii în dezvoltarea terapiei fizice, recunoscute şi în prezent.

Evoluţia de la simple programe, la complexitatea actuală a terapiei kinetic se

atorează multor altor nume cu rezonanţă în specialitate. Dintre aceştia se remarcă
William Stokes, Oertel, Todd, Erben, Frenkel, Knopf, Klapp, Bergonie, Kouindjy,
Wilhelmina Wright, Arvedson, Lowman, Guthrie-Smith, Kohlrausch, Hettinger, Muller,
Kabat, Vos, Knott, Bobath, Brunnströmm, Phelps, pentru a aminti doar pe unii dintre cei
care au fost autorii unor terapii inovatoare, legate de vasta patologie medicală existentă.

Dintre acestea, cele mai eficiente au fost preluate, în funcţie de evoluţia

concepţiilor medicale.
6
 Medicina modernă a încercat să ordoneze acest vast volum de noţiuni, eliminând
ceea ce nu s-a dovedit cu adevărat necesar kinetoterapiei, cât şi pe acele şcoli
,,exclusiviste”, care interesau doar anumite aspecte, componente ale tehnicilor
kinetoterapeutice.

Elementele de bază, tehnicile de lucru, constituie “alfabetul” kinetoterapiei

(mişcarea pasivă, imobilizarea, posturarea, izometria, mişcarea activă etc.).

Astfel, asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici, conduce la realizarea unui
exerciţiu fizic.

Exerciţiile fizice prin perfecţionare şi standardizare devin procedee.

Procedeele sunt executate în acelaşi fel într-o situaţie dată.

Un complex de exerciţii fizice sau de procedee constituie o metodă, utilizată

întotdeauna cu un scop precis.

7
 Tehnici kinetologice

Caracteristicile fundamentale ale aparatului locomotor sunt:

- activitatea motrică;

-capacitate de a putea fi mişcat pasiv;

- starea de repaus;

În baza acestor proprietăţi tehnicile kinetologice sunt clasificate ca în Fig. 1.

Legrand-Labling consideră kinezia şi anakinezia două capitole fundamentale ale

kinetologiei.

Kinezia la rândul ei cuprinde o parte statică şi una dinamică, care poate fi activă sau
pasivă.

8
9
 CAPITOLUL I
TEHNICI ANAKINETICE

Termenul de anakinezie poate distona în cadrul kinetologiei, repausul fiind

considerat opusul mişcării.

Cu toate acestea, starea de repaus conservă încă o activitate psihosenzorială

(neuro-vegetativă), aparatul locomotor rămânând legat de sistemul nervos care, prin
intermediul propriocepţiei primeşte continuu informaţii de la acesta.

Anakinezia este legată strict de suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei

musculare voluntare.

Precizarea legată de anakinezie este importantă, pentru a evita orice

apropiere de tehnicile dinamice sau de contracţia izometrică, care este o tehnică de
kinezie statică.

10
 IMOBILIZAREA
Definiţie

Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce constă în menţinerea corpului în

întregime sau a unor segmente în nemişcare, pe o durată de timp mai mică sau mai mare.

Imobilizare se poate obţine cu sau fără ajutorul unor aparate sau instalaţii şi
urmăreşte în primul rând suspendarea mişcării articulare şi a contracţiei voluntare, dar
conservă contracţia tonostatică.

Funcţie de scopul urmărit prin imobilizare, aceasta poate fi:

a) imobilizarea de punere în repaus aplicată în:

- afecţiuni cardiopulmonare grave (infarct), arsuri pe suprafeţe întinse, traumatisme
craniocerebrale, toracice, medulare, etc.;
- procese inflamatorii localizate (artrite, miozite, tendinite, flebite, arsuri şi alte
afecţiuni care produc algii intense, determinate de mobilizare);

În aceste situaţii imobilizarea vizează segmentul interesat şi se realizează pe pat, în

eşarfe, pe suporturi speciale, adaptate segmentului afectat.
11
 b) imobilizarea de contenţie urmăreşte blocarea unui segment sau a unei părţi
dintr-un segment într-un sistem de fixare externă, realizat prin aparat gipsat, atelă, proteză,
corset, suporturi din material termomaleabile. Această tehnică se utilizează pentru
consolidarea fracturilor, a luxaţiilor, entorselor etc.

Prin acest tip de imobilizare se asigură blocarea cel puţin a unei articulaţii (nu este
suficientă pentru asigurarea fixaţiei externe în cazul fracturilor complicate, survenite pe os
lung) (Fig. 2, 3 a şi b).

12
13
14
 c) imobilizarea de corecţie – constă în aşezarea în postură corijată sau
hipercorijată a segmentului afectat şi se fixează astfel prin aparataj extern. Spre deosebire
de imobilizarea de contenţie diferă scopul aplicării, sistemele de imobilizare fiind uneori
aceleaşi (orteze, suporturi din materiale termomaleabile, corsete). Se poate considera ca
fiind o tehnică ce ţine mai mult de posturi, dar care este prelungită în timp.

Imobilizările în aparat gipsat sunt necesare în traumatismele grave (fracturi).

Pentru imobilizarea segmentelor corpului după afecţiuni mai puţin grave, sau
deficienţe fizice (imobilizare de corecţie), se folosesc sisteme de imobilizare de tipul
ortezelor, confecţionate din materiale textile cu tije de susţinere din materiale dure, sau din
materiale termoformabile, exemplificate în figurile de mai jos (Fig. 4 – Fig. 21).

15
 Executată din material plastic căptuşit, închidere cu scai şi înălţime reglabilă. Este
indicată în afecţiuni ale coloanei vertebrale (discopatii, traumatisme, reumatism).

Executată din material elastic ranforsat la nivelul spatelui. Este indicată în

corectarea ţinutei vicioase, în atonia musculară. Susţine o parte a regiunilor cervicale şi
toracale, ajutând musculatura spatelui în menţinerea unei posturi corecte.
16
 Executat din material plastic termoformabil cu pelote de corecţie, sau fără pelote
pentru cazurile de imobilizare. Se închide în partea anterioară prin cureluşe din material
textil şi cleme. Este indicat în toate tipurile de scolioză, cifoză, lordoză patologică şi
afecţiuni posttraumatice ale coloanei vertebrale..

17
 Executat din material plastic termoformabil cu pelote de corecţie, sau fără pelote
pentru cazurile de imobilizare. Se închide în partea anterioară prin cureluşe din material
textil şi cleme. Indicat în afecţiuni cronice sau acute ale coloanei vertebrale.

18
 Confecţionată din material textil elastic ranforsat, cu atelă din material plastic
termoformabil. Este indicată în luxaţii ale articulaţiei radio-carpiene, imobilizări ale articulaţiei,
necesare pentru înlăturarea durerii în artroze de grad mediu.

Confecţionată din material plastic termoformabil, căptuşită cu multiform,cu închidere

cu scai. Indicată în algiile radio-carpiene, laxitate articulară, imobilizarea articulaţiei într-o
poziţie funcţională. 19
 Fig. 10. Orteză de cot fixă.

Executată din material plastic termomaleabil, căptuşită din multiform, închidere

cu scai. Indicată în imobilizările cotului.

Fig. 11. Orteză de cot mobilă.

Confecţionată din material plastic termomaleabil, căptuşită cu multiform,

închidere cu scai, şinărie cu articulaţie de cot. Este indicată în limitarea / reglarea mişcării
cotului. 20
 Fig. 12. Orteză pentru gleznă – picior fixă.
Realizată din material plastic termomodelabil, închidere cu scai, căptuşeală din
multiform. Este indicată pentru imobilizarea articulaţiei gleznei, în afecţiuni
posttraumatice, postoperator, paralizii ale piciorului.

Fig. 13. Orteză pentru gleznă – picior fixă (cu suport peroneal).
Realizată din material plastic, închidere cu scai, cu posibilitatea de a fi introdusă
în încălţăminte. Indicată în paralizia nervului sciatic popliteu, pentru combaterea
spasticităţii muşchiului triceps sural.
21
 Fig. 14. Orteză de genunchi mobilă, Thuasne – ligaflex evolution.
Confecţionată din material textil, închidere cu scai, şinărie cu articulaţie mobilă,
pat patelar protector din silicon, fosă poplitee liberă pentru mobilitate şi confort. Este
indicată în instabilitatea genunchiului de orice fel, prevenirea recurbării genunchiului şi
postoperator.

Fig. 15. Orteză de genunchi mobilă, Thuasne – ligaflex evolution R.O.M.

Realizată din material textil elastic special care nu îşi pierde calităţile la spălare,
închidere cu scai, şinărie laterală cu articulaţie policentrică, benzi de reglare duble, spaţiu
popliteu liber pentru mobilitate şi confort. Indicată în ruptura ligamentelor încrucişate,
entorse medii/severe ale ligamentelor laterale, instabilitatea genunchiului, insuficienţă
ligamentară severă, limitarea mişcărilor genunchiului.
22
 Fig. 16. Orteză de şold – genunchi – gleznă – picior (femuro – podală).
Executată din material plastic termomodelabil, cu articulaţie lateral semimobilă
cu şine metalice laterale, mobilă la aşezare prin ridicarea piedicii, fixă la mers. Fixare prin
scai, sprijinită pe sol prin scăriţă sau fixată pe tocul încălţămintei, necesită ridicarea
încălţămintei pe membrul opus. Este indicată în boala Perthes şi alte afecţiuni care necesită
descărcarea articulaţiei coxo-femurale.

Fig. 17. Scaun de poziţionare.

Confecţionat din material plastic termoformabil, cu/fără placă de bază, cu/fără
tetieră şi cotieră, cu/fără suport pentru picioare. Fixarea anterioară se realizează prin
cureluşe din material textil şi cleme. Este indicat în paraplegie, distrofie musculară
Duchenne, scolioze statice (inegalitatea în lungimea membrelor inferioare), infirmitate
motorie cerebrală. 23
 Fig. 18. Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii – de abducţie.
Confecţionată din pânză şi folie impermeabilă cu pelotă pentru abducţie pe suport
din material plastic, închidere cu scai. Este indicată în displazia de şold congenitală.

Fig. 19. Orteză pentru luxaţii de şold congenitale la copii – Becker.

Executată din material plastic cu marginile căptuşite, posibilitate de fixare pe
umăr cu chingă şi închidere cu scai. Este indicată în luxaţia de şold congenitală şi în
displaziile severe.
24
 Fig. 20. Orteză corectoare de statică a piciorului – susţinători plantari.
Sunt executate din polimeri biocompatibili pentru înălţarea sau susţinerea bolţii
plantare transversale şi longitudinale. Se indică în afecţiunile: picior plat, pinteni
calcanieni, alte afecţiuni care creează presiune la nivel plantar, mici asimetrii de lungime
ale membrelor inferioare.

Fig. 21. Orteză corectoare de statică a piciorului – pes var / valg.

Sunt confecţionate din material plastic termoformabil, căptuşite cu multiform,
închidere prin scai. Indicate în picior var şi var-equin.
25
 Corectarea posturilor defectuoase care ţin de afectarea ţesuturilor moi (capsulă,
tendon, muşchi), se poate realiza şi cu ajutorul acestei tehnici, dar nu şi cele care ţin de
afectarea ţesutului osos.

Totuşi, în anumite situaţii, când osul este în creştere (la copii şi tineri), anumite
tipuri de imobilizare pot influenţa forma acestuia. Spre exemplu, imobilizările de acest tip
pot influenţa formarea corpului vertebral în perioada de creştere.

Imobilizarea de corecţie în corset a trunchiului este indicată la copiii şi

adolescenţii în creştere, în cazul instalării unor deficienţe la nivelul coloanei vertebrale.

De asemenea, această imobilizare este indicată în cazul devierilor articulare,

survenite prin retracturi, paralizii, rupturi tendinomusculare.

Imobilizările de corecţie şi de contenţie se fac, în general, după aplicarea unor

manevre şi tehnici ortopedo-chirurgicale sau kinetologice, cum sunt:
- tracţiunile,
- manipulările,
- mişcările pasive sub anestezie, pe care le vom prezenta ulterior.
26
 Regulile de care trebuie să se ţină seama când se aplică o imobilizare, mai ales în
aparate de contenţie sunt:
►aparatul să nu afecteze circulaţia sangvină şi să nu provoace leziuni ale
tegumentelor, sau dureri;
►să fie bine mulat, să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate;
►sub aparat să fie menţinut tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.

Imobilizare prelungită, deşi este necesară şi eficientă în diferite situaţii, prezintă

următoarele dezavantaje:
►determină hipotrofii musculare de inactivitate;
►facilitează instalarea redorilor articulare (uneori importante şi greu
reductibile);
►afectează circulaţia de retur, putând determina apariţia edemelor şi
trombozelor
venoase;
►determină tulburări trofice de tipul escarelor;
►creează disconfort fizic şi psihic pacientului. 27
 POSTURILE (POSTURĂRILE)
Posturile sunt atitudini (poziţii) impuse unor segmente sau corpului în întregime,
în scop terapeutic sau profilactic, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de
statică şi poziţiile vicioase, sau pentru a facilita un process fiziologic.

Repetate cu perseverenţă, pe durate de timp variabile (în funcţie de scopul

propus), posturările pot duce la rezultatul scontat.

După scopul utilizării lor, posturările se clasifică astfel:

a) Posturări corective – acestea sunt cele mai utilizate în kinetoterapie.

Ele se recomandă preventiv, în boli cu evoluţie previzibilă (de exemplu,

spondilită).

Menţinerea posturilor corective poate fi asigurată liber (autocontrol, postură

autocorectivă), liber ajutată (prin intermediul unor suluri, perne, săculeţi de nisip, chingi,
etc.), sau prin fixare (postură extern – corectivă cu ajutorul unor aparate sau instalaţii).

La realizarea oricărei poziţionări trebuie evitată provocarea durerii, care poate

genera noi contracturi..
28
 Posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei în afecţiunile reumatice
inflamatorii acute şi cronice (artrite, coxatroze etc.), paraliziile de neuron motor central sau
periferic, derivaţiile de coloană vertebrală sau ale altor segmente, lombosacralgia cronică
triggerată mecanic.
Tehnica posturării se adresează părţilor moi ale aparatului locomotor, ţesutului
conjunctiv, care pot fi influenţate.
Aşa cum am mai precizat la imobilizare, ţesutul osos nu poate fi influenţat în sens
corectiv decât la copiii şi adolescenţii în creştere (datorită plasticităţii ţesutului osos, care
este specifică vârstei).
Adoptarea sau aplicarea posturilor corective se recomandă după încălzirea
prealabilă a zonei respective prin masaj, mişcare sau prin utilizarea apei calde.
În recuperarea funcţională sunt utilizate cu rezultate foarte bune posturile seriate,
care se asigură cu orteze amovibile (reglabile), pe măsură ce se diminuează deficitul de
corectat, tehnică prezentată în Fig. 22 a, b, c.
În practică s-a constat că noaptea este cel mai potrivit interval pentru posturări –
imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv, pentru menţinerea amplitudinilor de
mişcare obţinute prin programul kinetoterapeutic efectuat în timpul zilei. 29
30
 b) Posturi de facilitare

Facilitarea unor procese fiziologice afectate de boală sunt de mare valoare în

terapie.

Cele mai cunoscute şi utilizate posturi de facilitare, legate de anumite afecţiuni

sunt:

►posturi de facilitare a funcţiilor cardiace şi respiratorie;

►posturi pentru facilitarea sau blocarea circulaţiei de retur (antideclive sau

proclive);

►posturi pentru facilitarea funcţiei hepato-biliare (ex: drenajul biliar);

► posturi pentru facilitarea drenajului bronşic (Fig. 23).

31
 Fig. 23. Tehnica posturării în drenajul bronşic.
Nivelul de acţiune al fiecărei posturi corespunde numerotării 1 – 11 pe arborele
bronşic, reprezentat în stânga figurii, sus (cf. Gunthrie Smith, EMC, vol. II, 1977). 32